Scrisoarea I

de Mihai Eminescu
Tema și viziunea despre lume într-un text romantic
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text
poetic studiat, din opera lui Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:
- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o
perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a trei elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu:
imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii,
elemente de prozodie etc.)
Cerinţa-reper Dezvoltarea
I. Introducere Publicată în anul 1881 în revista „Convorbiri literare”, opera Scrisoarea I reprezintă
o expresie sublimată a lirismului filozofic pe tema omului de geniu. Scrisorile au fost
publicate în Convorbiri literare si alcǎtuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematicǎ si modalitate
artisticǎ.
Ipoteza de lucru
În Scrisoarea I, geniul este întruchipat de savant (omul de stiintǎ), în Scrisoarea II, omul
de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), în Scrisoarea III, el este omul politic.
În Scrisoarea IV si Scrisoarea V, poetul schiteazǎ profanarea sentimentului de iubire într
-o lume incapabilǎ de a depǎsi interese meschine.

Încadrându-se în contextul romantic european, Mihai Eminescu raporteazǎ, în cele cinci

Scrisori, realul la ideal si dǎ idealului dreptul de existențǎ, chiar dacǎ acesta poate rǎmâne
ca o simplǎ iluzie. Idealul de literaturǎ este propus în Scrisoarea II, cel patriotic în
Scrisoarea III, iar cel erotic se descifreazǎ în Scrisoarea IV. De fiecare datǎ, idealului i se
contrapune realul vǎzut în sens ironic, satiric și chiar sarcastic.

II. Argumentarea
C1
 perioada Toate cele cinci scrisori eminesciene sunt opere de maturitate artistică, aparținând
„perioadei de scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu), și abordează problema geniului în
raport cu lumea, cu universul și mai ales cu omul comun.

 curent Ultimul reprezentant al romantismului european a fost Mihai Eminescu. Ca scriitor,

cultural/ literar acesta s-a situat el însuși în categoria romanticilor: „Eu rămân ce-am fost: romantic” (Eu
nu cred nici în Iehova).
În ciuda acestei ferme afirmații, în creația marelui scriitor există o a doua
componentă – clasică, reliefată prin prețuirea artei antice, prin promovarea idealurilor,
prin aspirația către perfecțiune și echilibru. Indiferent că se manifestă ca poet, prozator sau
ca dramaturg, Eminescu se dovedește a fi romantic în conținut, liric în profunzime, filosof
– ca manieră de reprezentare și clasic în formă. Poemul este structurat în mai mutle
tablouri cu o construcție simetrică, ultimul tablou reluând atmosfera celui dintâi.

II. Argumentarea Mihai Eminescu abordează pe larg tema geniului confruntat cu idealul cugetării
proprii, dar și cu situarea sa într-o lume meschină, incapabilă de a înțelege și întrupa un
C2 asemenea ideal. Tocmai de aceea, structura poemului este neapǎrat antiteticǎ,
Tema prefigurându-se, de fapt, două existențe total diferite: una, datǎ de macrounivers și
microtip, aparține Geniului; cealaltǎ - concretǎ și detestabilǎ - este a lumii
„microscopice”. Poemul raporteazǎ prin urmare o meditație la o satirǎ și ambele se
realizeazǎ din superioara perspectivǎ a Geniului în peisajul lunar umanizat de la nivelul
contemplației poetice.

Două imagini/ idei Poemul se remarcǎ printr-o extraordinarǎ bogǎție de teme și motive, aceasta fiind
poetice pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera
1
 necuprinsul. El apeleazǎ în special la motivul contemplației, pe care îl pune sub zodia
timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus,
fortuna labilis și vanitas - vanitatum.

Eminescu se întreabǎ dacǎ omul de geniu, savantul, poate intra în nemurire prin
opera sa, careia i-a dedicat întreaga viațǎ: Ce-o sǎ aibǎ din acestea pentru el, bǎtrânul
dascǎl? / Nemurire, se va zice.Savantul sperǎ ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-
au preocupat totdeauna vor rǎmâne în eternitate, parcurgând secolele. Gloria și nemurirea
sunt însǎ simple iluzii: și când propria ta viațǎ singur n-o stii pe de rost, / O sǎ-și batǎ
alții capul s-o pǎtrunzǎ cum a fost?

O altă temă este cosmogonia și extincția universului. Sursa de inspirașie pentru

pasajul cosmogonic este Rig Veda, mai ales pentru apariția misteriosului punct mișcător
care declanșează creația. Criticul Nicolae Manolescu acorda o mai mică importanță
mitologiei indiene ca sursa de inspirație, insistând asupra obsesiei romantice a
începuturilor: „… Scrisoarea I e inspirată din gândirea indiană, din Rig Veda, dar
înclinația poetului spre starea inițială a lucrurilor, când materia se ivește din haos, este
tipic romantică.” Criticul stabilește filiații, prin elementul nocturn, cu poeții romantici
Novalis, autorul Zvonurilor catre noapte, cu Keats și Holderlin.

C3
Elemente ale
textului poetic

1.Titlul Modelul îndepărtat al scrisorilor este reprezentat de Epistolele lui Horațiu. Mihai
Eminescu depășește modelul horațian prin problematica` abordată, destinatarul fiin unul
neidenficat concret – cititorul (în sens generic).

2. Structura Poemul conține cinci tablouri, concepute la o scara mare a spațiului și timpului,
distincte, dar legate între ele prin teme și motive comune sau împărtășind aceeași viziune.
Astfel, vom avea un prim tablou, cel mai scurt (versurile 1 – 6), ce stabilește cadrul
meditației, un al doilea (versurile 7- 40), care prezinta spectacolul societății și tipologiile
umane, inclusiv portretul geniului – „bătrânul dascal”, toate văzute de la înălțimea
astrului nopții care substituie ochiul poetului. Tabloul al treilea conține cosmogonia
(versurile 4l- 86) și urmărește la rândul său trei părți: haosul, geneza și apocalipsa.
Tabloul al patrulea este o satiră extinsă (versurile 87- 144), punând în evidență
respingerea geniului de către societate. Ultimul tablou, al cincilea (versurile 145 – 156),
conține o revenire la cadrul inițial, printr-un ton elegiac. Incipitului poemului îi
corespunde primul tablou, iar finalul este constituit de repetarea unei concluzii poetice,
specific eminesciană: „și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții/ Deopotrivă-i
stăpânește raza ta și geniul morții!”.
3. Imaginarul
poetic Poemul  debutează sub semnul motivului timpului bivalent, poetul folosind două
Tabloul I metafore-simbol, relevante pentru creația sa – luna și ceasornicul – prin care simbolizează
de fapt două ipostaze: cea a infinitului, a unui timp incert, specific cadrului liric al serii
Incipitul (prin elementele romantice: luna, amintirile, visul), predispunând către revelație și cea a
umanului, a limitei, a îmbătrânirii, a morții. Poetul oscilează între bătăile ceasornicului,
marcând timpul trecător, individual – respectiv  vârsta umană și viziunea lumii care „varsă
peste toate voluptoasa ei văpaie”, susținând timpul infinit.

Primul tablou creează o atmosferă romantică și fixează un cadru propice meditației

prin mijlocirea lunii. Pentru Eminescu, luna este atât „stăpâna mării” (esență a
imensităților), martor tăcut al splendorii lumii, stimulatoare de gândiri și meditații, cât și

2
 martor al insignifianței vieții omului și a superficialității acțiunilor umane.

Tabloul al II-lea Cel de-al doilea tablou dezvoltă ideea egalității oamenilor, a condiției omului în
lume, supus destinului, ca orice muritor. Această „judecare” a spațiului terestru se
realizează prin spectrul lunar, tabloul debutând cu o invocație adresată lunii ca astru
tutelar al universului.  Cadrul pe care îl construiește Eminescu este o panoramă a
universului străjuiit de „ochiul” contemplativ al lunii – cu pustiuri, codri și izvoare, cu
„mișcătoarea mărilor singurătate”, țărmuri, palate și cetăți, evidențiind diferite ipostaze
umane antitetice: „fie slabi, fie puternici”, „fie genii ori neghiobi”.
Sensul unificator al acestor categorii este dat de mesajul schopenhauerian adresat
lunii: „Deopotrivă-i străjuiește raza ta și geniul morții”, exprimând condiția implacabilă a
existenței umane. Imaginea bătrânului dascăl pusă în antiteză cu diferitele ipostaze
umane, dezvăluie condiția mizeră a omului de geniu: „haina roasă în coate”, „suferind de
frig”. Dascălul-geniu este înfățișat în antiteză cu individualitățile umane propuse anterior,
spre a defini desăvârșirea neînțeleasă.

Tabloul al III-lea În debutul tabloului al treilea, poetul recuperează motivul lunii ca substituent al
ochiului poetului și ca astru ce facilitează meditația pentru a pregăti inserția tabloului
cosmogonic prezentat prin prisma imaginației creatoare a cugetătorului – bătrânul dascăl.
În descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul eminescian propune serii
antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu s-ascundea nimica” – „tot era ascuns”,
„pătruns de sine însuși” – „nepătruns”. Procedeul folosit este cel al negării contrariului,
prin construirea de paradoxuri, aceste alăturări antitetice sugerând pacea eternă a
increatului, echilibrul desăvârșit. Haosul primordial este definit prin întunericul
omniprezent, premergător începutului. Seria de interogații retorice („Fu prăpastie?
Genuge? Fu noian întins de apă?”) completează imaginea increatului, prefigurând însă un
posibil început, o prezumtivă materie originară. Interjecția cu valoare predicativă „iată”
are rolul de a marca avalanșa desfășurării energiilor universale, a unei explozii de
energie.  Astfel, poetul a pătruns evoluția de la increat la creat. Repetiția de la începutul
versurilor „De atunci...” dă simetrie construcției discursului liric și pucntează îndepărtarea
în timp a momentului genezei.
Poetul se solidarizează cu umanitatea prin pronumele personal de persoana I „noi”,
conștientizând efemeritatea condiției umane prin antiteza dintre „lumea asta mare”
(macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) – sugerată metaforic prin construcțiile
„microscopice popoare”, „muști de-o zi”, „mușuroaie de furnici”. Omul, viața reprezintă
cantități infime în infinitul universului.
Viața- clipă Versurile centrate pe metafora „o clipă suspendată” sugerează ideea existenței
suspendată umane ca o cantitate infinitezimală din timpul universal, reprezentând doar o întrerupere
în circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) – haos („înainte-i”), idee întărită
prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al neființei universul cel himeric”). Pe seama
bătrânului dascăl este pus întregul tablou cosmogonic, o amplă desfășurare de imagini
începând cu haosul primordial și terminând cu secvența eschatologică. Toate au rolul de
a evidenția puterea de cuprindere în mintea geniului a problemelor fundamentale ale
Universului.
Tabloul al IV-lea Geniul, în naivitatea sa dictată de un bun simț special, are încredere în
recunoașterea de către posteritate a meritelor sale. Aceasta se dovedește a fi doar o
iluzie, deoarece posteritatea în superficialitatea și micimea ei intelectuală și sufletească nu
Iluzia nemuririi și va accepta valoarea geniului. Opera sa va ajunge să fie studiată de persoane mediocre
posteritatea („mititelul”, „vreun pedant”) care vor dori din grandomanie să găsească defecte chiar și în
perfecțiunea operei sale: „Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”.
Cugetătorul își continuă meditația, reflectând nu asupra evoluției cosmice, ci doar
asupra destinelor lumești. Pesimismul schopenhauerian stăpânește gândirea poetică
pentru că, în perspectivă, „toți” și „toate” „încap bine-n patru scânduri”. Falsa identitate
scoate în evidență ipocrizia, lauda deșartă, indiferența, nepăsarea. Critica la adresa
societății este construită prin contemplarea sarcastică a mizeriei umane ce o revarsă în

3
 lume o societate mărginită, incapabilă să-și depășească codiția. Satira, pe alocuri în tonuri
vehemente, vizează condiția umană, dezvoltând ideea deșertăciunii existenței care
egalizează prin moarte pe toți, însuși geniul fiind supus aceleiași condiții.
Tabloul al V-lea Finalul poemului stă sub semnul simetriei, fiind reluată imaginea lunii ca astru
tutelar contemplativ, revenindu-se la ambianța lirică romantică de la început, cadrul
Relații de simetrie romantic încadrându-se în registrul esteticii romantice – fiind un cadru propice meditației.
Excipitul Ultimele versuri – cu caracter de sentință la adresa condiției umane – reiterează ideea
egalității oamenilor în fața morții. Indiferent de aspirațiile care i-au animat, indiferent
de valoarea sau calitatea lor îndoielnică, oamenii sunt supuși destinului efemer, hazardului
și morții.
Limbajul artistic Există un numar mare de epitete ornante – “gene ostenite”, “bătrânul dascăl” sau
cromatice – “galbenele file”, “sure văi”, uneori la granița cu metafora – “eterna pace”,
“universul cel himeric”. Comparațiile sunt ceva mai rare decât epitetele, iar uneori mai
abstracte, conținând aluzii mitologice – “… precum Atlas în vechime…” sau analogii
stabilite între moartea cosmosului și dispariția frunzelor toamna – “Ca și frunzele de
toamna toate stelele-au pierit”. Personificările imprimă un plus de sensibilitate
spectacolului de idei, animând fie vegetalul, fie cosmicul și noțiunile abstracte – “Timpul
mort și-ntinde trupul și devine veșnicie” sau “…colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi
de haos”. Metaforele sunt, alături de epitete, figurile de stil predominante ale poemului,
plasticizând ideile și dând forță lirismului eminescian – “noaptea amintirii” sau “urna
sortii”, dar și “geniul mortii” și “frânele luminii”.
Versificație Poemul are măsura de 16 silabe în prima parte și măsura variabilă, de 15-l6 silabe în
a doua parte. Rima este împerecheată și feminină în primele tablouri, inclusiv tabloul final
ți masculină în tabloul satiric. Ritmul este trohaic.
Scrisoarea I se remarcă prin particularități artistice și de limbă precum: sobrietatea,
claritatea, limpezimea expresiei artistice, concentrarea gândirii filosofice, logica
discursului liric, cât și varietatea timpurilor verbale și alternarea modurilor – pentru că, așa
cum remarcă Tudor Vianu, „limba română devinde un instrument docil în mâna lui
magistrală și poetul o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni cum nu se mai
luminaseră niciodată într-o minte românească.”

III. Concluzia „Tonul particular al scrisorii – subliniază Rosa del Conte în studiul „Eminescu, sau
despre Absolut” – liric și gnomic, contemplativ și satiric, se naște tocmai din contrastul,
în același timp cosmic și dramatic, în care ajunge să se gasească orice condiție umană. De
ce să dăm atâta importanță faptelor noastre și faptelor altora, când toate sunt hărăzite să se
destrame în curgerea timpului? Eminescu nu va renunța, firește, la procedeul critic, dar
acesta va apărea purificat de acea viziune cosmică, <<de sus>>.”