UNITATEA DE CONȚINUT 9.

FORMELE DE ORGANIZARE ȘI CADRUL

INSTITUȚIONAL AL RELAȚIILOR VALUTAR-FINANCIARE INTERNAȚIONALE
9.1. Cadrul organizatoric al activității valutar-financiare internaționale
9.2. Fondul Monetar-Internațional (FMI)
9.3. Banca Mondială (BM)
9.4. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

9.1. Cadrul organizatoric al activității valutar-financiare internaționale

Problema reglementării relațiilor monetare s-a pus pentru prima dată după cel de-al doilea
război mondial, la nivelul întregii comunități internaționale.
Se viza, în primul rând, găsirea unul etalon valutar solid sau a unei valute internaționale
precum și a unei instituții internaționale care să o emită, drept pentru care se impunea o cooperare
monetară între toate țările.
Dar această cooperare implica cedarea unei părți din suveranitatea națională, fapt greu de
acceptat în contextul socio-economic din anii '45.
Prin statutele noilor organisme financiar-monetare internaționale s-a asigurat garantarea
exercitării atributelor de suveranitate și de independență ale țărilor care ar fi fost interesate să adere la
aceste organisme. Astfel, cu toate că inițial hotărârile acestor noi organisme financiar-monetare erau
adoptate în mod democratic, prin consens, ele aveau mai mult caracter de „recomandare”. Ulterior
au fost găsite metode democratice de condiționare a activității țărilor interesate, angajate în dorința de
rezolvare a propriilor lor probleme.
Sub egida ONU, în cursul anului 1944, au fost puse bazale noului sistem monetar
internațional, cu ocazia Conferinței de la Bretton Woods, care a schimbat radical concepția de până
atunci în domeniul relațiilor financiar-monetare, prin introducerea unui spirit de înțelegere mutuală și
printr-o cooperare lărgită. Conferința de la Bretton Woods a marcat trecerea de la relații exclusiv
bilaterale la relații financiar-monetare multilaterale, bazate pe consens, între toate țările participante.
Sarcinile noului sistem financiar-monetar constau, în linii mari, în alegerea etalonului
monetar, menținerea cursului de schimb al monedelor naționale ale țărilor interesate,
asigurarea convertibilității, crearea rezervelor monetare, asigurarea lichidităților internaționale,
echilibrarea balanțelor de plăți.
În ciuda eforturilor specialiștilor în domeniu, nu s-a putut găsi etalonul monetar ideal, drept
pentru care s-a rămas la etalonul clasic, aur-devize (de fapt, aur-valute), în care rolul-cheie revenea
dolarului.
Conferința de la Bretton–Woods a avut efecte remarcabile: au fost puse bazele celor două
organisme financiar-monetare internaționale, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
(B.I.R.D.) și Fondul Monetar Internațional (F.M.I.).
Așa cum s-a precizat mai sus, funcționarea sistemului instituționalizat al activității financiar-
monetare a fost concepută în cadrul unor organizații internaționale guvernamentale, care, în funcție
de numărul țărilor participante și de misiunile ce le-au fost atribuite, pot fi grupate în agenții
specializate ale O.N.U. și organisme financiare regionale.
9.2.1. Agențiile specializate ale Organizației Națiunilor Unite
A. Fondul Monetar Internațional
B. Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (Grupul Băncii Mondiale)
9.2.2. Instituții financiar-valutare (monetare) regionale
A. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
B. Banca Europeană de Investiții
C. Banca Reglementelor Internaționale
D. Banca Africană pentru Dezvoltare
E. Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică
F. Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa
G. Banca Interamericană de Dezvoltare
H. Fondul Monetar Arab și
I. Sistemul Monetar European

9.2. Fondul Monetar-Internațional (FMI)

Sistemul de la Bretton-Woods a stabilit cadrul instituțional al funcționării Sistemului Monetar
Internațional prin înființarea Fondului Monetar Internațional. F. M. I. a fost conceput ca un organism
menit să supravegheze și să sprijine aplicarea principiilor Sistemului Monetar Internațional de la
Bretton-Woods, stabilind norme de conduită monetară pentru țările membre. F.M.I. este organizat ca
o societate anonimă pe acțiuni cu sediul la Washington, iar acționarii sunt chiar țările participante de
la Bretton-Woods, numite și țări fondatoare (S.U.A. are cea mai mare participare la capitalul social).
Statutul F.M.I. a intrat în vigoare în 1945, dar Fondul și-a început operațiunile financiare de abia în
anul 1947. În 1999 numărul țărilor membre era 182, România fiind membră din 1972.
Obiectivele Fondului Monetar Internațional sunt:
- promovarea cooperării internaționale printr-o instituție de consultare și colaborare pe
probleme monetare internaționale;
- facilitarea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional;
- promovarea stabilității cursurilor valutare, eliminarea restricțiilor valutare în comerțul
mondial;
- echilibrarea balanțelor de plăți a țărilor membre.
Realizarea obiectivelor F.M.I. se traduce în îndeplinirea funcțiilor sale:
- Supravegherea politicilor valutare practicate de membri prin adoptarea unor principii
specifice de orientare a tuturor țărilor membre cu privire la aceste politici. Totodată, și membrii au
obligația de a colabora cu Fondul pe probleme de politică valutară și macroeconomică.
- Asistență tehnică a F.M.I. acordată țărilor membre în ce privește politica monetară, fiscală,
valutară, balanța de plăți, sistemul bancar prin consultanță privind elaborarea politicilor menționate,
sprijin în implementarea acestora inclusiv prin specialiști ai Fondului, pregătirea funcționarilor
publici ai țărilor membre și chiar crearea de instituții specifice economiei de piață: bănci centrale,
trezoreria statului.
- Asistență financiară a F.M.I. pentru țările cu deficite ale balanței de plăți. Fiind în esență un
organism de finanțare, F.M.I. creditează deficitele balanțelor de plăți ale țărilor membre în condițiile
adoptării de către acestea a unor politici de redresare economică și valutară.
Conducerea FMI este asigurată de:
1) Consiliul Guvernatorilor, format din reprezentanții Ministerului de Finanțe sau
Guvernatorul Băncii Centrale a țărilor membre, care se reunește o dată pe an, având rolul unei adunări
generale a acționarilor într-o societate comercială. Întrucât Consiliul Guvernatorilor se întrunește o
dată pe an, ei deleagă Consiliul Administratorilor pentru a lua o parte din decizii.
2) Consiliul Administratorilor, format din 24 membri desemnați de țările membre, din care 8
sunt reprezentanții țărilor cu cele mai mari cote-părți: SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie
și mai recent Rusia, China, Arabia Saudită.
3) Directorul ce asigură conducerea efectivă a activității fondului, prezidează Consiliul
Administratorilor și este ales prin consens pe o perioadă de 5 ani. Prin convenție tacită, directorul
general este un european, pe când președintele Băncii Mondiale este american.
Constituirea resurselor F.M.I. se realizează prin:
1) aportul țărilor membre, în funcție de potențialul economic și financiar al fiecărei țări, aport
stabilit de conducerea fondului; țările membre subscriu și varsă cote părți: 25% în devize, DST sau
alte monede indicate de F.M.I. și 75% în monedă națională.
Cota (aportul) reprezintă participarea financiară a țărilor membre la Fond.
Aporturile țărilor membre se revizuiesc odată la 5 ani și cuprind cote-părți în valoare de
100.000 DST. Dreptul de vot în cazul luării deciziilor se stabilește în funcție de aportul în cote părți,
fiecare țară primind 250 de voturi gratuite pentru calitatea de membru.
2) resursele împrumutate de pe piața de capital.
Întrucât 75% din participarea la capitalul social este vărsat în monedă națională, iar
majoritatea țărilor nu au monedă convertibilă, aproximativ jumătate din resursele Fondului nu sunt
împrumutabile (aproape 10 mld. dolari), F.M.I. a decis să recurgă la împrumuturi pentru a-și majora
resursele. Pentru a nu transforma Fondul într-o bancă, țările au hotărât o limită maximă pe
care acesta poate s-o împrumute: 60% din valoarea totală a cotelor-părți. În anul 1993, Fondul
beneficia de un „Acord de împrumut” al Grupului celor 10 (G7 plus Olanda, Belgia și Suedia), care
asigura un fond de rezervă necesar în situații de criză, de exemplu în 1969 când Franța a beneficiat
de aceste resurse, în 1995 când Mexicul a beneficiat de 12,1 mld. dolari, iar Rusia de 7 mld. dolari.
3) drepturile speciale de tragere, bani de cont creați de F.M.I. care lărgesc cota de participare
a statelor la Fond, fără a le sărăci de aurul sau valuta pe care o dețin.
Pe lângă aceste trei mari resurse, F.M.I. mai deține o rezervă de aur neutilizabilă de aprox. 3
milioane kg aur, rezervă provenind din vărsămintele țărilor în contul fracțiunii de 25% din cotele părți,
până la demonetizarea aurului.
 Utilizarea resurselor F.M.I. se realizează în conformitate cu obiectivul principal: finanțarea
deficitelor balanțelor conturilor curente și îmbracă forma tragerilor de la F.M.I. (credite sub formă de
tranșe).
De sistemul tragerilor beneficiază țările cu deficit al balanței de plăți, motiv pentru care F.M.I.
aplică o politică de condiționare, privind stabilitatea economică și chiar creșterea economică,
stabilitatea prețurilor și evitarea măsurilor contrare libertății comerțului. Creditele se acordă în 5 tranșe
(mecanismul tranșelor):
- prima tranșă: tranșa rezervei, care asigură fiecărei țări membre un drept de tragere egal cu
rezerva țării la F.M.I. adică acea cotă de 25% vărsată în DST sau alte devize; nu este însoțită de
dobânzi și nici nu este condiționată, țara respectivă trebuie să facă doar dovada că folosește aceste
resurse pentru echilibrarea balanței de plăți;
- II-V tranșe de credit condiționate de măsuri de dezvoltare economică, condiționarea crescând de
la prima la a patra tranșă; pentru acestea, Fondul percepe o rată a dobânzii sub nivelul celei practicate
pe piață.
Tragerile din resursele F.M.I reprezintă dreptul fiecărei țări membre de a cumpăra monedă
străină sau D.S.T. contra monedă națională. Într-o perioadă de 3-5 ani, țara respectivă trebuie să facă
operația inversă, adică să-și răscumpere moneda proprie.
Cele cinci tranșe formează 125% din cota de participare la F.M.I. care reprezintă limita
maximă a creditului ce poate fi acordat. Datoria țărilor către F.M.I. constă doar în tranșele de credit.
Cumpărarea celor patru tranșe de credit, după ce a apelat la tranșa rezervei, transformă rezervele
Fondului în monedă națională 200% din cota-parte: 125% cele 5 tranșe plus 75% aportul țării
în monedă națională.
Instrumentul prin care F.M.I. asigură țărilor membre accesul la resursele sale este acordul de
confirmare(stand-by), adoptat în 1954, care reprezintă în esență o linie de credit pe termen de până
la 5 ani pusă la dispoziția țării beneficiare de către Fond. În baza acestui acord, F.M.I. se angajează
ca pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanță convenite (plafonarea creditului intern total,
modalități de finanțare a deficitului bugetar și mărimea acestuia, renunțarea la subvențiile acordate de stat,
interzicerea restricțiilor pentru operații de schimb comercial) să pună la dispoziția țării semnatare a
acordului, resursele necesare. Pentru sumele utilizate, țara respectivă plătește o dobândă calculată în
funcție de dobânda pieței în ziua utilizării efective iar pentru sumele neutilizate plătește un comision
de angajament.
Pe lângă acordul stand-by F.M.I. mai utilizează un alt instrument numit acordul lărgit
(extins), care are o durată mai mare, până la 10 ani, iar măsurile de condiționare sunt mai
cuprinzătoare; permite ajustarea economică pe o perioadă plurianuală.
Alte facilități de credit oferite statelor membre de către F.M.I. sunt:
- Facilitatea de ajustare structurală (FAS) creată în 1986 reprezintă acordarea de fonduri
țărilor sărace pentru programele de reformă economică.
- Facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR) creată în 1988 reprezintă finanțarea
țărilor mai sărace confruntate cu un eșec relativ al programelor de ajustare tradițională. Prin această
facilitate se obțin împrumuturi importante, care sunt condiționate și cer eforturi mari și din partea țării
beneficiare.
- Facilitatea de compensare și de finanțare a cheltuielilor neprevăzute (creată tot în 1988)
permite unui stat membru să primească o finanțare suplimentară în cazul reducerii neprevăzute a
prețurilor la export sau în cazul creșterii costurilor la importul de cereale. Situațiile neprevăzute sunt
definite ca fiind cele care se datorează unor factori externi, independenți de politica guvernamentală.
- Facilitatea de finanțare a stocurilor tampon, creată în 1969, pentru a sprijini contribuția
țărilor membre la formarea stocurilor internaționale de produse primare dacă țările
producătoare înregistrează deficite ale balanței de plăți.
- Facilitatea pentru transformarea sistemică se adresează țărilor în tranziție confruntate cu
deficite externe cauzate de transformări majore ale comerțului exterior – dispariția pieței tradiționale
C.A.E.R. A fost creată în 1993, a funcționat până în 1995 și au beneficiat de această facilitate 20 de
țări, în primul rând țările fostei Uniuni Sovietice.
- Asistența financiară în caz de urgență, reprezintă finanțarea țărilor membre confruntate cu
deficite ale balanțelor de plăți cauzate de catastrofe naturale.
Pe lângă aceste facilități de credite, F.M.I. asigură facilități temporare pe baza resurselor sale
împrumutate, cum ar fi:
- mecanismele petroliere, ce au funcționat din anul 1974 până în 1976 și au avut drept scop
sprijinirea țărilor membre cu deficit al balanțelor de plăți cauzate de criza petrolului;
- mecanismele speciale, ca de exemplu fondul de sprijin, ce a funcționat în perioada 1976-
1981 pentru sprijinirea țărilor slab dezvoltate; resursele fondului de sprijin au provenit din vânzarea
unei treimi din rezerva de aur a F.M.I. în urma acordului de la Kingston;
- contul de bonificare a finanțării suplimentare, creat în 1980 pentru suportarea unei părți din
dobânda datorată de țările slab dezvoltate Fondului.
Pentru multe țări în curs de dezvoltare, F.M.I. este singura sursă de finanțare (peste o sută de
țări sunt în prezent beneficiare de credite acordate de Fond), însă acordarea unui credit de către Fond
este un semnal pozitiv pentru organizațiile financiare internaționale. Dacă F.M.I. acceptă finanțarea
unei țări, acest fapt este perceput de către ceilalți creditori ca o aprobare a politicii economice a acelei
țări.
Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională care are obiectivul de a
promova cooperarea monetară internațională, de a înlesni expansiunea și creșterea echilibrată a
comerțului internațional, precum și de a promova stabilitatea valutară. Republica Moldova a acceptat
Statutul FMI prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1107 din 28 iulie 1992, iar la 12 august 1992 a devenit
membru al FMI. BNM, în calitatea sa de agenție fiscală a Republicii Moldova în cadrul FMI, este
împuternicită să efectueze, în numele Republicii Moldova, toate operațiunile și tranzacțiile autorizate
conform Statutului FMI.
În cadrul FMI, Republica Moldova face parte din grupa de țări (constituentă) care include:
Armenia, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Luxemburg,
Republica Macedonia, Muntenegru, Olanda, România și Ucraina.
 Poziția de guvernator al Republicii Moldova în cadrul Consiliului de Guvernatori al FMI este
deținută de către dl Sergiu Cioclea, Guvernatorul BNM, iar cea de guvernator supleant – de către dl
Vladimir Munteanu, prim-viceguvernator al BNM.
Cota actuală a Republicii Moldova la FMI constituie 172.5 milioane Drepturi Speciale de
Tragere (DST), ceea ce reprezintă 0.04 la sută din capitalul FMI. Această cotă a intrat în vigoare la
17 februarie 2016 după ce Republica Moldova și-a majorat cota sa anterioară de 123.2 milioane
DST. Majorarea respectivă s-a produs în contextul a 2 reforme importante inițiate de FMI în anul
2010 – Cea de-a Paisprezecea Revizuire Generală a Cotelor și Reforma Consiliului Executiv al
FMI. În rezultatul implementării reformelor menționate, capitalul FMI a fost dublat (de la 238.5
miliarde DST la 477 miliarde DST), cotele țărilor membre au fost ajustate pentru a reflecta mai exact
poziția acestora în economia globală, iar Consiliul Executiv al FMI a devenit mai reprezentativ. Țara
noastră și-a exprimat susținerea pentru aceste reforme prin adoptarea Legii nr. 109 din 11 mai 2012 cu
privire la majorarea sumei de subscripție a Republicii Moldova la Fondul Monetar International și a
Legii nr. 118 din 24 mai 2012 pentru acceptarea Amendamentului la Statutul Fondului Monetar
International privind reforma Consiliului Executiv.
Din momentul aderării la FMI, Republica Moldova a beneficiat de următoarele acorduri cu
FMI pentru susținerea programelor de ajustare economică ale autorităților și anume: Mecanismul de
finanțare compensatorie și excepțională (CCFF), Mecanismul finanțării reformelor structurale (STF),
Acordurile Stand-by (SBA), Mecanismele de finanțare extinsă (EFF) și Mecanismele de reducere a
sărăciei și creștere economică (PRGF) - din 2009 numite Mecanisme de creditare lărgită (ECF).
Anual FMI acordă Republicii Moldova consultări în domeniul politicii economice și
financiare, conform prevederilor Articolului IV al Statutului FMI, care reglementează relațiile de
cooperare dintre țările membre și FMI.
BNM este un participant activ în cadrul Standardului Special de Diseminare a Datelor
(SDDS), la care a aderat în luna mai 2006 și prin intermediul căruia, în mod periodic, sînt puse la
dispoziția publicului date privind indicatorii economici, financiari și socio-demografici în scopul
asigurării transparenței politicilor și performanțelor macroeconomice ale țării.
Urmare consecințelor crizei financiare, FMI a extins proiectul cu privire la indicatorii
financiari de stabilitate Financial Soundness Indicators (FSI), lansînd invitația de participare la
proiectul nominalizat mai multor țări, printre care și Republicii Moldova. Astfel, BNM a fost
desemnată instituția responsabilă de compilarea informației aferente FSI și transmiterea acesteia FMI.
Obiectivul de bază al FSI este de a promova analiza macroprudențială și de a evalua punctele forte și
vulnerabilitățile sistemelor financiare.
În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaționale în
domeniile relevante pentru activitatea FMI, Republica Moldova a participat la diverse programe,
inclusiv:
 Programul FMI și al Băncii Mondiale (din 2004) de evaluare a sectorului financiar (Financial
Sector Assessment Program - FSAP), fiind actualizat în 2007 și în 2014.
  ROSC - Data Module (raportul privind respectarea standardelor și codurilor), prin care
experții FMI au realizat în iulie 2005 o evaluare a calității statisticilor macroeconomice
elaborate în Republica Moldova.
FMI a acordat Republicii Moldova asistență tehnică într-un șir de sectoare, inclusiv în cel al
politicii monetare/organizării băncii centrale, sistemului de raportare monetară, supravegherii
bancare etc.

9.3. Banca Mondială (BM)

Realitățile și evoluția sistemelor economice naționale au dovedit faptul că Banca Mondială
reprezintă una dintre sursele vitale de asistență financiară și tehnică pentru țările în curs de dezvoltare
sau în dificultăți temporare, la nivel mondial. Constituită prin cooperarea a două instituții de
dezvoltare, respectiv Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) și Agenția
Internaționala pentru Dezvoltare (AID), cumulează aproximativ 190 de țări membre. Misiunea
declarată a Băncii Mondiale este legată de reducerea sărăciei la nivel mondial și de îmbunătățire,
creștere a standardelor de viață. În componența sa intră cinci organizații diferite, cu rol și obiective
diferite, după cum urmează:
1. Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – a fost înființată în
1945, cu obiectiv direct de reducere a nivelului de sărăcie în țările slab dezvoltate, dar cu venituri
medii, prin care sa se favorizeze un sistem de creștere durabil, bazat pe finanțări rambursabile
și servicii de consultanță specializată.
Resursele financiare ale Băncii Mondiale, utilizate în acordarea de împrumuturi se formează
din mai multe categorii, prezentate în figura 2.9.
® cotele subscrise de fiecare țara membră
® venituri nete rezultate din operațiuni bancare proprii
® fonduri obținute din plasarea pe piețele internaționale
a obligațiunilor emise sau prin contracte directe cu băncile centrale
Resursele financiare
ale
al BIRD
țărilor membre
® venituri realizate din dobânzi și comisioane percepute la creditele
acordate
® împrumuturi de capital contractate pe piețele financiare, în special
de pe piețele țărilor membre și Elveția
Figura 2.9. Resursele financiare ale BIRD grupate pe categorii

Principalele obiective ale Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare sunt legate,
în special, de următoarele aspecte:
 sprijinirea reconstrucției țărilor membre și dezvoltarea acestora, prin înlesnirea
investițiilor de capital în scopuri productive;
 încurajarea investițiilor străine private prin intermediul garanțiilor oferite sau participării
la împrumuturi;
  stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerțului internațional și
menținerea unor balanțe de conturi echilibrate prin înlesnirea investițiilor internaționale
făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor;
 coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea cu împrumuturi internaționale
obținute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente și mai eficiente proiecte sau programe să
fie luate în considerare cu prioritate.
Creditele acordate de Banca Mondială sunt destinate țărilor membre, cu predilecție
pentru restructurarea și retehnologizarea industriei, agriculturii, producției și distribuției de energie
electrică, pentru infrastructură, echipamente portuare, industria siderurgică, industria chimică,
învățământ, sănătate, protecția mediului, planificare familială etc. Sumele acordate prin credit nu sunt
puse direct la dispoziția solicitantului, ci sunt destinate direct furnizorului, în conformitate cu
documentele justificative. Proiectele sunt evaluate de o echipă de specialiști ai băncii, uneori în
colaborare cu personal aparținând și altor agenții ONU sau experți consultanți, angajați special în acest
scop.
Principalele elemente urmărite în finanțarea unui proiect de către Banca Internaționala pentru
Reconstrucție și Dezvoltare sunt prezentate în figura 2.10.

Prioritățile generale ale Băncii Mondiale, în activitatea curentă desfășurată, sunt orientate pe
problematica macroeconomică legata de stabilirea unor politici monetare și de credit care să limiteze
expansiunea creditului și reducerea dezechilibrului extern, mobilizarea economiilor
internaționale, prin politici fiscale și financiare, dar și reforma aranjamentelor instituționale, în
vederea susținerii proceselor de ajustare.
Rolul acestei instituții este unul în continuă creștere, convergent cu problemele pe care le au
țările în curs de dezvoltare și adaptat restricțiilor legate de resursele de care aceste țări dispun, dar
focalizat asupra necesității obținerii unei eficiențe cât mai mari.
2. Agenția Internaționala pentru Dezvoltare (AID) – înființată în 1960, pentru a finanța
țările cele mai sărace de pe piață, prin credite fără dobândă. Solicitările sunt foarte mari și criteriile de
selecție a proiectelor de dezvoltare sunt foarte stricte, iar accesarea presupune stabilirea unor
angajamente concrete privind modul de administrare și cheltuire a sumelor. Principala sa destinație
este legată de asistența financiară a țărilor slab dezvoltate, în condiții care sa greveze mult mai puțin
asupra balanței de plăți decât cele impuse de BIRD: fără dobândă, eșalonarea rambursării pe 50 de
ani, perioada de grație de 10 ani și un comision de 0,75% perceput numai pentru sumele utilizate
efectiv.
Procurarea de fonduri este una foarte dificilă. Creditele sunt acordate doar unor organisme
guvernamentale, publice sau private și vizează toate domeniile: agricultura, infrastructura, educație,
sănătate, urbanizare, energie etc.
3. Corporația Financiară Internaționala (IFC) – s-a înființat in 1956, cu scopul direct al
susținerii și extinderii dezvoltării economice prin intermediul sectorului privat. Activitatea concretă
este legată de identificarea unor organizații private viabile din țările în curs de dezvoltare, cărora li se
oferă împrumuturi pe termen lung, garanții și servicii de gestionare a riscului și consultanță.
Destinațiile principale ale asistenței financiare prin intermediul IFC sunt complexe și au în
vedere, în principal, următoarele:
 investiții în economie, rentabile și fără garantare guvernamentală, pentru termene
cuprinse între 7 și 12 ani și condiții mai avantajoase ca dobândă decât cele oferite de
BIRD;
 participanții la capital din partea unor investitori străini, drept catalizator al penetrării
capitalului străin în forme locale;
 participanții la capitalul institutelor locale de finanțare a investițiilor.
4. Agenția de Garantare Multilaterala a Investițiilor (MIGA) – cea mai tânără parte
a Grupului (1988), dezvoltată cu scopul emiterii de garanții pentru încurajarea investițiilor străine
în țările în curs de dezvoltare, care să acopere riscurile generale și specifice generate de
activitatea desfășurată, în țările membre.
5. Centrul International de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investițiilor
(ICSID) – ce are drept scop încurajarea investițiilor străine în țările în curs de dezvoltare
prin acordarea de garanții investitorilor, oferind în același timp, cadrul instituțional de consiliere și
arbitraj pentru conflicte din domeniul investițiilor, pentru asigurarea unui climat de încredere
reciprocă între state și investitorii străini.

9.4. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

Banca Europeana pentru Reconstrucție și Dezvoltare a fost înființată de Consiliul Europei, în
anul 1989, la inițiativa Franței. După mai multe runde de negocieri, la 9 aprilie 1990 Actul
fundamental a fost semnat la Paris de reprezentanții a 42 de țări acționare și fondatoare. Sediul Băncii
a fost stabilit la Londra.
Această instituție financiară este deschisă tuturor celor ce doresc să contribuie la stabilizarea
economică și politică a noilor democrații est-europene, bazate pe principiile de piață. Cu alte cuvinte,
Banca Europeană îmbină rolul de organism financiar internațional cu activitatea unei bănci
de afaceri.
Interesant este că Actul fundamental a fost semnat în condițiile în care vechiul organism
„comunitar” al țărilor socialiste – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – încă mai era
în funcțiune, dar devenise evident ce soartă i se pregătea, după profundele schimbări politice
petrecute în Centrul și Estul Europei, la sfârșitul anului 1989.
Ce a fost C.A.E.R.?
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R. (Council for Mutual Economic Assistance
– COMECOM) a fost un consiliu interguvernamental, cu sediul la Moscova, înființat în anul 1949
prin acordul semnat de Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Romania și U.R.S.S. Acest
consiliu urmărea să amelioreze și să coordoneze dezvoltarea economică planificată și integrarea
țărilor membre. Ulterior, au mai fost admise Albania (ca „membru fondator”, dar numai din 1949
până în 1961), Republica Democrată Germană (în 1950), Mongolia (în 1962), Cuba (1972) și
Vietnam (în 1978), în calitate de membri deplini. Iugoslavia a participat din anul 1964 ca membru
asociat, iar China și Coreea de Nord s-au bucurat de statutul de observator.
Înființat în mod ostentativ ca răspuns la PLANUL MARSHALL și la integrarea economică
începută în Europa Occidentală, CAER a contribuit doar în mică măsură la dezvoltarea economică
integrată a blocului socialist până la revizuirea, în anul 1959, a statutului, care a pus un mai mare
accent pe cooperarea economică și tehnică dintre țările membre. CAER a promovat cooperarea
economică în comerțul exterior și coordonarea planurilor economice naționale. În anul 1975 a fost
adoptat un plan de integrare multilaterală care prevedea dezvoltarea proiectelor industriale comune.
Totuși, pentru ca toate deciziile adoptate de CAER trebuiau să fie unanime, multe dintre planurile și
proiectele propuse au fost respinse de unele țări membre – ca România și Germania de Est -, care
căutau să ducă o politică economică independentă și/sau erau încredințate ca majoritatea avantajelor
de pe urma colaborării erau obținute de U.R.S.S.
Refuzul Comunității Europene de a lua parte la negocieri comerciale inter-blocuri i-a stimulat
pe membrii CAER să urmeze exemplul Iugoslaviei și să-și creeze legături economice individuale cu
țările vestice. CAER a reușit totuși să încheie acorduri de cooperare cu Finlanda (1973), Iraq (1975) și
Mexic (1975). Urmare a revoluțiilor din Europa de Est de la sfârșitul anilor '80, în luna februarie
1991, CAER a fost desființat.
Din sistemul CAER au mai făcut parte și Banca Internațională de Colaborare
Economică, precum și Banca Internaționala de Investiții – ambele cu sediul la Moscova.
Banca Internațională de Colaborare Economică (în funcțiune, de la 1 ianuarie 1964) avea ca
obiective: facilitarea decontărilor multilaterale în ruble transferabile; acordarea de credite pentru
finanțarea comerțului exterior și a altor operații; acceptarea de depozite sau de alte fonduri în ruble
transferabile, aur sau valute convertibile. La 1 ianuarie 1984, banca avea un capital subscris de 305,3
milioane ruble transferabile și un depozit de 4,8 miliarde ruble transferabile. La acea dată, avea
acordate credite în sumă de 4,3 miliarde ruble transferabile.
Banca Internațională de Investiții și-a început activitatea la 1 ianuarie 1971, având ca
obiective: acordarea de credite pe termen lung și mediu; atragerea de fonduri în ruble transferabile,
monezi naționale ale țărilor membre sau valute convertibile; efectuarea de împrumuturi pe
piața internațională a capitalurilor; cumpărarea și vânzarea de aur, devize și hârtii de valoare;
stabilirea de legături și relații de afaceri cu bănci străine și instituții financiare internaționale.)
 Rubla transferabila nu a fost o valută efectivă, emisă de o bancă sau altă instituție
specializată, ci o unitate de cont, de evidență. În atare condiții, rubla transferabilă – fiind o unitate de
cont în care se efectuau decontările multilaterale – era folosită numai în circuitul închis al acelor
decontări.
Rubla transferabilă avea caracter stabil. Stabilitatea parității metalice a rublei transferabile
era fixată, prin Convenție, la 0,987412 grame aur fin. Era diferită de rubla sovietică – moneda
internă a U.R.S.S., definită cu un conținut în aur de 0,98412 grame aur fin.
După 31 decembrie 1991 numărul membrilor Băncii Europene pentru Reconstrucție și
Dezvoltare a crescut la 25, toți fiind în tranziție spre economia de piață. Prioritățile pentru fiecare stat
sunt stabilite în cadrul unei strategii de țară, care este reevaluată anual.
Principalele ținte au fost privatizarea întreprinderilor de stat și reprofilarea complexului
militar-industrial la producția de pace, precum și dezvoltarea unui sistem financiar modern.
O problemă delicată în faza înființării Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare a
constituit-o acceptarea U.R.S.S. ca membru al băncii, întrucât la acea vreme conducerea de la
Moscova nu luase încă o decizie definitivă privind democrația pluripartită și o mai pronunțată
orientare spre economia de piață, dar rezervele americanilor și japonezilor au cedat în fata dorinței
exprimate de Kremlin de a accepta compromisuri. După 31 decembrie 1991, contribuțiile U.R.S.S. în
cadrul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare au fost împărțite între fostele republici
sovietice.
În cadrul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, ca și la celelalte instituții
financiare internaționale, autoritatea suprema revine Consiliului Guvernatorilor, care decid în
privința admiterii de noi membri, a majorării capitalului sau a altor probleme majore. Conducerea
efectivă revine Consiliului Directorilor, prezidat de un Președinte, numit pentru o perioadă de patru
ani. Numirea Președintelui, care este și șeful celor 750 de angajați ai băncii, se face prin votul a cel
puțin 50 la sută dintre guvernatorii acesteia. După cum am mai menționat, sediul băncii se află la
Londra, fiind inaugurat oficial la 15 aprilie 1991.
Banca are 57 de acționari, împărțiți în 4 grupe, care alcătuiesc un Comitet Executiv format din
23 de directori, 9 din țările Uniunii Europene și câte unul pentru Uniunea Europeană și Banca
Europeană de Investiții, care sunt, de asemenea, acționari. Grupurile care reprezintă țările din Europa
Centrală și Răsăriteană, restul Europei și alte țări, numesc fiecare câte patru directori. Această
structură greoaie și complicată, pe lângă faptul că stânjenește de multe ori acțiunile decisive ale
băncii, necesită și costuri ridicate, care reprezintă circa 12 la sută din costul operațional total, de 3-4
ori mai mari decât în cazul altor instituții financiare internaționale.
Țările nemembre ale Uniunii Europene s-au temut că participarea Băncii Europene de
Investiții în cadrul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare va crea un precedent
periculos, dar, având ca argument know-how-ul și experiența BEI, s-a considerat ca utilă participarea
acesteia.
Acordul de Constituire al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare specifică faptul
că țările membre ale Uniunii Europene, împreună cu Uniunea Europeană și cu Banca Europeană
pentru Investiții vor deține majoritatea acțiunilor. După presiuni puternice în cadrul „Grupului celor
7”, S.U.A. au devenit cel mai mare acționar individual (cu 10% din capital), urmate de Anglia,
Franța,
Germania, Italia și Japonia, fiecare cu cate 8,5% din capital. Ex-republicile sovietice dețin împreună
6% din capital, iar țările din Europa Centrală și de Răsărit au, tot împreună, puțin peste 6% din capital.
Numărul de voturi este direct proporțional cu cota de capital, iar pentru adoptarea deciziilor
importante este nevoie de o majoritate de voturi.
Lipsa unui control adecvat asupra lansării activităților băncii și a costurilor ei de management
a iscat vii critici, care au dus la demisia, în 1993, a primului Președinte al Băncii Europene pentru
Reconstrucție și Dezvoltare.
Obiectivul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare este reprezentat
de promovarea investițiilor în țările Europei Centrale și de Est, facilitarea tranziției acestor țări prin
supervizarea privatizărilor, fuzionărilor și achizițiilor din toate țările acestei regiuni, precum și
crearea de societăți mixte.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, spre deosebire de celelalte bănci
regionale, are un pronunțat caracter politic: pot beneficia de împrumuturi numai țările cu democrații
pluripartite. De altfel, chiar Acordul de Constituire menționează sistemul legislativ disciplinat
și respectarea drepturilor omului drept condiții ale îndeplinirii reformelor în Europa de Est.
Acordul de Constituire a consfințit un compromis între opiniile S.U.A. și ale Angliei, care
doreau susținerea exclusivă a sectorului privat, și restul membrilor, care doreau ca și
proiectele guvernamentale de infrastructură să fie sprijinite: împrumuturile către sectorul public nu
trebuie să fie mai mari de 40% din totalul împrumuturilor băncii. Împrumuturile către guverne sunt
strict limitate, fiind acordate pentru „orice întreprindere de stat care operează competitiv și
participativ în cadrul economiei de piață și oricărei întreprinderi de stat pentru a-i facilita
tranziția spre controlul și proprietatea privată”.
Banca a elaborat de asemenea și rapoarte anuale privind impactul activităților sale asupra
mediului, căci se știe că industriile de stat sunt mari poluante, iar centralele nucleare și sistemele de
irigații pe scara largă constituie grave amenințări la adresa mediului.
Inițial, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a avut un capital de 10 miliarde
ECU, din care doar 30% capital achitat, iar restul de 70% capital garantat.
După negocieri foarte dure, s-a acceptat plata contribuțiilor în USD, ECU / EUR și JPY. Acest
capital (echivalent cu 12 miliarde USD) este repartizat astfel: cei 15 membri ai Uniunii
Europene și cele două instituții ale acesteia (Banca Europeană de Investiții și Comisia Executivă) dețin
51% din capital, după cum urmează:
 Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Germania, Italia dețin fiecare
câte o cotă de 8,5%;
 Celelalte țări ale Comunității Europene dețin fiecare câte o cotă cuprinsă între 0,20%
(Luxemburg) și 3,40% (Spania);
 S.U.A. au participație de 10%;
 Japonia deține o cota de 8,50%;
 Tarile est-europene dețin în total 13,5%.
 Este obligatoriu ca asociații care au subscris la capitalul social al Băncii să verse un procent
din capital în maximum cinci ani de la subscriere.
Împrumuturile pe care le acordă Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare vizează
în primul rând sectorul particular (în proporție de 60%) și apoi sectorul public (în proporție de 40%).
Banca poate acorda împrumuturi, poate participa la capitalul social și poate acorda garanții,
dar totalul angajamentelor nu poate depăși capitalul plus rezervele, rata fiind de 1:1, ceea ce o face
să angajeze împrumuturi de pe piețele internaționale de capital.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare administrează și Fonduri Speciale, din
care trebuie menționat cel pentru țările baltice, finanțat exclusiv de țările scandinave.
Din anul 1994, peste 5,8 miliarde ECU au fost investiți în 250 de proiecte:
principalul beneficiar a fost Polonia.
Conducerea băncii susține că pentru fiecare euro pe care-l investește, sunt mobilizați alți doi,
provenind de la investitorii industriali și instituționali.
Actualele plăți sunt foarte limitate, ceea ce reflectă deficientele inițiale ale legilor proprietății și
ale societăților pe acțiuni: a durat până la clarificarea poziției legale și financiare a fostelor
întreprinderi de stat. În plus, datorită inflațiilor galopante și a deficitelor bugetare imense, a fost
nevoie de o stabilizare macroeconomică, pentru a putea garanta investițiile. Toate acestea au
evidențiat obligativitatea unei foarte bune cooperări cu F.M.I. și Banca Mondială, specialiste în
programele de stabilizare.
Rata scăzută a împrumuturilor a fost influențată și de politica băncii, care limitează finanțarea
doar a proiectelor guvernamentale sau la susținerea balanței de plăți.
După anul 1993, banca s-a orientat spre investițiile de participare la capital social și la
finanțările globale, investind în bănci comerciale locale, preluând participări la capital social
în Polonia și în Rusia, și instruind personalul acestor bănci.
În prezent banca acționează în 24 de țări, și se concentrează asupra țărilor din ex-U.R.S.S.,
zona foarte dificilă, refractara reformelor pro-economie de piață, și unde preluarea unui mare număr
de afaceri de mică anvergură necesită foarte mult timp și duce la creșterea costurilor băncii. Pentru
a- și justifica existența, având mandatul limitat, banca trebuie să se concentreze pe extinderea
activităților de împrumut, acționând ca un catalizator în atragerea capitalurilor private spre țările
Europei de Răsărit și a celor din fosta U.R.S.S.
Cu toate că în această zonă lansarea unei întreprinderi private este foarte dificilă, banca
trebuie să se concentreze pe crearea de întreprinderi mici și mijlocii, foarte atractive pentru industria
occidentală. Întrucât de multe ori banca – deși fruntașă în acordarea asistenței pentru tranziția
la economia de piață – a ajuns să concureze Corporația pentru Finanțare Internațională (Corporation
Financière Internationale / International Finance Corporation), partea americană a sugerat
privatizarea ei, dat fiind că procesul de tranziție este temporar.
Dintre funcțiile încredințate Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare de țările
occidentale amintim și administrarea Fondului pentru Siguranța Nucleară, creat din inițiativa
„Grupului celor 7” pentru modernizarea și securizarea instalațiilor nucleare de dincolo de linia Oder-
Nissa-Tatra.
Țările Uniunii Europene vor trebui în cele din urmă să-și deschidă piețele pentru produsele din
Europa de Est. Banca va trebui să acționeze ferm pentru accesul liber al acestor produse pe piețele
Europei, ceea ce reprezintă cam 60% din totalul exporturilor din regiune.
Cu toate că instituțiile financiare internaționale nu au rolul de a finanța comerțul internațional,
prin preluarea garanțiilor din domeniu și încheierea de acorduri comerciale, Banca Europeană Pentru
Reconstrucție și Dezvoltare va putea avea un rol benefic în viitor, dovedit fiind că pentru procesul de
transformare din țările fostului bloc socialist schimburile comerciale au avut o importanță crucială.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) este o organizație internațională, care
activează în baza Acordului de constituire întocmit la 29 mai 1990 la Paris, intrat în vigoare la 28
martie 1991. Obiectivul BERD este de a susține dezvoltarea economică a țărilor din centrul și estul
Europei, sudul și estul Mării Mediterane și Asia Centrală, precum și extinderea principiilor
economiei de piață, promovarea inițiativei private și antreprenoriale și aplicarea principiilor
democrației pluraliste.
Republica Moldova a devenit membră a BERD la 5 mai 1992. În prezent, capitalul subscris
de Republica Moldova constituie 30,01 milioane euro.
Organul de conducere al BERD este Consiliul Guvernatorilor, care este alcătuit din
reprezentanți ai tuturor statelor membre. Guvernator din partea Republicii Moldova este ministrul
economiei, iar poziția de guvernator supleant este deținută de Guvernatorul Băncii Naționale a
Moldovei.
Republica Moldova face parte din aceeași constituentă cu Elveția, Liechtenstein, Muntenegru,
Serbia, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan.
Republica Moldova a beneficiat și continuă să beneficieze de sprijin financiar din partea
BERD, acordat în cadrul diverselor proiecte derulate cu țara noastră. Cea mai mare parte a acestor
proiecte este direcționată către sectorul privat.
Ultima strategie de țară pentru Republica Moldova, aprobată de Consiliul Directorilor BERD
la 30 aprilie 2014, stabilește câteva priorități strategice, printre care este și crearea condițiilor necesare
pentru a sprijini dezvoltarea sectorului privat. Pentru realizarea acestei priorități, BERD acordă o
atenție sporită procesului de îmbunătățire a guvernanței corporative și a transparenței în sectorul
bancar și, în acest sens, menține o cooperare activă cu autoritățile relevante ale Republicii Moldova.