Monopolul

În manual la sfîrşitul capitolului 4 şi anume pagina 292 este prezentat un text adaptat după ’’Afaceri
europene” 25 aug. 2004, cu privire la monopol. Ideea centrala în text o identific a fi echivalarea a doi termeni
riguroşi: monopolul şi sclavia, această ’’sinonimie’’ absolut nouă, dar deja foarte bine infiltrată în cadrul
economei, a început să fie detectată şi chiar reclamată la Comisia Europeana, care anual primeşte 300 de
semnalizari în acest sens, care au la bază aceeaşi afinitate a monopolului/ a sclaviei, adică excluderea
posibilităţii de a opta.

Exemplele oferite spre analiză sunt a 2 companii din Irlanda, respectiv din Marea Britanie, care
urmaresc maximizarea profitului şi controlul asupra pieţei prin marginalizarea domeniului de opţiune a
consumatorului. În primul caz consumatorii erau restricţionaţi ca la achiziţia gratuita a frigiderului de la firma
Unilever să depoziteze în el doar produse de aceeaşi marcă. În al doilea caz o companie aeriană (British
Airways) foloseşte o tactică mai subtilă de a acumula clienţi, prin eliminarea concurenţilor, pe plan funcţional
activitatea de gestiune în acest sens se realiza cu agenţiile turistice, care erau stimulate prin anumite beneficii
economice conform gradului de fidelitate aferent firmei în cauză, astfel pieţele de servicii de transport aerian
oferite de agenţii de voiaj pentru concurenţii companiei British Airways erau închise.

Cele două investigaţii au pus în evidenţă tentaţia firmelor dominante adică monopolul, problema se
crează între cele două categorii de participanţi la piaţă : vânzătorii şi cumpărătorii ei au întotdeauna interese
contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienţii lor vor să cumpere produsul la un preţ cât
mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preţ este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care
să diferenţieze între scumpirea firească a unui produs şi cea „artificială”, între preţul corect şi cel „de monopol”,
între profitul normal şi cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea preţului este rezultatul
acţiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât şi ale cumpărătorilor. Toţi producătorii (mulţi, puţini, unul singur)
sunt interesaţi de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preţ care să îi aducă pierdere sau
un profit inferior celui pe care l-ar putea obţine dacă şi-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenţia
între un preţ aşa-zis „competitiv” şi un presupus preţ „de monopol”. Toate preţurile au acelaşi rol şi efect
economic: reflectă raritatea resurselor în comparaţie cu cererea.Astfel piaţa cu structura de monopol presupune
un singur ofertant pentru un bun sau serviciu. În virtutea acestui fapt, monopolistul dispune de posibilitatea
controlului asupra preţului de vanzare. Un producator se afla in situatie de monopol daca este unic ofertant al
unui bun omogen, iar acesta este lipsit de substitute apropiate. Fiind singurul producator si vanzator, monopolul
nu suporta rigorile confruntarii cu alţi producatori ai aceluiasi bun, avand control asupra ramurii respective. În
consecinţa, concurenţa nu exista decat prin intermediul bunurilor substituibile. Pe piata de monopol, nu este
chiar atît de eficient (mai ales în ceea ce priveşte serviciile) să oferi întreaga cantitate(Qm) la un preţ fixat. Ca
urmare, producatorul monopolist va încerca sa obţină un preţ cît mai mare, diferit , pentru fiecare unitate de
producţie vînduta. Adica va încerca sa obţina o discriminare perfectă a preţurilor. În acest caz, pierderea neta de
bunastare sociala ar fi nulă. În practica însa discriminarea perfecta a preţurilor nu poate fi decît întîmplătoare.
Din acest motiv, monopolurile încearca o segmentare a pieţei, în funcţie de anumite criterii (ex. venitul
clientilor), astfel încat să se realizeze macar o tedinţa pozitivă.

De asemenea John K. Galbraith a definit piaţa de monopol spunînd că „(...)datorită monopolului

şi supremaţiei lui preţurile sunt mai ridicate, iar producţia este mai scazută decat în cazul în care vanzătorii ar fi
mai numeroşi. Prin urmare consumatorii plătesc mai mult şi dispun de resurse sau servicii mai puţine decît ar
avea nevoie sau ar fi dorit”. Monopolul este antipodul concurenţei, întrucat libera concurenţă este eliminată iar
oferta pentru un produs este data de un singur producator, prin urmare gradul de satisfacere al cererii este unul
mic, dar făcut cu un preţ mare, stabilit de vînzător. Piaţa de monopol este definită prin faptul că oferta unui bun
este asigurata de un singur vanzator (producator), respectiv cererea este exprimată de un singur cumparator.
Deci, dupa caz, pe o astfel de piaţa se manifesta fie dominanta producatorului (monopol) fie cea a
consumatorului (monopson). Monopolul poate fi caracterizat ca fiind acea situaţie de piaţa pe care se oferă, se
vinde un bun, care nu poate fi substituit rapid şi în mare masura. Altfel spus, monopolul aduce la piaţa un bun a
carui cerere are o elasticitate încrucişata foarte slabă în raport cu preţurile celorlalte bunuri. Aşa că, în timp ce
pe o perioada scurta de timp, productia este optima cand Vmg=Cmg, însoţit de un preţ egal sau mai mare decat
costul mediu variabil, pe o perioadă mai largă de timp optimizarea producţiei presupune respectarea
principiului Vmg=Cmg, însoţit de existenta unui preţ mai mare sau egal cu costul total mediu. Cu toate acestea
specialiştii au concluzionat ca dominanta absoluta a unei firme, a unui producator asupra unei pieţe este o
situaţie vremelnică. Spre deosebire de piaţa cu concurenta perfectă, în conditiile pieţei de monopol, firma are
posibilitatea de a alege atît preţul cît si cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse si vândute. Pe piaţa cu
concurenţă perfectă, preţul este un factor exogen, firma cautînd doar cantitatea optima, însa monopolul fiind
singurul furnizor, analiza formării preţului se face doar la nivelul ramurii. Deci, cererea pentru bunul unei firme
monopoliste este egală cu cererea pieţei. Acest aspect are şi o importanţa principala: controlînd atît oferta cît şi
cererea monopolul acţioneaza în interesul său egoistic şi deci, în detrimentul consumatorului. Monopolul
fixeaza preţul în funcţie de venitul marginal. Ca urmare firma stabileşte mai întai, nivelul optim al producţiei,
nivelul care îi asigură fie maximum de profit, fie minimum de pierdere.

Accesul pe o piaţa cu structura de monopol este dificil, iar în anumite cazuri, chiar imposibil, din cauza
restricţiilor la intrare, care pot fi legale sau naturale. In general, exista trei cauze principale care determină
situaţia de monopol si împiedică intrarea în ramură a altor producători:
- posesia unei firme asupra unei resurse (De Beers asupra diamantelor)
- acordarea prin lege a dreptului exclusiv de producere sau vînzare a unui bun unei singure firme (Microsoft)
- nivelul costurilor de producţie prin care un producator este mai eficient în raport cu mulţi alţi producători.
Monopolul există aşadar, însă el se datorează nu doar obiectivelor materialiste a companiilor, ci şi privilegiilor
pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori şi
producător, în sensul că ultimul este ferit de concurenţă şi, în consecinţă, îşi poate permite să ignore dorinţele
primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un
anumit bun sau serviciu. Observaţi că, în acest caz, numărul ofertanţilor încetează să mai fie important. Nu are
prea mare relevanţă dacă statul licenţiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate, în
cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărţindu-şi cota de piaţă, constituind practic un cartel.
Important este că intrarea pe piaţă este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura cu
producătorul/cartelul agreat de stat.
Mijloacele şi instrumentele de instaurare a monopolului diferă de la un sector economic la altul, conform
gradului de dependenţă a consumatorului faţă de bunurile propuse spre comercializare. Aparenţele acestui joc
dibaci au forme pozitive, dar care avantajează doar o categorie a participanţilor în cadrul pieţei, exemplu clasic
este cel al stimulentelor de fidelitate, care nu fac decât să neutralizeze concurenţa, fără a lua în calcul calitatea
sau alte rigori totul se mizează pe preţ, deoarece societatea este una de consum. Banal, dar adevărat în secolul
celor mai răsunătoare lozinci despre democraţie şi libertate, drepturi şi libertăţi, ne confruntăm cu un şantaj
direct asupra societăţii întreg şi mai ales asupra individului, care deja este clasat ca agent economic fie
producător, fie consumator. Problema constă în lipsa completării între cele doua părţi atunci cînd apare tentaţia
de a fi dominant, anume aici intervine dezechilibru, creşte ponderea monopolului unei parţi asupra celeilalte,
reliefînd abuzatorul şi victima, astfel se coagulează principiul concurenţei acerbe, care face abstracţie de
reglementări şi merge doar pe optimizarea propriului interes. Aş compara situaţia creată cu feudalismul, care
acum îmbracă o variantă postmodernistă, căci şi termenii s-au mai cizelat aşa că sclavagismul este deja
monopol, o formă diferită, dar un conţinut izbitor de asemănător. Macheta este diferită, iar lozinca este în
urechile tuturor aceeaşi, cu regret interpretările sunt diferite. Monopolul a devenit cheia succesului pentru a ieşi
din această afacere, trebuie să renunţi nu doar la şantaj, ci şi la beneficii, ceva asemănător Thatcherism-ului.
Beneficiile nu au nimic rău în sine, dar ele privilegiază, adică creează un dezechilibru, pentru unii favorizant,
pentru alţii nu, conform perioadei relativ recente a comunismului care aclamă echitatea, dar avea şi o viceversa
adică ori echitate, ori minoritate. Acestea sunt măsurile centralizării, caracteristice procesului globalizării cu
suspendanţi şi aclamanţi. Partea neclară constă în eliminarea monopolului, pe care nu-l poţi înlătură fără un
control complex, care din nou ar fi o cîrmuire monopolizantă, astfel apare ineficacitatea dintre relaţiile
subscrise economiei actuale, dictate de mize şi interese cu marca artificială a progresului şi profitului social
global.

Totuşi exista anumiţi factori ce limiteaza tendinţa monopolului spre absolut:

 Existenţa monopolului absolut nu poate fi susţinuta deoarece exercitarea dictatului prin fixarea
pretului de monopol, determină modificarea dimensiunilor cererii pieţei pentru bunul oferit, în
sensul scăderii acesteia.
 Firmele care produc bunuri înlocuitoare sunt, virtuale-concurente ale monopolului; nici un
monopol nu poate opri înlocuirea în consum a bunului său cu alte bunuri
 Oricat de consolidata ar fi pozitia unui monopolist pe piaţa naţionala, o asemenea poziţie poate
fi zdruncinata de schimbarile ce intervin pe pieţele regionale si internaţionale
 Existenţa măsurilor antiminopolistice (antitrust) impuse de guvern, spre exmplu fixarea unui
anumit preţ de către stat pentru bunurile elementare.

Datorita efectelor negative asupra bunăstarii sociale, a tendinţelor egoiste de a acţiona în exclusivitate
în interesul său, asupra monopolului s-au impus o serie de politici antitrust promovate de către unele guverne.
În binecunoscuta sa lucrare "Bunăstarea naţiunilor", A. Smith aduce cel mai susţinut atac asupra monopolului,
folosind însa termenul în sensul cel mai raspîndit al sec. XVIII, incluzînd toată gama de politici restricţionale.