Universitatea Danubius

Economia românească în epoca feudală

Student: Coordonator
Lect.Univ.dr.Gheorghe Stefan

Cuprins
Economia românească în epoca feudală..............................................................................1
Cuprins.................................................................................................................................2
Argument.............................................................................................................................3
Migraţiile şi consecinţele lor asupra vieţii economice........................................................5
Economia românească în perioada feudalismului dezvoltat................................................6
Agricultura.......................................................................................................................6
Mineritul..........................................................................................................................7
Oraşele şi producţia de mărfuri........................................................................................8
Regimul economic al dominaţiei otomane..........................................................................9
Concluzie...........................................................................................................................11
Bibliografie........................................................................................................................13
 Argument

Feudalismul este o formaţiune economico-socială, corespunzând Evului

Mediu, caracterizată prin preponderenţa economiei naturale (închise), prin
înzestrarea producătorului direct cu mijloace de producţie, în general şi cu
pământ, în special, prin autoritatea cu caracter personal a stăpânului
domeniului (boier, nobil) asupra producătorului direct, în virtutea căreia cel
dintâi exercită asupra celui din urmă o constrângere extraeconomică, şi prin
nivelul scăzut al tehnicii.
Mai pe scurt, feudalismul este un sistem de organizare a societăţii bazat pe
proprietatea asupra pământului (feud = pământ) şi pe relaţiile de dependenţă
între oameni. Termenul a apărut în secolul al X-lea, sub forma din limba
latină feos/feus, care a evoluat la feodum/feudum.
Feudalismul reprezintă o etapă în dezvoltarea şi evoluţia societăţii
omeneşti. Caracterele generale şi comune feudalismului pe plan universal se
îmbină cu trăsăturile particulare, specifice evoluţiei istorice unor ţări şi
popoare sau grupuri de ţări şi popoare. Naşterea relaţiilor feudale a avut ca
urmare formarea unei suprastructuri feudale corespunzătoare în domeniul
politic şi spiritual. În plan economic proprietatea funciară feudală a constituit
baza feudalismului. Paralel cu formarea proprietăţii funciare feudale au luat
naştere şi cele două clase sociale fundamentale: proprietarii feudali şi
ţărănimea (liberă sau dependentă). Oraşul medieval, centru de producţie
meşteşugărească şi comercială, a reprezentat un pas mai departe faţă de
oraşul din antichitate, prin nivelul mai înalt al dezvoltării meşteşugurilor,
prin reglementarea producţiei de către bresle sau corporaţii, prin existenţa
unor variate forme de autonomie municipală, prin dezvoltarea unei culturi
orăşeneşti. În comparaţie cu Asia şi Europa Apuseană, în spaţiul geografic
locuit de români apariţia şi dezvoltarea relaţiilor feudale a cunoscut o
întîrziere datorită numeroaselor migraţii care s-au succedat în intervalul sec.
III – XIII. Orînduirea feudală pe teritoriul ţării noastre a durat din sec. VIII
şi pînă la începutul sec. XIX.
Feudalismul românesc se încadrează în acest din urmă tip întrucât la
nivelul relaţiilor de producţie care este definitoriu pentru o formaţiune
economico-socială aparţia celor două clase fundamentale ale societăţii
feudale - ţăranii dependenţi şi stăpânii de moşii - şi a relaţiilor dintre ele a
fost rezultatul destrămării obştilor săteşti de origine autohtonă, elementele
preluate din lumea romano-bizantină sau „barbară“ acţionând doar la nivelul
instituţiilor.
 Potrivit unei alte ipoteze, feudalismul românesc nu s-ar fi constituit
decât mult mai târziu (după 1500) fiind precedat de orânduirea tributală.
Cert este că şi în feudalismul clasic, dar şi cel românesc pot fi distinse două
nivele:
 cel al bazei - relaţiile de producţie în cadrul senioriei în
sensul de domeniu
 cel al suprastructurii - ansamblul de raporturi feudo-
vasalice, întemeiate pe fidelitatea personală şi obligaţii contractuale.
Domeniul feudal este elementul definitoriu al feudalismului şi
constituie principalul cadru de organizare şi desfăşurare a producţiei
întemaiată pe relaţiile feudale. Raporturile feudo-vasalice au avut forme
variate în diferite zone ale lumii, dar indiferent de instituţiile pe care le-au
generat, ele au avut la bază un contract de vasalitate.
Periodizarea în cele trei faze ale feudalismului (timpuriu, dezvoltat,
târziu) are la bată gradul de dezvoltare a relaţiilor de producţie feudale, dar
limitele cronologice sunt deosebite în cuprinsul diverselor arii geografice.
 Migraţiile şi consecinţele lor asupra vieţii economice

Marile migraţii declanşate la mijlocul sec. III au avut puternice

consecinţe asupra teritoriilor nord-dunărene. Confruntată cu probleme
militare şi economice grave, conducerea Romei hotărăşte abandonarea
Provinciei Dacia (270 – 275). După retragerea aureliană populaţia daco-
romană trăieşte în comunităţi săteşti, organizate în obşti teritoriale.
Economia cunoaşte, în noile condiţii istorice, o suită de schimbări ce o vor
marca pentru lungă perioadă de timp. Cel mai important proces este
ruralizarea vieţii economice, determinat de dispariţia oraşelor şi de efectele
negative ale deselor atacuri declanşate de populaţiile migratoare. În acest
context, activităţile economice de bază erau: agricultura pe suprafeţe mici,
creşterea animalelor, pescuitul şi vînătoarea, la acestea adăugîndu-se şi
meşteşugurile casnice care soluţionau importante probleme de existenţă.
Începînd cu sec. IX – X viaţa economică devine mult mai complexă.
Agricultura este practicată pe suprafeţe mult mai mari, fapt demonstrat de
uneltele agricole descoperite în numeroase aşezări (brăzdarele de plug,
seceri, hîrleţe, săpăligi). Se cultivă grîu, orz, mei, bob, cînepă. Creşterea
vitelor continuă să ocupe un loc important în activităţile economice nord-
dunărene. Izvoarele vremii amintesc de existenţa cailor în Dobrogea, de
hergheliile din Banat precum şi de nesfîrşitele turme de oi. Păstoritul avea
un caracter precumpănitor transhumant, legat de diversitatea de relief, de
climă şi de vegetaţie a diferitelor regiuni. Numeroasele păduri, ape
curgătoare şi lacuri ofereau locuitorilor posibilitatea practicării vînătorii şi
pescuitului. Pe lîngă agricultură şi creşterea vitelor, în regiunile bogate în
minereuri locuitorii se îndeletniceau şi cu extracţia metalelor (aur, argint,
fier) şi a sării, care au toate nume de origine latină. O dezvoltare mai
însemnată a cunoscut-o extracţia minereului de fier. Dovadă a acestei
activităţi o constituie descoperirea într-o serie de aşezări din sec. X – XI a
numeroase resturi materiale precum bucăţi de minereu de fier, lupe şi zgură
de fier, rezultate din operaţiunea de reducere a minereului. Astfel de
materiale au fost descoperite în aşezările de la Dridu, Buftea, Bucov, Ciurelu
şi Garvăn. În sec. X populaţia ţării noastre practica meşteşugurile menite să
satisfacă nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbrăcăminte, locuinţă,
apărare şi nevoile gospodăreşti. Prelucrarea metalelor este atestată de
numeroasele obiecte de fier descoperite în numeroase aşezări: cuţite,
topoare, cleşti, ciocane, foarfeci, dălţi, seceri, cârlige de undiţă, catarame,
sfredele, cuie, vîrfuri de săgeţi. Olăritul a constituit unul dintre
meşteşugurile importante în aşezările feudale timpurii. Ceramica lucrată cu
mîna este înlocuită cu cea lucrată la roată. Este de subliniat apariţia
producţiei locale de ceramică smălţuită. Meşteşugul ţesutului s-a dezvoltat
datorită folosirii războiului de ţesut de tip orizontal preluat de la bizantini.
Prelucrarea lemnului şi a pietrei a constituit şi ea o îndeletnicire importantă
pe teritoriul ţării noastre.
O parte din producţia meşteşugărească locală era destinată
schimbului. Au fost descoperite numeroase tezaure cu monede bizantine la:
Cleja, Călăraşi, Dolneşti şi Orşova. Aceasta demonstrează creşterea
circulaţiei monetare ca urmare a schimburilor comerciale interne şi externe
precum şi dezvoltarea economică generală a societăţii româneşti din sec. X –
XI.

Economia românească în perioada feudalismului

dezvoltat
În sec. XIII – XIV societatea românească cunoaşte importante realizări în plan
politic, economic, social şi cultural. Apar primele formaţiuni politice feudale incipiente
de tipul cnezatelor, voievodatelor şi ţărilor. Treptat, acestea se vor unifica, punînd bazele
celor patru state feudale centralizate româneşti: Transilvania, Moldova, Muntenia şi
Dobrogea. Constituirea acestora s-a derulat într-un context extern deosebit de complex
determinat de: expansiunea regatului Ungariei, marea invazie tătaro-mongolă, decăderea
Imperiului Bizantin şi ascensiunea viitorului Imperiu Otoman. Au fost create instituţiile
statului feudal (Domnia, Sfatul Domnesc, Armata şi Biserica). Formarea statelor feudale
româneşti a permis şi o dezvoltare ascendentă a economiei feudale. Principalele ramuri
ale economiei Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei au fost agricultura, creşterea
animalelor, mineritul, meşteşugurile şi comerţul.

Agricultura.

Străinii care au vizitat cele trei ţări româneşti în acea vreme au

remarcat fertilitatea solului şi bogăţia locuitorilor în grîne şi animale.
Dezvoltarea demografică şi extinderea relaţiilor comerciale au avut drept
consecinţă mărirea suprafeţelor însămînţate cu cereale. Culturile de cereale
cele mai răspândite erau cele de grîu, mei, orz, secară şi ovăz. Pe lîngă
sistemul mai vechi al desţelenirilor permanente, începe să fie folosit sistemul
celor două tarlale (asolamentul bienal). Tehnica agricolă înregistrează unele
progrese ceea ce a contribuit la creşterea productivităţii muncii. Cultivarea
viţei de vie continuă să fie o preocupare importantă a locuitorilor din
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. În regiunile de deal erau
răspîndite livezile de pomi fructiferi. Proprietatea agrară era dominată de
marele domeniu boieresc (nobiliar), laic şi ecleziastic, care era exploatat prin
intermediul ţăranilor dependenţi (rumâni, vecini, iobagi). Obligaţi pentru
lotul primit în folosinţă de la proprietar să dea dijmă în produse şi să
presteze mai multe zile de muncă. Creşterea animalelor constituie o
activitate economică deosebită deoarece vitele reprezentau şi unul dintre
produsele de seamă al exportului. Documentele vremii menţionează
numeroasele herghelii de cai, turme mari de vite şi de oi. Feudalii realizau
importante venituri din exportul vitelor. Petru Rareş împrumuta principelui
german Ioachim de Brandenburg suma de 100.000 de florini, rezultate din
vînzarea a cca. 50.000 de boi. Domnii Ţării Româneşti percepeau de la toate
stînele din ţară o însemnată dare în natură numită căşărit, care aducea
importante venituri domniei. Albinăritul şi pescuitul constituiau şi ele
ocupaţii de seamă în activitatea românilor datorită importanţei pe care o
aveau în viaţa de toate zilele: mierea, care înlocuia zahărul, ceara, din care se
făceau lumînările şi peştele, unul dintre alimentele de bază ale populaţiei. Ca
urmare a dezvoltării albinăritului şi pescuitului cresc şi cantităţile de miere,
ceară şi peşte vîndute peste hotare.

Mineritul.

Ţările Române dispuneau de importante bogăţii ale subsolului care

însă nu erau exploatate la nivelul posibilităţilor datorită lipsei tehnicilor şi a
investiţiilor de capital. Extragerea fierului era modestă datorită concurenţei
obiectelor de import de calitate mai bună aduse din Cehia, Germania sau
Polonia. Extragerea aurului şi a argintului se dezvoltă continuu în vechile
regiuni miniere de la Baia Mare, Baia de Arieş, Zlatna, Abrud şi Rodna. La
mina regală de la Baia Mare funcţionau la mijlocul sec. XVI 14 şteampuri
puse în mişcare de forţa hidraulică şi 5 topitării. Posesorii şi exploatatorii de
mine sînt scutiţi de taxele vamale pentru obiectele achiziţionate din alte
locuri; se admite aducerea de mineri străini şi se acorda dreptul nelimitat de
exploatare a minelor de aur şi argint. O serie de oraşe miniere din
Transilvania dobîndesc privilegii speciale cum ar fi: dreptul de a exploata
minele în regie proprie, dreptul de crîşmărit, dreptul de tîrg săptămînal, toate
acestea cu obligaţia de a renova minele vechi şi de a deschide altele noi.
Fierul se exploata în minele de la Hunedoara, Ghelar şi Rimetia. În sec. XVI
– XVII dezvoltarea producţiei, a meşteşugurilor, a tehnicii militare a dus la
creşterea exploatării metalelor feroase şi la specializarea unor regiuni care
livrau fier pentru piaţă. Sarea se exploata atît pentru piaţa internă cît şi
pentru cea externă. Principalele ocne de sare erau la Turda, Sibiu, Dej,
Rodna, Tîrgovişte, Rîmnic, Tg. Trotuş. Cum exploatarea ocnelor constituie
în general un monopol al statului veniturile ocnelor aparţineau domniei.
Astfel în Transilvania la mijlocul sec. XVI fiscul obţinea din exploatarea
ţării peste 40.000 de florini.

Oraşele şi producţia de mărfuri

Dezvoltarea pieţei interne datorită producţiei meşteşugăreşti şi a

comerţului a dus la creşterea centrelor urbane din Transilvania şi mai tîrziu a
celor din Ţara Românească şi Moldova. Cele mai înfloritoare sînt oraşele
“libere regale”, centre comerciale şi meşteşugăreşti bine fortificate,
înzestrate cu drept de auto-administrare şi cu privilegii (Braşov, Cluj, Sibiu,
Bistriţa, Tg. Mureş, Sighişoara, Mediaş). În Moldova şi Ţara Românească
oraşele se dezvoltă mai tîrziu dar nu ating nivelul de urbanizare a celor din
Transilvania. S-au impus, Baia, Siret, Trotuş, Roman (în Moldova) şi
Tîrgovişte, Giurgiu, Brăila (în Ţara Românească). O mare parte a populaţiei
principalelor oraşe transilvănene era formată din meşteşugari organizaţi în
bresle. În sec. XVI numai la Cluj existau 22 de bresle şi peste 50 branşe
meşteşugăreşti. Numărul meşteşugarilor creşte încontinuu. Dintre
specialităţile nou apărute în această vreme, mai importante erau: postăvarii,
ceasornicarii, specialiştii în email, tipografii, farmaciştii. Dezvoltarea
producţiei meşteşugăreşti dar şi a agriculturii şi a celorlalte activităţi
economice au creat condiţiile necesare unui larg schimb comercial. Se
exportau produse proprii, se practica un intens comerţ de tranzit, se importau
produse din Europa Occidentală şi Orientală. S-au dezvoltat legăturile dintre
cele trei ţări româneşti, s-a extins piaţa internă, a sporit rolul negustorului ca
intermediar între producător şi consumator. Comerţul intern se desfăşoară
prin intermediul tîrgurilor, iarmaroacelor şi bîlciurilor organizate de diferite
localităţi anual, lunar şi săptămînal. Transilvania era strîns legată din punct
de vedere economic de Ţara Românească şi Moldova în special prin cele trei
oraşe de frontieră: Bistriţa, Braşov şi Sibiu. Poziţia geografică favorabilă a
Braşovului a făcut ca el să participe la traficul comercial internaţional, să
desfacă în Ţara Românească şi Moldova nu numai produsele meşteşugarilor
din Transilvania dar şi unele mărfuri occidentale tranzitate din Orient prin
Peninsula Balcanică de negustorii români, saşi, greci şi armeni. Comerţul cu
alte ţări se desfăşoară cu unele întreruperi în direcţiile tradiţionale cu Viena,
Italia, Ungaria, Cehia, Polonia şi Germania. Imperiul Otoman a limitat
comerţul extern al Moldovei şi Ţării Româneşti. În dezvoltarea comerţului
intern au existat şi o serie de obstacole cum ar fi varietatea unităţilor de
măsură şi greutăţilor: găleata, butoiul, vadra, fontul şi povara. La varietatea
de unităţi de măsură şi de greutăţi se adaugă şi diversitatea monedelor în
circulaţie circulau bani emişi în ţară şi străinătate: taleri, florini, ducaţi, aspri,
dinari, bani turceşti, poloni, austrieci] şi italieni. În sec. XVI încetează şi
emisiunile monetare proprii din Moldova şi Ţara Românească. Cauzele sînt
de ordin economic – lipsa argintului din ţară - şi dominarea de către
monedele străine.

Regimul economic al dominaţiei otomane

Expansiunea Imperiului Otoman către centrul Europei a avut efecte

negative asupra existenţei şi evoluţiei generale a Ţărilor Române. La
începutul sec. XV Dobrogea a ost integrată Imperiului Otoman. Treptat,
acesta a cucerit şi transformat în raiale o serie de oraşe-cetăţi ale Ţării
Româneşti şi Moldovei – Turnu, Giurgiu, Chilia, Brăila, Cetatea Albă şi
Tighina. Treptat, Moldova şi Ţara Românească intrau în sfera de influenţă a
otomanilor. Regimul dominaţiei otomane cuprindea, pe lîngă plata tributului
un lung şi variat şir de prestaţiuni deosebite, atît prin natura cît şi prin
beneficiarii lor. Haraciul a fost principala obligaţie a Ţării Româneşti şi
Moldovei. Haraciul Ţării Româneşti porneşte de la aproximativ 10.000 de
galbeni în sec. XV pentru ca apoi, în sec. XVI să crească vertiginos şi astfel,
la 1524 ajunge la 24.000 de galbeni, în 1567 la cca. 65.000 de galbeni şi,
probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este punctul maxim atins de haraciul
Ţării Româneşti în tot cursul vremii cît a fost plătit. Haraciul Moldovei
porneşte în 1456 de la 2.000, în 1527 ajunge la 10.000 de galbeni, iar în
1593 ajunge la 65.000 de galbeni. Alături de plata haraciului – obligaţie de
stat cu caracter de strictă periodicitate – se impun şi contribuţii băneşti
extraordinare mergînd tot în folosul Imperiului şi determinate de nevoile lui
militare.
Peşcheşurile la fel de vechi ca şi haraciul sînt daruri în bani şi natură
faţă de sultan şi faţă de un grup tot mai larg de dregători otomani. Ştiri
sigure din a doua jumătate a sec. XVI arată constant că valoarea
peşcheşurilor este egală cu cea a haraciului. Treptat, ocuparea tronurilor în
Moldova şi Ţara Românească se va face prin cumpărarea acestora în urma
unui adevărat mezat. Petru Rareş plătea aproape 150.000 de galbeni pentru
cumpărarea tronului, iar Petru Cercel plătea 1.160.000 de galbeni. În
perioada 1581 – 1590, cheltuielile anuale ale Ţării Româneşti faţă de Poartă
se ridicau la 650.000 de galbeni, sumă reprezentînd valoarea a 1275 de sate,
calculată la preţul mediu de vînzare a satelor din acea vreme. Alături de
aceste enorme plăţi în bani trebuie să adăugăm prestaţiile în natură şi în
muncă precum şi prejudiciile izvorîte din comerţul de monopol. Un
document din 1587 arată că domnul Moldovei Petru Şchiopul trimitea 3.000
de care şi 15.000 de salahori pentru a ridica “pe cheltuiala sa” cetatea
Oceakov distrusă de cazaci. Un raport din această vreme al raguzanului Ioan
de Marini Poli vorbeşte de asemenea despre “grînele fără de număr, animale
şi alte provizii” care se iau în fiecare an de către turci.
 Concluzie

Legăturile comerciale cu lumea turcească – anterioare epocii de

aservire şi dezvoltîndu-se paralel cu intensificarea relaţiilor politice – se
transformau în însăşi esenţa lor, tocmai o consecinţă a subordonării celor
două ţări. Extinsă asupra principalelor produse ale economiilor celor două
ţări şi putînd merge pînă la interdicţia totală a exportului în alte direcţii decît
aceea a Imperiului, monopolul comercial al Porţii se realiza pe mai multe
căi.
Mai întîi sînt livrările prin intermediul statului, care face oficiul de
colector. Sînt trimise, la cererea sultanului, importante cantităţi de cereale,
cai şi oi.
A doua cale era aceea prin care statul avea doar misiunea de a
organiza şi supraveghea transporturile care erau însoţite de stăpînii
produselor ce urmau să fie vîndute.
Cea de-a treia modalitate – care va cunoaşte şi cea mai largă folosire –
este aceea a cumpărării directe de la producător, cu concursul statului de
către negustorii veniţi din Imperiu. Numeroase documente ale sec. XVI şi
XVII menţionează că Moldova, Ţara Românească şi Transilvania erau “trei
mari, bogate şi veşnice cămări care aduc provizii Constantinopolului: grîne
de tot felul, animale, brînzeturi, unt, miere şi fructe de vară şi iarnă”.
“Chelarul împărăţiei” se vor numi Ţările Române în mod oficial abia într-o
epocă mai tîrzie; în realitate, însă, ele sînt acest chelar încă din a doua
jumătate a sec. XVI. Regimul economic al dominaţiei otomane, aşa cum se
constituie el în a doua jumătate a sec. XVI, are o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti. Rolul său est e unul negativ, de
frînare a dezvoltării economice a Ţărilor Române. O analiză atentă a
comerţului româno-otoman arată că Ţările Române, deşi beneficiau de o
piaţă importantă şi sigură pentru produsele lor, aveau pierderi din cauza
preţurilor mai mici impuse de negustorii turci. Deşi, în anumite perioade,
exportul românesc a înregistrat beneficii, ele nu s-au investit în economia
românească, deoarece s-au întors în capitala otomană sub forma
contribuţiilor financiare anuale sau trienale impuse Moldovei şi Ţării
Româneşti. Transilvania, care a avut obligaţii financiare către Poartă mult
mai reduse decît Moldova şi Ţara Românească, menţinîndu-şi legăturile
economice cu Europa Centrală, a avut mai puţin de suferit de pe urma
intrării economiei sale în orbita celei otomane.
 După Dimitrie Cantemir (1711) în Moldova şi Şerban Cantacuzino
(1716) în Ţara Românească, Imperiul Otoman instaurează un nou regim
politic, cunoscut sub numele de regimul turco-fanariot, care a durat pînă în
1821. Pe plan politic şi economic perioada noului regim înseamnă un nou
regres. Domnii sînt numiţi direct de la Istanbul. Cresc cuantumul şi numărul
contribuţiilor, prestaţiilor şi darurilor către puterea suzerană şi feluriţii ei
domnitori. Pierderile teritoriale se succed: Poarta transformă Hotinul în raia
(1713), cedează Austriei nordul Moldovei (1775), iar Rusiei partea de răsărit
dintre Prut şi Nistru (1812). Temporar (1718-1739) şi Oltenia este anexată
de austrieci. În intervalul 1711 – 1812 au loc între Turcia, pe de o parte,
Rusia şi Austria de cealaltă parte şase războaie cu o durată de aproximativ
23 de ani şi care s-au desfăşurat în cea mai mare parte şi pe teritoriul
Moldovei şi Ţării Româneşti. Apărători fideli ai intereselor otomane, domnii
fanarioţi promovează o politică de spoliere a resurselor economice ale
Principatelor, axîndu-se pe o fiscalitate extrem de ridicată, ce
dezorganizează finanţele şi nu permite acumularea de capital în pofida
facilităţilor comerciale deţinute de Principate în 1774. Cele mai cunoscute
reforme promovate de domnii fanarioţi în sec. XVIII au fost cele ale lui
Constantin Mavrocordat şi au vizat administraţia (hotărîndu-se ca
funcţionarii să primească leafă de la stat), finanţele (prin unificarea dărilor
într-un impozit unic plătit de contribuabil în patru tranşe pe an) şi justiţia
(prin crearea unor instanţe în judeţe şi ţinuturi). În plan social reforma
promovată de Constantin Mavrocordat a acordat ţăranilor dreptul de a se
răscumpăra din starea de şerbie, plătind boierului 10 taleri de persoană.
Deoarece libertatea nu a fost însoţită de împroprietărirea ţăranului cu pămînt,
iar oraşul slab dezvoltat economic nu solicita mîna de lucru, reforma nu a
modernizat economia în direcţia urbanizării, limitîndu-se în a-l transforma
pe ţăran din şerb în clăcaş. Reforme economice şi juridice cu efecte în plan
economic au mai promovat Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzzi şi Ion
Caragea. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, comerţul românesc reintră în
circuitul internaţional, producţia de cereale se măreşte prin mărirea
suprafeţelor cultivate, dar cresc şi obligaţiile în muncă ale clăcaşilor, ca şi
tendinţa marii boierimi de a deposeda de pămînt ţărănimea liberă. Mărind
producţia agricolă prin mijloace extinse şi nesprijinind politica unor domni
precum Grigore III Ghica de înfiinţare de manufacturi, marea boierime îşi
arată limitele în privinţa promovării economiei moderne. În Principatele
Române modernizarea a fost promovată de boierimea mică şi mijlocie, care
era lipsită de putere politică şi avea mijloace materiale, îndeosebi financiare,
limitate.
 Bibliografie

1. Ioan D. Adumitrăcesei – Fapte şi idei economice. Despre români şi pentru

români, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.
2. Victor Axenciuc – Avuţia naţională a României. Cercetări istorice
comparate, Ed. Expert, 2000.
3. Marin Badea – Istoria economică a României, Ed. Independenţa
economică, Brăila, 1999.
4. Octavian Botez – Politica economică externă a României, Ed. Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1999.
5. Vasile Bozga, N. Voiculescu – Istoria economică a României,
Universitatea „Constantin Brâncoveanu”, Brăila, 1994.
6. Fernand Braudel – Jocurile schimbului, vol. I, II, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1985
7. Tiberiu Brăileanu – O istorie a doctrinelor economice, Institutul
European, Iaşi, 2000.
8. Sorin Burnete – Comerţ internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
9. Maurice Byè – Relations economiques internationales, Dalloz, Paris,
1983.
10. Mitiţă Constantinescu – Politica economică aplicată, vol. I, II, III, Ed.
Tiparul Românesc, Bucureşti, 1943.
11. N. N. Constantinescu – Istoria gândirii economice româneşti, Ed.
Economică, Bucureşti, 1993.
12. N. N. Constantinescu – Istoria economică a României, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997.
13. Niţă Dobrotă – Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.