Sunteți pe pagina 1din 16

Republica Federală Germania[9] (în germană Bundesrepublik Deutschland Despre acest sunet ascultă

(ajutor·info)),[10] acronim RFG, colocvial, Germania (în germană Deutschland; pronunție germană:
/ˈdɔɪ ̯ʧlant/), este un stat în Europa Centrală. Face parte din organizații internaționale importante,
precum: Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea
Europeană (1957), ONU (1973), OSCE, și din zona euro. Se învecinează: la nord - cu Marea Nordului,
Danemarca și Marea Baltică; la est - cu Polonia și Republica Cehă; la sud - cu Austria și Elveția; iar la vest
- cu Franța, Luxemburg, Belgia și Olanda. Teritoriul Germaniei acoperă 357.021 de kilometri pătrați
(137.847 mile pătrate), într-o zonă cu climat temperat. Germania are cea mai mare populație dintre
statele membre ale Uniunii Europene (82 de milioane de locuitori).

Diferite triburi germanice au ocupat nordul Germaniei încă din antichitate. În timpul epocii migrațiilor
triburile germanice s-au extins spre sud. Începând din secolul al X-lea teritoriile germane au format o
parte centrală a Sfântului Imperiu Roman.[11] În secolul al XVI-lea, regiunile germane din nord au
devenit centrul Reformei protestante.

Creșterea pan-germanismului în interiorul confederației germane, care a fost ocupată de Franța, a dus la
unificarea majorității statelor germane în 1871 în Imperiul German. După Primul Război Mondial și
Revoluția germană din 1918-1919, imperiul a fost înlocuit de Republica de la Weimar. Înființarea celui
de-al treilea Reich în 1933 a dus la al doilea război mondial și a Holocaustului. După 1945 Germania a
pierdut o parte din teritoriul său și a fost împărțită în două state, Germania de Est și Germania de Vest.
În 1990, la scurt timp după revoluțiile care au dus la căderea comunismului în Germania de Est și în
restul Europei de Est, Germania a fost reunificată.

Germania este o republică federală parlamentară alcătuită din 16 state numite Landuri (în limba
germană Länder). Capitala federală și cel mai mare oraș este Berlin. Industria germană este una din cele
mai dezvoltate din lume. Germania este unul din principalele state exportatoare, deține o poziție-cheie
în Uniunea Europeană și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel global.[12] Cercetarea
științifică și tehnologică din Germania este recunoscută ca cercetare de vârf, la nivel mondial.[13]

Germania a fost un membru fondator al Comunităților Europene în 1957, care a devenit Uniunea
Europeană în 1993. Acesta face parte din Spațiul Schengen, și a devenit un co-fondator al zonei euro în
1999. Germania este membru al Organizației Națiunilor Unite, NATO , G8, G20, și OCDE. Cunoscută
pentru istoria și cultura sa bogată, Germania a produs numeroși artiști, filozofi, muzicieni, antreprenori,
oameni de știință și inventatori.

Cuprins

1 Etimologie
2 Istorie

2.1 Triburi germanice

2.2 Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

2.3 Restaurație și revoluție (1814-1871)

2.4 Imperiul German (1871-1918)

2.5 Republica de la Weimar (1919–1933)

2.6 Al Treilea Reich (1933–1945)

2.7 Istoria modernă

2.8 Germania unificată și integrarea în UE (1990–prezent)

2.9 Evenimente politice recente, prezentate sumar

3 Geografie

3.1 Climă

3.2 Biodiversitate

3.3 Mediul încojurător

4 Guvernul și politica de stat

4.1 Componența actuală a guvernului

4.2 Parlament

4.3 Alte organe ale statului german

5 Organizarea politico-administrativă

5.1 Ierarhia administrativă (reprezentare simplificată)

6 Legislație

6.1 Legislația

6.2 Particularități ale regulilor de circulație

7 Relații externe

7.1 Ajutor pentru dezvoltare

8 Armata

9 Demografie

9.1 Religie

9.2 Papi germani


9.3 Limbi

9.4 Orașe

10 Economie

10.1 Infrastructură

11 Cultură

12 Știință

13 Sport

14 Sărbători publice

15 Note

16 Lectură suplimentară

17 Legături externe

18 Vezi și

Etimologie

Cuvântul „Germania” în limba română, provine de la cuvântul din limba latină „Germania”. Numele
„Germania” a fost utilizat după ce Iulius Cezar l-a adoptat dintr-un termen galic pentru popoarele din
partea de est a Rinului care ar fi însemnat „vecin”.[14]

Istorie

Articole principale: Istoria Germaniei și Istoria Germaniei postbelice.

Triburi germanice

Expansiunea triburilor germanice (750 î.Hr. – 1 d.Hr.)

Se consideră că etnogeneza triburilor germanice a avut loc pe durata Epocii Nordice a Bronzului, sau, cel
mai târziu, pe durata Epocii de fier Pre-Romane. Pornind din sudul Scandinaviei și nordul Germaniei,
triburile și-au extins teritoriul spre sud, est și vest, în secolul I î.Hr., ajungând în contact cu triburile
celtice din Galia, precum și cu triburi iraniene, baltice și slave, în Europa de Est. Nu se cunosc prea multe
despre începuturile istoriei germanicilor, avem la dispoziție doar scrieri ale autorilor romani, cercetări
etimologice și descoperiri arheologice.

Pe timpul domniei lui Cezar August, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început invazia
Germaniei (Germania era numele dat de romani teritoriilor de dincolo (la est) de Rin până la munții
Ural). În această perioadă, triburile germanice au început să se familiarizeze cu tacticile de război
romane, menținându-și, însă, apartenența tribală. În anul 9 d.Hr., în cadrul bătăliei de la Pădurea
Teutoburg, triburi germanice conduse de Arminius au înfrânt trei legiuni romane conduse de Varus. O
mare parte din Germania de astăzi, anume partea de la est de Rin și la nord de Dunăre, a rămas, astfel,
în afara Imperiului Roman. Spre anul 100 d.Hr., pe când Tacitus scria lucrarea sa Germania, triburi
germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului și Dunării (Limes Germanicus), ocupând mare parte din aria
Germaniei moderne. În secolul III s-au afirmat mai multe triburi vest-germanice: alamanii, francii, chatii,
saxonii, frizonii, sicambrii și turingii. În jurul anului 260 d.Hr., multe triburi germanice au trecut de limes
și de frontiera de pe Dunăre, ajungând în teritorii controlate, pe atunci, de romani.[15]

Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

Articol principal: Sfântul Imperiu Roman.

Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman

Carol cel Mare a fondat la 25 decembrie 800 Imperiul Carolingian, care avea să fie divizat în 843.
Imperiul medieval (Sfântul Imperiu Roman) s-a format din partea estică rezultată din această divizare, și
a continuat să existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul
Eider la nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit, inițial, Sfântul Imperiu Roman, a fost
redenumit, oficial, Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Națiunii
Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul ocupat, devenit, între timp,
mai restrâns.

Martin Luther (1483–1546) a inițiat Reforma Protestantă

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei, Saxoniei,
Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost numit Împărat romano-german al
acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraților salici (1024-1125), Sfântul Imperiu Roman
(Imperiul romano-german) a cucerit nordul Italiei și Burgundia, dar împărații și-au pierdut din putere în
urma unei controverse privind învestitura. Pe timpul împăraților Hohenstaufen (1138-1254), prinții
germani au căutat să se extindă spre sud și est, ajungând să controleze teritorii locuite de slavi înainte ca
germanii să trimită coloniști în aceste pământuri, și chiar mai la est (ceea ce s-a numit Ostsiedlung).
Orașele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând parte din Liga Hanseatică. Cu toate acestea, în urma
Marii Foamete din 1315 și Morții Negre din 1348-50, populația Germaniei a scăzut considerabil.[16]

Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o constituție a căror principii de bază aveau să dureze
până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către șapte principi electori,
care controlau unele din cele mai puternice principate și arhiepiscopii. Începând cu secolul al XV-lea,
împărații au fost aleși, aproape fără excepție, din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.
Călugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele practici ale Bisericii
Catolice, începând, astfel, Reforma Protestantă. O confesiune distinctă, luterană, a devenit religie
oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani
(1618-1648), care a devastat ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%[17][18]. Pacea Westfalică
din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărțit de facto
în numeroase principate independente. Din 1740 monarhia austriacă de Habsburg și Regatul Prusiei au
dominat istoria germanilor. În 1806 Imperiul a fost dizolvat, ca urmare a Războaielor Napoleoniene.[19]

Restaurație și revoluție (1814-1871)

Articol principal: Confederația Germană.

Parlamentul de la Frankfurt în 1848

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la Viena și a fost
fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile
politice ale restaurației a dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. Aceste
cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich.
Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit hotărâtor la unificarea economică a statelor germane. În
această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției Franceze, iar naționalismul era
o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima dată, culorile negru-roșu-galben au
fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind, mai târziu, culorile drapelului german.
[20]

În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut drept rezultat proclamarea
republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în Confederația
Germană. Speriați, monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. În aceste
împrejurări, regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar, întrucât trebuia
să renunțe la o parte din puterea politică deținută anterior, acesta a refuzat coroana și a respins
constituția propusă, ceea ce, pe atunci, a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre regele
Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a izbucnit pe
fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou
prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat, în 1864, un război împotriva Danemarcei, ieșind victorios.
Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federație Nord-
Germană (Norddeutscher Bund) și să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să
se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)

Articole principale: Imperiul German și Primul Război Mondial.


Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franța, 1871. Bismarck se află în centru, într-o uniformă
albă.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1871, când Imperiul
German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea francezilor
în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles, în 18 ianuarie 1871. Dinastia
Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, al cărui capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a
tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche Lösung sau „Germania
de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a câtorva state în afara
Europei.

În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura
poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe, izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și
evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate puterile
europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea alianțelor din
care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În mod specific, Franța a
stabilit relații noi prin semnarea tratatului numit Antanta cu Regatul Unit și asigurarea legăturilor cu
Imperiul Rus. În afară de relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a devenit din ce în ce mai izolată.

Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat celorlalte puteri
europene, cerând partea lor din Africa. Conferința Congoului de la Berlin (1884-1885), mediată de
Bismarck, a împărțit Africa între puterile europene. Profitând de o situație politică favorabilă (prietenie
cu Austro-Ungaria, Italia și Rusia, înțelegere cu Franța), Germania a întemeiat următoarele protectorate:
Africa Germană de Sud-Vest (1884), Togo și Camerun (1884), Africa Germană de Est (1885), inclusiv
coloniile germane din Mările Sudului: Kaiser Wilhelmland (achiziționată, în 1880, de la Noua Guinee),
Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între puterile imperialiste pentru dominația Africii și altor
teritorii a provocat continue tensiuni între Marile Puteri, care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele
care au contribuit la declanșarea Primului Război Mondial.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a constituit pretextul pentru
declanșarea Primului Război Mondial. Ca stat inițiator și principala forță a Triplei Alianțe (Puterile
Centrale), Germania a dus greul războiului contra Puterilor Aliate (Antantei) și a suferit pierderi grele
într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale tuturor timpurilor, numărând aproximativ 5.989.758
de victime germane (1.773.700 morți și 4.216.058 răniți).[21]
În toamna anului 1918, situația grea de pe front și mișcările revoluționare interne l-au determinat pe
împăratul Wilhelm al II-lea să abdice și să plece în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au
proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării, aceștia au semnat, la 11 noiembrie, armistițiul
cu Puterile Aliate, care a pus capăt războiului iar, ulterior, Tratatul de la Versailles, în iunie 1919,
atrăgându-și ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască înfrângerea din Primul Război Mondial.
Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte mijloace, iar
asprimea sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în nașterea și creșterea ulterioară a
curentului revanșist și nazismului în țară.[22]

Republica de la Weimar (1919–1933)

Articol principal: Republica de la Weimar.

La începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Cu toate
acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere în Bavaria,
dar eșuând să preia controlul din întreaga Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica
de la Weimar a fost înființată oficial. La 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu
semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles,
precum și a succesiunii unor guverne mai mult sau mai puțin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce
în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor
democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch și nazism)
Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor
și influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la
Weimar a fost trădarea națiunii germane, prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii
radicaliști de stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul Spartakist), doreau o revoluție având drept țintă
principală abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik.

Cu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat creșterea Partidul
Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de revoluționarea în spirit revanșard a dreptei
politice, în special Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste
două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932).
După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von Hindenburg a luat o decizie
crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, la 30 ianuarie 1933, von Hindenburg
l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933–1945)

Articol principal: Germania Nazistă.


Harta celui de-al Treilea Reich în 1939

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială Deutsches Reich (Imperiul
German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al Treilea Reich) sau și Nazi-Deutschland (Germania
nazistă).

La 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci), aflat în clădirea numită
și până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta constituind pretextul pentru decretele de urgență ce
au abrogat drepturile cetățenești de bază.[23] O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler putere
legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social Democrat SPD a votat împotriva acesteia, în timp ce
membrii comuniști ai parlamentului au fost încarcerați. Folosindu-și puterea de a distruge orice
rezistență actuală sau potențială, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat centralizat
totalitarist. Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt, interzisă Germaniei
după pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit controlul asupra ținutului
istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ținutului Rin, amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la
Versailles. Susținând, în paralel, campania agresivă a dezvoltării masive a producției de armament,
politica externă a Germaniei a devenit mai agresivă și expansionistă, împingând, voit, omenirea spre Al
Doilea Război Mondial. În 1938 și 1939, Austria și Cehoslovacia au fost aduse sub controlul Germaniei și
a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul Hitler-Stalin, Operațiunea Himmler). La 1 septembrie 1939
armata Germaniei a lansat războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de
trupele Germaniei și de Armata Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în
Europa. Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei și, întrucât războiul s-a extins, Germania și
aliații săi au căpătat controlul asupra unei mari părți din Europa continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea Sovietică. În același an,
Japonia a atacat baza americană de la Pearl Harbor din Oceanul Pacific, iar Germania, în calitate de aliat
al Japoniei, a declarat război și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în Uniunea Sovietică
destul de rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui război. În consecință,
armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În septembrie 1943, Italia, aliata
Germaniei, a capitulat, obligând forțele Wehrmact-ului să deschidă un alt front pentru păstrarea acestei
regiuni nord-mediteraneene în sistemul de apărare german. Operațiunea Neptun a marcat un alt punct
de turnură în acest război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944, Forțele aliate anglo-americane au
debarcat pe Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au îndreptat spre teritoriul german, astfel că
foarte curând, la 8 mai 1945, după ce Armata Roșie a cucerit Berlinul, iar Hitler s-a sinucis în bunkerul
său, Germania nazistă a fost silită să capituleze necondiționat. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial au murit aproximativ 7 milioane de civili și soldați germani (inclusiv etnicii germani din Europa
de est).
În timpul celui de-al Treilea Reich, guvernul german nazist a aplicat politici împotriva minorităților și
multor dizidenți, ceea ce, mai târziu, avea să fie cunoscut sub denumirea de Holocaust. În timpul
acestuia au fost uciși aproximativ 17 milioane de oameni, inclusiv circa 6 milioane de evrei și un număr
important de țigani, polonezi și alți slavi, prizonieri de război sovietici, bolnavi mintali, homosexuali și
membri ai opoziției politice. Cel de-al Doilea Război Mondial și genocidul nazist au fost responsabili
pentru mai mult de 40 de milioane de morți în Europa. După încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial, s-au desfășurat, la Nürnberg, procesele criminalilor de război germani.

Istoria modernă

Articol principal: Istoria Germaniei postbelice.

Zonele de ocupație din Germania (1945)

Comunitatea și limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă, ca stat, Germania a apărut abia în
1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, s-a format Imperiul German, înglobând
partea de nord a Germaniei actuale - Confederația Germană de Nord (dominată de Prusia, în germană:
Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum și diferite alte regiuni, excluzând, însă, părțile
vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al doilea Reich german, tradus de obicei ca
„imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe secole sub denumirea Sfântul Imperiu Roman de
Națiune Germană — provenea din divizarea Imperiului Franc în 843, existând sub diverse forme până în
anul 1806. Cel de-al Treilea Reich (și ultimul) a fost cel al naziștilor; el a durat doar 12 ani (din 1933 până
în 1945).

Germania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război Mondial (1914 -
1918) alături de aliatul ei, Austro-Ungaria. La începutul conflagrației, Germania a invadat Belgia și a
pătruns în Franța, până aproape de Paris, nereușind, însă, să obțină o victorie hotărâtoare, deoarece
războiul a devenit unul de uzură, care i-a secat resursele materiale și umane. Războiul s-a încheiat în
1918 și, drept urmare, împăratul Germaniei a fost forțat să abdice. În Tratatul de la Versailles, încheiat
după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru provocarea conflagrației.

Unii politicieni consideră condițiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919,
precum și problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 ca fiind factori
care au permis partidului nazist al lui Hitler (NSDAP) să obțină un procentaj mare din sufragii și, în cele
din urmă, să formeze, la 30 ianuarie 1933, un nou guvern cu Adolf Hitler în funcția de cancelar. Istoricii,
fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală (precum obligația de a despăgubi
statele agresate de către Germania în Primul Război Mondial pentru imensele pierderi provocate, sau
criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din SUA) subliniază importanța istoriei recente a
țării (perioada din timpul și după unificarea Germaniei, când tendința liberală a fost brutal marginalizată
sau doar cooptată de tendințele politice naționaliste) în ascensiunea nazismului; în primul volum al
trilogiei sale dedicate fenomenului, istoricul britanic Richard J. Evans, de exemplu, găsește originea
derivei naziste în caracteristicile evidente ale societății germane, precum: militarismul, prevalența
valorilor și instituțiilor aristocratice (în contrast cu valorile liberale și democratice care se răspândiseră
cu mai mult succes în țări precum Franța sau Marea Britanie), precum și moștenirea conservatorismului
politic al "cancelarului de fier" Otto von Bismarck și influența durabilă a acestuia asupra mentalului
colectiv (anume dorul intens pentru un leader puternic care să conducă națiunea ca un părinte sever,
dar inspirat). Plecând de la faptul că rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria țării, cel puțin
cât să ajungă până la jumătatea secolului XIX, alți istorici (precum francezul Georges Bensoussan[24])
subliniază și ei faptul plin de semnificații că națiunea germană a fost strânsă laolaltă în 1871 de niște
politicieni, și așa s-a întâmplat, de altfel, întotdeauna în istoria laxelor forme statale federalizatoare pe
teritoriile germanofone, neexistând așa, cum s-a întâmplat în Franța, de exemplu, un moment de
simbolism național unificator și egalizator, precum revoluția: națiunea n-are ce celebra ca moment în
care s-a unificat "de jos" (cum e 14 iulie 1790 în Franța, cu "la Fête de la Fédération"), căci ea a fost
unificată "de sus." [25] De aceea, în Germania secolului al XIX-lea, referința-far este un politician,
birocrat și chiar militar aristocrat, precum von Bismarck, nu cum se întâmpla în Franța aceluiași secol,
unde referința-far a fost un scriitor popular (prin naștere, dar și dedicare), anume Victor Hugo.[26]
Faptul că unificarea a trebuit să fie câștigată prin război contra străinilor (francezi, de exemplu) și
aceasta i-a făcut pe germani naționaliști, marcați profund și durabil de mentalitatea asediatului)) și
ținând cont de valorile pe care Franța le încarna pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la
unificarea națiunii i-a făcut pe nemți și antilberali, de unde una dintre explicațiile eșecului liberalilor în
timpul revoluției de la 1848 pe teritoriile germanofone și, mai ales, la Berlin.[26]

În 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind șeful statului și scăpând de opoziție prin violență. În
1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată, formal, prin Legile de la
Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl reprezintă unirea cu
Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a petrecut la 12 martie 1938 și
reprezintă unul din pașii importanți ai regimului nazist din Germania spre război. Germania făcut, apoi, o
alianță cu Italia și Japonia, numită Axa Berlin-Roma-Tokio.

La 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar și cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări importante
asupra lumii și României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În virtutea acestui pact, politica lui Hitler de
a anexa țările vecine a culminat, la 1 septembrie 1939, prin cotropirea Poloniei și izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial.

În prima parte a războiului, Germania a avut succese militare fulgerătoare, câștigând controlul asupra
principalelor teritorii din Europa, unei mari părți a URSS și a nordului Africii. În 1941 naziștii au pus în
aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente și pretexte rasiste, de exterminare în masă
a milioane de evrei și alte naționalități. Între 1942-1943, balanța în război s-a schimbat, succesele
trecând de partea Aliaților împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea Britanie și Statele Unite ale
Americii. La finele lunii aprilie 1945, Hitler și-a recunoscut eșecul total și s-a sinucis. La 8 mai 1945,
Germania a capitulat necondiționat.
În urma cererilor făcute de Stalin la conferințele de la Ialta și Potsdam, provinciile germane de până
atunci situate la est de râurile Odra (Oder) și Neisse (Neiße) - Pomerania, Silezia, orașul hanseatic Danzig
(astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Țara Sudeților (Sudetenland) - au fost
alipite la Polonia, URSS și Cehoslovacia. Începând cu ofensiva Armatei Roșii de la 12 ianuarie 1945 și
până în 1948, cei mai mulți locuitori germani ai acestor regiuni, aproximativ 12 milioane înainte de
război, au fost expulzați spre vest sau și spre Siberia, în condiții brutale. În jur de 2 milioane dintre
aceștia și-au pierdut viața în război și în cadrul procesului de expulzare („Vertreibung”).

În urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărțit în patru „zone de ocupație”, controlate de
puterile aliate Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite. Berlinul a fost, de asemenea, divizat în patru
sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin constituirea, în 1949, pe teritoriul
Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală Germania, RFG sau
Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland), iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a
numit Republica Democrată Germană, RDG, Germania de Est sau de Răsărit (germană: Deutsche
Demokratische Republik sau DDR). Germania de Vest și-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului,
devenind o putere economică importantă a Europei.

Germania unificată și integrarea în UE (1990–prezent)

Vezi și articolele: Istoria Germaniei postbelice, Zonele aliate de ocupație din Germania, Expulzarea
germanilor după al doilea război mondial.

În 1999 Germania a adoptat moneda euro.

În 1990, după căderea comunismului în Europa, cele două state germane s-au reunificat, prin aceea că în
fosta RDG au fost înființate landuri (așa cum existau deja în RFG), landuri care, ceva mai târziu, au aderat
oficial la RFG, adoptând și constituția RFG numită Grundgesetz. Tratatul care a definit această reunificare
se numește Tratatul doi plus patru (a fost încheiat de către cele două state germane și cele patru puteri
care dețineau suveranitatea asupra întregii Germanii: SUA, Regatul Unit, Franța și URSS). Prin semnarea
acestor acte, Republica Democrată Germană a încetat să mai existe.

Conform Actului Bonn-Berlin, adoptat de Parlament la data de 10 martie 1994, Berlin a devenit, încă o
dată, capitala Germaniei Întregite, în timp ce Bonn a obținut statutul unic de Bundesstadt (oraș federal),
păstrând câteva ministere federale.[27][28] Remutarea guvernului a fost finalizată în 1999.

După reunificare, Germania a luat un rol tot mai activ în Uniunea Europeană și NATO. Germania a trimis
forțe de menținere a păcii pentru a asigura stabilitatea din Balcani și a trimis o forță militară germană în
Afganistan, ca parte din efortul NATO pentru a stabili securitatea în această țară după eliminarea
talibanilor.[29] Aceste desfășurări au fost controversate, deoarece, după război, Germania a fost
obligată să trimită trupe cu scopuri de apărare. Evenimentele din teritoriile străine au fost percepute ca
fiind acoperite fără asigurare defensivă; cu toate acestea, votul parlamentului în această problemă a
legalizat, în mod efectiv, participarea într-un context de menținere a păcii.

Statul german reunit este acum una dintre cele mai importante țări din Uniunea Europeană și din lume.

Evenimente politice recente, prezentate sumar

Zidul Berlinului, asaltat de mulțime (10 noiembrie 1989)

Din 1998 și până în iulie 2005 cancelar federal a fost Gerhard Schröder (SPD), în fruntea unui cabinet de
coaliție între social-democrați (SPD) și verzi (Bündnis 90 / Die Grünen). La 21 iulie 2005 președintele
federal Horst Köhler a dizolvat Bundestagul, ca urmare a votului de neîncredere pe care l-a primit
cancelarul Schröder.

La 18 septembrie 2005 au avut loc alegeri federale anticipate, în urma cărora a venit la putere marea
coaliție, între fracțiunile parlamentare CDU/CSU (așa-numita „Uniune Creștină”) și SPD, cu Angela
Merkel (CDU) drept cancelar.

La alegerile federale din 2009 social-democrații au scăzut în preferința electoratului, așa încât creștin-
democrații au format o coaliție cu liberalii (FDP), coaliție supranumită „negru-galben”. Al 17-lea
Bundestag al Germaniei s-a constituit la 28 octombrie 2009. Norbert Lammert (CDU) a fost reales
președinte al Bundestagului. Angela Merkel și-a numit apoi noul cabinet, format din 16 persoane (de la
CDU, CSU și FDP), cu Guido Westerwelle (FDP) vicecancelar și ministru de externe.

La alegerile prezidențiale din 30 iunie 2010, Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales în al 3-lea
scrutin pe Christian Wulff (CDU) drept nou președinte al Germaniei, pentru o perioadă de 5 ani. Acesta a
fost învestit în funcție la 2 iulie 2010. La 17 februarie 2012 Wulff a fost nevoit să demisioneze, după ce
procuratura din Saxonia Inferioară l-a învinuit că ar fi primit foloase necuvenite în perioada cât a fost
prim-ministru al landului Saxonia Inferioară.

La 18 martie 2012 Adunarea Federală (Bundesversammlung) l-a ales pe fostul disident anticomunist
Joachim Gauck (independent), din primul tur de scrutin, drept președinte al Germaniei.
Geografie

Articol principal: Geografia Germaniei.

Hartă topografică

Teritoriul Germaniei acoperă 357,021 km², dintre care 349223 km² sunt terenuri, relieful fiind
preponderent muntos, iar 7798 km² sunt ape. Se plasează, după suprafață, pe locul șapte în Europa și pe
locul 63 la nivel global. Altitudinea variază de la altitudinile Munților Alpi (cel mai înalt punct: Zugspitze
la 2962 metri) în sud, până la țărmurile Mării Nordului (Nordsee), în nord-vest și Marea Baltică (Ostsee),
în nord-est. Între acestea se află zonele de munte împădurite din Germania Centrală și terenurile joase
din nord (cel mai jos punct: Wilstermarsch la 3.54 metri sub nivelul mării), traversate de câteva fluvii ale
Europei, precum Rinul, Dunărea și Elba.[30]

Germania are cele mai multe granițe cu țările europene, decât oricare alt stat din Europa. Se învecinează
în nord cu Danemarca, în est cu Polonia și Republica Cehă, în sud cu Austria și Elveția, în sud-vest cu
Franța și Belgia iar în nord-vest cu Olanda. Capitala Germaniei este Berlin.

Climă

Germania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura medie în
ianuarie variază de la -6 °C până la +1 °C (în funcție de localitate și altitudinea ei), în timp ce temperatura
medie a lunii iulie variază între 16 și 20°C. Precipitațiile sunt mai mari în sud, unde se înregistrează 1.980
mm pe an, majoritatea sub formă de zăpadă.

Peisaj alpin în Bavaria

Majoritatea Germaniei are o climă temperată, în care predomină vânturile vestice umede. Clima este
moderată de Curentul Atlanticului de Nord, care este extinderea nordică a Curentului Golfului. Această
apă caldă afectează zonele riverane Mării Nordului, inclusiv zona de-a lungul Rinului, care se varsă în
Marea Nordului. În consecință, în partea de nord și nord-vest, clima este oceanică; ploile cad pe
parcursul întregului an, cu un maxim în timpul verii.

Iernile sunt blânde, iar verile tind să se răcească, deși temperaturile pot depăși 30° C (86° F) pentru
perioade prelungite. În zonele estice, clima este mai mult continentală; iernile pot fi foarte reci, verile
pot fi foarte calde, iar adesea sunt consemnate perioade de secetă. Germania centrală și de sud sunt
regiuni de tranziție, care variază de la o temperatură moderat oceanică la continentală, iar temperaturi
pot depăși 30°C (86°F) pe timp de vară.[31][32]
Biodiversitate

Cerbul roșu este o specie răspândită larg în sălbăticie.

Din punct de vedere fitogeografic, Germania este partajată între provinciile Atlanticului European și
Europei Centrale a Regiunii Circumboreale în cadrul Regatului Boreal. Teritoriul Germaniei poate fi
subdivizat în două ecoregiuni: pădurile montane mixte ale Mediteranei europene și reciful marin ale
Atlanticului nord-estic.[33] Majoritatea Germaniei este acoperită fie din teren arabil (33%), fie
silvicultură și regiune păduroasă (31%). Numai 15% este acoperit de pășuni constante.

Aproximativ o treime din teritoriul Germaniei este acoperit de păduri: Munții Pădurea Turingiei

Plantele și animalele sunt, în general, comune celor din perioada medievală. Fagi, stejari, și alte esențe
de foioase constituie o treime din păduri; pădurile de conifere sunt în creștere ca urmare a
reîmpăduririlor. Molidul și bradul predomină în munții de sus, în timp ce pinul și laricele se găsesc în sol
nisipos. Există multe specii de ferigi, flori, ciuperci, și mușchi. Peștii abundă în râuri și în Marea Nordului.
Printre animalele sălbatice, se găsesc cerbul, mistrețul, muflonul, vulpea, bursucul, iepurele, și un număr
mic de castori. Diverse păsări migratoare străbat Germania primăvara și toamna.

Parcurile naționale ale Germaniei includ Parcurile naționale Wattenmeer, Parcul național Jasmund,
Parcul național Vorpommersche Boddenlandschaft, Parcul național Müritz, Parcul național Unteres
Odertal, Parcul național Harz, Parcul național Sächsische Schweiz și Bayerischer Wald.

Germania este cunoscută pentru numeroasele sale grădini zoologice, parcurile faunei sălbatice, acvarii,
și parcuri de păsări,[34] mai mult de 400 de grădini zoologice și parcuri de animale sunt administrate în
această țară, număr care o plasează pe primul loc în lume[35] Gradină zoologică de la Berlin este cea mai
veche grădină zoologică din Germania și deține cea mai numeroasă colecție de specii din lume.[36]

Mediul încojurător

Turbinele eoliene din Wehrda (Marburg)

Pajura este o pasăre de pradă protejată și simbol heraldic național.


Cea mai mare fermă eoliană și a capacității de energie solară din lume este instalată în Germania.[37]
Germania este cunoscută pentru conștiința propriului mediu înconjurător.[38] Mulți germani consideră
cauzele antropice a fi un factor semnificativ la încălzirea globală.[39] Germania participă, în cadrul
Protocolului de la Kyoto și în alte tratate de promovare a biodiversității, aplicând riguros standardele de
emisii scăzute, programele de reciclare și utilizare a energiei regenerabile și sprijinind dezvoltarea
durabilă la nivel global.[40]

Guvernul german a inițiat numeroase activități pentru reducerea emisiilor iar totalul emisiilor țării sunt
în descreștere.[41] Cu toate acestea, emisiile de dioxid de carbon pe cap de locuitor din Germania sunt
printre cele mai ridicate din UE, deși ele sunt semnificativ mai mici decât cele din Australia, Canada,
Arabia Saudită și Statele Unite. Emisiile provenite din industrie și utilitățile de ardere a cărbunelui
contribuie la poluarea aerului. Ploile acide care rezultă din emisiile de dioxid de sulf devastează pădurile.
Poluarea din Marea Baltică a apelor reziduale și a reziduurilor industriale de la râuri din fosta Germanie
de Est au fost reduse. Guvernul cancelarului Schröder a anunțat intenția de a pune capăt utilizării
energiei nucleare pentru producerea energiei electrice. Germania lucrează pentru respectarea
angajamentelor UE pentru a identifica zonele de conservare a naturii, în conformitate cu Directiva de
Habitat a Uniunii Europene privind flora și fauna. Ca urmare a încălzirii globale, ultimii ghețari din
regiunea alpină a Germania se topesc. Pericole naturale sunt inundațiile de primăvară și vijeliile
furtunoase care au loc în toate regiunile.

Guvernul și politica de stat

Articol principal: Politica Germaniei.

Reichstagul din Berlin este sediul parlamentului german.

Din punct de vedere constituțional, Germania este o democrație republicană federală reprezentativă.

Forma de guvernământ este parlamentară, în care șeful guvernului (cancelarul) este ales de către
parlament, numit bundestag, și confirmat de către președintele statului. Deși cancelarul deține cele mai
puternice competențe politice din stat, în ierarhia protocolară el se află abia pe locul 3, după
președintele statului și președintele Bundestagului.

Cancelarul, actualmente Angela Merkel, este șeful guvernului și exercită puterea executivă, similar cu
rolul de prim-ministru, în alte democrații parlamentare. Cancelarul este ales cu majoritate absolută de
către parlament (Bundestag) pe o perioadă de 4 ani și are dreptul de a numi și elibera din funcție pe
miniștri, precum și dreptul numit „competența liniilor directoare” (Richtlinienkompetenz), prin care
formulează, în linii mari, sarcinile fiecărui ministru din cabinet (guvern). Puterea federală legislativă este
învestită în parlament, compus din Bundestag (Parlamentul Federal) și Bundesrat (Consiliul Federal),
care, împreună, formează un tip unic de corp legislativ. Bundestag-ul este ales, prin alegeri directe, prin
reprezentare proporțională. Membrii Bundesrat reprezintă guvernele celor șaisprezece landuri și sunt
membri ai cabinetelor de stat. Guvernele respective de stat au dreptul de a numi și de a-și elimina
reprezentanții în orice moment.

Guvernul federal al Germaniei (Bundesregierung) constă din cancelar (prim-ministru) și miniștri. Actualul
cabinet, numit cabinetul Merkel III, a fost format în urma alegerilor federale din 2013 și este format din
politicieni ai partidelor marii coaliții (CDU, CSU și SPD).

Președintele Frank-Walter Steinmeier; și cancelarul Angela Merkel

Președintele este șeful statului împuternicit, în primul rând, cu responsabilitățile și competențele


reprezentative. El este ales de către Bundesversammlung (Adunarea Federală), o instituție formată din
membri ai Bundestag-ului și un număr egal de delegați de stat. A doua funcție importantă în ordinea de
prioritate germană este Bundestagspräsident (Președintele Bundestag-ului), care este ales de Bundestag
și responsabil pentru supravegherea sesiuni de zi cu zi a corpului. Cea de a treia funcție importantă și șef
al guvernului este cea de cancelar, care este numit de către Bundespräsident, după ce a fost ales de
către Bundestag. Cancelarul poate fi îndepărtat printr-o mișcare constructivă de neîncredere de către
Bundestag, în cazul în care implică constructiv faptul că Bundestag-ul alege, simultan, un succesor.

Din 1949, sistemul de partide a fost dominat de Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Social Democrat
din Germania, toți cancelarii, până în prezent, fiind membri ai unuia dintre cele două partide. Cu toate
acestea, Partidul Liberal Democrat (care are membri în Bundestag încă din 1949) și Bündnis 90/Die
Grünen (care erau cei mai numeroși în Parlament după 1983) au jucat, de asemenea, un rol important,
[42] deoarece acestea sunt, de regulă, parteneri mai mici ai unui guvern de coaliție.