1

LIMBAJUL

1. COMUNICARE ŞI CUNOAŞTERE
Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii. Cea mai simplă schemă de comunicare
între două persoane cuprinde următoarele componente: 1) emiţătorul; 2) codul; 3) canalul de comunicare;
4) mesajul; 5) receptorul sau destinatarul; 6) conexiunea inversă de la destinatar la emiţător.
Într-un dialog, rolurile de emiţător şi de destinatar — receptor se schimbă alternativ. Dialogul
(comunicarea directă dintre două persoane) presupune un schimb de mesaje şi deseori cooperarea în
tratarea unei teme sau precizarea unor informaţii.
În orice proces comunicaţional se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un sistem de semne
prin care se semnifică ceva, adică se receptează sau transmite un mesaj informaţional. Se face o distincţie
între semnalizarea senzorială şi semnalizarea intelectivă sau semantică. Aceasta din urmă, întrucât
presupune semnificaţii de nivel conceptual, se realizează la om cu ajutorul acelui vast şi complicat sistem
de coduri care este limba.
Nu este aici locul pentru a trata rolul esenţial ce revine limbii în societate, cultură şi existenţă
interumană. Limba este un produs al istoriei şi îndeplineşte funcţia de principal mijloc de comunicare în
viaţa şi activitatea socială.
Limba este un obiect de studiu pentru lingvistică, urmărindu-se intervalul lexical, normele
gramaticale şi corelaţiile cu activitatea cognitivă şi cu practica.
Ocupându-se de limba vie în folosirea ei concretă, lingvistica modernă a fost nevoită să includă în
sfera ei de preocupări şi unele fenomene psihice de care limba este indisolubil legată. Astfel s-a născut o
disciplină nouă – psiholingvistica.
Obiectul de studiu al psiholingvisticii este limbajul ca activitate de comunicare interumană, realizat
prin intermediul limbii şi al tuturor resurselor ei. Forma de bază, naturală şi concretă a limbajului este
vorbirea (limbajul oral).
Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum decid oamenii să spună ceva. Procesul nu este
simplu. Să presupunem că o persoană, într-o zi toridă de vară, este însetată. Cum îşi exprimă persoana dorinţa de
a bea un pahar cu apă? Cum exprimă această semnificaţie într-o propoziţie structurată? Pur şi simplu va spune
„Vreau un pahar cu apă”. Aparent, lucrurile sunt simple, dar cum ajunge persoana să formuleze această propoziţie?
Cum a pus cuvintele împreună? Sunt unele cuvinte mai importante decât altele? Probabil că persoana nu a început
să caute în întreg vocabularul cuvântul „vreau” pe care a decis să-1 folosească drept prim cuvânt. Oamenii aleg
întreaga propoziţie înainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii astfel încât aceasta să exprime un
anumit înţeles, înainte de exprimarea verbală. Sintaxa cuprinde regulile care precizează modul în care cuvintele
pot fi puse în legătură pentru a forma propoziţii cu sens. Unele cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât
altele. Într-o propoziţie, substantivele şi verbele au funcţii principale, în jurul lor fiind organizate alte cuvinte care
ajută la exprimarea semnificaţiei. Acest aspect a fost demonstrat experimental. Subiecţii erau condiţionaţi clasic să
saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi, li s-au prezentat cuvinte individuale selectate din aceste
propoziţii, măsurându-se cantitatea de salivă. Deşi articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca
şi substantivele şi verbele, s-a constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens. Nu se
cunoaşte încă modul în care oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră că se folosesc strategii de
procesare cognitivă necunoscute încă, care pornesc de la o semnificaţie la sintaxa folosită pentru exprimarea
acestei semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât de semnificaţie, cât şi de regulile
gramaticale necesare exprimării semnificaţiei.
Precum se ştie vorbirea este o activitate comunicativă ce se însuşeşte treptat, se învaţă şi
sistematizează prin nenumărate exersări, experienţe ce debutează în copilărie şi se extind pe parcursul
întregii vieţi. Psihologia urmăreşte procesul însuşirii limbii în condiţii concrete. relevă formele şi stadiile
la care se ajunge şi semnalează dificultăţile întâmpinate şi modul de depăşire a lor în perfecţionarea
 2

vorbirii şi în însuşirea scris-cititului. În competenţa psihologiei intră şi fenomenul limbajului intern.

Deosebit de important este studiul tot mai aprofundat al agregatului neurosomatic şi psihofiziologic al
vorbirii şi scris-cititului. Menţionăm cu titlu exemplificativ mecanismele vorbirii, distingând trei serii de
elemente:
a) componentele energetice, constând din aparatul respirator şi sistemul muscular aferent acestuia,
îndeosebi diafragma în fluxul aerian inspirat sau expirat intervenind variaţii şi direcţionări care concură la
modularea fonaţiei;
b) aparatul fonator, constând din coardele vocale, fixate în laringe:
c) componentele dinamice de rezonanţă din cavitatea nazală şi bucală. În acestea, muşchiul limbii (ca
modulator) şi buzele adoptă poziţiile necesare pentru a emite un sunet sau altul dintre consoane şi vocale.
În vorbire, un rol important revine auzului fonematic care este legat de însuşirea limbajului (prin
imitaţie) şi îndeplineşte un rol important în controlul şi coordonarea pronunţării cuvintelor. Toate acestea
nu reprezintă însă decât compartimentul executiv şi receptiv, periferic al vorbirii. Mult. mai importante
(dar şi mai puţin cunoscute) sunt neuromecanismele centrale (centri cerebrali din jurul scizurii lui Sylvius
ş.a.) prin care vorbirea şi scrierea se proiectează, se declanşează şi se reglează. În aceste arii cerebrale,
care regizează limbajul. se regăsesc mecanismele de elaborare a gândirii.
Limbajul, ca activitate psihică, se află în strânsă legătură cu alte fenomene si procese psihice, în
special cu gândirea, cu procesele intelectuale, dar şi cu cele motorii, înţelegerea cuvintelor conturează clar
imaginea perceptivă şi antrenează memoria semantică, reprezentările şi gândirea; iar percepţiile şi
reprezentările, prin verbalizare, dobândesc semnificaţie; într-o aglomeraţie, de exemplu, înţelegerea
numelui rostit al unei cunoştinţe ne ajută să depistăm mai rapid persoana; pronunţarea cuvântului ce
desemnează un obiect îi dă acestuia înţeles. Formulările verbale sunt o garanţie în plus pentru memoria de
lungă durată. Vom ţine minte mai bine şi mai mult timp un eveniment dacă îl vom şi denumi, îi vom
asocia un cuvânt.
Vorbirea şi scrisul presupun deprinderi motorii foarte complexe, dar şi o conduită atentă şi voluntară.
Mişcările ochilor, ale mâinii, ca şi ale buzelor, limbii, antrenează un întreg ansamblu de muşchi,
focalizează energia noastră fizică şi mentală în a vorbi şi a scrie. În raport cu imaginaţia, cuvintele sunt
purtătoare de imagini ce vor fi supuse unor combinaţii. Noul, rezultatul construcţiei mentale, se realizează
pe baza elementelor deja existente.
Verbalizarea face posibilă conturarea motivelor şi departajarea lor de scopuri. Prin cuvinte şi
propoziţii distingem într-o acţiune cauzele (ceea ce o pune pe aceasta în mişcare), de scop, ţel (unde dorim
să ajungem la capătul acţiunii). Foamea este cauza, acţiunea este deschiderea frigiderului, iar realizarea
sandwich-ului este scopul, care satisface nevoia, prin consum.
Percepţiile şi reprezentările dobândesc, prin verbalizare, semnificaţie. Formulările verbale sunt
garanţia memoriei de durată. În combinatorica imaginativă, cuvintele apar ca nişte „vehiculatoare” de
imagini. Verbalizarea este aceea care permite definirea motivelor şi departajarea dintre motive şi scopuri.
Însăşi voinţa apare ca un proces de auto-reglaj verbal. Va trebui să ne referim la multiplele funcţiuni pe
care limbajul le îndeplineşte.
Deşi au existat deosebiri de opinii cu privire la raportul limbaj-gândire, datele ştiinţifice din ultimele
decenii aduc argumente solide pentru a susţine concepţia dualistă conform căreia cele două activităţi au
existenţe separate, nu sunt identice, dar sunt strâns interdependente, atât genetic cât şi structural.
În sprijinul acestei abordări pot fi invocate fapte observabile. De exemplu, atunci când avem o idee
pentru care nu găsim cuvintele potrivite pentru a o exprima. Ne dăm seama când scriem sau vorbim că nu
realizăm o simplă înşiruire de semne şi că există „ceva” (gândirea) care intervine pentru a ne dirija,
controla, corecta, pentru a asigura coerenţa mesajului pe care dorim să-1 transmitem. Recitirea unui text
nu este numai un control al bunei sonorităţi sau a corectitudinii gramaticale, ci asigură şi controlul
 3

corectitudinii logice, al coerenţei interioare. Alt exemplu ce pune în evidenţă existenţa diferenţiată a
gândirii şi a limbajului este afazia, o boală care, prin distrugerea ţesuturilor nervoase care fac legături
ideo-motorii, duce la nerecunoaşterea unor cuvinte sau la imposibilitatea exprimării lor, cu toate că ideile,
imaginile privind obiectul sau cuvântul sunt intacte. Limbajul are un important rol în formarea şi
dezvoltarea gândirii. Pentru copilul mic, iniţial, cuvintele nu spun nimic, sunt simple sunete. Prin asociere
repetată cu obiecte, acţiuni, cuvintele direcţionează atenţia şi contribuie la apariţia operaţiilor de analiză,
descriere, comparaţie. Cu timpul, cuvintele fixează semnificaţii ce depind de experienţa individuală, dar şi
de aportul societăţii. Cuvântul „păpuşă” poate desemna obiectul de joacă, dar şi un anumit tip de „frumos”
sau un obiect uşor de manipulat. Important este si sistemul de relaţii între cuvinte, ce conduce la bogăţia
de înţelesuri.
Limbajul este important în procesul de socializare, şi anume în evoluţia de la limbajul egocentric la
limbajul socializat. Aceasta va avea ca efect posibilitatea de a elimina din el ceea ce este pur afectiv,
personalizat, individual.
Limbajul şi gândirea sunt strâns legate şi se intercondiţionează, deşi nu sunt fenomene identice. Luând
limbajul ca un proces comunicaţional, trebuie să precizăm că ceea ce se transmite sau comunică, este un
mesaj, deci un conţinut informaţional, semantic. De altfel şi limbajul are o latură semantică şi fiecare
cuvânt are o semnificaţie principală şi multe alte sensuri secundare. Şi aşa cum este legat cuvântul de
propoziţie, tot aşa este legat şi conceptul de judecată. Normele gramaticale şi normele logicii formale sunt
solidare şi simetrice. În consecinţă, între comunicaţional şi cognitiv se instituie un raport de unitate. La un
nivel evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut cognitiv
este o simplă formă fără conţinut. De altfel, limbajul îndeplineşte, în sistemul psihic uman, un rol deosebit
de important. Este un fel de ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul de conştiinţă.
Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane. Deşi maimuţele, de
exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj rudimentar. Abilităţile noastre
de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia modernă. Generaţiile anterioare au găsit soluţii
la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele
lor, dar, în acelaşi timp, noi vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai mult
decât alte specii, avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. în mod ironic,
tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale, deoarece le-am folosit pentru înarmare şi devastare.
Problema raportului dintre gândire şi limbaj a stârnit numeroase controverse printre cercetători, fără să se
ajungă încă la un punct de vedere unitar. Totuşi, rezultatele cercetărilor ne permit să afirmăm că gândirea şi
limbajul sunt interdependente, în strânsă relaţie.
Orice proces de comunicare verbală presupune transmiterea unui mesaj care are un conţinut semantic (un
înţeles). Conţinutul semantic poate fi cognitiv (se referă la înţelesul general, comun al cuvântului) şi afectiv (se
referă la înţelesurile secundare, „sensurile figurative” ale cuvintelor). Conţinutul semantic vehiculează informaţia
cognitivă, iar cel afectiv, trăiri emoţionale în sensul de plăcut-neplăcut.

Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului, care pot fi împărţite în trei categorii
principale : teoriile comportamentului, teoriile nativiste şi teoriile sociale.
Teoriile comportamentului. Abordarea a fost propusă în 1957 de Skinner, care consideră că punctul de plecare
în însuşirea limbajului îl reprezintă gânguritul copilului. Când un copil gângureşte, produce diverse foneme. Fiinţele
umane sunt capabile să producă un număr foarte mare de foneme distincte. Atunci când un copil gângureşte, el
produce întreaga gamă de foneme pe care le folosesc fiinţele umane din întreaga lume. Gângurind, copilul ajunge
să lege, accidental, câteva foneme pe care părinţii săi le consideră a fi primul cuvânt, cum ar fi „mama”. Când acest
lucru se întâmplă, părinţii sunt foarte satisfăcuţi, iar copilul este recompensat pentru comportamentul său.
Recompensa măreşte probabilitatea de repetare a comportamentului (să reproducă fonemul). Treptat, printr-un
proces de încercare şi eroare şi de recompensare a comportamentului (copilul este recompensat doar pentru
anumite sunete), se formează din ce în ce mai multe cuvinte pe care ajunge să le spună la momentul oportun.

Teoriile nativiste. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner, aducând patru argumente:
 4

a) dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de încercare şi eroare, atunci fiecare şi-ar însuşi
limbajul în felul său strict individual. Limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezintă însă aceleaşi
structuri de bază peste tot în lume ;
b) timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida învăţarea acestuia prin
încercare şi eroare. Ar fi imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în aproximativ 2 ani de la primul
cuvânt, dacă procesul s-ar realiza în acest mod;
c) se pare că există un fel de „predeterminare” (o tendinţă înnăscută) a copiilor pentru a fi atenţi la cei care
vorbesc în mediul lor, fără a da atenţie celorlalte sunete, iar acest aspect necesită o explicaţie ;
d) trebuie explicat de ce, deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să vorbească, ei reuşesc să extragă suficient din
fragmente e incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la alţii, deprinzând în acest fel reguli şi
principii lingvistice.
Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului, care operează prin extragerea
regulilor de bază, din ansamblul cuvintelor auzite de copil.
Pentru funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului, copilul trebuie doar să asculte limba vorbită.
Sistemul este înnăscut, automat.
Se pune problema dacă moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei limbi. Chomsky
susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem când învăţăm o limbă nouă
reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii respective. Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar sub
aceasta se găseşte structura profundă, care este identică pentru toate limbajele umane. Copilul posedă la naştere
structurile profunde ale limbajelor, care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe în momentul când
aude limba vorbită.
Observăm că şi teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă. Considerând deprinderea limbajului un proces
genetic, copilul este considerat inactiv în acest proces, deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat.
Deprinderea limbajului este redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizarea conexiunilor stimul-răspuns.

Teoriile sociale. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului au omis deseori
scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. El a elaborat o teorie în care a
evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Teoria porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia
copilului de a comunica, fiind cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice. Conform acestei teorii,
pentru copil este important sensul, intenţia indicată prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor
sunt numite vorbire telegrafică, deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit cuvintele de
legătură fără a se pierde însă semnificaţia. Astfel, o frază ca „Dă lapte” ar fi adecvată mesajului „Aş mai dori puţin
lapte dacă se poate şi dacă sunteţi amabili să-mi oferiţi”. Omiterea cuvintelor de genul articolelor, prepoziţiilor şi
conjuncţiilor duce la o versiune prescurtată a limbajului, fără a se pierde însă conţinutul semantic.
Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a evidenţiat faptul că însuşirea limbajului se desfăşoară
într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. în prima etapă, copilul articulează doar propoziţii simple de
două cuvinte : „Vreau maşinuţă” sau „Mama plecat”. Pe măsură ce intră în a 2-a etapă, începe să folosească forme
flexionare şi articole, spunând „Uite o pisică” sau „Am plecat”. în etapa a 3-a, copilul începe să pună întrebări, de la
cele relativ uşoare, cum ar fi „ce?”, „unde?” şi „când?”, până la „cum? „ şi „de ce ? „. Etapa a 4-a este caracterizată
prin introducerea frazelor simple, cum ar fi „Eu am băut lapte şi căţeluşul a băut lapte”. în cea de-a 5-a etapă,
copilul este capabil să lege propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate: „Eliza care
locuieşte acolo merge la şcoala noastră”. în această etapă, copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii
gramaticale specifice adulţilor, dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se, în principal, prin îmbogăţirea
vocabularului.

2. FUNCŢIILE LIMBAJULUI

1. Funcţia de comunicare sau de transformare a unui conţinut de la o persoană la alta.

2.Funcţia cognitivă, de integrare, conceptualizare şi, în general, de elaborare a gândirii. Caracteristic
acestei funcţii este directivarea şi fixarea rezultatelor activităţii de cunoaştere. În al doilea rând, limbajul,
prin intermediul acestei funcţii, facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare. De
asemenea, permite explorarea şi investigarea realităţii şi îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor.
3.Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii prin formule
 5

verbale sau alte semne.

4. Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei, imagini nu numai prin cuvintele înseşi,
dar şi prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.
5. Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări
emoţionale.
6. Funcţia reglatorie sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane şi a propriului
comportament.
7. Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică, ciocniri de
sensuri etc., mergând până la construcţia artistică.
8. Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor problematice.
9. Funcţia cathartică, de detensionare nervoasă, se realizează prin modalităţi specifice care ţin de
tipurile de personalitate. De exemplu, a ţine un jurnal, spre a ne împărtăşi frământările, are şi rostul de a
ne linişti şi a ne ordona astfel ideile.

3. FORMELE LIMBAJULUI
Distingem mai întâi limbajul activ şi limbajul pasiv. În primul caz, ne referim la iniţiativa în
comunicare, la procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris. În cel de-al doilea caz avem
în vedere recepţionarea precum şi înţelegerea limbajului. Citirea este o variantă a limbajului pasiv.
De regulă, limbajul pasiv îl precede pe cel activ şi este mai bogat decât acesta. Limbajul activ
presupune exersare şi cultivare sistematică.
În continuare, vom analiza limbajul oral, scris şi intern.
a. Limbajul oral este cel mai important; de la el pornesc celelalte. Limbajul oral este forma
fundamentală a limbajului. El este viu şi dotat cu un ansamblu de mijloace de expresivitate. În plus,
comunicarea orală se desfăşoară totdeauna în anumite condiţii concrete, este dependentă de situaţii şi se
serveşte de elementele situative. Astfel limbajul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat.
În cazul în care mai mulţi participă la comunicare, limbajul oral este mult susţinut prin stimulaţiile pe
care le implică cunoaşterea prin cooperare ce intervine datorită inserării de observaţii, adăugiri, corectări
etc.
În condiţiile colocviului şi dialogului, exprimarea vorbirii fiecăruia are un caracter adresativ
pregnant, ceea ce face să crească eficienţa comunicări în plus, rolul de subiect sau de obiect-receptor al
comunicării alternează continuu, acesta contribuind la activarea fiecăruia şi la îmbogăţirea conţinutului
discuţiilor. Una şi aceeaşi idee „circulă” prin mintea mai multor persoane şi până la urmă se poate ajunge,
prin congruenţa (reunirea), comunicărilor, la unele concluzii de origine şi valabilitate comună.
În limbajul dialogat pot interveni prescurtări, precum şi comutări de sens. Fondul de experienţă
comună ca şi datele obiective ale situaţiei permit oamenilor să comunice şi aluziv, adică indirect.
Comunicarea orală este facilitată prin contextul verbal sau situativ Când un cunoscut din grup spune
„merg şi eu”, unde merge şi pentru ce, rezultă din contextul discuţiei precedente şi al situaţiei în care se
află grupul respectiv.
Limbajul monologat este ceva mai dificil decât limbajul dialogat. Vorbind în faţa unui auditoriu,
trebuie să susţii singur firul expunerii, să ai cursivitate, să te organizezi bine şi să depui un efort pentru a
comunica lucruri valoroase într-o formă accesibilă. În monologul public trebuie să ai în vedere ecoul pe
care îl trezeşte în minţile altora spusele tale, să presupui ce înţeleg ei şi eventual ce întrebări îi frământă.
În desfăşurarea expunerii monologate este necesar să te adresezi auditoriului şi să răspunzi operativ la
eventualele lor întrebări şi nelămuriri, citite uneori şi după mimica şi gestica celor ce te ascultă. Astfel,
monologul, beneficiază de schema conversaţiei, ceea ce face să câştige în conţinut şi efect comunicativ.
 6

Monologul oral absolut (în absenţa oricărei persoane) constituie o raritate şi de multe ori iese în afara
normalului. Mai degrabă se poate vorbi de un monolog interior: Acesta poartă caracteristicile unei con-
versaţii cu sine însuşi.
Ceea ce e concret şi maximal realizat la limbajul oral este expresivitatea. Variaţiile în intensitate şi
îndeosebi în înălţimea sunetelor pronunţate au o uriaşă însemnătate în definirea concretă a sensurilor şi
semnificaţiilor celor comunicate.
Diapazonul de intensităţi poate să indice o situaţie excepţională sau una comună, autoritate, echilibru
sau dezechilibru, energie sau oboseală, încredere sau neîncredere în om.
Variaţiile în intensităţi şi îndeosebi vârful de tărie al sunetelor în propoziţie — accentul — pun în
evidenţă anumite idei sau relaţii.
Să luăm de exemplu următoarea frază: „Domnilor, eu v-am convocat aici pe dumneavoastră,
colaboratorii mei, pentru a vă prezenta situaţia actuală şi a vă comunica o serie de dispoziţii”.
În dependenţă de cuvântul accentuat, deci pronunţat cu mai multă tărie, se conferă frazei variate
semnificaţii. Astfel, daca accentul se pune pe „domnilor” se impune o stare deosebită, de solemnitate, care
poate fi sau, nu potrivită. Punând accentul pe „eu”, şeful îşi relevă, cu sau fără tact, propria persoană şi
poate sugera răspunderea ce-i revine. Accentuând „v-am convocat” se poate sugera o concesie făcută sau
încrederea acordată. Subliniind cuvintele „situaţia actuală” s-ar putea manifesta îngrijorare sau alarmă.
Accentuarea „dispoziţiile”, de asemenea, ar putea indica o stare neobişnuită. Dacă nici una din situaţiile şi
atitudinile arătate mai sus nu sunt prezente, atunci probabil trebuiau accentuate cuvintele „pentru a vă
prezenta”.
Nu ne dăm seama întotdeauna de însemnătatea felului cum vorbim, de influenţa pe care o are un
accent asupra cursului gândirii şi simţirii celor ce ne ascultă. Intonaţia sau variaţiile în registrul de înălţimi
al frazelor pronunţate este generatoare şi comunicativă de sensuri. Bernard Shaw spunea că există 100 de
feluri de a spune „nu” şi 1.000, de a spune „da”. Ştim foarte bine că, după intonaţie, un „da” poate
însemna „nu” şi uneori un „nu” se apropie de „da”. Prin diverse curbe ale intonaţiei se realizează mirarea,
interjecţia, constatarea, explicarea, încântarea, omagiul, încurajarea, îngrijirea, siguranţa de sine, dispo-
ziţia curentă, dispoziţia imperativă, ordinul etc. Fiecare din acestea poate apărea în diverse variante.
Intonaţia face ca fraza să fie corectă, adaptată situaţiei şi intervenţiei, sporeşte, reduce sau deviază
sensul comunicării.
Evident, nu este necesar să se exagereze în ceea ce priveşte intonaţiile, să se folosească un stil de
vorbire declamatoriu, să se recurgă la maniere cabotine. Intonaţia trebuie să fie moderată dar precisă.
Absenţa expresivităţii intonative face ca cele spuse fără relief, metalic, linear, să fie greu percepute şi
înţelese.
Expresivitatea verbală mai este dependentă de alegerea cuvintelor şi de modul de frazare. Să luăm
verbul „a spune” Există o sumedenie de alte verbe cu înţeles echivalent sau apropiat: a comunica, a
dispune, a aduce la cunoştinţă, a raporta personal, a ordona, a discuta, a sta de vorbă, a povesti, a lămuri
pe cineva, a îndemna, a convinge, a conversa, a explica, a apela, a aminti, a arăta etc. Comunicarea devine
concretă tocmai prin folosirea cuvântului perfect adecvat relaţiilor, situaţiilor, acţiunii intenţionate sau
îndeplinite. Dacă în loc de fiecare din aceste verbe folosite adecvat „am recurge la „a spune” sau „a zice”
ne-am exprima generic, nenuanţat şi practic nu am reuşit să sugerăm un conţinut bogat.
Lungimea frazelor şi modul lor de structurare sunt, de asemenea, foarte importante. Frazele scurte,
lapidare, cu epitete puţine dar sugestive, imprima comunicării ritm şi claritate. Frazele lungi, încărcate de
epitete sunt decorative, pot fi adecvate momentelor solemne sau devin necesare povestirii. Abuzul de
epitete nu este însă indicat, întrucât îngreunează înţelegerea.
În limba română nu există reguli severe de topică şi tocmai aceasta face ca ordinea în care sunt
 7

dispuse cuvintele în frază să contribuie la expresivitate. Astfel, dacă se începe cu predicatul se scoate în
evidenţă acţiunea, dacă adjectivul se pune înaintea substantivului, conţinutul primului este exprimat cu
proeminenţă („harnic om”).
Limbajul oral dispune şi de mijloace extralingvistice de expresivitate Acestea sunt gesturile, mimica,
postura etc. Vorbirea antrenează, în chip firesc, întreaga persoană în acţiune. Prin mimică şi gestică se pot
sublinia, completiv, anumite sensuri şi atitudini. Nu se recomandă, cel puţin în activitatea didactică şi
educativă, să se menţină o fizionomie încremenită, să te abţii de la gesturi demonstrative; în acest fel
comunicarea este privată, în bună măsură, de viaţă. Invers, intervin însă unele restricţii, prevenind asupra
excesului de gesticulaţie. Cei ce te asistă trebuie să fie captivaţi de şirul gândurilor tale, iar nu de
aspectele exterioare.
Toate mijloacele de expresie inerente vorbirii şi exterioare ei trebuie să fie subordonate conţinutului
de idei, imaginii şi sentimentelor ce se transmit, să le servească în chip optim şi să nu atragă atenţia prin
ele însele.
limbajul oral, dispunând de întreaga gamă de mijloace expresive şi condiţii auxiliare, îşi poate
permite uneori să fie puţin organizat, să aibă. În şirul verbal, unele discontinuităţi şi lacune. Aceasta
întrucât până la urmă, în condiţiile active ale comunicării, considerând şi posibilitatea repetiţiei, a
adaosurilor facultative, se poate transmite un conţinut complet şi eficient. Nu de acelaşi regim beneficiază
limbajul scris care este mult mai dificil.
b. Limbajul scris este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de elaborare a frazelor în raport cu
un, plan prealabil şi nedispunând de un context situaţional, de o susţinere prin dialog, de posibilităţi de a
reveni pentru corecturi şi completări. În scris, limbajul este reglementat mai sever, nu-şi permite
discontinuităţi, erori gramaticale sau licenţe de expresii. Întrucât lectura 'reprezintă o operaţie mai dificilă
decât audierea, limbajul scris trebuie să se conformeze la maximum normelor de sistematizare şi claritate
şi, de asemenea, să respecte cerinţele de concizie. Intonaţia, accentul şi mimico-gesticulaţia—proprie
limbajului oral — sunt aici sărac prezentate prin semne ortografice. Dacă în primul caz era vorba de
exprimări spontane, în cazul limbajului scris intervin eforturi deliberate de construire a frazelor şi
dispunere a semnelor ortografice. Cele mai neînsemnate omisiuni sau erori de ortografie pot estompa sau
schimba sensurile unor fraze.
„Considerând dificultăţile limbajului scris, trebuie însă să recunoaştem că prin elaborarea
independentă de texte se pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a omului decât prin exprimarea
orală. liberă, în acelaşi timp sunt de menţionat particularităţile distincte ale vorbirii şi scrisului şi
necesitatea ca fiecare din acestea să fie respectate. Se întâmplă uneori ca particularităţile limbajului oral
să fie transpuse în scris, ceea ce produce un efect de superficialitate. Este, de asemenea, posibilă situaţia
inversă în care influenţa particularităţilor scrisului asupra vorbirii să producă efecte de inutilă conciziune
şi să genereze dificultăţi de înţelegere.
În genere, fiecare redactare trebuie să tină seama de destinaţia sa. Sunt situaţii deosebite ca acelea în
care textul urmează să fie exprimat oral sau cazul în care textul este destinat numai lecturii. Nu este
permis ca textul unei conferinţe sau prelegeri să fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau capitol de
manual. Chiar dacă se citeşte un material în faţa oamenilor, el trebuie să poarte amprenta vorbirii vii, iar
nu a construcţiilor rigide, optim descifrabile doar prin lectură. Pentru a atinge un maximum de
comunicativitate, este necesar ca, în baza informărilor şi redactărilor pregătitoare la conferinţă sau lecţie,
să te exprimi liber. Lecturile sunt, de regulă, destinate uzului personal şi mai puţin audierii publice.
c. Limbajul intern este cel care se desfăşoară în sfera lăuntrică, mintală, reprezentând chiar
arhitectonica acestei lumi subiective. Este o vorbire cu sine însuşi şi pentru sine, uneori reproducând în
această sferă intimă scrierea sau lectura. Faptul că este asonor, ascuns nu înseamnă că este lipsit de orice
participare motrică. Cercetătorii au descoperit în coardele vocale, în întreg aparatul fonator, vibraţii,
 8

impulsuri foarte slabe care conturează vorbirea (ideomotricitate verbală). În timp ce vorbirea este
desfăşurată pe mai multe faze succesive şi consumă timp, limbajul intern, asonor, este centrat pe
înţelesuri, pe idei şi imagini, prezentând un maximum de economicitate, uzând de prescurtări,
condensări, substituind cuvintele cu imagini şi fixându-se, îndeosebi, asupra acţiunilor şi calităţilor
(predicative). Reducând succesivitatea la o relativă simultaneitate, vădeşte o extraordinară viteză de
lucru de sute de ori mai mare decât cea a vorbirii. Aceasta mai ales în urma maturizării limbajului intern,
ce se bazează pe experienţele vorbirii, dar mai ales pe scriere şi lecturi. Pe măsura constituirii sale,
limbajul intern îndeplineşte funcţii de anticipare, proiectare, conducere dinlăuntru şi coordonare a
limbajului oral şi a scrierii. Deci, deşi în formarea sa, limbajul intern se explică prin interiorizare, fiind
comprimat şi centrat pe înţelesuri, adică tematizat, ulterior constituie un fel de rampă de lansare pentru
formele de limbaj extern, ajungând să se exteriorizeze în acestea. Limbajul intern prezintă mai multe
forme:
a) forma automatizată (desfăşurată în baza deprinderii);
b) forma pasivă, implicată în ascultare şi înţelegere;
c) forma anticipativă, prin care se planifică vorbirea orală sau scrierea;
d) vorbirea internă, ca modalitate relativ desfăşurată de limbaj, intern.

Adendda

Nu trebuie confundate semnele cu simbolurile. O echipă de fotbal îşi are simbolul său, un partid politic
de asemenea etc. Simbolurile sunt reprezentări ale obiectului semnificat. Gramatica, morfologia, semantica,
semiotica, pragmatica sunt fiecare în parte studii specializate asupra diferitelor aspecte ale limbii.

Lingvistul american AVRAM NOAM CHOMSKY (n. 1928), a încercat să descopere care sunt regulile pe care
orice om sau maşină ar trebui să le urmeze pentru a vorbi şi a înţelege o limbă. El consideră că o mare parte a
cunoştinţelor noastre sunt înnăscute. Ele trebuie să fie activate sau stimulate şi nu dobândite. Limba ar trebui
considerată un organ mental, aşa cum este inima pentru un organism viu.

În timp, evoluţia limbajului a fost similară cu evoluţia gândirii, iar în linii generale categoriile limbajului
corespund categoriilor gândirii (substantive pentru substanţe, adjective şi numerale pentru proprietăţi, verbe
pentru fenomene şi acţiuni, prepoziţii, conjuncţii pentru relaţii).

Lingvistul BENJAMIN WHORF (1897-1941) a emis ipoteza că limbajul se află într-o relaţie cauzală cu
sistemul reprezentărilor pe care comunitatea le are. Astfel, de exemplu, la eschimoşi există, numai pentru
zăpadă, 20 de cuvinte distincte.