NEVINOVAȚI

Notă:
Toate personajele din această încăpere
au trăit
fără să-și dea seama.
 *
În spatele ușilor metalice, vasele
de sânge,
ceramică
și luptă
se îngrămădesc într-o mare de grăsime și spumă.
- În casa asta e război.
Și mâinile manevrează mecanic obiectele cu mișcări învățate din nevoie.
Așa cum ai trage cu arma.

Din nevoie.
Din nevroză.
Poate din neatenție.
Poate de frică.

Așa cum ai trage zăvorul noaptea.

Ambele cu ochii închiși
Dintr-o aproximativă inconștiență amestecată cu
O urmă de superstiție
Foc!
Trage și arde mocnit în fiecare dintre noi.
Piromani amatori.
Nestins ne stinge când orice centimetru de materie primă
Va rămâne scrum într-o scrumieră îmbibată de spumă
Aromată.
Să ne ștergem orice urmă a trecutului nostru aprins
Ca o activitate vulcanică.
Cu buretele.
Îmbibat de motorină.
Domol. Cocktail domolotov.

- Inevitabil, în casa asta e război.

Poate din reflex.
- Da!, poate din reflex în casa asta e război.
Și-mi miroase a praf de pușcă cu puțină esență de vanilie.
Ca să-i dea gust.
Și-aromă.

- Războiul bunului gust. Alintaroma la cană. Să ne trezească bine.

În spatele acestei uși

metalice.
În această casă.
E un război continuu unde nevinovații pică pe capete.
Precum rufele smulse din cârlige,
- Căpitane Hook, ține-te bine!
aterizează brusc într-o realitate nouă. Ploioasă și străină.

Sus, la etaj, ochii se uită pierduți la Căpitanul Hook decăzut din drepturi.
Intră brusc în casă și, cu mâini neîndemânatice,
n-aș putea să vă descriu exact cum, dar vă imaginați voi că doar e simplu
închide ferestrele.
Își verifică ușa de la intrare încă o dată.
- Trebuie să fiu sigur.
- Ești.
- Ce? Cine-i acolo?
- Cineva, sigur.
Deja încuiată, bagă cheile în yală și mai întoarce de două ori spre stânga.
- Ușile astea noi au fost construite să fie încuiate de mai multe ori.
Pentru fiecare spaimă avem un lacăt,
și pe ușile noastre stau toate spaimele cu care ne naștem.
Acum apasă clanța cu putere, zdruncină ușa din perete și respiră ușurat.
- Totul este bine! Iartă-mă, căpitane Hook.
Că totul este bine.
Dar n-am de ales.
Țevile blocului,
parcă bolnave de bronșită,
tușesc când toată lumea doarme.
Blocul ăsta prinde o viață bolnavă.
Își face patul fără să-l mai tragă, pentru că a doua zi de dimineață trebuie să se miște repede,
eficient.
- N-am timp de pierdut.
*
- Puiule, trezește-te.
*
Aruncă un cearșaf nespălat pe saltea, culcă o pernă la capătul patului care miroase a
îmbâcseală de tutun moștenită de la foștii chiriași și își trage repede o pătură albastră peste el
cu stele galbene desenate pe-o parte. Doarme cu stelele lipite pe piele, îmbrăcat într-o pereche
de pantaloni largi de pijama cu forme geometrice. De parcă o întreagă lume ar sta schițată
acolo, așteptând materia primă s-o umple de viață. Cu capul întors spre perete, cu un ultim
efort, respiră adânc și își îgroapă mintea.
În pământ.
Sau pe șine de tren.
Sau pe un asfalt crăpat de iarnă.
Sau pe o iarbă cleioasă.
Așteaptă...
Are rădăcinile adânc înfipte într-o realitate nouă.
...să audă trepidațiile roților...
- Tâdâm, tâdâm, tâdâm!
Unde căpitanul Hook îl primește cu ambele mâini întinse -
...de oțel sau cauciuc.
În pământ.
Sau pe șine de tren.
Sau pe un asfalt crăpat de iarnă.
Sau pe o iarbă cleioasă
de martie.
- dezordonat.
Dezonorat.
Visează.
Din spatele unei uși metalice.
Cu multiple yale.
Mulate ca un ghips peste perete.
Cu multiple fracturi.
În care oasele îi stau drepte.
Cu multiple regrete.
În care își trosnește degetele și coloana
cocoșată
într-un arc rupt de pat.
Într-o pernă din care ies fulgii,
- Mmm, fulgi de ciocolată cu lapte sau fulgi de cartofi sau
- Fulgi de aici!, țipă căpitanul Hook la el.
rupți parcă din Rai
de parcă cineva ar stoarce norii
și i-ar întinde să se usuce pe febra noastră.
Contagioasă.
Să se limpezească bine, ca să nu ne irite pielea.
Fină.
Cu căpitanul Hook în frunte.
Transpiră.
Atacă.
Se teme.
Și visează
o realitate nouă.
Cu oameni.
Și oameni.
Care s-au condamnat singuri,
pentru că
- Deși! -
n-au făcut nimic.
Altceva.
În afară de.
 *

A fost o zi reușită de duminică. Am scris, am făcut curat, mi-am sunat părinții și rudele...

- Fericirea are chiiipul tăăău, îmi răsuna în minte fiecare secundă de dialog cu ei. Puși pe
speaker, îi auzeam cum râd, cum se gâdilă în cuvinte de drag. A fost frumos, sincer vă spun.
...de Florii, am gătit ceva cât să-mi ajungă până la primul liber, mi-am tuns barba, că încerc o
schimbare de aspect, să mai ies din monotonie, mi-am făcut baie și am și apucat să citesc
ceva...
- Nu le-am spus că acum stau singur. Îi las să se bucure de ziua asta frumoasă. Știu cum
dezamăgirile mele devin instantaneu și ale lor și prefer să-i scutesc.
...E greu să mai prinzi zile complete astăzi, ca asta. Ritmul e dificil de ținut, toți trag de tine
din toate părțile, e complicat să ai grijă atât de tine, cât și de cei din jur. Neglijența ne stă în
fire precum nasturii de o cămașă...
- Stau, citesc, gândesc și îmi caut cuvintele. Dar nu găsesc cuvinte frumoase pentru.
Hepatită. Și fericirea are chipul tău. Oricât ar fi el de îngrijorat câteodată, sunt bine.
...Astăzi a fost o zi bună, care s-a terminat nici prea devreme, dar nici prea târziu. Astăzi,
su...ntul fierbea într-o cratiță mică, amestecat cu puțin bacon, ou și smântână...
- Pereții ăștia stau să cadă pe mine.
...Carnea se pârlea, mestecată de o lingură de lemn. Lângă, apa clocotea cu o mână de paste
aruncate într-o cratiță puțin mai mare și sare, sare!, să nu se lipească de margini. O cursă
contracronometru contra-teamă contra-experiență contracepție contra-cel-mai-urât-scenariu-
posibil era dusă în bucătărie...
- Îmi e teamă că într-o zi chiar or să cadă.
...Era pentru prima dată când Adela gătea paste. Pe fundal, televizorul făcea lumină, nu și
zgomot...
- Și asta se va întâmpla când voi dormi. Și nu voi avea timp să reacționez. Ce voi face atun...
Aaaaauu! M-am fri... tu-ți pastele mă-tii!
Adela gătea și cânta cu o voce falsă, dar din suflet: Cine iubește și laaa...să mamă că ne
descurcăm noi și fără bezele.
- Hai, tu întinde masa, dar întinde-o de tot. N-om fi noi douăsprezece persoane astăzi, dar
măcar să stăm confortabil. Vioreeeeeeel... băi, Viorel, mă auzi?
- Femeia asta n-are pace. Nu-mi dă o secundă de liniște. Nu mă lasă și pe mine să respir
puțin. Păi ce mama dracu, ce am ajuns eu aici, cârpă? Cârpă diem. În propria mea casă? Ea nu
știe că am și eu gândurile mele? Dorințele mele? Nevoile mele?
- Viorel!
- Daaaa!
- Hai, mă ajuți cu astea pe-aici?
- Zi-mi ce vrei să fac.
- Păi ia și tu farfuriile alea și așează-le pe masă... chiar să fac eu toată munca? Mă vezi că
sunt trează de la 4, nici baie nu mi-am făcut măcar. Vin ăștia în scurt timp și mă prind așa
nepregătită, cu părul nespălat, nemachiată, zici că-s luată de pe stradă și pusă - hop-țop - aici.
- Așa îmi face mereu. Eu cu munca, el cu statul. Păi ce crede el, că sunt sclava lui? Sclava ta,
mă!? Păi mi-ai dat tu viață? Ai avut tu vreodată grijă de mine, mă? Nici măcar la munte, o
dată să mă ducă, n-a putut. Tu nu ești în stare să ai grijă de tine. A trebuit toată viața mea să
fac eu totul. Și acum stau eu să strâng după tine zilnic. Eu cu ce m-am ales după o viață de
muncă? Cu nimic, cu absolut nimic. Nici chiloți în cur n-am. Umblu cu ăștia rupți pe mine în
fiecare zi. Și el stă fără pic de rușine și grijă. Putoarea dra...
- Dragă, stai liniștită, ce-ai? Iar o iei razna cu criza...ntemele dominau încăperea. Erau peste
tot. Chiar și în tablouri. Aranjată, curată, frumos mobilată, am rămas plăcut surprinsă când
am văzut pentru prima dată garsoniera lui.
- Sper că totul e perfect!
Era mică, ce-i drept, dar el trăia singur acolo, nu avea nevoie de prea mult spațiu. Sincer, dacă
n-aș fi știut, aș fi jurat că nu stă un băiat în casa aia.
- Vai, am uitat să parfumez camera! Și luasem un spray special. Cum să uit? Cum naiba să
uit?
Și, oricum, bărbații nu au probleme cu depozitarea pantofilor, precum avem noi. Sigur i-a
mobilat-o maică-sa. Pun pariu. Lasă că-l întreb mai incolo.
- Cât de prost sunt...
Mă aștepta cu cina gătită, două pahare goale de vin stăteau pe un bar improvizat dintr-un fost
balcon, iar un geam întredeschis lăsa să intre un aer răcoros de primăvară. Mă întreb cine i-a
dat sfaturi.
- Acum s-a stricat totul!
Toată pregătirea asta chiar m-a impresiona... țiunea are nevoie de oameni noi! De calitate! De
valori!
- Gicu e om bun, bă. Păi n-am fost eu ieri la el? Mi-a dat să beau pe datorie? Unde mai
găsești matale oameni din-ăștia azi? Pe criza asta. Pfff.
- Nu de hoți, mincinoși și leneși.
- Și are Gicu o nevastă, mamă, mamă. Femeie adevărată. Frumoasă foc. Damă de damă!
- De muncitori care știu ce înseamnă valoarea banului, care au muncit pentru fiecare lucru în
viața lor. Nu să aștepte gratuități.
- Păi asta baftă pe capul lui. Că ea a venit cu moștenire, și cu banii de pe moștenire și-au
deschis barul. Oho, ce lovitură au dat.
- Eheeee, v-ați învățat cu prea mult bine futu-vă muma-n cur de cârnați. Lepre profitoare!
Ptiu, lua-v-ar dracu pe toți.
- Dac-aș găsi și eu o femeie ca a lu Gicu, cât de bine mi-ar mai merge. Mâncare caldă,
curățenie în casă, companie și haine călcate, că umblu cu gioarsele astea pe mine de când
mama m-a făcut pe lume.
Robert și Gelu erau la al doilea litru de bere după alți litri amestecați de alte lucruri, iar
atmosfera se încingea în timp ce urmăreau ultimele dezbateri politice la televizor. Alegerile
se apropiau, iar cine pe cine votează era miza momentului. Mai ales la masa lor. Mai ales la o
jumătate de masă. Unde pumnii lui Gelu făceau legea, izbindu-se ca ștampile pe buletine de
vot în mușamaua murdară de ulei și lichior. Cam ca politica, alunecoasă și greu de îndepărtat
odată ce te-ai pătat cu ea.
- Prostu ăsta iar o să voteze ca curu. Că deja știu că i-au promis ăia o lună de băută pe
cheltuiala lor. Gicu și curva aia de Camelia, că și-o trage cu toți când idiotul ăla e la pescuit la
Mihăilești.
Gelu, mai amețit din fire și mai ales din pahare, a prins curaj la limbă, în timp ce Robert
încerca să-și amintească unde și-a lăsat șapca albastră cu opt cusături și un imprimeu alb cu
firma unei farmacii. Și asta deși el n-a avut niciodată una.
Cel puțin nu în istoria consemnată acum și aici.
- Păi bine mă, nenorocitule. Așa îți vinzi tu țara, mă? Pe țuică și coniac? Rahatule!
- Haide zi-mi o vorbă de duh.
- Duhnești.
Într-un moment de furie extremă, Gelu s...coase tata acum nasturele de la cămașă și poți să
ieși.
- Alex, dar sper că mai avem ață de culoarea asta.
- Deci nu mai pot.
- Păi ce culoare e asta?
- Iar o luăm de la capăt.
- Nu știu, vezi și tu in sertar acolo jos, scoate tot și vedem ce se potrivește. Hai dragă, se
grăbește copilul, îl așteaptă fata aia jos.
- Doamne, de ce stau eu cu doi țărani în casă?
- Parcă Laura o cheamă, nu?
-Nu o să-i prezint niciodată Laurei! N-i-c-i-o-d-a-t-ă! Fuge aia de mine, le spune tuturor la
școală că ai mei sunt doi țărani și halit sunt. Fug toate de mine. Mor virgin.
Băiatul, vizibil jenat de situație, se uită la ceas și se gândește ce ar putea să-și pună în schimb
pe el. Nu vrea nici să întârzie, dar nici să se fac...
- ...ăpitane Hook!, nu mă lasă să dorm.
...
- Căpitane Hook!, nu mă lăsa să dorm.
...
- Îmi e frică.

Dar nimeni nu-i răspunse înapoi.

În lipsa răspunsurilor, toți din blocul ăsta trăiesc
Ca și cum ar face-o în lipsa luminii.
O lumânare aprinsă. Poate o lanternă.
Și speranțele revin la viață.
Și vom vedea să băgăm în gură.
Și nu vom sta în întuneric pe WC.
În lipsa răspunsurilor, precum în lipsa luminii
Trăim ca și până acum.
Poate un pic mai grijulii.
Să nu ne julim gleznele într-un colț de noptieră.
Când ne căutăm noaptea ceasul să vedem dacă l-am pus să sune la 5.
*
- Căpitane..., rosti cu un glas mai mult interior, pentru liniștea sa, de parcă și-ar potoli
mâncărimile.
Liniște.
- Noapte bună.
Liniște în continuare.
*
Trist, poate
Apăsător, poate
Intens, poate și asta
Nu e ceea ce am scris
Ci e ceea ce m-a făcut să scriu.
Fă diferența.
 *
Și eu stau pe balansoar
În liniște.
Și citesc atent toate rândurile
Rând cu rând
Într-o liniște apăsătoare.
- N-u-p-i-e-r-d-e-r-â-n-d-u-l, că nu-l mai iei înapoi.
Într-o liniște alertă.
Un fel de nu pierde trenul din gară.
Că trenul pleacă și te lasă în urmă.
- Ding-ding-ding-ding, cântă gările.
Prin toate gurile lor
De aerisire.
Și uite așa am pierdut timpul,
Că m-am luat cu toate astea
Și am pierdut rândul
Și am pierdut și trenul.
Și o iau de la capăt
Și
Eu stau în balansoar
Și c-i-t-e-s-c-a-t-e-n-t rândurile
Și prin geamurile mele noi vântul bate insesizabil pentru că muncitorii nu și-au făcut treaba
cum trebuie
Și necazul meu, vezi dumneata, că vântul nu iartă pe nimeni și-și face treaba cum știe mai
bine.
Că el nu știe cum trebuie.
- Mai bine!
Și
Eu stau în balansoar
balans-balans
Și citesc
Atent
Prin geamurile mele, vântul
Bate
Și îmi mișcă jaluzelele
Uite-așa
Stânga-dreapta
Și
viceversa
mă ia amețeala
vântul bate
cred că am răcit în gara asta insalubră
- Ding-ding-ding-ding
iau o aspirină
citesc
vântul bate
eu citesc
balans-balans
citesc
și mai iau un paracetamol
jaluzelele mele dansează
algocalmin
- Bebelușelor, dans!
citesc
Eu cred că sistemul meu imunitar este de vină, așadar și prin urmare mai iau o aspirină, un
paracetamol, un algocalmin, un...
- Mai ușor cu algocalminul
îmi zic cu puțina luciditate care rămasă ca o amintire mai mult, că acum îl dau numai pe
prescripție, iar de când a început iar frigul afară n-am mai ieșit din casă.
- Cu tot riscul și cu tot respectul, nu pot să răcesc. Nu acum.
Așa că mai iau o aspirină
- ce poate să-mi facă oare?
Mai iau și alte pastile.
- Că tot le am aici pe toate. La îndemână.
Iar vântul îmi face jaluzelele valuri-valuri
Citesc
Eu balans-balans
Fac un ceai, îl beau, citesc, simt cum
amețesc încă o pastilă
pe gât cu apă
Și cad. Lat.

Ca o foaie pe care nu scrie nimic.

Nu pentru că nu avea cine.
Nu pentru că nu avea cu ce.
Ci pentru că nu avea ce.

Lipit cu falca dreaptă de o formă africană - tribală, din care o bală era a mea, deci putem să-i
spunem bibală - de pe covorul meu mătăsos, dar prăfuit.
Că așa e în Africa.
Prăfuit, nu mătăsos.
Zic.
Și mă întreb:
- Dacă astea ar fi ultimele mele cuvinte rostite vreodată...
- De ce dracu am ales să le folosesc pe astea?
Și-ador...
Iar prin jaluzele bate vântul. Stânga-dreapta.
Nici nu mai știu ce citeam. Rânduri-rânduri.
Și uite-așa mai trece un tren. Personal. Cu direcția mare. Valuri-valuri.

...m.
Ding-ding-ding-ding...
*
- Puiule!
*
Taci și-ascultă
Cum lingurile de lemn bat nopțile în țevi
- Să dau muzica mai încet.
Taci! Și-ascultă!
Până le lasă vânătăi
- Vinetele se coceau pe aragaz.
Pe fund. Pe mâini. Pe coapse. Pe spate. În pomeți.
Rezistă! Și-ascultă!
- Dar eu cum să dau mai încet dacă n-o aud din bucătărie?
- Căpitane Hook! Auzi muzica? E carne.
- De Bizet.
- De Bizon.
- Vânătă.
- Africană.
- Căpita...
Aceleași linguri cu care ziua mănânci cu poftă
Cu care guști din supă de găluște
Tocăniță de bătăi în țevi
- Căpitane Hook, blocul ăsta prinde viață
ca un puls necontrolat după prea multă cofeină - calea unei zile mai lungi, mai performante.
Ține ochii deschiși.
- Căpitane Hook. Blocul ăsta. E viu.
Precum liliecii care pândesc. Într-o peșteră.
- Dă-i afară! Dă-i afară!
Și țipă asurzitor când luminile se-aprind.
- Ține ochii deschiși. Rezistă! Și-ascultă!
- Heeeei, liniște acolo, n-aveți minte? Încercăm să dormim aici!
Lingurile de lemn împărțite apropiaților la înmormântări,
- Încercăm să domnim aici.
într-un cor tribal, lovesc cu forța
Celor treziți -
Măselele scrâșnesc ca un balansoar bătrân, bătătorit.
- la viață –
Pielea aplaudă violent.
- De zgomotul celor -
Pleoapele sufocă imaginile într-un instantaneu neiertător.
- supți de ea. –
- Dă-i afară! Dă-i, te implor, afară!
- Ține ochii deschiși...
- Irecuperabil – respiră - învinețiți.
Adânc.
...Într-o groapă în care nu contează dacă lumina mai ajunge sau nu la fundul ei.
 *
- Puiule, trezeștete.
*
Era subțire, fragilă, atât de subțire încât că-mi dădea impresia că are pielea mereu rece. A
intrat, m-am ferit întâi de ea – să nu fac cumva vreun gest brusc - am invitat-o să ia un loc, iar
eu am rămas în hol să mă asigur că ușa este bine încuiată.
- Ce timid e. Cred că l-am intimidat.
A privit în jur cu atenție, spre fiecare tablou de pe perete, a trecut cu ochii și peste bibliotecă
fără să se oprească spre ceva anume, a cercetat fiecare colț, fiecare unghi, cum era totul
așezat - cu puțină curiozitate, cu puțină detașare -. Și-a aruncat geanta pe canapea și s-a așezat
pe un scaun întrebându-mă dacă aici se fumează. Totul într-o neglijență teatrală. Nu prea știu
ce înseamnă neglijență teatrală, daca așa ceva măcar există, dar dacă da, atunci așa ar trebui
să arate, de asta sunt convins.
- Se fumează, dar nu are cine în general. Poți să fumezi, dacă vrei.
- Înseamnă că nu vin prea multe fete pe la tine. O scrumieră ai?
- Da, în spatele tău, pe bar.
- Dacă nu fumează nimeni, cum de ai scrumieră?
- E bine să fii mereu pre...
- Lasă, lasă. Îmi spui dacă te deranjează și o sting.
Am vrut să i-o aduc eu, dar mi-a luat-o înainte.
- Nu, nu, e în ordine.
Era subțire, fragilă, atât de subțire încât abia îi deosebeam degetele de țigară. Trăgea scurt în
piept și arunca fumul încet calculându-mă din priviri.
- Hai, ia un loc, ce stai acolo ca o scândură în picioare?
- Ahm, vrei ceva de băut? Voiam să-ți aduc ceva de bă...
- Ce ai?
- Ce-ai n-am.
- Nu ceai, c-e a-i?
- Păi, vin, cafea, mai am și...
- Vin? De care?
- Roșu, sec.
- Preferatul meu. Vinul e perfect.
A luat două guri din pahar. Prima oară să-l încerce, să vadă dacă chiar era sec. Era sec. A
doua gură a fost sănătoasă, însetată. A pus paharul pe masă și se juca cu degetele pe pulpa
piciorului.
- Spune-mi sincer, tu sperai ca din seara asta să ne...
*
Perpetuarea speciei necesită
Hrană.
2l lapte degresat. Hai 3, că îi place lui ăla micu.
10 lipii. Că încercăm să nu mai mâncăm atât de multă pâine.
Un carton de ouă. Făcute așa moi, fierte, în ceașcă, dimineața, înainte de muncă, e perfect.
Bulion. Să fac o ciorbă la sfârșit de săptămână. Oricum nu mai știu ce să gătesc.
Brânză. Cașcaval. Că se mănâncă, ce să mai încoace și-ncolo.
250 grame de șuncă. Și poate niște salam, le mai amestecăm, doar n-om mânca zilnic același
lucru.
Pulpe de pui. Merg făcute la cuptor.
Niște cârnăciori. Vai cât îmi plac cârnăciorii.
Cartofi. O mâncărică de cartofi n-am mai făcut de mult.
Salată verde. Roșii. Castraveți. Ceapă. Să nu uit și de usturoi și ardei.
Perpetuarea speciei necesită
Organizare și disciplină
Credință și educație
Familie și moștenitori
Și hrană pentru ca toate acestea să meargă
Strună
Cu un pahar de tărie. Hai să fim sănătoși.
În blocuri, locatari, sectoare, cartiere și parcuri. Stații de metrou și telecomunicații.
Entertainment și sărbători legale.
Perpetuarea speciei necesită
Hrană de post.
Și sacrificiu.
Așa că,
Sânge din sângele meu.
Beau.
Sânge din sticla de vin
roșu.
aSfințit.
Am venele doldora de atâta
Și-mi urcă vertiginos
Spre cap
De parcă ar căuta înălțarea.
Cu el acolo
Eu rămân aici.
Împiedicat
Perpetuarea speciei necesită
Coerență.
Și fraternitate.
La bine sau la rău.
Suntem la fel
Ce să mai încolo și-ncoace că
Și-ncolo și-ncoace
Sunt același lucru
Oriunde am sta
Tu pe jos întins ca o cârpă
Eu pe sus atârnat ca o altă cârpă.
- Căpitane Hook, ține-te bine.
Mă legăn în cârligul meu artificial.
Perpetuarea speciei necesită.
Improvizație.
Și eu pe toate acestea le-am rătăcit undeva prin buzunare, că mi-am luat haina aia cu prea
multe și...
- stai, am găsit!
ah, nu, era altceva, dar poate e la Robert, stai să văd, îl întorc pe-o parte și-i caut prin
buzunare, n-are nimic...
- n-are niciodată nimic,
îl rostogolesc și caut în buzunarele opuse, dar iar nimic,
- n-are niciodată nimic
și eu rămân fără soluții, sughiț,
- pardon!
dar nu m-aude nimeni acum așa că n-am de ce să-mi cer scuze și mai sughiț odată fără
reținere și fără pardon și realizez că niciunul nu are nimic în buzunare și simt cum îmi pierd
echilibrul, mai sughiț încă o dată cu durere în piept de parcă ceva m-ar strânge de inimă și ar
avea gheare, mă uit la mâinile lui Robert care stau pe lângă corp pe jos,
- deci nu mă strânge el
și nici nu are gheare că și le roade de nervi și stres că așa e viața azi, nu zic nervoasă și
stresată, dar provoacă nervi și stres și alte animozități de acest fel,
- dar ce mă strânge totuși?
mă întreb
- o fi viața?
răspunsul e dincolo de noi, îmi aduc aminte că zicea odată la televizor, dar ce e dincolo de noi
și din ce e dincolo de noi ce mă strânge pe mine și unde e dincolo de mine și cât de lungi are
mâinile de nu mă lasă să respir că parcă atât de tare simt presiunea ghearelor
- o fi viața?
iar mâna stângă începe să doară, parcă a început cu umărul, a continuat cu cotul, iar acum
toată mâna și încep să înțeleg că totuși dincolo de mine nu e foarte departe, e poate undeva
unde nu pot întoarce gâtul să văd cu ochii
- băi totuși o fi viața?
ca atunci când te mănâncă pe spinare și n-ajungi decât cu furculița, că parcă uneori la viață
ajungi doar cu furculița, că e urât să te jăgărești pe mâini, dar pentru ce mi se întâmplă mie nu
există furculiță și oricum nu am tacâmuri în bucătărie, că vinișorul și berica nu se duc pe gât
cu lingurița, ci cu furtunul, iar eu am lucrat la sanitare, am destule prin casă. Tot ce-mi
trebuie și mi se potrivește. Eu sincer vă spun că
- n-am nevoie de mâncare dacă îmi dați o dușcă de ceva
și dacă vă gândiți să-mi dați cumva o gură de vișinată, v-aș fi foarte recunoscător, dar stați că
se trezește Robert, să-l ajut să se ridice de jos că oricum n-are nimic în buzunare atât de
neajutorat este și îl înțeleg săracul. În cazul lui e sigur viața care-l strânge de inimă.
- Parcă îi văd și ghearele.
*
- Haide pui, e dimineață!
*
La sfârșitul zilei.
Perpetuarea speciei necesită
Conflict.
Căci și asta e hrana cuiva.
În perioada sa de creștere.
- Hai, sus din pat. Ți-am încălzit niște lăptic, întărește oasele.
Pentru că avem nevoie de oase tari.
Să știm pe ce ne sprijinim în viață.
Și n-aș vrea să par macabru.
Dar
Și dincolo de ea.
Oricum, dincolo de noi e aproape.
Și ghearele nu-mi dau drumul.
Oricum oricine oriunde ar fi la capătul ghearelor
Viața -
Nu-mi suflă în ceafă.
- Sau nu.
Că eu nu mai simt nimic.
Doar că mi-a amorțit brațul.
Și Robert sforăie și parcă mă trage lângă el. Simptomatic.
- Ho nebunuleee,
că-mi rupi cârligele și n-am bani de altele.
Dar mă smulge din rădăcini,
din pământ ieșim,
în pământ ne ducem,
îmi zice fără să-l aud dar
parcă îmi dau seama de undeva,
nu știu clar
de unde, respiră adânc și aerul îmi intră,
din pământ ieșim în plămân ne ducem,
într-o groapă în care nu contează dacă lumina mai
ajunge sau nu
la fundul ei.
Sper doar că au ceva de băut.
Că așa de tare mă ard mațele.
Că sfârâie.
Adânc.
- Dar ho neebuneeloor!,
le zic mai mult din priviri că imediat cum vreau să deschid gura,
să ridic glasul,
ceva din mine mă ține strâns că
nu mai am ce să ridic de azi înainte și
lipit de pământ mă uit la
Robert cum se uită la
mine, porcul se gândește iar la
femeia aia și horcăie zâmbitor,
ar eu când închid ochii,
dincolo de mine,
ghearele îmi dau drumul, să cad,
dincolo de mine,
să văd. Și văd
și sincer vă spun că ce-aș mai merge
la pescuit că mi s-a făcut poftă
brusc
de-o saramură.
Perpetuarea speciei.
Precum perpetuarea peștilor.
Naște.
Icre.
Și necesită.
Icre doar dacă ți-e poftă.
Nevinovați.
Lihniți.
De viață.
- Poftiți la maaaaasăă. Bine v-am găsit pe la noi, dar stați să vă ajut cu haina, oh nuu, nu vă
descălțați, dar vă rog, intrați așa în casă. Vioreeeel! Stați să văd unde este soț... Vioreeeeeeel,
hai dragă, avem invita...
- ține-te de mine, Robert, hai, sus, sus, ridică-te, trebuie să te miști, ia niște apa...
- rtamentul lui era luminos, doar ochii i se întunecaseră când l-am întrebat dacă vrea să ne
culcăm împreună, de parcă l-aș fi atins cum...
- va să se prindă pastele alea că înnebunesc, îmi e și foame și pereții ăștia arată deplorabil, de
ce a trebuit să mă mut eu aici și n-am rămas la tata, dar nu mai puteam acolo, era prea mul...
- țumiiiiim pentru flooori, sunt superbe. Mamă, ia-le pe-astea și pune-le, vezi în vaza aia
frumoasă din colț, pui și niște apă cu o aspirină și le așezi acolo la lum...
- int tot timpul, îmi mint familia, prietenii, colegii, toți oamenii de încredere, dar dacă află
cineva că am hepatită am pierdut totul, și nu-mi permit să pierd totul acum, nu ac...
- um, văzându-mă că ies din scară, Laura mă privea întrebătoare și nerăbdătoare să afle de ce
am întârziat și eu nu știam cum să-i explic, țăranii ăia de sus mereu sunt de vină, că mă pun
situa...
- ține-te bine Căpitane, rezistă!
*
Nu uita ce contează.
Lumea nu s-a născut odată cu tine,
- S-a născut înaintea ta, logic.
Nu va muri odată cu tine,
- Poate va muri înaintea ta, logica îmi spune.
Așa că nu te mai comporta de parcă așa ceva a fost vreodată adevărat.

Suntem icre întinse pe pâine

Așteptând o gură de adevăr să vină
Să ne muște de fund
Să ne simțim cu adevărat
binecuvântați.
Și marcați
- Ca niște vite.
Pe vecie.
 *
- Nu știu ce să zic în privința asta sau în alte sau înalte privințe așa că las pe altul să spună
mai precis
- Auzi?
- Ca săgețile lui Robin Hood că e mai priceput decât
- Ești acolo?
- Săgețile lui Robin Hood dar și la explicații și știu că îți place să asculți mai mult decât o
făcea Robin Hood
- Mă, tu ce faci acolo?
- Și n-aș vrea să-ți răpesc fericirea asta și în general vorbind fiindcă Robin Hood trăgea fără
să mai asculte de nimeni și răpea multe fericiri că era așa răpitor el nu ca mine deci nu știu
exact ce vrei să zic.
- Măcar zi-mi dacă mai stai mult in baia aia.
și uite așa mai trece o zi
În spatele ușilor.
- Îi cos nasturii lui fi-tu, mai lasă-mă-n pace.
- Coși pe dracu.
- Dacă l-aș coase pe dracu de gură, mi-aș da seama, că m-ai lăsa în pace.
Închise.
*
Nu știu dacă ați observat
dar
Vă fac un dar
dar
Nu asta voiam să spun ci
Nu știu dacă ați observat
dar
Atunci când mutați caracterele
textelor
Dintr-un loc în altul
Ele s-ar putea să nu se potrivească
Iar când nu se potrivesc
Sunt înlocuite cu mari și multe
Semne de întrebare.
Nu știu dacă ați observat
Dar eu nu vă pun multe întrebări
Nu pentru că v-aș cunoaște caracterul
Deja
Ci pentru că nu l-ați descoperit voi
Deja
Și știu cumva
Nu mă întrebați de unde
Dar știu
Că atunci când va ieși la lumină
Îl veți flutura sus în aer
Ca toți să-l vadă
De la mare distanță.
Abia atunci voi pune și eu
singura mea întrebare
care mi-a mai rămas.
- Nu vă dor mâinile să-l tot fluturați atâta?
 *
Ce-mi place cel mai mult e reciprocitatea gesturilor.
Un fel de hristos a înviat adevărat a înviat
dar scris cu litere mari,
importante,
pentru a puncta cu exactitate divinul din cuvintele ce ne ies de pe limbă
pentru că atunci când divinul îți stă pe limbă
atârnă cu greutatea literelor sale capitale
și odată ieșite
pică bubuind împrejurimile încât în afara acceptării acestei situații
orice ai mai spune
ar fi mult prea încet ca cineva să mai perceapă
pentru că simțurile fine
sunt greu de găsit
și ușor de înlăturat.
Aș scrie asta mare, mare!
Cu font de ten sau zece sa ne înțelegem pe limba noastră comună.
sau cioc cioc cine-i acolo
nimeni nimeni-cine curge dezlănțuit dialogul
nimeni nu-ți va răspunde la întrebarea asta vreodată
pentru că nimeni nu vrea să-și dezvăluie identitatea
- Nu e bine să vezi mireasa înainte de nuntă.
- Fă-ți rugăciunea înainte de masă.
- Înainte de culcare.
- Ridică mâna înainte să întrebi.
și ea greu de găsit și ușor de înlăturat...
Și aș scrie și asta mare
Cu fondul ei de ten.
Pe limba noastră comună.
Pe așternuturi.
...când fata e întinsă pe canapeaua extinsă
căci relația a trecut la un alt nivel mai dezvoltat și mai fizic.
O relație pe un pat de două persoane.
relațiile interumane țin de carne și suflet, de pâine și vin
iar tu trebuie s-o dezvelești atent

pentru că ea nu se pretează la asemenea gesturi vulgare și directe,

dar se gândește la ele cu rușine și joacă și pasiune
și așteptarea ca tu s-o înțelegi,
s-o citești aproape dintr-o privire,
hai două,
dacă ești un pic amețit,
se mai și iartă astfel de erori nevinovate,
pentru că poate și ea este
amețită vreau să zic, nu nevinovată
și pentru că atunci când vorbim despre pâine și vin
nu prea există îndeajuns de multă pâine să oprească efectul vinului,
mai ales dacă e de soi.
și sângele nostru se îmbogățește.

așa că ia-o în brațe și acceptă adevărul chiar dacă nu e

pentru că ce nu e adevăr nu e neapărat minciună
pentru ca data viitoare când vei auzi cioc cioc și vei întreba cine e acolo
s-ar putea să nu fie nimeni în afara de tine și așteptările tale
și în timp ce tu aștepți ca cineva să îți bată la ușă
fata aia din pat să moară de pneumonie acută
dezbrăcată din proprie inițiativă de orice perspectivă
dezvelită din proprie inițiativă de orice mister
părăsită din propria ta inițiativă
și pentru că ai ales așa
- hai întoarce-te în pat că se face târziu
și pari și nesuferit pe

deasupra

capului meu zboară tot felul de

gânduri

care îmi spun într-un mod realmente răutăcios,

egoist,
exact ca un gică-contra,
că uneori fac alegeri greșite
și atât de tare mă supără că nu îmi spun niciodată când iau alegeri corecte
în aplauze cu trompete și marșuri imperiale
de parcă asta ar fi ceva natural
de parcă așa ar trebui să se întâmple
dar nu trebuie sa se întâmple

atunci când aud ciocănitul în ușă

ciocanitoarea woody bate râzând cu ciocul în ecranul tv
și-mi spune pe o limbă necunoscută
- tu habar n-ai unde ești
Am zis necunoscută
Și din încăpățânare sau oricare alt motiv
Mă fac că nu înțeleg.

- nnuu-ii aașșaa
îi răspund aproape concomitent într-un cor al înțelegerii reciproce în timp ce ea mă întreabă
dar mulți nu-și dau seama de această suprapunere că am uitat cum se scriu semnul întrebarii
și alte semne
sau nu am uitat
poate am renunțat
nu ducea oricum nicăieri
și când ceva nu duce nicaieri
renunți
așa
simplu
la fel cum, v-am zis, de mult timp am renunțat să mai răspund la ușă

când aud cioc cioc

e doar imaginația mea
care îmi spune că nu sunt singur
Dar înăuntru aici sunt
Voi, restul, dacă sunteți
Stați după ușă
Puteți să bateți că am închis-o bine
Am verificat și reverificat
Acum mă simt în singuranță.
Deplină și inconfundabilă.
- Nu-i așa, capitane Hook?
Și iată cum mi-a revenit semnul întrebării.
La viață.
Ca o amintire a fostelor mele
Întrebări abandonate.
*
Răspunsul corect pentru orice fel de întrebare
Nu va fi niciodată un cuvânt.
Ci o serie de încercări.
Repetate.
*
Un cititor mediocru cu o carte în mână
Spune
Despre un scriitor mediocru cu o carte în minte
- Ce autor prost e ăsta.
Perpetuarea speciei
Nu-și caută dreptatea
Căci nu are senzația că ar fi pierdut-o vreodată.
- Nu voi termina niciodată!
Perpetuarea speciei necesită ambiție
- Am atâtea cărți lăsate în urmă. Și nu mai am timp, boala asta îmi mănâncă și ultimele
resurse. Mă termină înainte să termin ce mi-am propus și asta mă termină mai rău.
Un scriitor mediocru cu o carte în mână
Spune
Despre un personaj mediocru cu o carte în față:
Cât de departe putea să ajungă ăsta.
Dar s-a oprit într-o copertă, săracul.
Ca între patru pereți care stau să cadă peste el.
- Dacă pereții vor cădea, iau ce pot să duc cu mine și las restul. Să mănânc repede pastele,
până nu se vor răci. Sau până pereții vor cădea.
Casa asta clocotește și
Perpetuarea speciei necesită transmiterea celei mai simple idei
mai departe
aș putea îndrăzni să spun cât mai departe, dar când deschid gura tot ce aud e
- Simt că nu le voi mai termina niciodată și-mi pare atât de rău.
Perpetuarea speciei necesită repetiție.
Și scriitori proști
S-o asigure
Și biblioteci grele
S-o întărească
Și cititori fără timp
Să le regrete
Și personaje
- întâi am scris în completare șterse, dar cine sunt eu să le condamn -
Să le împartă în viețile la care am ajuns
Și viețile la care am visat să ajungem.
- și, recitind, mă întreb: dar cine sunt ele să ne condamne? -
- Puiule, hai, trezește-te odată.
*
Nu scrie orice.
Folosește fiecare secundă pentru a scrie ce ai vrea să scrii dacă înaintea ta ar fi ultima
secundă.
Ca și cum ai sta pentru o clipă în fața lui Dumnezeu și ai putea să îi spui un singur cuvânt.
- Singur pe-aici?
Dar doar unul singur.
- Bem ceva?
Nu scrie orice.
Doar dacă acela e ultimul tău cuvânt.
Sau, hai, două.
*
În blocul ăsta, fiecare privește viața cu pumnii,
adună în ei cât poate apuca din prima
și duce mai departe.
Din aproape în aproape.
Perpetuarea speciei stă într-o întâmplare.
Precum în pumnii lor
Viața noastră stă
simplu
În mâinile domnului care deține cheile ușilor noastre bine încuiate.
Doar că, vedeți voi, și el s-a încuiat la fel.
Când a văzut că toți în jurul său se tem.
Și așa de tare mă mănâncă
- Undeva în spate unde nu ajung oricât aș încerca -
Să-l întreb:
dar cine este el să se condamne la un asemenea gest nesăbuit?
Și ar suna în felul următor:
Cioc, cioc.
- Dar cine ești tu să ne condamni la un asemenea gest nesăbuit?
Și jos, căpitanul Hook stă și privește blocul înalt și cântă.
- Deschide ușa, creștine.
Dar aici n-avem pe nimeni cu numele ăsta de familie.
Cel puțin mie nu-mi sună familiar.
Decât dacă se întâmplă cumva să nu fi fost declarat.
Așa s-ar explica plusul de consum la apă.
Însă mă-ndoiesc,
Ca vinul

Noi avem oameni de bună credință

printre noi, avem oameni de bună
credință printre noi avem, oameni de
bună credință printre, noi avem oameni
de bună credință, printre noi avem
oameni de bună credință printre.
Simt mereu nevoia să-mi repet ca o rugăciune pe limba mea încâlcită.
Deși, precum multe alte lucruri,
sunt mai întortocheați și ei.
Și nu știu pe unde să apuce.
Așa că, cu brațele deschise sau ce-o mai fi rămas din ele.
Și cu pumnii strânși și ce-o mai fi rămas de luat.
I-am primit printre noi. Din aproape în aproape.
Din casă în casă.
Le-am întins mesele.
Le-am deschis barul.
Le-am dat haine și un pat să doarmă.
Le-am dat dragoste și o țigară după. Le-am dat viață.
Și o țigară după.
- Așa o priveam...
Fuma nepăsătoare.
Se uita la mine cu sfidare ca să mă întrebe, superioară, ce gânduri am cu ea.
Știa și știam.
O lăsam să mai tragă puțin.
Să mai strângă în pumni pentru ultima oară.
- Hai, mai bea. Mai ia niște vin, i-am zis.
N-a comentat, doar ridica paharul cu atenție, să nu verse pe covor, că se lua greu la spălat.
Sorbea vinul și privea cărțile din bibliotecă fără să pară că ar fi curioasă, că ar interesa-o
ceva. Nu căuta nimic în mod special. Îmi dădea senzația că le văzute pe toate până astăzi, iar
acum urma să vadă ce a mai rămas.
Iar eu, la rândul meu, am strâns apoi în pumni tot ce puteam să iau cu mine.
În urmă au mai rămas o țigară nestinsă, un pahar de vin aproape gol și niște cărți pe care nu le
voi mai citi prea curând.
*
Dacă aș fi fost un povestitor
V-aș fi povestit cum
Ați ajuns să mă citiți.
Dar cum nu sunt
Vă las să simțiți singuri asta.
*
Și noi
Și personajele astea,
Și lumile astea,

Precum apartamentele înșirate sau înșiruite în tot acest timp.

- Nici nu mai știu exact.
De când ne-am așezat față în față în față de masă
La un pahar sau câte vrei tu,
- Că azi e zi de salariu și sunt darnic,
Deși împărțim nota frățește sau nemțește,
- Chiar dacă nu înțeleg legătura că doar nemții nu sunt cu toții frați între ei, oricât ar vrea,
altfel ar fi grav bolnavi și ciudat împerecheați. Sau grav împerecheați și ciudat bolnavi -
Noi stăm să vorbim despre politică sau alte credințe pe-acolo
Și trebuie să îți spun acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că toate aceste lumi pe care vezi tu văd eu vedem noi trebuiesc ciocnite
Un fel de,
- Ți-am mai zis eu și altădată,
hristos a înviat adevărat a înviat să credem să nu mâniem pe nimeni ca nu poți să știi
niciodată cine pe unde cum ascultă
Trebuiesc ciocnite precum paharele din pumnii de la această masă lungă și goală
Ca ceva să se nască.
Mai departe.

Ultimele noastre apucături

Au formă de toartă la un capăt ca un fund frumos bombat
Și o adâncitură în mijloc precum viețile noastre
Așa cum e și masa asta
Goale sau goală la mijloc.
- Că nici nu mai știu exact.

Dar ce știu îți spun și îți spun eu că e timpul să mergem mai departe
Că viața asta nu ne-așteaptă.
- ding-ding-ding-ding-trenul
trece și ne lasă în urmă dacă nu ne decidem să urcăm în el
Ne naștem plini, ne golim și, acum, dragul meu,
e timpul.
Cu pumnii ăștia pe care îi privești când vorbesc
Să umplem iar
- Și gâl-gâl-gâl-gâl-gâl
să golim. Până la fund.
Urletele din noi.
Să potolim setea toartă.
Din mâinile noastre.
Să nu mai conteze dacă trenul ăsta trece sau nu pe lângă noi.
Pentru că la final de tot
Dar de tot de tot
De neîntors din drum
Un final fundamental
Un final definitiv
Precum părul ei când e dat cu mult fixativ,
- că așa îmi plac șuvițele alea care par rebele
Dar să-ți zic acum un secret, nu sunt rebele, doar par
Pentru că și rebeliunea are organizarea ei
fir cu fir
firească
Și uite așa la final, dar final de tot
E frumos când privesc în jur și văd

- Și vezi ce?
- Căpitane Hook!
- Și vezi ce?
- Ce?
Cu pumnii strânși
puternici
În tot ce are viața mai bun de dat
Cu ochii închiși puternic
Cu trenul îndepărtat
Văd.
Două puncte.
Alineat.
Cum printre degetele voastre se scurge totul
Din dorința lacomă
Să-l posedați
Definitiv. Și slăbit.
Și trenul prin gară
- ding-ding-ding-ding
Trece alert
Și voi lacomi
- gâl-gâl-gâl-gâl
Urcați cu tot cu șine în el.
Perpetuarea speciei necesită
Direcție.
Scăpată de sub control.
 *
Între noi doi
fie vorba
Eu fac treaba cea mai ușoară.
*
- Roberte, dar între noi doi fie vorba...
Ești cam tăcut de la o vreme.
Și în liniștea asta
Rezemați de un perete mucegăit
Privim cum vis-a-vis de noi
Cineva cunoscut ne arată cu degetul.
Rușinat, îmi ascund mâinile în buzunarele de la haină.
Și aștept neliniștit.
Să ne facem iar nevăzuți.
Rușinați de parcă am fi furat din viață mai mult decât
avea ea să ne dea.
*
Esența nebuniei
la noi
precum esența în orice altă formă
de mâncare sau nu
spre exemplu la oi sau nu
este că nu o poți arăta cu degetul,
punctual.
Pentru că, punctual vorbind, oile nu au degete.
altfel,
precum tot ce spui se va întoarce împotriva ta,
tot ce arăți se va întoarce împotriva ta -
decât dacă ești oaie ori berbec
- precum o oglindă,
nebunia,
în esența ei,
nu are nicio jenă,
dar nicio jenă,
să-și arate toate formele
goale.
În timp ce tu,
ascuns cu corpul sub plapumă,
vrei să pari încrezător,
dar în gând
te măsori întrebator
dacă ești oaie
ori bebrbec.
Și,
în esență,
precum și în dormitor
cam așa stau lucrurile.
*
Perfecțiunea scrisului
sau cui vrei tu
atinsă din primul rând
Este la fel de improbabilă
Ca perfecțiunea unei relații din prima zi.
Atinsă, perfecțiunea se va stinge după primul rând.
Pentru că de ce ai avea nevoie de mai mult de atât?
Perpetuarea perfecțiunii nu este
Decât mediocritatea
Ambalată spectaculos
Într-un obuz nedezamorsat
Îngropat adânc
În memoriile noastre.
Astfel,
Perfecțiunea
Odată atinsă
Fie și cu un fir de păr
Un deget
Un cerc zburător ori
O minge de fotbal
Sau un fluturaș de badminton
Se detonează
Și rezultă o simplă idee de atâtea ori repetată
Pe care cei mai mulți o recunosc sub numele de
Tragedie umană.
 *
Proces verbal:
N-am avut niciodată talent la
dans, desen, vrăjeală, glume, teatru,
povești, cântat, scris, biologie
și alte științe exacte.

Am nasul strâmb de la bătăile de la ora de educație fizică și

vocea îmi fuge precum picioarele unei patinatoare
amatoare,
dar cu multă ambiție,
foarte probabil moștenită sau impusă cu
forța.

Pentru că părinții vor sa fii ceea ce ei n-au fost niciodată.

Dar n-o recunosc.
Pentru că adevărul, dragii mei, e de nerecunoscut în zilele noastre.
Acum avem perpetuarea scopului social.
Egoismul reprodus și neîntrerupt.

- Ia-mi dorințele
Tinere
Și du-le până la capăt.

Și tot ei îmi mai spun că asta cu vocea va trece,

că:
- Așa e în viață, toate trec și nici nu mai știi cum s-au dus pe lângă tine.
Ca să nu mai spun că nici să patinez nu știu,
nu schiez, nu merg la munte decât în locurile pentru bătrâni,
muzică ascult cât prind uneori la televizor,
nu îmi place să citesc
și nu cred că vreun pictor s-a futut cu vreo femeie
vreodată.
Și să nu-l apuce plânsul la final.
Motiv evident pentru care s-a apucat de pictat
în primul rând.
- Zic eu.
Motiv evident pentru care am fugit de fiecare dată de la ora de desen.
Așa că nici nu mai spun.
Și uite așa, toate plăcerile lumești trec pe lângă mine
de parcă aș fi un stâlp de semnalizare care organizează traficul
de plăceri
de pe un sens pe altul.
Că ironia în viață,
mi-am dat eu seama,
e că pe oriunde ai lua-o,
ăla e un sens de mers.
Cu semne de circulație
și benzi
marcate corespunzător.
Și mă uit așa la Laura cum mă privește fără să-mi dau seama la ce se gândește, iar eu îmi pun
mintea la contribuție să găsesc o cale s-o impresionez.
- Aș vrea s-o văd dezbracată.
Trebuie să nu mă mai gândesc la lucruri dinastea. Din cauza asta mă grăbesc și stric tot.
- Cred că arată bine dezbracată.
Stai că între timp zice ceva și trebuie s-o ascult.
- Are buze frumoase.
S-a apropiat de mine, m-a luat de mână și mi-a spus, cald, cu calm:
- Hai cu mine, trebuie să mergem.
*
Sunt două tipuri de ani
Primul, în care strângem, adunăm și învățăm unul de la altul să trăim
Și, al doilea, în care trebuie să renunțăm la multe dintre ele
Dacă nu la toate
Ca să putem trăi
Împreună.
*
Mă ţinea de mână şi fugea,
- Stai un pic
mă trăgea şi fugea,
- Zi-mi de ce fugi
mă brusca şi fugea
- E cineva pe urmele noastre?
ca şi când pentru prima oară în viaţa ei îi era frică și nu știa ce să facă.
Muşchii antebraţului spasmodici îmi ţineau mâna cu disperarea unui ultim suport.
- Pereții ăștia stau să cadă
Mă ţinea de mână şi fugea gâfâind cu reprize de plâns
- Și vor cădea în timp ce dorm.
în care mă implora să nu-i dau drumul
- Cum să fac...
că altfel nu va reuși să ajungă la destinație,
- Să aleg între tot ce nu există și tot ce nu ar mai putea exista în continuare?
eu neștiind capătul acelui moment.
- Să nu-mi dai drumul, m-auzi? Să nu îndrăznești să-mi dai drumul vreodată!
- Spune-mi ce ai.
- Nu! Taci și ascultă-mă. Tot ce trebuie să faci e să ramâi aici, cu mine. Ține-mă de mână și
nu pune întrebări.
- Asta pot face, i-am spus.
- Atunci urmează-mă până la capăt.

Avea buze frumoase. Și ochii plânși, sclipitori, mari, și obrajii umezi.

Unele fete sunt superbe când plâng,
de parcă și-ar spăla toate măștile și ar rămâne ele,
vulnerabile, singure și sincere.
- Aș vrea să le văd dezbracate.

- Și-mi fugeau câini prin minte precum

vreau să facem dragoste într-o mansardă fără trunchi, fără uși și
fără geamuri din-alea frumoase în tavan,
într-un întuneric în care nu știm cum am ajuns, dar care
ne ajunge să ne vedem destul de mult, încât să ne
auzim mințile cum o iau razna când se
vor izbi de pereții decolorați, numai
așa îți pot arăta cât de mult îmi place să nu conteze cât
de mult deschid sau nu ochii, că oricât de
mulți pereți ai avea în față,
întrebarea nu e ce vezi,
ci ce văd ei în tine.
- Deschide
-te!

- Sinceritatea e ultima formă a fricii, mi-a șoptit.

- Aș vrea să-i pot spune cumva...
- Ultimul resort.
- Să-i explic...
- Tot ce arătăm până la sinceritate e tot ce am învățat de la mediul înconjurător.
- Că tot ce are de gând să facă în clipele următoare...
- Când tot ce am învățat nu ne va mai fi de ajutor,
- Va face de una...
- vom arăta tot ce suntem,
- Singură.
- cu tot ce ne-am născut să fim.

Și ea fierbea în palma mea

și respira tot mai greu
Apăsător.
în timp ce alergam prin mijlocul străzilor
Apăsător.
spre o destinație de care nu aveam habar.
Nevăzător.
Până când s-a oprit.
Nepăsător.
Sus, pe un pod aglomerat de mașini și absență,
stătea,
îmi ținea mâna atât de strâns încât am simțit că sângerez intens.
Plângând, de fericire sau nu, nici până astăzi nu mi-am dat seama, mi-a spus:
- E timpul.
Și degetele alunecau
- E timpul să ce?
Sub șirul claxoanelor
- Să plecăm acasă.
Sub nivelul
- Da, acasă, dar nu știu dacă vorbim despre același lucru. Ești bine?
Apei.
- Căpitane Hook!
Doar eu, cu câteva dâre de unghii în palmă
Și un nasture cusut prost
Priveam cum dispare

- Să mergem.

Aproape instantaneu
Sub apă
Și din memorie.
Trezindu-mă brusc de claxoanele mașinilor care, încolonate în dreptul meu,
Așteptau să mă ridic de pe asfalt.

- Aici nu mai e nimic de văzut.

Neînțelegând ce caut acolo, cum am ajuns acolo.

Cu o usturime în podul palmei pe care n-o pot explica.
Exact pe linia vieții, aia între noroc și destin.
Am devenit pentru o clipă
Ori un accident nevăzut.
Ori martorul unuia.
Pe care nu mi-l mai pot aminti.
Și nu pot să mă decid care
dintre noroc și destin
este de fapt.

- Aici nu mai e nimic decăzut.

Și semnul ăsta de întrebare cu care am rămas

este atât de mare
dar atât de mare
Încât nu vi-l pot scrie
Nu știu dacă-l vedeți, dar dacă-l vedeți
Și știți pe cineva care mă caută
Spuneți-i că sunt acolo, la baza lui
Ca un punct de referință
Pentru alții care au mai trecut prin așa ceva.
Așteptând să-mi amintesc ce s-a întâmplat.
*
Nu te uita la pagina goală din jurul celor câtorva cuvinte pe care le-am mâzgălit pe ea.
Cum te-ai uita la numărul mare al mașinilor oprite
Ce încercuiesc profilul unui accident marcat cu cretă.
Uită-te la plinul ei.
Pe-acolo se scurg oceane.
Înțepate de insule.
Eu nu am continente. Arhipelaguri.
Am doar pietre.
Într-un fel sau altul,
Într-o formă sau alta
Dacă ești delfin
Balenă ucigașă
Sinucigaș
Șofer de camion adormit la volan într-o curbă periculoasă pe un pod
Supraviețuitor în mijlocul unui ocean mult prea mare ca să mai înoate
Ceea ce îl face și pe el sinucigaș
Într-o anumită proporție
O piatră folosită pe post de broască
Sau o broască folosită pe post de piatră. Oricât de violent ar suna
Un arhipelag misterios despre care ai auzit doar în cărțile de tra-la-la
Un copil la propriul său botez
Un bătrân la ultima sa ceremonie ca un martor tăcut
Un soare apus pe care îl privim ținându-ne de mână și crezând că ăla e apogeul lucrurilor
- Dar mâine dimineață, te rog eu, nu mai sta atât de mult la baie că mă grăbesc
- Dar tu vorbești?
Leonardo di Caprio în Titanic
Crezând că ăla e apogeul cinematografiei
Titanicul în sine și toate filmele similare
Un puștan destul de mic pentru care cada e destul de mare încât s-o folosească pe post de
piscină
Să facă broasca.
Așa am învățat să fac pluta până am obosit
Moment în care m-am lăsat
În voia fizicii, a chimiei dintre noi
Nu spun și a destinului, pentru că simt că toată povestea asta cu destinul e precum un elastic
de care tragem
Forțându-l până la deformare sau chiar rupere
O fractură pe care chiar n-o văd necesară
Cel puțin astăzi.

Așa că, să n-o mai lungim și noi atât de mult

Ați văzut ce se întâmplă cu destinele prea-lungite
Într-un fel sau altul
Într-o formă sau alta
Cu palmele încrețite
Dincolo de orice recunoaștere
Aici poți alege doar să te scufunzi.
*
- Puiuț, e timpul să te trezești. Haide, mamă!
 *
Întors cu spatele
La tot ce se întâmplă în lumea asta largă sau nu,
O mână mă prinde de umăr
ca un cârlig,
ca pe o bucată de carne,
ca un semn de întrebare
care mi se înfige definitiv în ceafă.
- Că, dacă vă uitați cu atenție, veți observa cât de mult seamănă cele două.
Și mă trage
Dintr-un punct în care mă obișnuisem.
Mă duc și eu.
Fără să pot reacționa în vreun fel,
Simt cum mă ridic
Miraculos aș putea spune,
Dar nu spun, pentru că momentul mă lasă perplex,
Dar gândesc,
și cred că și ăsta este un semn bun,
Precum un semn de carte care punctează cu precizie unde am rămas,
când am decis să întrerup tot,
să o iau pe alte drumuri.
Tot ce îmi este teamă
E ca povestea aia să nu fi fost cumva terminată,
fără să-mi fi dat seama.
Că dacă e așa, eu sunt mâncat.
Ca o bucată de carne.
Simt cum mă ridic.
Miraculos aș putea spune.
Gelu îmi ia capul în brațe. Îmi pune mâna pe frunte, îmi verifică pulsul și
reacția pupilelor în contact cu lumina.
Și reacția pupilelor în contact cu lumina îmi dă
senzația unei amețeli pe care n-o pot explica prea clar
e ca și cum nopțile mi-ar trece pe sub tălpi
cu farurile lor
urbane
cu fiecare țigară aprinsă
aud
- Roberte!
În mintea mea, valuri-valuri aud cum scoicile chiar au marea sub carapace,
chiar daca e ea mai mică.
- Revino-ți, mă.
Și așa de tare îmi doresc să înot puțin, cum o făceam pe vremuri.
Sus, pe dig, privesc cum valurile se izbesc de stânci,
cum un pescar îi pune momeala în undiță unui puțoi mic și simpatic foc,
probabil fi-su,
îi seamănă la ochi, frunte și are același vârtej în vârful capului.
- Hai Robert, trebuie să mergem.
Eu zâmbesc în vârful digului
simțind vibrațiile apei prin dig sub tălpi
și mă întreb pentru o clipă
- Oare cum ar fi fost dacă?
dar marea asta e prea frumoasă

Dărâmarea asta e prea frumoasă.

O implozie controlată.
În care rămân chircit peste tot ce imi e mai drag pe lume.
Chircite și ele.
Sufocate de prea multă dragoste.
Ce le-o port
cu toate cele 78 de kilograme ale mele,
în zilele bune.
- Ahhh, zilele alea bune când pot să-mi sug burta fără ca cineva să se prindă
Și să fiu desconspirat într-un mod rușinos.
*
Cu timpul
Poeziile mele
S-au subțiat
Atât de mult
Încât ai zice că
ori au umblat
Cu burta suptă
Ori cu burta goală
Strecurându-se
Parcă
Neobservate
Parcă
Precum o haită
De câini speriați.
Că vor fi prinși
Și castrați.
*
Că nu înțeleg de ce atâta timp am tot mințit în privința greutății mele,
Când oricum eu sunt singurul care o simte cu adevărat,
Orice aș mai născoci.

Și-așa, cu burta suptă și structura demolată

Stau ca o rămășiță
Fără stafii în mansardă sau alte povești
Care să mă facă nemuritor.

Dar marea din fața mea e prea frumoasă ca să existe mai mulți nemuritori pe plaja asta.
Și eu prea mic să mă gândesc la regretele mele.
- Ce-a fost a fost.
Zice o vorbă din popor,
deși vorbele nu zic,
și nici popoarele n-au fost auzite vorbind vreodată la unison.
fără să vedem guri deformate,
aproape imposibil de sărutat.
nici din disperare.
fie și pentru o respirație salvatoare
gură la gură.

dar asta să fie anomalia astăzi.

Și-atât de tare îi invidiez pe cei care nu mai știu nici măcar ce-a fost,
se bucură de ce e, fără să se întrebe
- Da chiar, de ce e?
cum mă bucur eu de refluxul ăsta sălbatic care mă cheamă la el un pic.
- Poți să te ridici?
Încerc să nu ascult, doar trag aer în piept
atâta cât e loc și fug.
atâta cât mai e loc să fug.
- Sus, Robert, îîîîîî... sus, sus, băiete.
Digurile mele scufundate
- Încearcă să ții ochii deschiși.
Veniți la tata
- Te rog eu, încearcă.
Să vă îmbrațișeze.
- Ești cu mine?
Că tare mi-ați lipsit.
- Nu e timpul acum.
Copii.
Din coasta unui bărbat
- Viață -
Până în coasta unei mări
- Viața -
Mă arunc nesăbuit și fericit
- Răsare -
Până la fundul
- Ca un soare -
Unei sticle
- Dintr-un orizont -
Din care am băut
- Nesfârșit -
Că parcă prea tare îmi era sete astăzi.
Odată goală
S-a uitat la mine cu ochii ei ca două dopuri de vin
- Încearcă-ne, parcă îmi spuneau.
Nu maro deschis
dar deschiși
- În cearcăne, parcă înțelegeam.
Și neclari, vreau să zic
Și m-a întrebat dacă vreau sa-i cer mâna
Spunându-mi că:
- Mai frumos de atât nu va putea fi niciodată!
Eu,
Sec,
Nu ca vinul
Ci din fire
I-am spus că nu
Arătându-i, cu tot regretul acumulat ca sarea pe piele după o zi de relaxare nevinovată,
că
mai frumos de atât
nu va putea fi
niciodată.
Odată goală
Sticla asta
Precum viața
Nu va mai avea loc de cinste la masa noastră.
Oricât ar vrea Gelu să mă facă să cred altceva.
Eu rămân credincios
În tot ce curge pe gâtul meu
Să-mi stingă setea asta nesătulă.
Care m-a nenorocit.
*
Poți îmbrăca un om într-un sfânt
Pune-i cruce la gât.
Nu e nicio greșeală în asta.
Singurul lucru greșit e să te aștepți
Ca el
Să fie un sfânt.
Și să se crucifice singur.
*
Pe o masă întinsă cât o lume de lungă
Plină de viață și sticle
Hrană și povești
Ne-am adunat cu toții aici,
În jurul ei,
Și îți mulțumim ție Doamne că suntem sănătoși
Că suntem întregi
Că ești
Și că avem ce pune pe masă.
Amin.
- Viorel, mai lasă piureul să ajungă la toată lumea. Haideți, cine bea bere să dăm și noi noroc?
Că doar e o zi sfântă și cine știe când ne mai adunăm cu toții să fim împreună.
 *
Cu toate că acest împreună este atât de greu de atins de atât de multe ori,
el poate începe cu un simplu,
recunoscut la nivel global
indiferent de limbă
gusturi sau obieceiuri culturale:
- Cioc, cioc.
Atât e de ajuns.
Pentru un început.
*
Între un răspuns evident
Și unul la îndemână,
Aleg să tac.
*
De la un birou mic
- tâdâm-tâdâm-tâdâm
dintr-un dormitor oarecare,
tastele pompau
- tâdâm-tâdâm-tâdâm
alimentate de o boală, care,
ca orice altă boală,
transformă organismul dintr-o cantitate neglijabilă
în
- tâdâm-tâdâm-tâdâm
cea mai importantă cantitate neglijabilă,

- Cine-i?

și aș nota asta cu litere mari, capitale

ca să fie clar cine e șefu în cartierul ăsta
- Cioc, cioc.
pentru că, să fim cinstiți,
onești
nu orașul, ci legenda
tot nepăsători rămânem,
- rămân-ramân-rămân
fie că hepatita sau altceva s-a instalat sau nu.
- rămân-rămân-rămân
- Intră, e deschis.

Și uite așa
alergăm zi de zi
- amân-amân-amân
să ne vindecăm de boli irelevante,
asta, adică fuga după vindecare, în esență,
fiind la rândul ei
- amân-amân-amân
o boală letală.

- Gata, am zis-o.
- Te simți mândru?
- Poftim?
De la un laptop oarecare, tastele pompau oxigen pentru un dialog
între două piepturi inexistente
- unul pentru celălalt -
Între ceva ce nu contează ce zice
Și altceva ce nu contează că ar putea zice
Dar cum îmi plac provocările
- Ai zis să cumperi o vocală.
- Da, să nu ne mai privim pe ghicite.
Și am rămas să ne privim ochi în ochi pe tot ce a rămas scris
Reproșându-ne cum de ne-am permis să ajungem atât de departe.
Fără să ne spunem aproape nimic.
- Între noi doi fie vorba, eu fac treaba cea mai grea.
- Și, dacă tot între noi doi e vorba, eu fac treaba cea mai simplă.

Ceea ce nimeni nu știe e

care a spus mai exact ce.
De parcă dacă s-ar afla ar schimba ceva dramatic în toată situația asta
și-așa stranie.
Față în față, amăndoi stăteam având un birou între noi.
El, picior peste picior, eu în picioare.
Lăsat pe spătarul unui scaun negru care scârțăia,
tocit pe margini,
abrupte ca un sfârșit de lume,
din imitație de piele ce emana un fel de miros de hoit,
o transpirație stătută,
ținea o mână în barba tunsă neîngrijit,
parcă în grabă
scărpinându-se pe gât ca și când ar fi avut râie.
Se uita fix la mine,
aproape fără să clipească,
aproape
superior,
să înțeleg clar că nu îl impresionează ce vede.
- Spune-mi, ce vrei?
Asta deși nu știa ce vede.
- Spune-mi, ce vezi?
Asta deși nu știa ce vrea.
- Să înțeleg că vrei să începem așa.
Asta deși niciunul dintre noi nu înțelegea
- Sunt întrebări pe care le punem mult prea des în joacă.
Asta deși niciunul dintre noi nu se juca
- Iar răspunsurile la ele au încetat să mai conteze.
Asta deși niciunul dintre noi nu dădea un răspuns
Sau nu începea să conteze
Ca să ajungă vreodată să înceteze.
- Pentru că nu reușim să mai deosebim joaca...
- Atunci hai să ne jucăm, că oricum nu contează. Nimeni nu are nimic de câștigat la biroul
ăsta. Miza noastră aici nu e câștigul.
- ...de restul.
- Înțelegerea de speculație.
- Explică, te rog.
- Explicațiile de inexplicabil.
- Pentru că ceea ce scriu
- E ceea ce văd, știu
- E ceea ce știu, văd
- E ceea ce simt
- E ceea ce
- Minți
- Anticipez
- E ceea ce e provocat de mediul
- Înconjurător, da.
- E pământul nostru de flori.
- Unde am sădit semințe ca să ne băgăm în seamă.
- Explică, te rog.
- Și pentru că toate astea la un loc, aici, firul se termină. Aici e nod. De aici coasem lumea pe
straturile pământului precum nasturii pe o cămașă.
- Aici, unul e acul
- Și altul e mâna.
- Aici, poveștile sunt ața.
- Care se scurge din hainele noastre.
- Vechi, moștenite din tată-n fiu, perpetuate din umerii lăsați ai celor bătrâni în umerii
aroganți ai celor care cred au toată viața în față.
- Deși le suflă-n ceafă.
- Știam eu că viața e de vină.
- Am văzut, ai scris-o.
- Poftim? Unde?
- Dar sunt sigur că nici tu, așa cum nici eu, nu mai știi a cui e cămașa.
- Timpul ne face neiertători cu istoria.
- Al cui e pieptul pe care vrei să-l îmbraci atât de strâns?
- Dacă e cămașă de forță
- Cămașă de formă.
- Cămașă de vară.
- Sau e camașă de noapte.
- Suntem în momentul în care explicațiile nu există, nu se răspândesc
- Nu e niciun adevăr.
- Pentru că nici eu și nici tu
- Nu ținem adevărul în mână
- Ci doar un ac
- Și-o ață
- Eventual și un petic de material
- Materie primă
- Din care ne croim drumul
- Inconștienți.
- Suntem în momentul în care noi coasem cămăși
- Pentru oameni goi.
- De vinovăție.
- Și scriem
- Și scrie, scrie!
- Alert
- De parcă ar veni fugind!
- Spre tine
- Și spre mine
- Să ne prindă de cuvinte
- Să ne apuce de guler
- Să ne arunce
- Scuipați de pe limbi
- Ca o vorbă neînțeleasă
- Perpetuată în tot acest timp trecut degeaba
- Nu scrie ca să te faci înțeles
- Nu ca să te faci auzit
- Nu ca să te faci nevăzut în spatele cuvintelor de care ți-a fost frică să le rostești
- Cândva
- Scrie
- Scriu, scrie și tu
- Ca să ne vedem
- Când nu ne vom mai putea privi.
- Scrie ca și cum te-ai lupta cu demoni, într-o lungă și epuizantă
- Exorcizare
- Ce nu știu încă, e cine a posedat pe cine
- În tot acest timp
- Fără să-și dea seama
- Pentru că niciunul dintre noi
- N-a purtat
- Vreodată
- Coarne.
- Și mie nu-mi place să port pelerină, chiar nu-mi vine bine
- Iar urmele lăsate sunt atât de mici, atât de neînsemnate
- Da, imposibil să fi avut vreodată copite
- Sau coadă
- Tot ce ne atârnă de spate e viața
- Șerpuită.
- Printre craterele lăsate de alții.
- Care au trecut pe aici cu propriile greutăți așezate pe umeri
- Cu ghiulele la glezne
- Hârșăind pământul în căutare de puțină umbră.
- Să se culce.
- Nepăsători că în urma lor rămân gropane
- Adânci.
- Ca un somn lung.
- În care nu mai contează dacă lumina mai ajunge sau nu la fund.
- Pentru că acolo jos
- Unde Laura a ajuns, spre exemplu
- Spre exemplu, da.
- E uitarea.
- Și degeaba ai lumină
- Dacă nu știi la ce folosește.
- Dacă îți arde ochii
- Precum alcoolul tare care îți face mațul să zbiere de tulburare.
- Și degeaba ai lumină.
- Dacă stai cu ochii închiși
- De frica moștenită.
- Perpetuarea speciei ne naște
- Datori.
- Ca un bețiv care bea pe chitață lunară.
- Resemnat de fiecare dată la finalul condicii
- La finalul zilei
- La finalul vieții
- Înecat în propria-i mare
- De lucruri care au trecut pe lângă el,
- pentru că i-a fost frică să și le apropie
- Bea.
- Dă-i și bea.
- Dă-i și scrie
- Că și tu ai setea ta în tine
- Un gât uscat care nu-mi dă pace, hhhh, îl auzi?
- Dă-i și bea
- Dă-i și scrie
- La finalul tuturor lucrurilor
- Va fi același lucru.
- Uită-te la noi cum am ajuns de nerecunoscut unul în fața altuia
- Așteptând ca ceva să iasă la iveală
- La umbra unui mare semn de întrebare
- Da, care ni s-a așternut pe frunte
- Sub ochii tuturor.
- Și dă-i și bea că e din partea mea astăzi
- Tot pentru toată lumea.
- Pune mâna pe taste și hai, că trebuie să mergem. Am stat destul.
*
Aș vrea enorm să scriu
Uite așa, munți.
Nu știu dacă îi vezi și tu
Cum îi văd și eu,
Dar când mă gândesc că și munții
se ridică
din impactul violent a două plăci
Ca două bucăți de coală,
Mă cutremur.
Nu știu dacă simți și tu
Cum simt și eu,
Că scaunul de sub mine și masa din fața mea,
Uite așa se zgâlțâie,
De parcă s-ar sfârși lumea în câteva clipe.
Și-n loc de o cruce mare pentru toți,
La final,
Uite așa ies.
Munți.
*

Un birou stătea între noi fix ca un punct de vedere.

Nu înțeleg cum a intrat în casă,
el, nu biroul,
pentru că în general îmi țin toate ușile încuiate.
Dar de data am simțit că am lăsat-o deschisă.
Fără nicio explicație.
Stătea în picioare în fața mea, îmbrăcat modest, cu o înfățișare imposibil de descris încât să
scot ceva în evidență.
Era ca un gri uriaș.
Un om pe care l-ai uita din clipa în care ar trece pe lângă tine pe stradă.
Un nu-l-am-văzut-niciodată-domne-lasă-mă-în-pace.
Un nu-fumez-te-rog-lasă-mă-să-trec.
Un nu-știu-cât-e-ceasul-întreabă-în-altă-parte.
Un nu-cobor-la-prima-dar-îți-voi-face-loc.
Un nu-nu-am-doi-lei-să-ți-dau.
Un și-ce-vrei-să-spui-cu-asta?
Avea fața inexpresivă, cu câteva riduri, proaspăt bărbierit.
Chiar mi-a trecut prin minte să-l întreb unde a găsit lame atât de bune.
Am încercat să păstrez același ton, să nu par surprins, speriat sau altcumva. Aproape am
regretat ca nu mă răsesem și eu de tot. Nu prea las lucrurile să mă prindă nepregătit.
Inferioritatea nu este o stare de spirit prea confortabilă.
Dar nici whiskey-ul nu are un gust atât de bun încât să putem explica de ce nu ne lăsăm de el
Dar cu boala asta nu mai am chef de viață,
de lame,
de creme de ras
și de timp pierdut pentru amănunte
fără
sens.
*
Am renunțat de atâtea ori la scris
Încât am senzația că merg din nerealizare în nerealizare.
*
Sens.
Am obosit.
Obosit să scriu. Cu sens.
Obosit să recitesc. Să aibă sens.
- Perpetuarea speciei necesită direcție.
Marcată corespunzător.
 *
Relevanța
este noțiunea celor care au uitat
mirosul
primei zile de școală.
unei case locuite.

gâtului ei.
după cercei
atârnând ca două ghilotine
îi privești și dintr-o dată te-au executat
să îi tot și tot și tot și tot
admiri.

Și pe toate astea le-au înlocuit

în numele unui pragmatism
Mecanic
Riguros
Scorțos
La fundul căruia oricâtă lumină ar mai exista
Ar fi atât de artificială
Încât pielea noastră bolnavă
Nu va face decât să se încrețească
În dezgust.
Relevanța
este cel mai mare zâmbet
fals
pe care mi l-ai afișat vreodată
când am ieșit pe ușa ta
Și ai încuiat-o de trei ori
Și sus
Și jos
Căutându-ți siguranța
În cu totul altceva decât
Oameni.
*
Și repet.
- Perpetuarea speciei necesită direcție.
Marcată corespunzător.
- Direcție, direcție! Scăpată de sub control!
Și scriu asta, și scriu despre asta și îi dau drumul
Îmi iau mâna de sub șa și-o las să pedaleze de una singură fără să-și dea seama.
- Vezi că te descurci? Hai, mergi, mergi, ține linia dreaptă, acum e simplu.
Am obosit să simt cum altă alternativă nu e.
Și de-asta și stau aici la acest birou și tastez,
- tâdâm-tâdâm-tâdâm,
punctând lucruri care nu contează.
Pe care nu ți le vei lua cu tine în geantă în nicio dimineață, niciodată.
Care nu încap în niciun portofel să le arăți prietenilor sau colegilor de muncă.
Care nu vor fi accesorii pe rochia ta de nuntă
Care nu vor ajunge sub perna ta
Sau în buzunarul ăla pe care doar tu îl știi
Că mi-ai spus că fiecare ar trebui să aibă propriul buzunar
Unde viața să se adune
În timp
Că cine știe când vei avea nevoie de rest
De mărunțiș
Că cine știe când amintirile îți vor fi de folos.
*
Nu există instituționalizarea sentimentului.
Ăla de.
- Parcă ne-am mai văzut undeva. Ne știm?
Ăla de.
- Parcă era ceva în neregulă când am vorbit la telefon.
Ăla de.
- Și tu la fel, nu?
*
Oricum aș scrie, nu va fi o fotografie de familie.
Sunt copii abandonați în sertare, pe care îi port cu mine fără să pot să-i arăt.
„Crizantemele dominau încăperea...”
Fără să spună nimic, fără să arate nimic, fără să însemne nimic.
Doar dominau.
Perpetuarea speciei înseamnă o simplă
Idee de a domina.
De distragere a atenției de la ce ne-ar putea face să ne punem întrebări.
Pentru că unele răspunsuri îți vor cere la schimb generații întregi de înțelegere.
Și nimeni nu își poate condamna urmașii în asemenea hal.
În afară de administratorul acestui bloc plin
De incertitudine.
De spaimă.
Și de nevinovați care vor retrăi de fiecare dată aceleași rânduri de idei
La nesfârșit.
Fără să știe de ce.
- De jos, de foarte mult timp. Încă de dinainte de a reuși să îmi amintesc ceva, Căpitanul
Hook stă și se uită la geamurile închise.
Și așteaptă.
Un răspuns...
*
- Știi care e partea cea mai tristă?
- Nu.
- Exact.
*
... la unele întrebări pe care nimeni nu le-a auzit vreodată rostite dar au rămas legate de
clanță.
Un fel de „nu deranja”.
- Mai mult decât e necesar.
Și nimeni nu va mai bate la uși sau nu le vom mai auzi cât timp toți vom sta aici să încercăm
să ne amintim.
Ce e cu noi.
Și uite așa
sunt lucruri pe care nu le vei repeta în oglindă în timp ce-ți vei face părul.
Sunt lucruri care mă fac să nu-mi pese de păr. Poate să cadă tot.
Pe care nu le vei reaminti în vreun speech oferit la mai știu eu ce banchet cultural în care tot
ce veți face va fi să serviți vin, să vorbiți despre cărți de duzină de parcă ar fi sticle de vin, să
mâncați brânză, să vă tutuiți de parcă ați fi pahare de cristal și să consumați artă de parcă ar fi
șunca voastră de Praga.
*
uneori așa aș pune virgulă
între subiect și
predicat doar
ca să-ți arăt
subiectul
*
Sunt lucruri care mă fac să nu mai vreau să vorbesc pentru că pe gură nu poate intra destul
oxigen să duc la capăt tot ce vreau să zic.
De-asta și scriu.
Pentru că tu nu o vei face niciodată.
În cel mai bun caz, tot ce vei face va fi:
Un cititor mediocru cu o carte în mână spune despre un scriitor mediocru cu o carte în minte:
- Ce autor prost e și ăsta.
Și îți mulțumesc pentru atenție.
*
Artist vulgar cu chiloți în vine
Să te strâng atât de tare în brațul
Stâng al râului va revărsa
Dragostea mea pentru tine și tu nu
Ascultai o piesă bună
Ziua dai ca să arăți că ai bun simț
urile mă lasă-mă
să închei.
 *
Un birou stătea între noi ca o lume întreagă.
Noi, ca doi poli, ne priveam, eu încercând să-mi explic de ce aveam impresia că mă știe de
undeva. Dincolo de logica pentru care era acolo, în fața mea.
Fără să deschidă în vreun fel gura, i-am auzit glasul.
Rostind:
- Un scriitor mediocru cu o carte în mână spune despre un personaj mediocru cu o carte în
față: Cât de departe putea să ajungă ăsta. Dar s-a oprit într-o copertă, săracul.
Știind ce spune, deși nu puteam să trec peste faptul că vorbește fără să deschidă buzele,
- o fi ventriloc, dar nu văd păpușa, iar de glume n-am timp,
am început să dau textul înapoi până mi-am găsit rândul.
*
Mai bine să vorbesc prostii
Decât să gândesc prostii.
*
Fără să miște, m-a privit în continuare, pentru ca abia acum să văd.
- Puiule, deschide ochii.
În mâini, între degete, o șapcă albastră, cu opt cusături și un imprimeu alb aparținând unei
farmacii, atârna precum greutățile unui ceas cu cuc.
- Ai uitat asta, mi-a spus.
Cu-cu, cu-cu.
- Ce să uit?
- Sunt aici să ți-o aduc.
- Dar nu-i a mea.
- Știu.
Cu-cu, cu-cu.
- E o glumă?
- Adică?
- Adică nu există.
Am întors laptopul către el și i-am arătat textul întins pe zeci de pagini
Ca un orizont
Cu-cu, cu-cu.
oprind unde scria că Robert și Gelu priveau dezbaterile politice la televizor,
Ca o epavă în larg
erau alegeri prezidențiale,
Din care supraviețuitorii se aruncau cu vestele lor portocalii montate pe umeri
iar sticlele de alcool se scurgeau de ambele părți ale mesei.
Așteptând salvarea
Și textul continua.
Sau uscatul
La fel.
Ori de câte ori era recitit,
Epava încremenea în același loc, iar
Cu-cu, cu-cu.
Gelu și Robert făceau aceleași lucruri într-o repetiție extenuantă.
Ca o beție din care nu te mai trezești niciodată.
- Vezi acum? Nu există, e scris aici, nu poate să existe.
*
Și în liniștea asta
Pentru că nici eu
Nici el
Nu scoteam niciun cuvânt pe guri
Dar rândurile curgeau pe gurile de canalizare ale orașului inundat
de incertitudine.
Gelu și Robert
Rezemați de un perete mucegăit
Priveau cum vis-a-vis de ei
Cineva cunoscut îi arată cu degetul.
Exclamând cu certitudinea în vârful arătătorului
Inexistența lor.
Ca o condamnare.
*
Când scriu, nu mă simt mai bine.
Nu mă simt mai relaxat.
Dar mă simt mai sănătos.
*
Un râs isteric m-a apucat,
capul îmi bubuia și simțeam cum sângele traversa venele cu viteză,
gândurile îmi fugeau precum câinii după mașini în mijlocul străzii,
pentru că,
în acest caz,
ori am înnebunit,
ori visez și trebuie să mă trezesc acum din somn,
căci lucrurile au luat-o razna.
- Puiule, trezește-te.
Probabil ultimul lucru pe care trebuia să-l mai aud.
Mai ales dintr-o gură care nu se deschidea.
Nici nu am sesizat dacă respira.
Iar biroul care stătea între noi mă împiedica să mă apropii să-i cercetez pulsul.
Iar mintea mea pulsa într-un ritm alert.
- Haide, pui, e dimineață.
- Ieși.
- Nu mă poți da afară.
- Explică.
- N-am ce să explic. Am venit să-ți dau asta și să aștept...
- Ce?
- Să termini de scris.
- Textul ăsta?
- Da, textul ăsta.
- E o glumă.
- Nu râde nimeni.
- Și dacă îl las neterminat?
- N-o vei face.
- Ca și când n-a existat niciodată.
- Nu înțelegi.
- Lămurește-mă.
- Șterge-l și vei deveni
- Mai calm
- pentru o clipă
- Mai mult de o clipă, te asigur
- ori un accident
- Vezi să nu ajungi un accident
- nevăzut
- Nevăzut, da.
- ori martorul unuia
- Jur că n-am văzut nimic
- pe care nu ți-l mai poți aminti.
- Sunt pe lecitină.
- Și vei sta să-l refaci.
*
Rețeta unei vieți pline
- De la zero, de la primul litru, de la primul nasture
Să îți repeți
- de la primul ac și prima ață, să reconstruiești totul.
Greșelile în faptă
- În fiecare secundă care ți-a mai rămas de trăit. Fără liniște, fără pace, fără răspunsuri,
Și reușitele
- fără direcție și fără memorie. Să ridici acest bloc din nou, cu toate ideile lui, cu toți demonii
și toate fricile lui.
În gând.

- Șterge-l și te vei condamna singur, așa cum i-ai condamnat pe toți.

Execuția
- Cine zice că i-am condamnat?
Fără repetiție
- Nu ai făcut-o?
Este instictul
- Cum? Sunt simple personaje.
Ucigaș
- Să le condamni?
Cu care ne reafirmăm
- Nu cred că vorbim despre așa ceva. Condamnare? Eu sunt cel condamnat. Nu numai
condamnat, dar și executat.
Dragostea
- Cine a spus așa ceva?
Molipsitoare.
- E simplu. Sunt personaje.
Locatarii responsabili
- Toate. Adela și pastele ei, Viorel, Gelu, Robert
De mizeria făcută în scara blocului
- și sticlele lor cu lichidul din ele, Alex, familiile,
Să se deplaseze de urgență la administrație
- blocul, Căpitanul Hook, lingurile de lemn,
Pentru a achita factura
- Laura, nasturii, cămășile, ațele, crizantemele,
La curățenie
- paharele de vin, degetele ei subțiri, țigările din piepturile lor,
Altfel riscă
- băuturile din mațele lor, focul aragazului, claxoanele din mijlocul străzii, geamurile,
Evacuarea
- ușile și yalele.
Forțată.
*
- Nu există, nu s-au întâlnit, nu au fotografii, nimeni nu le va simți niciodată lipsa dacă vor
dispărea brusc, să zicem, evacuați ori aruncându-se de pe un pod de sub ochii unui alt
personaj care, iată, a și uitat-o pe Laura de cum ea a disparut, de parcă ea nu ar fi fost
niciodată acolo.
- Care e sensul?
- Nu există sens.
- Nu?
- De ce trebuie să existe un sens?
*
Of, străzile noastre lungi
- De ce cauți logica?
Cămăși în dungi
- Unde mai vezi tu logică?
Traversate de fiori
- Totul s-a transformat din simț și logică
În mare viteză
- în perpetuarea unui mesaj presat până la refuz în mintea ta
Într-o iresponsabilitate cruntă
- de când te naști și până când urmașii tăi se nasc
Tentată de pedala asta moale a accelerației mele
- și până când urmașii lor se nasc și tot așa.
Cu care îmbătrânesc
- Urmașii urmașilor urmașilor noștri sunt condamnați deja,
Of, străzile noastre lungi
- habar n-au ce-i așteaptă.
Și pline de gropi
- Tradiții, spaime, superstiții, obiceiuri, vorbe, gândiri, decizii, drumuri.
Care așteaptă un simplu accident
- Totul este un ciclu fără sens, o repetiție fără direcție,
Să se producă
- un sens giratoriu cu mai multe ieșiri care oricum nu te vor duce nicăieri,
Să ne mai rupă puțin din ritmul
- nu vei învăța nimic din drumul ăsta,
Nostru cocoloșit
- e un cerc vicios al lucrurilor care ne fac să ne simțim mai comozi cu noi înșine,
Să ne rupă frânele
- deși noi înșine am încetat să fim.
Să ne rupă arcurile
- Suntem doar găurile din zonele preferate ale canapelelor noastre.
Să ne sfâșie metalul
- Suntem doar ceea ce facem cu consecveță zi de zi,
Să se muleze peste noi
- unde zilele noastre sunt surori gemene.
Ca o mască hidratantă
- Goale.
Din care ies hidranți
- În care întrebările la care răspunsurile inaccesibile
Din care apa bubuie
- sunt aruncate pentru că nu produc nimic bun, doar neliniști.
Trezirea!
- Poate pentru ele cos toate cămășile astea.
*
Renunță la tot ce ai
ca să vezi ce ai
câștigat de fapt.
*
- Și i-ai condamnat.
- La ce?
- Tu i-ai condamnat să afle răspunsurile în locul tău.
- Ia-mi dorințele tinere
- Când tu nu vei mai putea, când boala va deveni iremediabilă
- Și du-le
- Când te va consuma până la capăt, personajele tale își vor roade viețile într-un ciclu
obsedant de repetiții
- până la capăt.
- ele vor face munca ta atunci când extenuarea îți va lua locul
- Hepatita mă roade.
- Lupta lor zilnică cu frica va scrie atunci când frica ta va fi prea mare.
- Simt cum pielea mi se cojește.
- Fără să le dai de ales.
- Fără să mă fi expus luminii.
- O execuție intimă.
- Foc!
- Pentru că nimeni nu-i va plânge, nimeni nu le va simți lipsa. Vei fi doar tu probabil, în
mijlocul unei străzi
- În mijlocul unui piept.
- Blocând traficul,
- Aerul și circulația sângelui către creier.
- Căutând un fir al evenimentelor pe care oricum numai tu îl știi.
- Cel puțin teoretic.
- Uitând unde ți-e buzunarul ăla secret de care tu ești singurul care are habar. Sper că ești
conștient
- Sper
- Că nu vei mai fi
- Că sunt.
- Că oricare ar fi răspunsurile pe care le cauți, vei fi singurul care le va recunoaște la final.
- La final, ne vom strânge cu toții.
- Pentru că ești singurul
- Să ne amintim
- Care a născut întrebările astea.
- Unii de alții.
*
Îmi este frică de unde aș putea ajunge
E gândul cu care îmi încep fiecare text
Pe care îl voi duce până la capăt.
*
Simplitatea scrisului
E precum simplitatea zâmbetului
Neexersat
Între un zâmbet lucrat în oglindă
Și unul natural
Marea - diferență - este
O nefericire.
*
- Nu condamn.

În toată încrengatura asta

de lumi
personaje
și idei

- Nu execut.
Poate confuze
poate nu
cine mai știe
cine mai înțelege
cine mai vrea să spună
ce
- Nu sunt călău
Am închegat
precum o tumoră pe lobul frontal
totul într-un punct
de susținere
unde rândurile se adună
într-o plasă de paie groase
fictive
relaxante
gata să ardă
când temperaturile depășesc gradul de comfort termic
- Iar cuvintele nu sunt nicio coasă.
Le-am amestecat între ele
într-un leagăn
care mă ține într-o stare
continuă
de
intimitate.

- Doar privesc.
- Atunci când privești pe geam și vezi.
- Atunci când privesc pe geam și văd. Nimic mai mult.
- Ești atât de sigur că ceea ce vezi e și ceea ce e?
- O insulă sălbatică
- Iei peisajul și-l reschițezi, crezând că originea lucrurilor stă dezbracată în fața ta.
- Gata să fie posedată
- Gata să-i faci marele portret
- Un portret mare pentru o fată mare.
- Necenzurat
- La momentul oportun.
- Și stai
- Și schițez
- Și zilnic
- Și același tablou
- Și luând-o de la capăt de fiecare dată
- Și aceeași femeie
- O condamni la pedeapsa capitală.
- Ca o literă frumos articulată.
- Privești un tablou și îți repeți în fiecare zi aceleași lucruri,
- Recitindu-l de la un capăt la altul
- Crezând că în fața ta stă viața.
- În sânii goi.
- O condamni la eternitate în necunoștință de cauză.
- Cu obrajii puțin înroșiți.
- Iar când lumea din spatele ei vine și te trage de umăr
- Ori înfrigurată
- Cum un cârlig apucă o halcă de carne în drumul spre congelatorul abatorului,
- Ori lovită de rușine.
- Tu continui să crezi că realitatea nu poate fi alta.
- Că n-are sânii mai plini de-atât.
- Cum pledezi?
- Aberezi.
- Poate. Dar de unde vin eu, îți zic de pe acum că lucrurile nu sunt cum le vezi.
- Adică nu aveți femei goale?
- Spune-mi cum arată scara blocului tău.
- Goală.
- Spune-mi cum arată ușile vecinilor de pe palier.
- Grele.
- Spune-mi cum miroase canalul.
- Adânc.
- Ce scrie pe preș.
- Welcome.
- Spune-mi de când n-ai mai ieșit de aici.
- Nu țin minte când am intrat. Tot ce țin minte e când ai intrat tu.
- Cum arată viața dincolo de viață?
- Cine ești?
- Nu contează cine. Contează că sunt.
 *
Nu știu dacă voi
fi vreodată un

Nu știu dacă voi

fi vreodată un
Nu știu dacă voi
Mă vedeți.
*
După chipul și asemănarea sa.
Sfânta treime.
Creatorul
Creația
Și creatura.
Toate se priveau în ochi, una pe cealaltă
și se întrebau
care dintre ele este de fapt originea lucrurilor.
După chipul și asemănarea sa
Lumea naște
Lume.
Iar noi, cei care asistăm la acest miracol
Privim cu spaima perpetuată
În atâția ani în noi
Neștiutori
Și abandonați
Întrebând
Cine ne-a făcut ceea ce suntem?
Rămași, în final, fără un răspuns
Continuăm să cercetăm
Sperând că într-o zi ne vom da seama.
Și singuri.

Care dintre cei trei

Creatorul, creația și creatura
E cel posedat.
De eternitate.
Și va rămâne, la fel ca noi.
În singurătatea lui.
*
Toată viața mea
Singur
Am fost un dialog în doi
Și n-am știut cum să-ți zic să vii aici
Pentru că mi-a fost teamă
Câți ne vom mai strânge
Și cum voi putea ține atâtea glasuri
Sub control.
*
- Noi am fost primii
- Ba noi am fost primii
- Ba noi am fost primii
- Ba noi am fost primii
Tivism.
*
- Cred că realizezi că între noi doi
- Mai corect ar fi noi trei
- Noi unul.
- Noi unul?
- Unul singur poate rămâne.
- Un fel de casa asta nu e destul de mare pentru amândoi
- Amân...trei.
- Amân...da.
- Și ne vom întâlni cu toții la ora douăsprăzece fix în fața închisorii șerifului.
- Sau a barului
- Sau a barului, că oricum de acolo vin
- Sau a bisericii
- Sau a bisericii, că oricum acolo ne ducem, și încărcați cu tot ce vom avea să ne aruncăm
unii în alții vom începe.
- Să ne alungăm cu forța
- Dintr-o casă prea plină.
- Îmi place că rezonezi în direcția asta.
- Nu neapărat, dar sunt curios unde ar putea duce.
- Crezi că e ceva diferit între patru scânduri sau patru pereți?
- Gurile de aerisire
- Oricum ușile la ambele văd că le încui la fel de puternic, oricum aici te-ai îngropat în texte
- Oricum ar fi, ar fi același lucru, vrei să spui, nu?
- Cam așa ceva.
- Iar la al doisprezecelea gong al ceasului care atârnă sus în turn, vom scoate armele
Cu-cu, cu-cu!
- Și vom trage cu furie
- Și vom trage cu furie de metrul de funie care ne-a mai rămas în palme. Să ne salvăm de la
inec.
*
În ziua în care creatorul
creația
și creatura
nu-și vor mai începea în piele.
Nu se vor mai teme de riduri.
 *

- Casa asta stă să cadă pe mine.

Adela mesteca pastele cu sos și puțin cașcaval ras pe deasupra, așteptând să se topească bine-
bine. Cu un ochi la cratiță și celălalt la crăpăturile pereților, încerca să se concetreze pe toate
tipurile de supraviețuire învățate. Toate trupești. Toate într-o bucătărie prea mică și pentru o
singură persoană. Cu frica în sân și o durere fără explicație, de parcă cineva le-ar fi sădit
acolo, Adela era mai îngrijorată ca pastele să nu se lipească, decât să le mănânce. Nimeni nu
i-a spus că nu se pot lipi, dar avea acel tip de gând că orice se poate destrăma ușor, iar spaima
asta era greu de înlăturat. O avea sădită în ea și-i sugea toate forțele, ca un prunc însetat după
lapte.
*
Decât să vorbesc despre ce
sau să explic de ce
sau să detaliez de ce
să argumentez de ce
să te fac să înțelegi ce caut când
sa te fac să vezi de ce fug când
Scriu
Mai bine scriu.
*
Aș vrea ca el să existe
să-l întâlnesc
Și să-l întreb:
- Când te-ai simțit mai singur
Înainte
sau după
- După posibilități.
Până atunci
Îl las să se gândească bine la asta.
*
După chipul și asemănarea sa
După chinul și asemănarea sa
Perpetuarea speciei
Naște
Forme
Dincolo de forme.
Pereți
dincolo de pereți
Gata să cadă peste noi
Într-un domino
Spectaculos
Care la final va naște
Cel mai mare desen pe care l-ai văzut
Și pe care l-am văzut vreodată
Al vieții
Într-o mișcare accelerată.
În realitate, tot ce am vrea să vedem cu toții este
Finalul.
Pentru ca în acel moment
Tot ce ne-ar mai rămâne de făcut ar fi
Să întrebăm
- Cine a pornit totul?
Să reconstruim fiecare piesă.
Piesă cu piesă.
Și să reconstituim fapta.
După chipul și asemănarea sa
Și
După chinul și asemănarea sa
Perpetuarea speciei
În căutare de identitate.
Naște.
Nevinovați.
*
Scrie ce simți
Și nu vei avea niciun motiv să privești înapoi.
După lumină.
*
Pereții ăstia stau să cadă pe mine
Așa cum pereții gurilor noastre
Stau să cadă peste
cuvintele din care tot ce vom
mai auzi la impact va
fi ecoul gândurilor care n-au apucat
să iasă.
și pentru că ne-am închis
toate ușile nu vom mai avea
toc sub care să ne așezăm
privindu-te cum te zbați te
invit, te chem să te
așezi sub arcada singură a
ochiului meu drept.
*
Dacă textele ar fi câini
Aș vrea să fie vagaboande.
Pentru că niciodată nu mi-au plăcut
Nici injecțiile,
Nici injectații,
Iar când veți crede că le-ați adunat pe toate
Să le ardeți sau să le consumați
Ca pe felii de pâine,
Câinii ăștia fără stăpân vor ieși din alte curți
Din alte burți
Păduchioși
Pătați pe ochi
Lătrând.
La voi.
*
Între creator, creație și creatură
Privindu-ne așa, scurt
Încă nu-mi dau seama care dintre noi
E boala
Care nu dă pace.
Nimănui.
Cine trebuie să se vindece de cine.
 *
Era o căldură înfernală de la cuptorul care ardea în bucătărie. Cred că aveam 39 febră, mai
mult, 40, eram transpirat tot, fruntea îmi clocotea, în timp ce o compresă rece îmi ștergea
tâmplele și fața. Inima bătea atât de puternic – cioc, cioc, cioc, cioc -, poate că nu cu sunetele
astea, dar cu puterea asta, de parcă era gata să iasă din mine. Cred că deliram. Cred că încă
dormeam. Cred că ceva e în neregulă.
- Haide, puiule, e dimineață, încearcă să te ridici.
- îîîîî, sus, băiete, haide... îmi fugea prin minte.
Fără să pun prea multe întrebări, m-am ridicat în fund și am încercat să privesc în jur.
Simțeam forfotă, dar nu reușeam să disting prea multe. Era zi, clar, pentru că ochii mă dureau
când încercam să-i țin larg deschiși, așa că am preferat umbra pleoapelor. Privind printre
gene, fără să depun prea mult efort, am încercat să focusez un singur punct. O vază colorată,
mare, din sticlă scumpă, stătea pe parchet în colțul camerei. Ea nemișcată, eu nemișcat, ea cu
flori, eu pământ de flori, am rămas așa, ca o cârpă care atârna în voie, noroc că nu era curent
în casă, altfel m-ar fi luat pe sus. O frântură de masă era aruncată în mijlocul camerei. Alături
de câteva scaune pliate. Era foarte curat peste tot, aranjat la cel mai mic detaliu posibil. Din
când în când, concentrarea îmi era bruiată de un glas.
- Haide, haide.
- Hai că poți Roberte, parcă auzeam din alte încăperi.
Apa mi se scurgea pe gât, pielea mi se furnica, iar fiori pe șina spinării, alături de caldura,
încă o dată zic, infernală, mă făceau să mă întreb dacă sunt în iad sau dacă mai e mult până
acolo, că tare m-aș mai întinde puțin în pat. Măcar 15 minute, fie și 10, chiar și 5, un pic, cât
să ațipesc din nou, trei secunde, cine știe, când mă voi trezi a doua oară poate îmi va fi mai
bine. O clipă, mai lasă-mă o clipă să dorm. Măcar un pas să mai fac în vis. Stai așa și nu mă
zdruncina acum că parcă sunt pe cale să ajung undeva interesant.
- Hai, nu mai sta.
Cu puțina atenție de care mai dispuneam, am reușit să deslușesc câteva cuvinte care îmi
sunau ciudat de cunoscute.
- Hai, tu întinde masa, dar întinde-o de tot...
Mi-am înfipt mâinile în saltea și m-am ținut cu forță.
- N-om fi noi douăsprezece persoane astăzi, dar măcar să stăm confortabil...
Am încercat să ascult în continuare, să aud mai clar. Urechile îmi vâjâiau.
- Vioreeeeeeel... băi, Viorel, mă auzi? Viorel!
Pentru un moment am crezut că nu aud bine.
- Daaaa!
- Hai, mă ajuți cu astea pe-aici?
- Zi-mi ce vrei să fac...
Pentru un al doilea moment am sperat că nu aud bine.
- Păi ia și tu farfuriile alea și așează-le pe masă... chiar să fac eu toată munca?
Pentru un al treilea moment chiar am început să mă rog să nu aud bine.
- Mă vezi că sunt trează de la 4, nici baie nu mi-am făcut măcar...
Am forțat să mă ridic din pat.
- Vin ăștia în scurt timp și mă prind așa nepregătită...
Hai, sus, sus, haide, sus, în două picioare stăteam, cu ochii deschiși forțat cu ultima picătură
de energie de care mai dispuneam.
- Cu părul nespălat, nemachiată...
Țin minte doar că am zis sau mi s-a părut că am zis.
- Zici că-s luată de pe stradă și pusă - hop-țop - aici.
Unde sunt?
Pentru că m-am prăbușit
Într-un declin continuu.
Tot ce am mai auzit a fost...
*
- Căpitane Hook, ține-te bine!
*
Între îndoielile pe care mi le pun cu fiecare pas
Și siguranța cu care pășesc de fiecare dată indiferent de îndoieli.
Stau în echilibru.
Acolo, sus, pe o sârmă, o fostă balerină privește spre public
Cu pielea făcută cascadă.
Zâmbind.
Acolo, jos, publicul aplaudă frenetic și urlă.
- Bravoooooo!
Fluierând cu degetele mici ale mâinilor în colțurile buzelor.
Ca fiarele eliberate din cuști.
Însetate.
Echilibrul ei.
Spectacolul ei.
E nemișcarea.
Punctul cel mai fragil.
Al unui circ cu ring nemărginit.
Și cu sârme agățate în cer.
- Căpitane Hook, ține-te bine!
Balerina mea așteaptă parcă să se usuce.
Să fie iar purtată.
Jos.
În aplauze.
*
Între noi doi
tu
îmi spui cu literă de lege că ce fac eu
este inacceptabil.

- Un cititor mediocru ținea o carte scrisă de un alt mediocru.

În mâini.

Doar pentru că nu respectă

ceea ce tu consideri a fi
granițele tale libere
și nemărginite.
Living in the USA.
De parcă ar exista așa ceva.

- Ce scriitor prost e ăsta.

De aici, eu tot ce înțeleg e că între noi doi
tu
accepți doar ceea ce
tu
poți înțelege
și elimini restul.
Pentru că n-ai nevoie de buzunare cu mărunțișuri.
și iei arma și tragi
să spargi bănci bogate.
- I have a dream!
De parcă ar exista și așa ceva.
Iar cartea, condamnată la anonimat
stătea într-un raft plin cu bibelouri.

- Încă o dată îți spun. Între noi doi, nu știu unde se află mai exact derapajul.

Unde pescarul de porțelan

îi punea viermele în ac unui puțoi
care îi semăna teribil.
Probabil fi-su.

- Mă pot gândi însă că poate ambii suntem căzuți în două râpe

pe cele două margini ale aceluiași drum
care stă suspendat
într-o tensiune continuă.
Unde o balerină își arăta perfecțiunea
imortalizată.
De parcă ar exista așa ceva.

Și nu știe ce să facă.
Să se ridice în continuare
sau să coboare odată
și pentru totdeauna.

În spatele lor,
mediocritatea unei cărți își arăta fața copertată în așa fel
încât să se asorteze cu covorul oval.

- De aici, de jos,
de unde privesc căzut,
tot ce îmi spui este că nu am ținut poziția corespunzătoare
înainte de a ateriza forțat.
- De parcă ar fi făcut vreo diferență la impact.
 *
Tot ce nu se întelege e spus prost se
șterge din memorie de elefant parcă
n-ar fi existat niciodată să nu spui
niciodată prostii de genul ăsta sau altele.
Așa că.
Mi-am blestemat textele
Mi-am blestemat poeziile
Muzica și cărțile
Mi-am blestemat munca
Gândurile și pasiunile
Pentru tot ce nu au reușit să fie
De când le știu.
Și mă bântuie
Să mă facă mereu atent la
Tot ce n-am putut fi.
Privind înainte cum toate se uită la mine
Precum se uită trecătorii la un accident,
Lăsându-mă în brațe cu tot ce sunt.
Să strâng puternic.
La piept.
Nu-ți poți alege părinții care-ți dau viață
Țara în care te naști
Și demonii care te bântuie.
Poți alege doar dacă te vei teme sau nu.
- Hai dormi-e dor să mă trezesc odată.
- Care e genul tău literar?
- Cred că suprarealism.
- Și tu vezi unicorni?
- Nu, ei mă văd pe mine.
 *
Perpetuarea speciei naște
Animale pe cale de dispariție
Dacă nu deja dispărute.
Nu există legi ocrotitoare
De parcă ar fi nevoie de așa ceva
Textele sunt făcute să trăiască în sălbăticia minții
fiecaruia dintre noi
Printre blocuri de beton armat
Jungla își mută lianele și penele colorate de papagal
Acolo unde este loc.
Așa cum un prunc își întinde mâinile scurte
Spre sânul mamei.
După lapte.
În timp ce Tarzan se bălăngănește agățat de-o cracă
Neștiind cine îi va răspunde la chemare.
- Și mă tem că atât eu
Cât și tu
Nu mai avem mult
Și trebuie să mergem.
- Aud cum ne cheamă.
- Tot ce vreau să aud este cum ne cheamă.
Să ne reamintim.
Ține minte, perpetuarea speciei naște
Simțul supraviețuirii
Cu orice cost.
Noi doi,
în obscuritatea unui gând încă nescris,
așteptăm ca lucrurile să evolueze cumva,
să ieșim la lumină.
Goi,
Adam și Eva se priveau unul pe celălalt
Ca două veverițe scoase cu forța din scorbură, privindu-se cu spaimă și
Întrebându-se ca doi bețivi
- Auzi, nu te știu de undeva?
- Să ne prefacem că nu s-a întamplat niciodată, OK?
- Okay.
Creatorul, creația și creatura
Într-un triunghi de idei
Așteptau ca unul dintre ei
Să rupă
- Craca lui Tarzan.
Tăcerea.
Să se trezească din beția
Care a născut atâtea tensiuni între noi.
Fiindcă una dintre cele mai mari probleme ale acestui dialog
și-așa încâlcit ca dracu
Este
Că niciunul dintre noi nu știe cu ce să înceapă.
Și în timp ce sughițăm rușinați
- Pardon.
- Eu pardon.
Mințile noastre debusolate ascund direcții.
Și ea mă privea cu
Satisfacție. Jucându-se
Cu picioarele în aer.
- Haide, spune-mi o poveste.
Pe tapetul care imita un fel de natură abstractă
Un fel de nu prea știu cum să vă descriu, dar recunoașteți și voi când vă zic
Linii amestecate și cercuri și triunghiuri, ici-colo câte un trapez
Toate astea dând senzația unor forme cunoscute
Precum fețele alea trecătoare pe care cu siguranță le-ai mai văzut, dar numele lor îți scapă.
Forme cunoscute.
Cum ai privi norii
Și ai vedea iepuri uriași, îi recunosc după urechi și dinți, care se transformă în cai
ce sar peste obstacole, impunători, de rasă
îi recunosc după pieptul plin de sub capul alungit și
nările alea
- Le-auzi? Dar stai!
îi vezi și tu cum deodată herghelia seamănă cu un chip bătrân din profil
- Uite-i baticul
cum îi învelește fața
- Are căciulă sub el
Să nu răcească.
Și plutește calm printre curenți
Și parcă mi-o și imaginez iar tânără, suplă, gata să
- Reproducă
producă impresie
Pe tocuri de 12,
- Iar tocuri?
- zic și eu fără să măsor, prezentându-se cu siguranța că deja și-a atins scopul
Așa mi-o vizualizez azvârlită în pat
Îi place să fie azvârlită
Îmi place cuvântul ăsta: azvârlită.
Atârnându-și picioarele peste un spătar de scaun
Pentru că salteaua n-o încape.
Lumea n-o mai încape
Și atât de tare îmi place că în toată aglomerația asta
Nici rochia n-a mai încăput-o.
- Îmi place să îmi imaginez că norii capătă forme cunoscute.
- Nu reușesc să găsesc nori care să semene cu-n cer senin.
- Vrei un măr?
Eu îi priveam pulpele pline și simțeam cum
carnea carne cere
- Nu sunt la regim
și nici n-am dinți de lapte să am rețineri
și nici canini tociți
și nici kilograme în plus să-mi fie teamă că pun peste.
- Sunt mult mai sănătoase fructele, haide, ia un măr. Pentru mine.
Și aveam nevoie de fibră, nu de zahăr.
Îl felia cu grijă și atenție de parcă îmi sculpta
în bucăți de dovleac
un demon
care nu-i dădea pace de multă vreme.
și anual o vizita să-i ceară dulciuri.
sau îmi arăta un secret
- Cum se feliază un măr, lecția I.
numai de ea știut.
Să facem,
În sfârșit,
cunoștință.
Neștiind însă despre al cui sfârșit am ajuns să vorbim.
Ștergându-și zeama pe buze, s-a ridicat, m-a apucat de ceafă și,
irezistibil,
a început să mă hrănească de parcă umplea locomotive antice pe abur cu cărbuni
- lopeți întregi turna!
în timp ce eu priveam
- de unde are lopeți?
neajutorat
- Că nu am văzut-o intrând cu ele.
și întrebător:
- Că sunt mari, iar ea e mică și tot nu înțeleg cum a putut să le care pe scări, că în lift sigur nu
încap toate.

- Despre al cui sfârșit am ajuns să vorbim?

- Mestecă încet, să nu te îneci, că nu știu să fac resuscitări.
- Ce facem?
- Poftim?
Întrebările nasc întrebări
- Ce facem acum?
- Mâncăm.
Până în ziua în care cineva prea obosit de atâta retorică.
- Bun, și ce vom face de acum încolo?
Va veni hotărât și va pune punct.
- Ce am făcut și până acum, doar că aveam nevoie de o pauză. Mai ai vin, aș mai bea?
Tot ce nu știu eu e
- Ce vom face după?
Al cui sfârșit va fi punctat.
- După... vedem noi. A-c-u-m contează, nu zici?
Aș fi vrut să spun altceva în continuare, dar îmi servea felii cu care mă ținea tăcut
Tăcut și mulțumit
Întrebător dar resemnat
Necuvântător și necunoscător
Ascultător și prezent, în schimb.
Pentru că acum contează,
zic și eu.
- Știi ce mi se pare nostim?
Am întrebat-o în timp ce îi turnam în pahar.
- m?
- Nici măcar nu știu cum te cheamă, era să-i zic
Dar m-am retras repede și am aruncat din gură primul lucru care mi-a venit,
nu o felie de măr,
că le-am mestecat pe toate,
Recunosc, erau bune.
Ușor acrișoare.
Deși încă aveam foame de carne în mine.
Dar i-am zis!
Nu pot să cred ce i-am zis!
- De unde ai lopeți?
 *
Fețele noastre nevăzute
Au un fel ciudat de-a spune
Că nu suntem singuri
Și-un mod la fel de ciudat
De-a ne însingura.
*
Peste tot unde mă uit
văd
- Ce vezi, Căpitane?
Oameni care vor să devină
- Să devină?
mai mult decât sunt.
Încercând să fie
- Să fie ce?
mai puțin decât sunt.
*
- În casa asta e război
Iar toate lucrurile care o susțin
Precum toate lucrurile care îl susțin
Pereții
- Or să cadă!
Stâlpii de rezistență
Ferestrele prin care n-am mai privit de multă vreme
- Ești sigur că ceea ce vezi e ceea ce e?
Ușile care nu mi-au mai fost deschise de aproape o viață
- Cioc, cioc, ciocănitoarea Woody făcea în televizor.
Suntem noi toți
Adunați, aici
Într-o bucătărie care își fierbe disperarea
- Sper să nu se lipească.
Într-o sufragerie mare, spațioasă și luminoasă
Fără să înțeleg pe unde intră atâta lumină
Care își așteaptă agitată invitații
- Hai, întinde și tu masa aia, că e târziu.
Într-o baie în care ne descoasem unii pe alții
- Cred că nu-mi ajunge ața.
din simpla necesitate de a înțelege ceva
La o masă unde beția deschide drumuri
- Mi-e dor de Camelia.
Într-un dormitor care ne dezvelește fețele și pasiunea
- Cred că am rămas însărcinată.
Și deschide alte drumuri.
Într-un birou care ne pune față în față
- Ai terminat de scris?
Cu temerile noastre.
- Laura, rezistă că vin!
Ca un teren necercetat.
În care ne afundăm.
Ne susținem punctele de vedere cu nebunie și fanatism
Deși suntem aproape orbi
Și necredincioși
Căutăm dreptatea până
aproape de distrugerea oricărui sens
al dreptății
Ieșim din pereți cu fibrele noastre metalice cu tot
Dezgropăm apartamentul din toată această construcție și-așa nesigură.
Doar ca să ne arătăm mușchii.
În condițiile în care eu văd doar moloz și oameni schilodiți.
- În casa asta e război.
Indisciplină.
Haos.
Și tot ce ne face umani.
Până la capăt.
Un capăt la care stau și privesc în urmă,
cu mâna deasupra ochilor,
căut un motiv parcă,
un reper.
să înțeleg de ce am plecat în primul rând
acum multe rânduri.
și să aflu unde am ajuns mai exact.
Privind în jur, tot ce văd.
- Ce vezi, Căpitane?
Văd.
- Spune-mi!
 *
- Ordonați!
Strigam.
- Ordonați!
Ne zicea.
- Ordonați!
Stăteam.
Zi de zi.
În spatele ușilor metalice.
O mare de nevinovați zăcea
Rânduri, rânduri.
- Ordonată.
Aliniată.
cu toate amintirile și regretele scufundate în ea.
- Fără să facă valuri.
Tot ce a mai rămas din noi sunt resturi de haine
- Plutitoare
Sticle care conțin un mesaj oarecare
- Câteva cuvinte aruncate într-o disperare
Câteva cuvinte ca o ultimă resursă
- Ca o ultimă sursă de lumină
Ultimele noastre cuvinte nu vor spune niciodată nimic important pentru nimeni
- Dar vor aduna totul în ele.
Și sunt singurele capabile să facă asta.
- Cu atâta precizie.
- Ordonați!
Strigam.
- Ordonați!
Ne zicea.
- Ordonați!
Stăteam.
În timp ce tot blocul bătea sălbatic în țevi cu linguri de lemn
Aliniați
Ascultam înfricoșați:
- Au sosit prospăturile.
Am realizat în acea clipă cu toții
Că din blocul ăsta nu mai iese nimeni.
Oricum nimeni nu-și aduce aminte cum a intrat.
Iar ușile noastre stau închise de când ne știm.
- O să-ți spun o poveste.
Așa, ne-am trezit cu toții aici
- Despre?
Condamnați
- Despre mine.
Să înțelegem o situație aproape imposibil de înțeles:
- Cine suntem noi.
 *
Eu nu deschid
- Minți.
Uși.
Eu doar arăt ce ar fi de văzut, o mică parte, cât poate un vârf de deget să atingă
Atunci când ele sunt deschise.
*
Mi-am luat poeziile
Și am suflat cu forță în ele
Precum în lumânări
- La mulți ani
Fără să le sting
Iar lumina, precum baloane
S-a umflat până când cuvintele s-au despărțit unele de celelalte
În încăperi diferite ale corpurilor noastre
În camere diferite ale acestui bloc condamnat la separare
Ți-aș spune că numai împreună am putea lega din nou
Ce s-a născut odată întreg.
Dar să urlu n-am putere
De la atâta suflat
Și ușile astea închise care stau între noi
Precum paznici de celule
M-au amuțit.
În neputința mea.
Tot ce mai pot face e să sper
Că baloanele nu se vor sparge.
În mobila colțuroasă cu care ne-am umplut lumea
În lipsa altor lucruri mai importante.
În care să ne regăsim siguranța.
Că ceea ce vezi e chiar ceea ce e.
*
- Despre mine...
Aș fi mai liniștit
- aș putea scrie...
Să ne știm rătăciți
- despre tine.
Decât dispăruți.
 *
Ne
sfârși_

- Te las pe tine să alegi

Cum se termină
Această pedeapsă.

Oricum ar fi
Nevinovații din spatele ușilor
Bine marcate
Vor rămâne
La fel.
Rânduri-rânduri.
De oameni.
Și oameni.
Care s-au condamnat singuri,
pentru că
- Deși! -
n-au făcut nimic.
*
- Gata?
- Să mergem.
*
Precum o foaie pe care nu scrie nimic.
Nu pentru că nu avea cine.
Și nu pentru că nu avea cu ce.
Ci pentru că nu avea ce.

M-am trezit golit

Un ghiveci secat
Stomacul îmi era lipit de coloană
Pe obraz aveam dungile covorului imprimate
Balans-balans
Jaluzelele îmi făceau în cap.
Trezindu-mă după un somn care a durat cât o viață
Trăită inconștient
M-am ridicat de jos
Am privit în jur
Și tot ce am mai auzit înainte să leșin din nou
Poate de foame
Poate de sete
Poate de boală
Sau poate de nevoie
Tot ce am mai auzit a fost:
- Cioc-cioc.
- Cine-i?
- Eu.
- Eu cine?
- Eu sunt.
- Eu sunt cine?
- Exact.
*
- Trezește-te!