Flavius Virgiliu Bradin - Impreviziunea Contractuala in Noul Cod Civil - Teza Doctorat-Semnat

Flavius Virgiliu Bradin, Impreviziunea contractuală în noul Cod civil
Universitatea de Vest din Timișoara

Lisita Andreea
O = UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMISOARA
OU = CONSILIUL STUDIILOR UNIVERSITARE DE DOCTORAT
03/07/2018 13:26:34 UTC+02
Facultatea de Drept
IMPREVIZIUNEA CONTRACTUALĂ
în noul Cod civil
Teză de doctorat
Conducător științific
Prof. univ. dr. Radu I. Motica
Doctorand
Flavius Virgiliu Bradin
Timișoara 2018
1
Cuprins
Aspecte introductive .............................................................................................................. 5
CAPITOLUL I. REPERE ISTORICE PRIVIND TEORIA IMPREVIZIUNII .................... 9
1. Considerații prealabile ................................................................................................... 9
2. Dreptul roman .............................................................................................................. 10
3. Dreptul canonic ........................................................................................................... 14
4. Scrierile glossatorilor................................................................................................... 16
5. Scrierile postglossatorilor ............................................................................................ 17
6. Teoria clausula și principiul pacta sunt servanda în secolele XVI-XVIII ................. 18
6.1. Vechiul drept francez ........................................................................................... 18
6.2. Vechiul drept italian ............................................................................................. 21
6.3. Vechiul drept în statele germanice ....................................................................... 22
6.4. Vechiul drept anglo-saxon.................................................................................... 28
7. Vechiul drept românesc ............................................................................................... 30
8. Concluzii...................................................................................................................... 32
CAPITOLUL II. NOȚIUNE, DOMENIUL DE APLICARE ȘI FUNDAMENTUL
JURIDIC AL TEORIEI IMPREVIZIUNII ......................................................................... 34
1. Noțiunea de impreviziune............................................................................................ 34
1.1. Aspecte introductive ............................................................................................. 34
1.2. Sensul literal ......................................................................................................... 37
1.3. Sensul juridic ........................................................................................................ 40
1.4. Concluzii............................................................................................................... 42
2. Domeniul de aplicare ................................................................................................... 43
2.1. Contracte afectate de termen sau condiție suspensivă și contracte cu executare
succesivă ...................................................................................................................... 43
2.2. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale .................................................. 44
2.3. Contracte cu titlu oneros și contracte gratuite ...................................................... 46
2.4. Contracte comutative și contracte aleatorii .......................................................... 49
2.5. Concluzii............................................................................................................... 51
3. Fundamentul juridic al teoriei impreviziunii ............................................................... 51
3.1. Considerații prealabile .......................................................................................... 51
3.2. Principii de drept și teorii propuse în literatura de specialitate pentru
fundamentarea teoriei impreviziunii............................................................................ 52
3.2.1. Teoria clauzei subînțelese: „rebus sic standibus” .......................................... 53
3.2.2. Forța majoră ca fundament al impreviziunii ................................................. 57
3.2.3. Previzibilitatea prejudiciului ca fundament al impreviziunii ........................ 61
3.2.4. Abuzul de drept ca fundament al impreviziunii ............................................ 63
3.2.5. Absența cauzei ca fundament al impreviziunii .............................................. 65
3.2.6. Buna-credință ca fundament al impreviziunii ............................................... 67
3.2.6.1. Aprecieri generale .................................................................................. 67
3.2.6.2. Sensurile noțiunii de bună-credință ........................................................ 69
3.2.6.3. Funcțiile bunei-credințe .......................................................................... 70
3.2.6.4. Îndatoririle aferente obligației de bună-credință .................................... 71
3.2.6.5. Buna-credință ca fundament al impreviziunii în doctrina și jurisprudența
franceză și cea română dezvoltată sub Codul civil de la 1864 ............................ 75
2
3.2.6.6. Buna-credință ca fundament al impreviziunii în Codul civil român

(2009) .................................................................................................................. 80
3.2.7. Echitatea ca fundament al teoriei impreviziunii ............................................ 88
3.3. Forța obligatorie a contractului, solidarismul contractual și teoria impreviziunii 91
3.4. Concluzii............................................................................................................... 99
CAPITOLUL III. CONDIȚIILE ȘI EFECTELE ANGAJĂRII IMPREVIZIUNII
CONTRACTUALE ........................................................................................................... 101
1. Condițiile angajării impreviziunii contractuale ......................................................... 101
1.1. Considerații prealabile ........................................................................................ 101
1.2. Funcțiile impreviziunii contractuale ................................................................... 101
1.3. Condiții prealabile sau premise ale reținerii impreviziunii ................................ 105
1.4. Condiți ale impreviziunii propuse în doctrină .................................................... 109
1.5. Condițiile impreviziunii pe care le propunem .................................................... 111
1.5.1. Condiții ale impreviziunii prin raportare la evenimentul perturbator ......... 113
1.5.1.1. Caracterul excepțional al schimbării împrejurărilor ............................. 113
1.5.1.2. Schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului
........................................................................................................................... 118
1.5.1.3. Imprevizibilitatea schimbării împrejurărilor ........................................ 122
1.5.2. Condiții ale impreviziunii prin raportare la efectele produse asupra executării
contractului ............................................................................................................ 128
1.5.2.1. Transformarea obligației debitorului într-una excesiv de oneroasă ..... 128
1.5.2.2. Executarea contractului să apară ca fiind vădit injustă ........................ 141
1.5.3. Condiții ale impreviziunii prin raportare la conduita părților ..................... 142
1.5.3.1. Debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu se
poate rezonabil considera că și l-a asumat ........................................................ 142
1.5.3.2. Absența culpei debitorului cu privire la schimbarea împrejurărilor sau a
întinderea efectelor acestora .............................................................................. 145
1.6. Concluzii............................................................................................................. 152
2. Efectele angajării impreviziunii asupra contractului ................................................. 153
2.1. Considerații prealabile ........................................................................................ 153
2.2. Negocierea prealabilă a adaptării contractului. Rolul părților în refacerea
echilibrului contractual .............................................................................................. 154
2.2.1. Condițiile obligației de negociere ................................................................ 154
2.2.2. Sancționarea nerespectării obligației de negociere ...................................... 161
2.2.2.1. Situația părții afectate de schimbarea circumstanțelor ......................... 161
2.2.2.2. Situația părții favorizate de schimbarea circumstanțelor ...................... 165
2.3. Rolul instanței în cadrul mecanismului impreviziunii........................................ 167
2.3.1. Considerații prealabile ................................................................................. 167
2.3.2. Adaptarea contractului................................................................................. 170
2.3.3. Încetarea contractului .................................................................................. 179
2.3.4. Posibilitatea instanței de a adopta soluții intermediare între adaptarea
contractului și încetarea acestuia ........................................................................... 185
2.3.5. Unele aspecte procesuale privind acțiunea în impreviziune........................ 187
2.3.5.1. Calitatea procesuală, interesul și natura juridică a acțiunii în
impreviziune ...................................................................................................... 187
2.3.5.2. Suspendarea executării contractului pe calea ordonanței președințiale 190
3
2.3.5.3. Limitele investirii instanței în cadrul acțiunii în impreviziune ............ 194

2.4. Concluzii............................................................................................................. 196
CAPITOLUL IV. IMPREVIZIUNEA PRIN RAPORTARE LA ALTE INSTITUȚII
JURIDICE ......................................................................................................................... 198
1. Aspecte introductive .................................................................................................. 198
2. Impreviziunea și imposibilitatea fortuită de executare .............................................. 198
2.1. Forța majoră și cazul fortuit în actualul Cod civil .............................................. 199
2.2. Asemănări între impreviziune și imposibilitatea fortuită de executare .............. 204
2.3. Deosebiri între impreviziune și imposibilitatea fortuită de executare ................ 207
2.4. Concluzii............................................................................................................. 218
3. Impreviziunea și viciile de consimțământ ................................................................. 219
3.1. Aspecte introductive ........................................................................................... 219
3.2. Leziunea ............................................................................................................. 220
3.2.1. Reglementarea leziunii în vechiul și noul Cod civil .................................... 220
3.2.2. Asemănări între impreviziune și leziune ..................................................... 228
3.2.3. Deosebiri între impreviziune și leziune ....................................................... 229
3.3. Eroarea ................................................................................................................ 233
3.3.1. Reglementarea erorii în vechiul și noul Cod civil ....................................... 233
3.3.2. Asemănări și deosebiri între viciul de consimțământ al erorii și impreviziune
............................................................................................................................... 235
3.4. Impreviziunea și Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în
vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite .................................................... 236
3.4.1. Aspecte introductive .................................................................................... 236
3.4.2. Premisele adoptării Legii nr. 77/2016 ......................................................... 237
3.4.3. Mecanismul „dării în plată” prevăzut de Legea nr. 77/2016, anterior
pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016.......... 240
3.4.4. Metamorfozarea „dării în plată” în impreviziune, urmare a Deciziei nr. 623
din 25 octombrie 2016 a Curții Constituționale .................................................... 242
3.4.5. Condițiile și efectele impreviziunii „de drept comun” comparativ cu cele
menționate în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 ca fiind aplicabile în cazul
Legii nr. 77/2016 ................................................................................................... 244
3.4.5.1. Problema nominalismului monetar din perspectiva Legii nr. 77/2016 și a
contractelor de credit ......................................................................................... 244
3.4.5.2. Asemănări între impreviziunea „de drept comun” și impreviziunea
dedusă din dispozițiile Legii nr. 77/2016 .......................................................... 249
3.4.5.3. Deosebiri între impreviziunea „de drept comun” și impreviziunea dedusă
din dispozițiile Legii nr. 77/2016 ...................................................................... 253
3.4.6. Concluzii...................................................................................................... 255
Bibliografie ........................................................................................................................ 256
4
Aspecte introductive
Rolul dreptului este acela de a răspunde nevoilor societății căreia îi este destinat să i
se aplice și, în același timp, de a asigura respectarea unui sistem de valori necesare
evoluției respectivei societăți. De aceea dreptul, la fel ca și societatea, este într-o continuă
schimbare.
Tendințele de „moralizare” a dreptului, afirmate încă de la începutul secolului
trecut, au făcut posibilă desprinderea de dogmatismul principiului autonomiei de voință
afirmat de Codul Napoleonian și de Codul civil român de la 1864, inspirat de acesta din
urmă, principiu în virtutea căruia contractul apărea ca ceva sacrosanct.
Pe fondul dezvoltării acestor tendințe, ce clamau nevoia apelării la principiile
perene ale dreptului, de echitate și bună-credință, ca răspuns la o serie de situații
neprevăzute față de care păstrarea intangibilității contractului apărea ca fiind vădit injustă,
s-a născut teoria impreviziunii.
Dacă la început această teorie a atras atenția cu precădere în perioadele de
insecuritate socială și de impredictibilitate cauzate de cele două războaie mondială, treptat,
odată cu afirmarea tot mai puternică a principiului bunei-credințe pe fondul globalizării și a
dezvoltării raporturilor comerciale internaționale ce a dus la acceptarea acestuia ca un
principiu de bază a dreptului comerțului internațional, această teorie a început a fi
consacrată legislativ într-o serie de state ale căror sisteme juridice erau de inspirație
franceză.
În cele din urmă și legislația noastă civilă s-a aliniat acestui curent, astfel că prin
Legea 287/2009 privind Codul civil, teoria impreviziunii a fost recunoscută legal în
cuprinsul articolului 1271 din cadrul actualului Cod civil.
Ba mai mult, am putea spune, ca o încununare a triumfului acestei teorii, prin
Ordonanța nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 de modificare a Codului civil francez,
această teorie a fost consacrată legal și în dreptul francez.
Importanța temei de cercetare aleasă rezidă, nu atât din noutatea subiectului
dezbătut, cât din aceea că încercă să studieze impreviziunea contractuală, nu dintr-o
5
perspectivă ipotetică, ci din una reală, concretă, ancorată în actuala reglementare a teorie
aflată în cuprinsul art. 1271 Cod civil (2009).
Astfel, până în prezent, în lipsa unei recunoașteri legislative, atât în spațiul juridic
român, cât și cel francez, teoria impreviziunii a fost analizată la nivel ideal, studiile
realizate încercând să răspundă la întrebări de genul: cum se poate justifica aplicarea
impreviziunii?, care ar putea fi condițiile impreviziunii? și ce s-ar putea întâmpla cu
contractul urmare a aplicării impreviziunii?
În lucrarea de față, ne propunem să analizăm impreviziunea contractuală astfel cum
apare ea reglementată, la momentul actual, în cuprinsul art. 1271 din actualul Cod civil
român, structurând conținutul acestei în patru capitole.
Fiindcă prezentul nu poate fi înțeles pe deplin fără o cunoaștere a trecutului, în
demersul nostru analitic vom porni de la o incursiune în istoria dreptului spre a vedea dacă
ideea de impreviziune este sau nu una nouă, proprie doar dreptului modern.
În acest sens, într-un prim capitol intitulat „Repere istorice privind teoria
impreviziunii”, vom încerca să identifică dacă în dreptul roman și în dreptul dezvoltat în
perioada medievală în spațiul european au fost afirmate idei sau concepte juridice care să
prefigureze apariția acestei teorii. La finalul Capitolului I vom arunca o privire asupra
vechiului drept românesc în încercarea de a vedea dacă au existat sau nu construcții
juridice apropiate de noțiunea de impreviziune.
Cel de al doilea capitol va fi structurat pe trei secțiuni, iar în cadrul acestuia vom
analiza noțiunea, domeniul de aplicare și fundamentul juridic al teoriei impreviziunii. În
cadrul secțiunii dedicate noțiunii de impreviziune vom identifica care este originea
denumirii teoriei analizate și înțelesul termenului de „impreviziune” din perspectiva unei
duble abordări: literară și juridică. În secțiunea a doua ne propunem să determinăm
domeniul de aplicare a teoriei impreviziunii, în sensul de a stabili ce categorii de contracte
sunt susceptibile de a fi afectate de impreviziune. Identificarea fundamentului juridic actual
al impreviziunii credem că prezintă utilitate atât pentru a explica circumstanțelor în care s-a
ajuns la consacrarea legală a teoriei, cât și în vedere determinării condițiilor și efectelor
acesteia. După o prezentare a principiilor și teoriilor, cu privire la care s-a considerat că ar
putea justifica aplicarea impreviziunii, ne vom opri asupra principiului bunei-credințe, a
6
conceptului de echitate și a teoriei solidarismului contractual, care, în opinie noastră,

reprezintă fundamentele juridice actuale ale teoriei impreviziunii.
În cadrul celui de al treilea capitol vor fi analizate condițiile și efectele angajării
impreviziunii contractuale. În secțiunea referitoare la condițiile impreviziunii, înainte de a
proceda la identificarea și prezentarea condițiilor propriu-zise, vom stabilii care sunt
funcțiile impreviziunii, premisele de aplicare ale teoriei și vom enumera condițiile teoriei
reținute în diverse studii și monografii. În cea de a doua parte a acestui capitol, dedicată
efectelor impreviziunii, vom discuta despre rolul și condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească obligația negocierii prealabile a adaptării contractului pusă de lege în sarcina
debitorului, apoi vom stabili ce se înțelege prin adaptarea contractului, scopul ce trebuie
urmărit în vederea adoptării unei astfel de soluții, precum și în ce situații se poaete dispune
încetarea contractului. În final, vom încerca să demonstrăm că, pe lângă soluțiile de
adaptare ori de încetare a contractului, instanța poate să hotărască și suspendarea provizorie
a executării acestuia. De asemenea, vom aborda o serie de aspecte procedurale cum ar fi
calitatea procesuală, interesul și natura juridică a acțiunii în impreviziune, posibilitatea
suspendării executării contractului pe calea ordonanței președințiale și limitele investirii
instanței în cadrul acțiunii în impreviziune.
În ultimul capitol al lucrării ne propunem să realizăm o paralelă între impreviziune
și principalele instituții juridice cu care aceasta prezintă puncte comune, punând în
evidență asemănările și deosebirile dintre ele. În acest sens vom face o comparație între
impreviziune, imposibilitatea fortuită de executare și viciile de consimțământ constând în
eroarea și leziunea. În final vom analiza Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor
imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite care, în opinia noastră
reprezintă un caz particular de impreviziune.
Ca metodă de cercetare, pe parcursul lucrării vom aborda o perspectivă
comparatistă întrucât teoria impreviziunii nu este proprie doar dreptului național. Astfel,
vom expune opiniile și concluziile esprimate în doctrina și jurisprudența din spațiul juridic
european cu privire la diversele subiecte abordate, în paralel cu cele afirmate în dreptul
intern, încercând a verifica dacă soluțiile prezentate sunt sau nu compatibile cu actuala
reglementare a impreviziunii. Ca și surse de inspirație vor fi avută în vedere în principal
literatura juridică franceză, dat fiind compatibilitatea acesteia cu dreptul național, dar și cea
7
din alte state europene. De asemenea, vor fi prezentate opiniile exprimate în cadrul
dreptului comerțului internațional precum și în proiectele de codificare uniforme a căror
vocație este universală (Principiile UNIDROIT și Principiile Dreptului European al
Contractelor).
8
CAPITOLUL I. REPERE ISTORICE PRIVIND

TEORIA IMPREVIZIUNII
1. CONSIDERAȚII PREALABILE
Valori precum dreptatea, adevărul, buna-credință, echitatea, respectarea cuvântului
dat, sunt comune tuturor sistemelor de drept indiferent de localizarea în timp sau spațiu a
gândirii juridice respective. Este așa, pentru că aceste valori nu sunt comune numai
dreptului ci sunt precepte morale care stau la baza edificiului social, fără respectarea
cărora nu ar fi posibilă funcționarea nici unei societăți.
Romanii, juriști de excepție, au surprins cum nu se poate mai bine principiile
fundamentale ale dreptului în următorul text transmis nouă prin scrierile lui Ulpian (Inst.
1,1,3): „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, altera non laedere, suum cuique
tribuere”, adică „principiile dreptului sunt următoarele: să trăiești cinstit, să nu vatămi pe
nimeni, să dai fiecăruia ce este al său”1.
Într-o logică firească a lucrurilor, respectarea cuvântului dat, executarea obligației
asumate, nu pot fi decât ceva ce decurge în mod normal din principiile și valorile
enumerate mai sus. Un contract liber consimțit nu poate fi decât echitabil pentru toate
părțile. Dar neprevăzutul vieții a făcut de multe ori ca, ceea ce părea corect, echitabil,
echilibrat la început, să se transforme, sub forța unor evenimente neașteptate, în ceva
nedrept, inechitabil, întrucât echilibrul inițial al contractului s-a rupt.
Dacă, cum spunea același jurisconsult2, „jus este ars boni et aequi”, dreptul este
arta binelui și a echitabilului, astfel de situații nu au putut rămâne străine gândirii juridice.
În multe dintre sistemele de drept moderne, inclusiv în dreptul nostru, astfel de
situații sunt rezolvate prin aplicarea mecanismelor teoriei impreviziunii contractuale, de
principiu fiind posibilă, fie încetarea contractului, fie adaptarea acestuia la noile
circumstanțe.
Înainte de a trece la analizarea impreviziunii contractuale, astfel cum a fost ea
reglementată în noul Cod civil, considerăm util a face o incursiune istorică, pentru a vedea
1
R. I. Motica; D. Negrescu, Lexicon juridic latin-român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 109.
2
Ulpian, Digeste, L1, De jus et de jure, apud R. I. Motica; D. Negrescu, ibidem.
9
cum a fost privită această chestiune de-a lungul timpului, având ca punct de plecare chiar
dreptul roman.
2. DREPTUL ROMAN
Ideea de revizuire sau de anulare a unui contract, ca urmare a intervenirii unor
evenimente ulterioare, nu este o ideea atât de nouă precum ar putea părea. Întrucât teoria
impreviziunii presupune existența unui contract aflat în curs de executare, rezultă că
originile acestei teorii trebuie căutate în acea perioadă a dreptului roman, în care se poate
vorbi despre elaborarea unei teorii generale a contractului.
Exegeții teoriei impreviziunii au identificat, în opera jurisconsulților romani, o
serie de texte care i-au făcut să concluzioneze că această teorie nu era străină dreptului
roman.
Astfel jurisconsultul Paul1, în Digeste(L, 17, fr. 144), prezentând o regulă de
principiu de interpretare a contractelor, pare să fi atins problema impreviziunii scriind că:
„in stipulationibus ib tempus spectatur quo contrahimus”, ceea ce semnifică că în
convenții, raportarea trebuie făcută la perioada în care se contractează2. Au fost însă
identificate3 alte două texte, scrise de același jurisconsult, care vin în contradicție cu
preceptele impreviziunii. În primul dintre acestea (Digeste, XLV, 1, fr. 140) se afirmă că,
deși se spune că o obligație este stinsă când intervine o situație care, dacă ar fi existat, i-ar
fi împiedicat nașterea, acest lucru nu este întotdeauna adevărat. În cel de al doilea text
(Digeste, L, 17, fr. 81.1) se arată că, nu este neobișnuit să se întâlnească cazuri în care o
obligație, odată constituită, să subziste chiar dacă apare o situație care ar fi făcut ca ea să
nu se poată naște.
Un alt jurisconsult, în scrierile căruia au fost identificate texte care amintesc de
teoria impreviziunii, a fost Marcellus. Referindu-se la contractele condiționale și la
diversele ipoteze în care se pot rezoluționa, acesta afirma următoarele: „existimo posse id
quod meum est sub conditione stipulari, item viam stipulari ad fundum posse, quamquam
1
C. M. Popescu, Essai d’une théorie de l’imprévision en droit français et compare, thèse, Ed. Librairie
générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1937, p. 9.
2
R. I. Motica; D. Negrescu, op. cit, p. 100.
3
C. Stoyanovitch: De l'intervention du juge dans le contract en cas de survenance de imprévues, thése, ed.
Marcel Leconte, Marseille, 1941, p. 212-213.
10
interim fundus non sit meus …”1. Așadar, fără a exemplifica cu vreo situație concretă, sau
a arăta care ar putea fi natura împrejurării respective, acesta credea că este posibil ca, o
obligație născută valabilă, să fie rezoluționată în situația apariției unei situații care nu ar fi
putut fi stabilită de la început (Digeste, XIV, 1, fr. 98).
Sursa teoriei impreviziunii se consideră că se află în următorul pasaj din Africanus,
identificat în lucrarea Solutionibus et liberationibus,2 (Digeste, XLVI, 3, fr. 38): „Tacite
enim haec stipulatio videur sit in eadem causam maneat”, din care se desprinde ideea
existenței în contract a unei clauze tacite, subînțelese, de reziliere a contractului, în ipoteza
schimbării circumstanțelor3. Acesta prezintă următoarea ipoteză: se stipulează că cineva
trebuie să plătească o sumă de bani lui Titius. Dacă Titius nu își schimbă situația, plata pe
care o va face va fi valabilă. Dar dacă el va fi adoptat, dacă va fi trimis în exil, dacă va fi
pus sub interdicție sau va deveni sclav, debitorul nu va fi eliberat prin plata făcută în mâna
acestuia. Se întâmplă așa deoarece se presupune că stipulația a fost făcută având
următoarea clauză tacită: Titius să rămână în aceeași stare.4
Chiar dacă textele ultimilor doi jurisconsulți sunt mai precise decât cele ale lui
Paul, acestea nu sunt de o mare utilitate pentru teoria impreviziunii întrucât primul se
ocupă de clauzele condiționale iar cel de al doilea de un caz de capitis deminutio,
incapacitate juridică survenită posterior nașterii obligației și care împiedică efectuarea unei
plăți valabile. În niciunul dintre cazurile de mai sus nu este prezentat vreun caz de
impreviziune în sensul acceptat astăzi: schimbarea circumstanțelor economice care au stat
la baza încheierii contractului.
Slaba preocupare a jurisconsulților romani în analizarea situațiilor intervenite pe
parcursul executării contractului, care astăzi ar justifica aplicarea teoriei impreviziunii,
este pe deplin explicabilă dacă avem în vedere particularitățile dreptului roman și faptul că
noțiunea de contract din dreptul roman diferă de cea din dreptul modern. Astfel, spre
deosebire de formarea contractului în zilele noastre, când, de regulă, simplul acord de
1
A. Bruzin, Essai sur la notion d’imprévision et sur son rȏle en matière contractuelle, thèse, Imprimerie J.
Perly, Bordeaux, 1922, p. 88.
2
C. M. Popescu, op. cit. p. 9
3
A. Bruzin, op. cit. p. 90
4
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 213.
11
voință este suficient pentru nașterea acestuia, în dreptul roman lucrurile stăteau altfel,
întrucât : „ex nudo pacto actio non nascitur”1.
Formarea și executarea contractului, în dreptul roman, era guvernată de principiul
formalismului și cel al obligativității contractului, împrejurări ce au condus la concluzia
inexistenței unei teorii a impreviziunii în dreptul roman2.
Această concluzie pare întemeiată având în vedere felul în care își găseau aplicarea
aceste principii. Astfel formalismul, în materie contractuală, semnifica faptul că
manifestarea de voință a părților, în sensul încheierii unui contract, nu producea nici un
efect dacă nu era „îmbrăcată” în una din formulele solemne consacrate legal: solemnitatea
aramei și a balanței, rostirea unor cuvinte rituale, înscrierea într-un registru3.
Îndeplinirea formelor menționate mai sus avea drept scop fixarea voințelor
schimbătoare contra interpretării, mai mult sau mai puțin subiective, a judecătorilor, astfel
că aceștia nu puteau examina conținutul contractului, intenția părților, echilibrul
prestațiilor, ci exclusiv termenii legali contractuali. Așadar, controlului judiciar nu îi
puteau fi deferite tocmai acele operațiuni care în dreptul modern constituie obiect de
cercetare pentru aplicarea teoriei impreviziunii4.
Împotriva posibilității judecătorului de a interveni în contract era și principiul forței
obligatorii a contractului, afirmat de Ulpian (Digeste, L, 17, fr. 23) care arăta că: „Hoc
servabitur quod initio convenit lege menim contractus debit”5, principiu respectat cu
strictețe în dreptul roman, și ulterior împrumutat de codul napoleonian.
În ciuda faptului că un spirit de bună-credință și de echitate a animat dreptul
contractelor ca urmare a intervenției creatoare a pretorului, totuși judecătorul nu se putea
pronunța în cazul unui contract cu dificultăți de executare, în legătură cu reechilibrarea lui
pe baze echitabile6.
Un alt argument, în sensul că dreptul roman nu recunoștea revizuirea contractului
pentru impreviziune, ar fi de ordin procesual. Nu este cunoscută în dreptul roman nici o
1
C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Institutul de arte grafice Bucovina, Bucureşti, 1931, p. 278.
2
C. E. Zamşa, Teoria impreviziuni. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă. Editura Hamangiu, Bucureşti 2006,
p. 5.
3
C. Stoicescu, op. cit. p. 278.
4
C. E. Zamşa, op. cit. p. 6.
5
„clauza penală va asigura ceea ce s-a convenit de la început, căci ea este legea contractului” conform R. I.
Motica, D. Negrescu, op. cit. p. 86.
6
12
acțiune care să acorde dreptul de a se solicita revizuirea contractului pentru impreviziune.

Ori, în măsura în care, raportându-ne la dreptul roman, se poate vorbi de „un drept născut
din acțiune”, inexistența unei acțiuni în revizuire semnifică inexistența dreptului la
revizuire1.
În concluzie, putem spune că, cele câteva cazuri prezentate anterior, în care aparent
a fost aplicată teoria impreviziunii, nu corespund unei doctrine bine stabilite, fiind mai
degrabă cazuri de speță2 sau opinii personale ale unor jurisconsulți3, întrucât în dreptul
roman nu s-a pus niciodată problema, la nivel de principiu, pe ideea de revizuire a
contractului ca urmare a intervenirii unor evenimente posterioare, fiindcă un astfel de
principiu ar fi venit în contradicție absolută cu concepția romană de angajament
contractual4.
Chiar dacă în Digestele lui Justinian, în care pentru prima oară a fost consacrată
teoria eliberării debitorului pentru caz de forță majoră, s-a arătat o oarecare îngăduință față
de debitorul confruntat cu dificultăți de executare a contractului, dreptul roman nu a
recunoscut impreviziunea contractuală5. Așa cum s-a arătat6 „umanismul justinian permite
numai o recunoaștere implicită a necesității de a lăsa deoparte rigoarea contractuală în fața
unui număr oarecare de circumstanțe funeste(t.n.)”.
Dacă dreptul roman mai degrabă a ignorat teoria impreviziunii, nu același lucru l-
au făcut și filosofii romani, care au manifestat un interes viu pentru această teorie.
Din punct de vedere istoric, teoria impreviziunii își trage seva din vechiul adagiu
latin „rebus sic standibus”7, care la rândul său își găsește originile în scrierile lui Cicero și
Seneca8.
Cicero a fost probabil primul autor care a ridicat problema legitimității refuzului
de a executa un contract, dacă circumstanțele în care a fost încheiat s-au schimbat
1
L. Thibierge, Le contrat face à l’imprévu, Ed. Economica, Paris, 2011, p. 168.
2
Ph. Stoffel-Munck, Regards sur la théorie de l’imprévision : vers une souplesse contractuelle en droit privé
français contemporain, these, Ed. Aix-en-Provence : Presses universitaires d'Aix-Marseille, 1994, p. 18.
3
C. Stoyanovitch, op. cit.. p. 213
4
B. Margo, Lésion “Aposteriori” et imprévision, thèse, Paris, 1949, p. 97
5
L. Thibierge, op. cit. p.168.
6
J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat : interprétation, qualification,
durée, inexécution, effet relatif, opposabilité, 3e edition, Ed. L.G.D.J., Paris, 2001, p. 314
7
Lucrurile rămân în aceeaşi stare conform R.I. Motica; D. Negrescu, op. cit. p. 175.
8
H. A. Mendoza, La théorie de l’imprévision en droit civil et international comparé, thèse, Ed. Ann Arbor
Mich : UMI Dissertation Services, Droit. Faculté de droit, Université Laval, Québec, 2002, p.10.
13
suficient. În lucrarea sa, De officiis, pentru a justifica situațiile în care, pe parcursul

timpului, un angajament, inițial onorabil, se poate transforma într-unul dezonorant, a dat
un exemplu potrivit căruia, dacă cineva a promis să returneze o sabie altcuiva, primul este
scuzat de obligația asumată dacă cel din urmă devine nebun1. În cuprinsul acestui exemplu
Cicero afirma că „dacă vremurile se schimbă și obligația se schimbă (t.n.)”2
Și mai explicit decât Cicero este Seneca care, în De beneficiis, ne spune: „Omnia
esse debent eadem, quae fuerunt, cum promiterem ut promitentis fidem teneas”3, adică
„totul trebuie să fie în aceeași stare ca și atunci când am promis pentru a-mi putea ține
promisiunea (t.n)”.
Moraliști de excepție amândoi, ideile lor despre prietenie, binefacere, datorie vor
străbate bariera timpului, și vor influența scrierile Sfântului Toma d’Aquino, care,
preluându-le și adaptându-le la morala creștină, va pune bazele unui suport etic suficient
pentru a fundamenta teoria impreviziunii, suport care s-a păstrat până astăzi4. Creștinii,
care considerau trădarea un păcat, nu au ezitat să recunoască că, nerespectarea cuvântului
dat, dacă provine ca urmare a unui eveniment neașteptat, care a schimbat întrutotul baza
angajamentului, nu constituie vreun păcat, iar cel care a promis nu mai este ținut să-și
respecte cuvântul5.
3. DREPTUL CANONIC
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, sub influența filozofilor romani Cicero și
Seneca, opiniile lui Gratian, Bartolomeo de Brescia și Sf. Toma d’Aquino, cei mai de
seamă autori din această perioadă eclesiastică a dreptului, nu au diferit prea mult de
părerile celor doi filozofi romani6.
Gratian, în lucrarea sa Decretum, opera cea mai veche, care s-a bucurat de o mare
apreciere pe tot parcursul Evului Mediu și care a fost adoptată ca bază de studiu de Școala
de la Bologna, întrucât era o culegere rațională de canoane ale consiliilor bisericești, de
1
R. A. Momberg Uribe, The effect of a change of circumstances on the binding force of contracts :
comparative perspectives, Ed. Cambridge Antwerp Portland : Intersentia, 2011, p. 29.
2
De officis, L. IV, cap. XXXV, apud B. Margo, op. cit. p. 97.
3
De beneficiis, L. IV, cap. 35 C. M. Popescu, op. cit.. p. 10.
4
C. Stoyanovitch, op. cit.. p. 214.
5
Ibidem.
6
C. M. Popescu, op. cit. p. 10.
14
Decretale1, de Liber Diurnus2 și de drept roman, reafirmă aceleași idei ale filozofilor
romani și anume că nu este vorba nici de duplicitate nici de minciună dacă nu se respectă
cuvântul dat, în situația în care intervin schimbări neprevăzute, care fac ca executarea
contractului să devină periculoasă3.
Mult mai precis, din punct de vedere juridic, este Bartolomeo de Brescia care, în
Glose-le scrise asupra lucrării Decretum, comentând textul acestora referitor la exemplul
ilustrat mai sus (cu sabia), notează următoarele „Ergo semper subintelligitur hac conditio,
si res in eadem statu manserit”, adică „Deci, întotdeauna se subînțelege această condiție,
dacă lucrurile rămân în aceeași stare (t.n)”. Nu este lipsit de interes a observa că în Glose,
teoria impreviziunii este văzută ca o condiție rezolutorie a efectului contractului, concepție
care va fi dezvoltată abia câteva secole mai târziu4.
Sf. Toma d’Aquino este considerat cel mai de seamă reprezentant al canoniștilor și
precursorul admiterii impreviziunii prin subînțelegerea existenței în orice contract a unei
clauze tacite cunoscută sub numele, rebus sic standibus5, expresie preluată din următoarea
formulare: „Contractus qui habent tractum succesivum et dependentiam de futuro rebus
sic standibus intelliguntur”6. În lucrarea sa Summa theologica7 prezintă câteva situații în
care se poate refuza executarea contractului fără a fi considerat mincinos: „Nec fuit
mendax in promittend, quia promisit quad habet in mente, subintellectis debitis
conditionibus; nec etiam est infidelis non implendo quod promisit quia eadem conditionem
non existat” adică „deci nu este mincinos cel care a promis, deoarece a promis ceea ce
avea în minte, subînțelegând o condiție legitimă; așadar nu este trădător pentru că nu și-a
îndeplinit promisiunea atâta timp cât condițiile nu mai există (t.n)” .
În aceeași lucrare, cu referire la „justul preț”, Sf. Toma d’Aquino arăta că pot să
intervină o serie de factori atât externi, de timp, de loc cât și interni, subiectivi, în
1
Decretal (epistolae decretales) erau scrisori formulate de papi, emise sub formă de decizii, utilizate în
dreptul ecleziastic al bisericii catolice. Pentru detalii a se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Decretal
2
Liber Diurnus Romanorum Pontificum este numele dat unei colecţii variate de formule ecleziatice utilizate
de cancelaria papală până în secolul al XXI-lea. Pentru detalii a se vedea :
http://en.wikipedia.org/wiki/Liber_Diurnus_Romanorum_Pontificum
3
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 216
4
5
C. E. Zamşa, op. cit. p. 8
6
„Contractele cu executare succesivă şi care depind de viitor presupun ca împrejurările să rămână
neschimbate (t.n)”
7
Summa theologica, part. 2 sec. 2, cap. 110, art. 3, apud B. Margo, op. cit. p. 98.
15
determinarea acestuia, afirmând că1: „Justum pretium non est punctualiter

determinatum”2.
În încercarea de definire a justului preț canoniștii au realizat efectiv o analiză
economică a raporturilor contractuale, în cadrul căreia au militat pentru moralizarea
relațiilor economice și juridice. Luarea în considerare a unor factori diverși în
determinarea justului preț, precum și considerarea existenței unei clauze tacite, rebus sic
standibus, în cadrul contractelor cu executare succesivă, considerăm, alături de alți autori,
că a însemnat de fapt admiterea impreviziunii la nivel de teorie generală3.
4. SCRIERILE GLOSSATORILOR
În aceeași perioadă, școala glossatorilor, primii comentatori ai dreptului roman, nu
a adus nimic în plus față de concepția deja existentă despre impreviziune, aceștia
nepreocupându-se a examina aceasta temă, cu excepția unui caz particular, un comentariu
pe marginea unui text a lui Neratius, care la rândul său se raporta la o soluție propusă de
Servius4.
Chiar dacă din scrierile acestora lipsesc referiri la tema cercetată, s-a considerat5 că
în epoca respectivă teoria impreviziunii era deja aplicată în practică, în acest sens fiind
date ca exemplu două decizii de jurisprudență din acea vreme, la care s-a făcut referire în
ediția din Cologne (1570) a „Selectae quaestiones juris”. Primul exemplu se referă la
redevența datorată ca urmare a închirierii unui loc în vederea amplasării unei mori. În
decizia respectivă, bazată exclusiv pe principiul „quae de novo emergent, novo indigent
auxilio”, (ceea ce este nou apărut, are nevoie de un nou ajutor (t.n.)) s-a decis că nu se mai
poate cere obligarea debitorului la plata redevenței, ca urmare a faptului că moara a fost
luată în urma revărsării unui râu. În al doilea exemplu, care se referă de asemenea la un
contract de închiriere, se admite că, atunci când anumite circumstanțe se schimbă locatarul
nu mai poate fi obligat la plata chiriei, „quia tacita inteligitur inesse conditio, si in eadem
statu duraverit6”.
1
2
„Justul preţ nu este întotdeauna stabilit (t.n)”
3
4
Pentru detalii a se vedea C. Stoyanovitch, op. cit. p. 217.
5
6
“deoarece se înțelege că există un acord tacit, ca aceeaşi stare să persiste(t.n)”
16
5. SCRIERILE POSTGLOSSATORILOR
Dacă glosatorii nu s-au ocupat de problematica impreviziunii, în secolele XIV-XVI
postglossatorii au manifestat un interes viu pentru această chestiune, preluând ideile
canoniștilor și încercând să le generalizeze1.
Până la acest moment conceptul de clauză tacită era prezent doar în dreptul canonic
în legătură cu jurământul, iar în opera Sfântului Toma d’Aquino, în legătură cu
promisiunea în general, fără a-i fi atribuită vreo implicație juridică. Bartolus pare să fie
primul autor care introduce în dreptul civil ideea de existență a unei clauze tacite (rebus sic
standibus)2. Acesta, inspirându-se dintr-un fragment scris de Neratius3, deduce existența
unei reguli generale potrivit căreia: „orice renunțare la un drept pe care cineva îl are, l-a
avut sau îl poate avea, trebuie să fie interpretată în sensul de a conține clauza ‹‹rebus sic se
habentibus››4”.
Discipolii săi, Balade și Jason de Mayno, adaugă la ideea de impreviziune o nouă
extensie și o generalizează. Astfel Balade, în comentariile sale la Digeste, explicând textul
amintit a lui Neratius, îl aplică nu numai la renunțări, cum o făcuse maestrul său, ci la toate
promisiunile. Jason de Mayno extinde și mai mult sfera de aplicare a clauzei. Potrivit
acestuia clauza rebus sic standibus se aplică tuturor manifestărilor de voință, în general,
fiind subînțelesă în legi, dispoziții de ultimă voință, în contracte și în declarațiile de
renunțare5.
Opera lui Jason de Mayno a influențat în mod semnificativ autorii civili din
secolele al XVI-lea și al XVII-lea. De precizat că postglossatorii sunt cei care au schimbat
formularea clauzei din rebus sic se habentibus în rebus sic standibus, așa cum este ea
denumită în prezent6.
Concepția despre existența unei clauze contractuale subînțelese era în acord cu
doctrina medievală care considera că fundamentul forței obligatorii a unei promisiuni se
regăsește în voința părților. Astfel, excepțiile de la forța obligatorie trebuie găsite în însăși
1
2
R. A. Momberg Uribe, op. cit. p. 30.
3
4
Bartoli , Saxoferrato omnium juris interpretum antesignani Comentaria, Tom. II, in Secundam Digesti
Veteris Partem, p. 40, Venetiis, 1602, apud. C. Stoyanovitch, op. cit. p. 218.
5
6
17
promisiunea încheiată, sub forma unei condiții tacite subînțelese. Acest lucru trebuie
subliniat, întrucât fundamentarea teoriei privind existența unei clauze subînțelese se
bazează pe presupusa voință a părților, astfel că această teorie este în mod natural
complementară (nu în opoziție) cu principiul pacta sunt servanda. Din această cauză nu
este deloc întâmplător că teoria clauzei subînțelese (numită și teoria clausula1) a fost
promovată tocmai de susținătorii teoriei forței obligatorii a convențiilor, întrucât ambele se
bazează pe același aspect fundamental: voința umană2.
6. TEORIA CLAUSULA ȘI PRINCIPIUL PACTA SUNT SERVANDA

ÎN SECOLELE XVI-XVIII
Creșterea relevanței principiului pacta sunt servanda și raportarea acestuia la forța
obligatorie a contractului, care începe să devină tot mai absolutizată, a afectat fundamentul
teoriei clausula, privit ca element al voinței contractuale a părților, aspect ce s-a reflectat
diferit în gândirea juridică a diverselor state din spațiul european.3
6.1. Vechiul drept francez

Scrierile jurisconsulților francezi din secolul al-XVI-lea, au diferit cu privire la
abordarea teoriei impreviziunii, unii dintre aceștia, precum Alciat și Tiraqueau, abordând
această temă, pe când alții, cum ar fi Cujas și Doneau, ignorând-o4.
André Alciat, în lucrarea sa Opera Omnia, mai ales în tratatul De
praesumptionibus5, considera că, în materie contractuală, clauza rebus sic standibus nu
produce efecte decât în mod excepțional, atunci când intervine un eveniment neprevăzut
(causa inconsiderata), pe care părțile nu au putut să îl aibă în vedere in momentul
încheierii contractului: „quando superveniret aliqua causa inconsiderata, dequa a partibus
nihil verisimiliter esset agitateum”. Așadar, apariția unui eveniment neașteptat este legată
de un concept obiectiv care își are fundamentul nu în însăși convenția părților, ci în
limitele puterii lor de prevedere6.
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p.19.
2
3
Ibidem.
4
B. Margo, op. cit. p. 99.
5
Alciat Andreae, Opera Omnia, t. IV, col. 774, Basileae, 1582, apud C. M. Popescu, op. cit. p. 11.
6
18
Existența teoriei clausula este recunoscută și de Tiraqueau, care, arată că

renunțările și jurămintele sunt încheiate „rebus in eadem statu manentibus”, ca mai apoi să
declare că această regulă este generală și se întinde la toate actele și la toate dispozițiile1.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Domat și Pothier2, ale căror lucrări i-au
inspirat pe redactorii Codului civil de la 1804, nu s-au pronunțat asupra utilității
impreviziunii, probabil datorită faptului că situația generală a Franței oferea impresia unei
stabilități economice cel puțin la nivel de aparență.
Ideea unei revizuiri a convențiilor liber consimțite, pe motiv de fluctuație
monetară, a fost respinsă în mod expres de Pothier în lucrarea sa Des Contrats de prêt de
consomption, în cadrul căreia acesta afirma că3: „dans le monnaie on ne considère pas les
corps et pièces mais seulement la valeur que la prince y a attachée, de telle sorte que, s’il
en faut un nombre moindre pour faire la valeur de ce qu’on reçu, l’emprunteur en rendant
cette valeur satisfait à son obligation4”. Așadar acesta nu admite că deprecierea monetară,
eveniment ulterior încheierii contractului și neprevăzut de părți, putea să aibă vreun efect
asupra îndeplinirii obligațiilor rezultate din contract.
Dacă doctrina epocii respective ignora mai degrabă problematica impreviziunii,
această teorie și-a găsit aplicarea printre practicieni, fiind reflectată în unele soluții
jurisprudențiale.
În contextul acestei afirmații este dat drept exemplu5 decizia Parlamentului din
Grenoble din 2 martie 1634, în cadrul căreia s-a făcut o aplicare integrală a teoriei
impreviziunii.
În exemplul respectiv era vorba despre un litigiu pornit între nobilul Denys de
Salvaine, Seigneur de Boyssieu, proprietarul cuptorului de pâine din Vouray, în calitate de
reclamant și consulii și locuitorii din Vouray, în calitate de pârâții.
Cuptorul de pâine al domnului Boyssieu, cocea pâinea pentru toți locuitorii din
Vouray, pentu o sumă anuală de trei sous1 și jumătate, ce trebuia plătită pentru fiecare
1
Andreae Tiraquelli, Regii in curia Parisiensi Senetores Comentarii in lege si unquam C. de revocandis
donationibus, Ludguni, 1587, nota 130, 166,167, apud C. Stoyanovitch, op. cit. p. 219.
2
Ph. Stoffel-Munck, op. cit.p.9.
3
B. Margo, op. cit. p. 99.
4
„(in cazul împrumutului de-n.n) monede nu se ia în considerare corpul şi piesele (monetare-n.n), doar
valoarea ataşată acestora, astfel încât, dacă într-un caz, un număr de mai puţine (monede-n.n) pot să fie de
valoare celor primite, debitorul restituind această valoare îşi îndeplineşte obligaţia sa.”
5
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 223-226
19
locuitor în vârstă de zece ani sau mai mare, „până când costul lucrărilor avea să crească”.
Nobilul Pierre de Salvaine, un antecesor al reclamantului, a mai fost pe punctul de a da în
judecată locuitorii din Vouray pentru mărirea redevenței anuale, ca urmare a creșterii
prețurilor, însă în cele din urmă s-a încheiat o nouă convenție, la data de 20 ianuarie 1566,
în cuprinsul căreia s-a prevăzut mărirea redevenței anuale la 4 sous și jumătate.
Ca urmare a unei alte scumpiri survenite, la momentul formulării acțiunii,
reclamantul a propus pârâților încheierea unei noi convenții pentru actualizarea redevenței
în acord cu creșterea cursului materiilor prime, însă pârâții au refuzat.
Nobilul Denys de Salvaine s-a adresat curții cu o cerere, în susținerea căreia a
depus contractul încheiat anterior, arătând că, întrucât prețul lemnelor și al altor materiale
s-a scumpit, suma de 4 sous și jumătate, nu este suficientă pentru întreținerea cuptorului,
și, față de aceste considerente, locuitorii trebuie obligați la o mărire a prețului de coacere,
urmând ca estimarea sa se facă de câtre un expert. În situația în care aceștia nu ar fi dorit
majorarea redevenței a cerut să fie obligați sa dea o declarație prin care renunță la dreptul
de a coace în cuptorul respectiv și redobândesc dreptul de a-și coace pâinea oriunde
doresc.
Avocatul reclamantului, în pledoaria sa prin care a adus argumente invocând teoria
impreviziunii, a susținut că suma inițial stabilită era suficientă raportat la momentul
încheierii contractului, însă, la momentul formulării acțiunii, față de schimbările de prețuri
intervenite, ea nu mai era acoperitoare. Contractul încheiat în anul 1566, la fel ca și toate
celelalte contracte, a avut atașata condiția tacită rebus sic standibus, pentru că aceasta
corespunde intenției părților, intenție care nu a fost de a-l obliga pe proprietarul cuptorului
de a-l întreține pe cheltuiala sa, ci de a obține o sumă suficientă pentru aceste cheltuieli.
Avocatul pârâților, după ce inițial a susținut că la încheierea contractului din 1566
s-a avut în vedere faptul că lucrurile nu vor rămâne mereu la fel, consideră că, cu toate
acestea, dacă prețul lemnului și a altor produse a crescut, însemna că a fost anulată
convenția și va trebui încheiată una nouă, cea veche nemaivalorând nimic.
1
Sou, la plural sous, este o veche monedă franceză, urmașă a monedei romane solidus și al cărui nume a
supraviețuit, pentru a desemna piesa de 5 centime, până la începutul secolului al XX-lea. Longevitatea acestei
denumiri explică prezența sa în numeroase expresii franceze relative la bani. Pentru detalii a se vedea:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sou
20
Prin decizia pronunțată s-a dat câștig de cauză reclamantului, făcându-se aplicare
teoriei impreviziunii, consulii și locuitorii fiind obligați să plătească pe mai departe
drepturile de a coace la valoarea care va fi stabilită de experți.
6.2. Vechiul drept italian

Spre deosebire de dreptul francez, doctrina și jurisprudența italiană din secolele al
XVI-lea și al XVII-lea, a manifestat o preocupare deosebită pentru dezvoltarea conceptului
de impreviziune1.
În perioada respectivă două nume ies în prim plan având în vedere preocupările
deosebite manifestate față de această teorie: Cardinalul Mantica (mort în 1614) și
cardinalul Jean-Baptiste de Luca (1614-1683) 2.
Cardinalul Mantica a expus concepția sa cu privire la problema care face obiectul
cercetării noastre în lucrarea De tacitis et ambiguis conventionibus, Liber secundus și de
asemenea în Liber tertius în care a elaborat o teorie a impreviziunii având aceleași
elemente constitutive ca și în zilele noastre3. Conform viziunii sale, atunci când un
contract este afectat de o disproporție enormă între contraprestații, prin raportare la
momentul încheierii sale, ca urmare a intervenirii unui eveniment imprevizibil acesta
trebuie desființat sau modificat, arătând totodată că sunt susceptibile de a fi supuse unor
astfel de evenimente contractele cu executare succesivă sau cele afectate de un termen4.
Doctrina elaborată de cardinalul Jean-Baptiste de Luca a fost expusă pe larg în
lucrarea sa intitulată Theatrum veritatis et justitiae. Acesta considera că interpretarea
contractelor trebuie a se face prin raportare la momentul încheierii lor, iar dacă survin
anumite evenimente care determină o mărire sau o diminuare a valorii angajamentelor, nu
trebuie ținut seama de acelea care sunt puțin importante, ci doar de acelea care afectează
contractul, cauzând o injustețe considerabilă, situație în care contractul trebuie desființat.
Teoria sa a fost considerată5 cu atât mai mult interesantă, cu cât ea este rezultatul unui
studiu al fenomenului impreviziunii în cazul unor contracte particulare cum ar fi contractul
de donație, contractul de constituire de dotă, etc.
1
H. A. Mendoza, op. cit. p. 11.
2
3
4
Bomsel, A., La théorie de l'imprévision en droit civil français, thèse, Paris, 1922, p. 16.
5
C. Stoyanovitch, ibidem.
21
Eforturile celor doi autori au fost apreciate a fi deosebit de importante în elaborarea

și fundamentarea teoriei impreviziunii, întrucât, pentru prima dată, a fost delimitat câmpul
de aplicare al acestei teorii la o categorie determinată de contracte și anume la contractele
având o anumită durată în timp, la contractele cu executare succesivă și la contractele cu
termen (contractus qui habent dependentiam de futuro, qui habent aliquid futuri, qui
habent tractum successivum)1. De asemenea au indicat criteriile care trebuiesc avute în
vedere pentru a se stabili dacă urmează sau nu să se aplice impreviziunea: aceasta nu se
aplică decât atunci când contractul lovit de impreviziune antrenează un prejudiciu ce poate
fi considerat de o injustețe flagrantă2. Nu în ultimul rând ne sunt indicate sancțiunile care
pot interveni: rezoluțiunea sau modificarea contractului în funcție de circumstanțe. În ceea
ce îl privește pe cardinalul Mantica, acesta a atribuit teoriei impreviziunii o denumire
științifică, denumire ce va fi întâlnită și mult mai târziu în doctrinele moderne: leziunea
subsecventă3.
6.3. Vechiul drept în statele germanice

În zona germanică a Europei, juriștii timpului, au formulat și ei la rândul lor
considerații cu privire la existența sau nu în convenții a unei clauze tacite subînțelese
contribuind astfel la dezvoltarea teoriei impreviziunii4.
Hugo Grotius, în lucrarea sa De jure belli ac pacis (1625)5, a adoptat o abordare
mai restrictivă și mai obiectivă a aplicării teoriei clauzei implicite. Promotor al dreptului
natural, Grotius a acordat o semnificație deosebită principiului pacta sunt servanda, fapt
ce explică tratarea problematicii teoriei clauzei implicite în capitolul dedicat interpretării
promisiunilor. În capitolul respectiv argumentează că forța obligatorie a contractului,
fundamentată pe voința părților, poate fi restrânsă în două cazuri: când intenția celui care a
promis a fost alterată de la început (defectus voluntatis orininarius) sau atunci când apare
un conflict între scopul declarat al promisiunii și rezultatul obținut ca urmare a apariției
1
2
C. M. Popescu, op. cit. 12.
3
C. Stoyanovitch, op. cit. p.221.
4
H. A. Mendoza, op. cit. p. 11.
5
Cartea a II-a, Capitolul XVI disponibil on-line la adresa: http://www.lonang.com/exlibris/grotius/
22
unui eveniment nou și neașteptat, ulterior încheierii contractului (repugnantia casus

emergentius cum voluntate)1.
Cu privire la cea de a doua situație, Grotius a arătat că este necesară o anumită
marjă de apreciere în determinarea circumstanțelor pe care promitentul le-ar fi exclus dacă
ar fi existat în momentul încheierii contractului. Cu toate acestea a eliminat ideea
existenței unei clauze tacite considerând că părțile trebuiau să prevadă posibila schimbare
a circumstanțelor la data la care convenția a fost făcută. Grotius a introdus ideea că ar
trebui să existe indicii suficiente (indicații adecvate) pentru stabilirea unei astfel de
intenții. El menționează două tipuri de indicii (indicia) care vin în contradicție cu
manifestarea inițială de voință. Primul este atunci când îndeplinirea promisiunii ar duce la
încălcarea dreptului natural. Cea de-a doua situație, și care de fapt interesează cercetarea
de față, ar fi atunci când îndeplinirea obligației asumate apare a fi excesiv de
împovărătoare și insuportabilă atât pentru cel care și-a asumat-o cât și pentru orice alt om
luat în abstract. Pentru a ilustra ce însemnă aceste indicia, Groțius dă trei exemple: în
cazul împrumutului de folosință când lucrul împrumutat poate fi cerut înainte de data
convenită, dacă împrumutătorul are mare nevoie de lucrul respectiv; în cazul promisiunii
de ajutor militar dacă promitentul are nevoie de trupe, fiind la rândul său amenințat;
situația scutirii de taxe și impozite, care nu poate fi înțeleasă ca referindu-se și la
momentele când acestea sunt necesare datorită unor situații de necesitate extremă2.
Exemplele date au fost interpretate restrictiv și s-a considerat că se referă doar la
contractele gratuite sau la promisiunile unilaterale. Ceea ce contează, prin raportare la
exemplele respective, este ideea posibilității de a scăpa de răspundere dacă angajamentul
asumat devine extrem de împovărător pentru promitent3.
La rândul său Samuel von Pufendorff, în lucrarea sa apărută în anul 1672, De jure
naturale et gentium, (Cartea a V-a, Cap. XII) limitează aplicarea teoriei causala la două
situații. Prima este cea când existența unei astfel de clauze rezultă din intenția părților. Cea
de a doua situație ar fi atunci când, aplicând termenii convenției în mod riguros ar rezulta
din aceasta ceva ce nu ar fi ilicit prin el însuși, însă, judecând în mod uman, ar părea prea
dur sau prea costisitor, fie având în vedere obișnuitul naturii umane în general, fie
1
R. A. Momberg Uribe, op. cit. p.31.
2
R. A. Momberg Uribe, op. cit. p. 32
3
Ibidem.
23
comparând persoana sau lucrul despre care este vorba cu scopul pentru care a fost încheiat
actul sau pentru care a fost făcută promisiunea1.
Continuând doctrina elaborată de Groțius și Pufendorff, în preocupările juriștilor
germani din secolul al XVIII-lea s-a manifestat o tendință de restrângere sau de extindere a
câmpului de aplicare a teoriei, în funcție de concepția fiecărui autor. Fără a face o
prezentare exhaustivă a lucrărilor vremii, în continuare vom face referire la opiniile celor
mai cunoscuți juriști.
Henri Cocceji, în lucrarea sa tipărită în anul 1722, Exercitationum curiosarum libri
duo, a fost de părere că ar trebui extinsă aplicarea teoriei impreviziunii la toate actele
juridice, dar adaugă, ca o limitare a extinderii făcute, că în materie contractuală teoria își
găsește cel mai bine aplicabilitatea2.
Augustin Leyser a generalizat aplicarea teoriei impreviziunii la toate contractele
afirmând că „Omne pactum, omis promissio rebus sic standibus intelligenda est”3. Așa
cum s-a subliniat4, opera sa merită o atenție deosebită și prin prisma altor idei pe care le
conține. În primul rând susține ideea că, dacă există rațiuni suficiente, cu precădere ar
trebui să se urmărească adaptarea contractului la condițiile și timpul prezent și nu să se
treacă la desființarea acestuia. În al doilea rând consideră că, pentru a fi aplicabilă teoria
impreviziunii, trebuie îndeplinite trei condiții:
a) promisiunea nu ar fi fost făcută dacă noul eveniment ar fi fost prezent și la
momentul încheierii înțelegerii;
b) partea afectată să nu fie răspunzătoare de schimbarea circumstanțelor;
c) părțile nu au prevăzut schimbarea circumstanțelor.
Abordarea pe care Leyser o are asupra funcționării teoriei impreviziunii, care o
apropie de reglementarea din ziua de astăzi, denotă atât înțelegerea fenomenului ce face
obiectul cercetării de față cât și maturitatea de gândire juridică la care se ajunsese, astfel că
nu este deloc surprinzător că în viitorul apropiat vor apărea primele codificări care vor
legifera cu privire la aplicabilitatea acesteia.
1
2
C. Stoyanovitch, op. cit.p. 222.
3
A. Leyser, Meditationes at Pandectas, Spec. XL, cartea a II-a, vol. I, tit. 14, publ. 1733, apud C.
Stoyanovitch, op. cit. p. 222.
4
24
Și alți juriști ai timpului s-au preocupat de modul de funcționare a clauzei rebus

sic standibus. Astfel Kopp în lucrarea sa Dissertatio inauguralis de clausula rebus sic
standibus (Marburg, 1750, p 23 și urm)1 și Eberhard în Von der Clausel rebus sic
standibus (Frankfurt und Leipzig, 1769) au avut o abordare intermediară față de cea a lui
Cocceji și Leyser2.
Nu toți juriștii timpului au fost de acord cu existența clauzei rebus sic standibus și
implicit cu consecințele deduse din acceptarea acesteia. Astfel, spre sfârșitul secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au existat o serie de reacții contrare aplicării
acestei clauze. Weber, în Systematische Entwick der Lehre von der natuer. Verbindlichkeit
und deren gerichtel Wirkung (Leipzig, 1784, par. 90, pag.345-347) și Zeiller în
Natuerliches Privatrecht (Wien, 1802) considerau că se abuzează de această clauză și că
nu ar trebui utilizată decât dacă schimbarea circumstanțelor afectează o clauză esențială a
contractului sau dacă intenția părților contractante a fost în acest sens3. Alți autori precum
Von Ronne, Roder, Von Gros, Stahl s-au pronunțat împotriva acestei clauze sau nu s-au
ocupat de ea4.
În ciuda existenței și a unor opinii contrare, doctrina germanică a fost în principiu
favorabilă teoriei impreviziunii, împrejurare ce nu a rămas fără ecouri practice. Pe de o
parte au existat, la fel ca și în Italia, soluții jurisprudențiale5, însă, din perspectiva
dezvoltării teoriei, este de o importanță covârșitoare faptul că pentru prima dată teoria a
fost consacrată legislativ, prin texte de lege cu aplicabilitate generală.
Având în vedere similitudinea acestor reglementări cu cele din legislația noastră
actuală sau din alte codificări moderne considerăm util a reproduce în continuare
conținutul respectivelor texte.
Prima codificare care a recunoscut explicit existența în contracte a clauzei rebus sic
standibus, cu consecința posibilității de a solicita executarea parțială sau adaptarea
1
2
3
4
Al. Oteteleseanu, Studiu asupra cazului fortuit sau a forţei majore şi a impreviziunii, teză, Bucureşti, 1928,
p. 15.
5
25
contractului, a fost Codex Maximilianeus Bavaricus Civilis edictat în anul 1756 de ducele
de Bavaria, Maximilian III Joseph, și care a fost în vigoare până în anul 19001.
În cuprinsul părții a IV-a, capitolul 15 în paragraful al 12-lea, sub titulatura
„Despre pierderea sau schimbarea lucrurilor” se regăsesc următoarele dispoziții:
„Ca urmare a schimbării lucrurilor, obligația nu este stinsă decât în condițiile
următoare:(...)
Toate obligațiile conțin în ele într-o manieră tacită clauza rebus sic standibus, de
aceea obligațiile sunt stinse ca urmare a schimbării lucrurilor cu privire la care părțile s-au
înțeles să se oblige, dar numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) dacă schimbarea nu poate fi imputată nici unei întârzieri, nici unei greșeli, nici
unui fapt al debitorului;
b) dacă aceasta nu a fost ușor de prevăzut;
c) dacă aceasta este de o așa natură încât, dacă modificarea ar fi fost prevăzută
dinainte de către debitor, acesta nu s-ar fi obligat niciodată, urmând a se aprecia
acest lucru după sentimentul de imparțialitate și onestitate al unei persoane
rezonabile.
Dacă aceste condiții sunt întrunite rămâne să se decidă, pe cale judiciară, dacă
obligația trebuie considerată în întregime stinsă sau trebuie adaptată la schimbarea
survenită. (t.n)”2.
Așadar, conform celor de mai sus, s-a statuat că este posibilă încetarea contractului
ca urmare a schimbării circumstanțelor dacă această schimbare nu are legătură cu conduita
debitorului, posibilitatea schimbării nu a fost ușor de prevăzut iar modificările produse
sunt de o anumită importanță. Ca urmare a îndeplinirii acestor condiții judecătorul era liber
să decidă încetarea contractului sau adaptarea lui la noile circumstanțe.
Codul General pentru Statele Prusace, promulgat în anul 1794 de Frederick
William al II-lea și aflat în vigoare până în anul 1900, a fost cea de a doua codificare care
a adoptat teoria impreviziunii3. Această operă vastă, care conține peste 19.000 de articole,
1
D. M. Philippe, Changement des circonstances et boulversement de l'économie contractuelle,
Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1986, p. 217.
2
3
26
consacră în, Titlul 5 din Prima parte, următoarele articole care tratează efectele schimbării
circumstanțelor1:
„377. Cu excepția unei situații de imposibilitate reală, executarea unui contract nu
poate, de regulă, să fie refuzată din cauza schimbării circumstanțelor.
378. Dar dacă, ca urmare a unei astfel de schimbări neprevăzute, pentru una sau
alta dintre părți este imposibil de atins scopul expres determinat sau care rezultă din natura
afacerii, oricare dintre ele poate reveni asupra contractului, dacă acesta nu a fost încă
executat.
379. O parte nu poate cere restituirea de la cealaltă decât atunci când schimbarea
circumstanțelor este produsă de un act deliberat al acesteia din urmă.
380. Dacă, prin schimbarea circumstanțelor, scopul pentru care una dintre părți a
încheiat contractul, determinat într-o manieră expresă, sau care rezultă cu claritate din
natura afacerii, a fost în întregime anulat, ea poate reveni asupra contractului (t.n.).”
Analizând felul în care a fost reglementată impreviziunea în cele două codificări,
constatăm că există o serie de trăsături comune. Astfel, pentru a fi aplicabilă teoria
impreviziunii, sunt necesare a fi întrunite următoarele condiții:
a) este necesar să existe o schimbare a circumstanțelor avute în vedere de părți în
momentul încheierii contractului (paragraful 12 din codul bavarez și art. 377
din codul prusac);
b) schimbarea circumstanțelor să nu fie în nici un fel imputabilă debitorului
(paragraful 12 lit. a din codul bavarez și art. 379 din cel prusac);
c) schimbarea intervenită să fie greu de prevăzut (paragraful 12 lit. b din codul
bavarez și art. 378 din cel prusac);
d) schimbarea produsă a determinat ca executarea contractului să devină extrem
de oneroasă pentru una sau ambele părți, sau a lipsit de scop contractul, iar
părțile, dacă ar fi prevăzut respectiva schimbare nu ar mai fi contractat
(paragraful 12 lit. c din codul bavarez și art. 380 din cel prusac).
Ca urmare a întrunirii cumulative a acestor codiții ambele coduri adoptă soluția
considerării contractului ca fiind desființat (teza finală a paragrafului 12 din codul bavarez
1
27
și art. 378 și 380 din codul prusac), doar codul bavarez admițând și varianta adaptării
contractului pe cale judiciară.
Așa cum s-a arătat1, vechea legislație germanică, în ceea ce privește modul de
reglementare a teoriei impreviziunii, a surprins elementele sale esențiale, și ar putea servi
drept sursă de inspirație pentru codificările moderne, fiind în unele privințe superioară
acestora.
6.4. Vechiul drept anglo-saxon

Dreptul englez nu a fost codificat astfel că punctul de plecare al construcțiilor
doctrinare l-au reprezentat diferitele afaceri judiciare.
În secolul al XVII-lea, exonerarea debitorului în cazul survenirii unor evenimente
imprevizibile era posibilă în condiții foarte stricte, doctrina și jurisprudența susținând
principiul forței obligatorii absolute a contractului2.
Se considera că debitorul poate fi dezlegat de angajamentul său doar atunci când
executarea prestației a devenit totalmente imposibilă ca urmare a unui act of God, prin
acesta înțelegându-se producerea unor evenimente catastrofale, de natură supraumană cum
ar fi taifunuri, cutremure, erupții vulcanice, etc.3. Erau de asemenea stabilite unele
distincții între o obligație impusă de lege și o obligație stabilită prin contract. În primul
caz, debitorul putea fi exonerat de executarea obligației în cazul producerii unor
evenimente imprevizibile pe parcursul executării contractului, pe câtă vreme în cea de a
doua situație nu era admisă exonerarea decât dacă acest lucru a fost prevăzut de părți în
momentul încheierii contractului.
În mod tradițional, se consideră că afirmarea cea mai pronunțată a principiului
forței obligatorii a contractului este redată în celebrul caz Paradine vs. Jane (1647).4 În
cauza respectivă reclamantul a solicitat pârâtului redevența pentru domeniul închiriat. Deși
pârâtul s-a apărat invocând faptul că a fost izgonit cu forța, o perioadă de 3 ani, de pe
1
2
L. Thibierge, op. cit. 184.
3
D.M. Philippe, op. cit. p. 334
4
L. Turmel, L’imprévision dans le droit anglaise de contrats, thèse, Paris, 1954, p. 17.
28
domeniul închiriat de către un prinț german și, fiind privat de veniturile produse, este în
imposibilitate de a plăti, instanța a admis acțiunea1.
În decizia respectivă judecătorul face o distincție netă între obligațiile legale și
obligațiile contractuale arătând că, în primul caz, imposibilitatea de executare îl
exonerează pe debitor pe când, în cea dea doua situație, dimpotrivă, el nu este eliberat
pentru că ar fi putut, pentru a se proteja împotriva acestui risc să insereze o clauză în acest
sens în contract2:
„… but when the party by his own contract creates a duty or charge upon himself,
he is bound to make it good, if he may, not withstanding any accident by inevitable
necessity, because he might have provided against it by his contract.”3
Alte decizii de speță au venit să completeze cele stabilite cu titlu de principiu în
cauza Paradine vs. Jane, atenuând din rigoarea principiului.
Spre exemplu, în cauza Williams vs. Hide, reclamantul avea dreptul să primească
de la pârât un cal pe care acesta se obligase să îl pună la dispoziție la cerere. Înainte de a
primi solicitarea reclamantului, calul a murit fără a se putea imputa vreo vină în acest sens
pârâtului.
Reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire invocând faptul că angajamentul
de a pune la dispoziție un cal implică obligația de a plăti daune interese în cazul morții
acestuia. Pârâtul s-a apărat invocând cu succes faptul că imposibilitatea ulterioară de a
încheia contractul, rezultând dintr-un act of God, și care nu poate fi imputat în nici un fel
celui care îl invocă, constituie mijloc de apărare adecvat și suficient pentru a-l exonera de
răspundere4.
Într-o altă cauză Hyde vs. Dean of Windsor(1599) s-a arătat că dacă în contract s-a
prevăzut în mod expres că o obligație trebuie executată personal de debitor, în cazul
decesului acestuia nu se poate cere executarea obligației de către moștenitorii săi5.
1
P.Hujo, Force majeure et Imprévision. Une analyse comparatiste entre le droit français, le droit anglais et
le droit allemand, Ed. GRIN Verlag, 2007, Norderstedt, p.28
2
L. Turmel, op. cit. p. 18.
3
P.Hujo, op. cit. p. 28
4
D.M. Philippe, op. cit. p. 336
55
L. Turmel, op. cit. p. 21
29
O altă atenuare a principiului forței obligatorii a contractului a fost făcută în cauza

Brewster vs. Kitchell (1697) în care s-a admis că imposibilitatea de executare survenită ca
urmare a schimbării dreptului însuși constituie un caz de exonerare.
7. VECHIUL DREPT ROMÂNESC

Legislația civilă ce a fost aplicată în spațiul național anterior intrării în vigoare a
Codului civil de la 1865, nu a fost străină de teoria impreviziunii.
În privința Transilvaniei și a Banatului, impreviziunea contractuală a fost
introdusă ca urmare a aplicării în aceste teritorii a Codului civil general al Imperiului
Austriac din anul 1811. Astfel prin Patenta imperială nr. 246/29.11.1852 și respectiv
Patenta imperială nr. 99/29.05.1853 a fost extinsă aplicarea Codului civil general austriac
și în Ungaria și Banatul Timișan și respectiv Transilvania, legislație care s-a aplicat în
aceste zone, în paralel cu vechea legislație cutumiară maghiară, până în anul 19431.
Deși Codul civil general austriac nu cuprindea o aplicare generalizată a teoriei
impreviziunii, totuși făcea aplicarea acestei teorii în materia de promisiune de a contracta,
după cum rezultă din următoarele dispoziții reglementate la art. 936 din cod:
„Stipulația prin care se convine încheierea unui contract în viitor nu este
obligatorie cu privire la ce s-a stabilit în momentul încheierii decât dacă condițiile
principale și circumstanțele nu se schimbă între timp de o manieră care fac ca scopul
expres determinat sau rezultând din circumstanțe să devină imposibil de atins sau dacă, cu
toate acestea, încrederea uneia sau alteia dintre părți s-a stins (t.n)”2.
Așadar, o promisiune de a contracta se putea desființa, dacă între momentul
încheieri promisiunii și cel al încheierii contractului, ar fi intervenit o schimbare a
circumstanțelor ce ar fi avut drept consecință ca obligația asumată să nu mai corespundă
scopului urmărit prin încheierea contractului.
1
C. Alunaru, Das ABGB in Rumänien (frühere Geltung und heutige Ausstrahlung), vol. Festschrift 200
JAHRE ABGB, ed. Manz, Viena 2011, p. 101-122. (Codul civil general austriac în România(valabilitate în
trecut şi influenţe în prezent), volumul festiv: 200 de ani de Cod civil general austriac)
2
30
Codul Calimach, promulgat în anul 1817 de domnitorul Moldovei Scarlat

Callimachi conține la rândul său unele prevederi care dovedesc că teoria impreviziunii nu
era străină acestei legislații1.
Astfel art. 1254 din Codul Calimach cuprinde următoarea reglementare:
„Învoirea pentru viitoarea încheiere de tocmeală atunci numai este îndatoritoare,
când și termenul săvârșirei tocmelei și înfiinatele părți ale ei, vor fi hotărâte; și tot
într’această vreme nu s-ar fi prefăcut încunjurările, așa încât prin această prefacere, scopul
cel anume hotărât, sau din înconjurări lămurit s’ar fi zădărnicit or s’ar fi perdut încrederea
ce avea una ori și alta parte”.
Comparând prevederile textului ante-menționat cu cele ale art. 936 din Codul civil
general austriac este dovedită încă odată și sorgintea austriacă a Codului Calimach.
La fel ca și Codul civil general austriac și Codul Calimach face aplicarea teoriei
impreviziunii într-o manieră restrânsă limitând-o doar la încheierea promisiunilor de a
contracta. Astfel, după ce în prima parte a textului sunt stabilite elementele esențiale care
trebuie stabilite pentru valabilitatea unei promisiuni de a contracta, în partea a doua,
făcându-se aplicare teoriei impreviziunii, sunt indicate condițiile în care poate avea loc
desființarea contractului ca urmare a schimbării circumstanțelor inițiale.
Așa cum s-a arătat, și legiuitorul autohton a optat pentru varianta raportării la două
criterii pentru a permite desființarea contractului ca urmare a intervenirii unor schimbări a
circumstanțelor, un criteriu obiectiv constând în lipsa scopului sau un criteriu subiectiv
constând în pierderea încrederii părților2.
O altă dovadă a cunoașterii teoriei impreviziunii a reprezentat-o încercarea
Adunării Obștești din anul 1827 de a impune anumite măsuri legislative favorabile
debitorilor, în contextul în care situația acestora se înrăutățise urmare a creșteri valorii
monedei datorită mișcărilor socio-politice generate de Eterie3. S-a considerat că prin
propunerea făcută, chiar dacă nu a fost adoptată de Domnitor, pentru prima dată „s-a
propus soluționarea problemei impreviziunii din perspectiva unei teorii moderne, pe baza
1
I. Stroe, Teoria impreviziunii, teză, Institutul de arte grafice Craiova, 1924, p. 22
2
3
P. Voiculeţ, Teoria impreviziunii, teză, Bucureşti, 1934, p. 48.
31
unor temeiuri propuse și în perioada interbelică:forța majoră și, mai ales, îmbogățirea fără
justă cauză”.1
În Muntenia, deși nu a existat un text de lege cu aplicare generală sau punctuală,
teoria impreviziunii a fost aplicată sporadic în situații punctuale. Astfel în anul 1810 au
apărut unele probleme socio-economice cauzate de fixarea unui curs mai mare al rublei și
al galbenului olandez față de cursul leului. În acest context Divanul a intervenit pe lângă
Comandamentul rusesc formulând următoarea propunere: „cei ce au fost datori cu soroace
împlinite mai înainte de 20 Septembrie și n’au voit atunci să’și plătească datoria, să fie
datori după dreptate, a plăti tot cu acel curs ce umbla galbenul olandez și rubla”2.
Cu privire la această propunere legislativă, ce s-a adoptat pentru a rezolva o
problemă de dezechilibru de curs valutar, în literatura de specialitate s-au făcut câteva
considerații pe care apreciem oportun a le aminti3. Astfel textul respectiv, chiar dacă a avut
în timp o aplicabilitate mai restrânsă, are o cuprindere mai largă decât textul art. 1254 din
Codul Calimach întrucât vizează contracte de împrumut deja încheiate și nu doar
antecontracte, consecințele juridice ale aplicării sale fiind mai severe. De asemenea este
important de observat că fundamentarea măsurilor propuse a reprezentat-o echitatea,
legiuitorul folosind expresia „după dreptate”.
Referitor la întreg spațiul românesc, putem concluziona că nu a existat vreo
concepție originală, vreo preocupare doctrinară semnificativă care să fi studiat
problematica impreviziunii contractuale. În schimb această teorie nu era străină dreptului
autohton, fiind aplicată în anumite situații.
8. CONCLUZII
Teoria impreviziunii își trage seva din morala filozofilor romani Cicero și Seneca
ale căror precepte și-au găsit un puternic ecou în scrierile canoniștilor și postglossatorilor,
scrieri profund influențate de morala creștină.
Sub influența gândirii juridice a acestora din urmă s-a născut ideea existenței în
contract a unei clauze tacite subînțelese potrivit căreia „rebus sic standibus”.
1
C. E. Zamşa, op. cit. 12.
2
P. Voiculeţ, op. cit.. 48.
3
32
În secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, această idee a fost receptată diferit în

diversele sisteme de drept ce s-au dezvoltat în spațiul european, fapt ce va influența
ulterior consacrarea legislativă a teoriei impreviziunii în codurile civile adoptate în secolul
al XIX-lea și care majoritatea sunt și astăzi în vigoare.
Astfel, faptul că jurisconsulții francezi de marcă ai secolelor al XVII-lea și al
XVIII-lea au ignorat mai degrabă problematica impreviziunii contractuale explică probabil
absența acestei instituții din Codul civil francez de la 1804.
În schimb preocuparea juriștilor italieni și din spațiul germanic pentru această
chestiune a adus la consacrarea legislativă a impreviziunii dreptul italian și cel germanic.
Sorgintea franceză a Codului civil de la 1864 explică de ce impreviziunea
contractuală nu a fost reglementată în legislația civilă românească, printr-un text cu
aplicabilitate generală, până în anul 2011 când a intrat în vigoare actualul Cod civil.
Dincolo de aceste repere istorice, se cuvine a mai fi subliniat un aspect ce reiese
implicit din scrierile tuturor juriștilor și filozofilor care au tratat această chestiune: teoria
impreviziunii s-a născut din necesitatea de a găsi o rezolvare juridică la o problemă
morală, din dorința de a găsi o motivație juridică pentru a repara o nedreptate a sorții, de
aceea principiile echității și ale echilibrului contraprestațiilor au reprezentant simboluri
călăuzitoare în elaborarea acestei teorii.
33
CAPITOLUL II. NOȚIUNE, DOMENIUL DE

APLICARE ȘI FUNDAMENTUL JURIDIC AL
TEORIEI IMPREVIZIUNII
1. NOȚIUNEA DE IMPREVIZIUNE
1.1. Aspecte introductive
Sub denumirea marginală de „Impreviziunea”, art. 1271 din noul Cod civil
reglementează ceea ce în doctrina juridică autohtonă de până acuma era cunoscut sub
denumirea de „teoria impreviziunii”. Conținutul articolului este următorul:
„(1) Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a
devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie
datorită scăderii valorii contraprestației.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile
și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
(3) Dispozițiile alin.(2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în
mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea
adaptării rezonabile și echitabile a contractului.”
Această teorie este cunoscută sub denumiri variate care diferă de la un spațiu juridic
la altul. Astfel, spre exemplu, în dreptul italian este cunoscută sub denumirea de „eccessiva
onerosita” fiind reglementată la art. 1467-1469 din Codul civil italian; în cadrul Principiilor
34
UNIDROIT este reglementată la art. 6:111 sub denumirea de „schimbarea

circumstanțelor”; în dreptul german, la art. 313 din BGB, sub denumirea marginală de
„bulversarea bazei contractuale” se regăsește în esență aceeași teorie. În dreptul francez, la
fel ca și în dreptul românesc de până acum, deși nu a cunoscut o consacrare legislativă,
această teorie s-a impus sub denumirea de „teoria impreviziunii”.
Dar ce reprezintă de fapt această teorie? „Teoria impreviziuni” nu este altceva decât
soluția juridică oferită atunci când evenimente, mai mult sau mai puțin imprevizibile,
intervin între momentul încheierii contractului și cel al executării acestuia, determinând un
dezechilibru contractual pentru una dintre părți.
În literatura franceză terminologia de „teoria impreviziuni” a fost criticată
considerându-se1 că este inexactă, întrucât teoria nu își propune studiul sau explicarea
imprevizibilului ci și studierea situației contractului după intervenirea unui eveniment
neprevăzut.
În dorința de a explica cât mai sintetic această teorie, s-au realizat și încercări de
definire a acesteia. Astfel, s-a formulat următoarea definiție2: „teoria impreviziunii este
studiul situației juridice cauzată de un eveniment neprevăzut, produs între momentul
încheierii și executării unui contract, pe care îl dezechilibrează, fără a fi vina vreuneia
dintre părți, evenimentul reprezentând un produs al hazardului, fiind contrar scopului
contractual avut în vedere (t.n.).”3
Revenind la denumirea marginală a articolului 1271 din noul Cod civil, aceea de
„impreviziune”, este de remarcat că, din punct de vedere semantic, nicăieri în cuprinsul
articolului nu sunt utilizate cuvinte din familia cuvintelor „previziune”, „previzibil” sau
„prevedere” fiind folosite cuvinte și expresii sinonime ale acestora. Pe de altă parte în
cuprinsul textului sunt întrebuințate sintagmele „excesiv de oneroasă” sau „schimbarea
excepțională a împrejurărilor”. În acest context, s-ar putea naște critica referitoare la faptul
că legiuitorul român a folosit denumirea marginală de „impreviziune” și nu pe cea de
1
O. V. Klopp, L'Evolution comparée de la notion d'imprévision en droit allemand et en droit français, thése,
Univ. Paris. 1969, p. 14.
2
Ibidem.
3
„la théorie de lìmprévision est l`étude de la situation juridique issue de la survenance imprévue dans un
contrat entre sa conclusion et son exécution dùn déséquilibre exclusif de la faute dàcun des contractants et
tel quìl représente un don du hasard, contrairement à lèssence du contrat envisagé”
35
„schimbarea circumstanțelor”, sau de „onerozitate excesivă”, denumire sub care, așa cum
am arătat1, este cunoscută teoria în alte spații juridice și care poate ar fi fost mai sugestivă.
Legea nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, la art. 47 alin. 5 stabilește următoarele cerințe pe care trebuie
să le respecte denumirea marginală a articolelor: „la coduri și la legi de mare întindere,
articolele vor fi prevăzute cu denumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor; acestea
nu au semnificație proprie în conținutul reglementării”.
Dacă ar fi să ne raportăm strict la înțelesul juridic al teoriei, denumirea folosită pare
neinspirată, întrucât semantic, așa cum vom arăta mai jos, „impreviziunea” are o legătură
limitată cu sensul literar al cuvântului „imprevizibil”. Din acest punct de vedere folosirea
în denumirea marginală a unor alte sintagme precum „schimbarea excepțională a
circumstanțelor” sau „onerozitatea excesivă” ar fi fost mai sugestivă în sensul că, pentru un
nespecialist în domeniul dreptului, ar fi explicat mai cuprinzător conținutul articolului.
Cu toate acestea, considerăm că folosirea acestei denumiri marginale este
binevenită întrucât corespunde specificului dreptului românesc. Astfel, în dreptul național,
teoria care face obiectul prezentului studiu s-a impus sub denumirea, împrumutată din
dreptul francez, de „teoria impreviziunii”. În acest sens, utilizarea respectivei sintagme are,
pe de o parte, o justificare istorică iar, pe de altă parte, această denumire este familiară
dreptului românesc.
Apreciem, că, nici din punct de vedere al tehnicii legislative, denumirea marginală
utilizată nu încalcă preceptele articolului amintit mai sus. Astfel, pentru un cititor avizat
„impreviziunea” are o semnificație juridică clară, știind exact la ce se referă articolul
respectiv întrucât, așa cum am arătat2, teoria impreviziunii a fost cunoscută dreptului
românesc încă dinainte de Codul civil de la 1864. Pe un cititor neavizat, cuvântul
„impreviziune”, nedefinit de Dicționarul explicativ al limbii române (2009), îl va trimite
cu gândul la cuvântul „imprevizibil”, atribuindu-i o semnificație apropiată acestuia din
urmă, astfel că va bănui că articolul în cauză explică ce se întâmplă când apare ceva
imprevizibil. Luând în considerare și faptul că, potrivit tezei finale a art. 47 alin. 5 din
Legea 24/2000, denumirea marginală nu are o semnificație proprie în conținutul
1
C. E. Zamșa, op. cit. p.332.
2
A se vedea supra p. 28.
36
reglementării, fiind explicată de conținutul textului, folosirea denumirii alese nu pare

nepotrivită.
Denumirea de „teoria impreviziunii”, sub care este cunoscută astăzi în dreptul
național această teorie, a fost împrumutată din doctrina franceză unde efectele schimbării
circumstanțelor au fost analizate sub titulatura de „la théorie de lìmprévision”, probabil
pentru a se pune accentul pe elementul primordial, pe cauza schimbării circumstanțelor și a
ruperii echilibrului contractual: producerea unui eveniment imprevizibil. Diferit de aceasta,
celelalte denumiri utilizate subliniază, prin titulatură, efectele evenimentului imprevizibil:
schimbarea circumstanțelor contractuale sau transformarea obligației contractuale în una
excesiv de oneroasă.
Cu privire la cuvântul „impreviziune” este de remarcat că, spre deosebire de limba
franceză, unde cuvântul „imprévision” este definit ca fiind un substantiv feminin ce
înseamnă „lipsa previziunii”(t.n)1, acesta nu se regăsește nici în Dicționarul explicativ al
limbii române, nici în Dicționarul de neologisme, fiind un termen specific limbajului
juridic.
Pornind de la această remarcă se cuvine să facem câteva precizări de ordin
terminologic, analizând înțelesul literar precum și cel juridic al cuvântului „impreviziune”.
1.2. Sensul literal

Cuvântul „impreviziune” este format prin adăugarea prefixului „im” la cuvântul
„previziune”. După regulile vocabularului ar fi trebuit să rezulte antonimul cuvântului
„previziune”, însă, verificând dicționarul de antonime, constatăm că pentru acest cuvânt nu
există trecut vreun antonim. „Previziune” apare menționat în Dicționarul explicativ,
Dicționarul de sinonime, Dicționarul ortografic, ortoepic și de punctuație și în Dicționarul
de neologisme, lipsind din Dicționarul de antonime.
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (2009), substantivul feminin
„previziune” este definit ca fiind „1. Facultatea, posibilitatea de a prevedea apariția sau
evoluția evenimentelor viitoare sau a unor procese și sisteme (naturale ori sociale) din
analiza anumitor date cunoscute în prezent. 2. Enunțare a unei judecăți, a unei teorii care se
1
Conform Dicţionarului Uzual Larousse 1992 „imprévision” este definită ca fiind „manque la prévision”.
37
bazează pe previziune (1); ceea ce prevede cineva”, provenind din franțuzescul

„prévision”.
Așadar, previziunea presupune un proces intelectual, de gândire care are drept
obiectiv anticiparea viitorului. Antonimul acestui proces ar însemna, în cele din urmă, lipsa
gândirii, sau neputința de a gândi. Pornind de la această remarcă, putem concluziona că
sensul literar al cuvântului „previziune” nu ne este de folos pentru a explica, prin
antonimie, noțiunea de „impreviziune”, întrucât lipsa de cugetare nu a beneficiat nicicând
de vreo formă de protecție juridică.
Referindu-se la sensul literal al cuvântului „imprévision”, în doctrina franceză s-a
arătat1 că semnificația acestuia este aceea de „imprévu”, „imprévisible” adică de
neprevăzut, de imprevizibil.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române (2009) adjectivul
„imprevizibil”, neologism, înseamnă ceva care nu poate fi prevăzut, fiind sinonim cu
adjectivele „neașteptat”, „surprinzător” și antonim cu „previzibil” și „scontat”.
În privința adjectivului „neprevăzut”, același Dicționar explicativ al limbii române
(2009), dă următoarea explicație: „Care nu a fost prevăzut, scontat; p. ext. care nu poate fi
prevăzut; imprevizibil, nebănuit; care se ivește sau se produce pe neașteptate; neașteptat,
negândit, fortuit. (Substantivat, n.) Fapt, eveniment etc. care survine pe neașteptate.”
Dicționarul de sinonime (2002) atribuie ca sinonime adjectivului amintit mai sus
următoarele: „2.imprevizibil, neașteptat, nebănuit, neprevizibil, nescontat, surprinzător.
(Roman cu un final ~.) 3. incidental, întâmplător, (livr.) fortuit. (O întâlnire ~.) 4. v.
inopinat. 5. năprasnic, neașteptat, (rar fig.) prăpăstios. (Un faliment ~.)”
După cum s-a remarcat2, dacă s-ar lua în considerare sensurile proprii, literare ale
termenului de „impreviziune” ar rezulta că teoria se referă fie la evenimente imposibil de
prevăzut, avându-se în vedere explicația dată cuvântului „imprevizibil”, fie, avându-se în
vedere explicația dată pentru adjectivul „neprevăzut”, la evenimente care se produc
datorită aspectului neașteptat, nebănuit, fără a fi neapărat, prin natura lor, în mod absolut
imposibil de prevăzut. În acest din urmă caz ar putea intra chiar și acele evenimente care în
mod normal ar fi previzibile, însă, una sau alta dintre părțile contractante nu le-a prevăzut
1
C. Stoyanovitch, op. cit . p.117.
2
38
datorită comportamentului lor imprudent, sau datorită unei reflectări insuficiente asupra
consecințelor contractului.
Dacă ne-am raporta la sensul literal al termenului de „imprevizibilitate” în primul
rând ar fi, analizând în mod abstract lucrurile, imposibil de imaginat un eveniment absolut
imprevizibil. Așa cum s-a arătat1, nu există nimic în lume care să nu poată fi prevăzut: in
abstacto totul este previzibil spiritului uman, chiar și evenimentele cele mai rare, inclusiv
se poate imagina sfârșitul lumii. Făcând aplicarea acestui adevăr filosofic, jurisprudența
franceză a pronunțat soluții prin care s-a statuat, în anul 1921, că Primul Război Mondial și
consecințele economice ale acestuia nu ar fi fost, în anul 1899, în afara puterii umane de
prevedere2. Vedem așadar că sensul literar la noțiunii de imprevizibilitate, vine în realitate
în contradicție cu teoria impreviziunii, care s-a născut tocmai pentru a răspunde unei
necesități juridice și sociale de remediere a unor situații inechitabile, ivite pe parcursul
derulării raporturilor contractuale.
Nici sensul literal al cuvântului „neprevăzut” nu ne este de prea mare folos pentru a
explica ce însemnă „impreviziunea”, întrucât sensul acestuia este și mai larg, incluzând atât
situațiile care intră în sfera de cuprindere a noțiunii de „imprevizibil”, cât și acele situații,
în care lipsa de prevedere a producerii unui anumit eveniment, se datorează uneia sau
ambelor părți ce au tratat cu superficialitate încheierea contractului, fără a reflecta
îndeajuns cu privire la posibile efecte ale acestuia. Or, extinderea sferei de aplicare a
teoriei impreviziunii și la astfel de situații, ar fi de neconceput din punct de vedere juridic,
venind în contradicție cu principiile dreptului, potrivit cărora merită protecție juridică doar
cei prudenți și diligenți, ieșind de sub sfera de protecție cei aflați în culpă. În acest sens,
este de principiu că „nemo auditur propriam turpitudine allegans”3, nimănui nefiindu-i
permis să invoce în favoarea sa propria culpă.
Așadar, dacă am încerca să explicăm „impreviziunea” pornind de la sensul literar al
cuvintelor „imprevizibil”, „imprevizibilitate” sau „neprevăzut” am ajunge, pe de o parte, să
restrângem excesiv de mult situațiile în care s-ar putea aplica teoria impreviziunii, având în
vedere ideea de absolut pe care o degajă primele două cuvinte, iar pe de altă parte, s-ar
putea extinde nepermis cazurile de aplicare, la acele situații în care schimbarea
1
2
Ibidem.
3
R. I. Motica; D. Negrescu, op. cit., p. 129.
39
circumstanțelor putea fi prevăzută de părți cu o minimă diligență, însă nu au făcut acest

lucru.
1.3. Sensul juridic

În mod tradițional, atât în literatura juridică română cât și în cea franceză, sensul
juridic al termenului de „impreviziune” era explicat pornind de la accepțiunea juridică a
noțiunii de „eveniment imprevizibil”.
Abordarea respectivă era pe deplin justificată și rațională atâta timp cât „teoria
impreviziunii” nu beneficia de o consacrare legislativă, iar dezvoltarea acesteia a avut loc
în jurul efectelor juridice ale evenimentelor imprevizibile, evenimente care de cele mai
multe ori erau identice cu cele care puteau genera situații de forță majoră.
Fără a intra prea mult în detalii, întrucât vom analiza într-un capitol viitor condițiile
impreviziunii contractuale, la acest stadiu al cercetării, pentru înțelegerea sensului juridic al
termenului de „impreviziune”, dorim să subliniem următorul aspect: impreviziunea trebuie
privită ca o relație simbiotică între evenimentul imprevizibil și efectul acestuia asupra
contractului. Înțelegerea impreviziunii nu poate avea loc doar prin analizarea caracterului
mai mult sau mai pun previzibil al unui anumit eveniment fără a ne raporta la efectele
acestuia asupra contractului. Este lipsit de relevanță, și nu se va aplica teoria impreviziunii,
dacă un anumit eveniment care are un caracter imprevizibil nu a generat bulversarea
echilibrului contractual, ci a produs doar o dezechilibrare ușoară a contraprestațiilor sau a
determinat imposibilitatea de executare a obligațiilor asumate de către debitor. De
asemenea nu se va aplica mecanismul impreviziunii chiar dacă s-a produs pe parcursul
executării un dezechilibru între obligațiile părților, în situația în care dezechilibrul survenit
a fost cauzat de un eveniment previzibil sau s-a datorat culpei uneia dintre părți.
Cu privire la caracterul evenimentului perturbator al echilibrului contractual,
plecând de la concluzia reținută mai sus, că sensul literar al termenului de „impreviziune”
pe de o parte ar restrânge prea mult, iar, pe de altă parte, ar lărgi nepermis câmpul de
aplicare al teoriei, s-a stabilit1 că este necesar a căuta un sens, o accepțiune juridică a
termenilor de imprevizibil și imprevizibilitate care să nu vină în contradicție cu scopul
urmărit de teoria analizată.
1
C. Stoyanovitch, op. cit. p.118.
40
În această ordine de idei s-a arătat că imprevizibilitatea semnifică imposibilitatea de

a prevedea producerea sigură sau cu mare probabilitate a unui eveniment care putea fi avut
în vedere la momentul încheierii contractului. Pentru ca un eveniment ce ar putea fi
constitutiv de impreviziune să nu fie imprevizibil trebuie să existe o probabilitate serioasă
și rezonabilă de producere a acestuia și nu doar o posibilitate vagă de genul „orice se poate
întâmpla în lume”1.
La stabilirea faptului dacă există sau nu o probabilitate serioasă și rezonabilă de
producere a unui anumit eveniment trebuie avute în vedere mai multe circumstanțe. Astfel,
frecvența sau raritatea cu care se produce un anumit eveniment poate determina caracterul
imprevizibil sau nu al acestuia. Spre exemplu, producerea unei inundații în perioada de
toamnă sau de primăvară este un eveniment normal și previzibil pe când producerea unor
astfel de inundații vara este un fenomen imprevizibil.
Probabilitatea serioasă de producere a unui anumit eveniment depinde de asemenea
de durata și natura contractului. În cadrul unui contract încheiat pe o perioadă de douăzeci
sau treizeci de ani este normal ca părțile să ia în calcul posibilitatea producerii unui război,
a unei crize economice sau a unor calamități naturale. Raportat la un asemenea interval de
timp astfel de evenimente pot si considerate ca având un caracter previzibil. În schimb, în
cazul unor contracte încheiate pe termen scurt, producerea unor evenimente cum ar fi
războaie, greve, crize economice sau calamități naturale, pot avea un caracter imprevizibil.
Alți factori care ar putea influența posibilitatea de prevedere a unui anumit
eveniment au fost indicați ca fiind personalitatea contractanților, profesia acestora sau
naționalitatea părților contractante. Astfel s-a arătat că trebuie recunoscută existența unor
diferențe între puterea de prevedere a unui bancher, inginer sau om de afaceri și cea a unui
muncitor agricol sau a unui muncitor necalificat, neavând toți aceeași aptitudine în a
prevedea evenimentele viitoare. Spre exemplu un om de afaceri sau un bancher va
prevedea mai ușor producerea unor evenimente economice, în timp ce unui astronom sau
geograf îi va fi mai ușor să prevadă evenimentele naturale. În acest context s-a vorbit
despre o „relativitate a noțiunii de imprevizibilitate care rezultă din situația intelectuală a
părților contractante”2.
1
Idem, p. 119
2
Idem, p. 120
41
Epoca în care se încheie un contract poate juca de asemenea un rol important în

aprecierea caracterului imprevizibil al evenimentelor ulterioare. Dacă contractul s-a
încheiat într-o perioadă de liniște, în care prețul mărfurilor a avut fluctuații normale, fără a
exista semne evidente ale unor schimbări probabile, totul indicând o evoluție lentă și
naturală a prețurilor, o schimbare bruscă a prețurilor poate avea un caracter imprevizibil.
Spre exemplu, în cadrul unui contract de închiriere pe termen lung, încheiat la începutul
anilor ’90, ar fi fost aproape imposibil de prevăzut explozia prețurilor imobilelor ce a avut
loc în anii următori, având în vedere perioada de stabilitate monetară ce a caracterizat
regimul comunist. De asemenea, în cadrul unui contract încheiat la începutul mileniului
trei, luarea în calcul a unei rate a inflației ridicate, era un fapt cât se poate de previzibil,
având în vedere perioada economică caracterizată prin inflație galopantă din perioada
1990-2000 din România.
1.4. Concluzii
Ca o concluzie a celor expuse mai sus, s-a arătat că sensul juridic al noțiunii de
„imprevizibilitate” este diferit de sensul obișnuit al cuvântului, putând fi caracterizat ca un
termen tehnico-juridic specific teoriei analizate1. Referirea la „imprevizibil” sau la
„imprevizibilitate” nu trebuie înțeleasă decât în sensul relativ al termenilor vizând
probabilitatea, vagă sau serioasă, raportată la momentul încheierii contractului, de
prevedere de către părți a producerii unui anumit eveniment pe parcursul executării
contractului. În mod sugestiv s-a remarcat2 că „imprevizibilul” specific teoriei analizate nu
are aceeași semnificație cu „imprevizibilul” ce rezultă din definiția cazului fortuit dată de
juristconsultul roman Vinnius: „Casum fortuitum definimus omne quod homano coeptu
previderi non potest, nec cui praevisio potest resisti.”3 În cadrul acestei teorii, termenul de
impreviziune este folosit cu înțelesul de imprevizibilitate scuzabilă și nu de
imprevizibilitate nescuzabilă, similară lipsei de prevedere. Caracterul scuzabil al
imprevizibilității rezultă din analiza criteriilor amintite mai sus.
1
2
Pentru o analiză detaliată a sensurilor literare şi juridice ale noţiunii de impreviziune a se vedea C.
Stoyanovitch, op. cit. p.118-128.
3
„Numim caz fortuit pe acela care depăşeşte posibilităţile de prevedere omeneşti şi căruia, chiar prevenit, nu
i-ai putea face faţă.” apud. R. I. Motica; D. Negrescu, op. cit., p. 39.
42
Așadar, sub aspect juridic, termenul de impreviziune se referă la efectele produse

asupra contractului în situația intervenirii unor evenimente relativ imprevizibile și care au
drept efect bulversarea echilibrului contractual.
2. DOMENIUL DE APLICARE
Deși în cuprinsul articolului 1271 nu se face vreo referire explicită la categoriile de
contracte susceptibile a li se aplica teoria impreviziunii, fiind formulat generic, lăsând
impresia că poate fi aplicat în cadrul oricărui tip de contract, față de specificul
impreviziunii, rezultă că aceasta nu se aplică tuturor contractelor, astfel că se impun
anumite nuanțări.
2.1. Contracte afectate de termen sau condiție suspensivă și

contracte cu executare succesivă
Alineatul al doilea al art. 1271 se referă la „executarea contractului” care a devenit
excesiv de oneroasă datorită schimbării excepționale a împrejurărilor, schimbări care,
conform alineatului al treilea lit. a), au intervenit după încheierea contractului. Rezultă
așadar că executarea obligațiilor contractuale trebuie să aibă loc fie la un anumit interval de
timp după încheierea contractului, fie periodic. Deci impreviziunea nu se poate aplica
contractelor cu executare imediată (instantanee)1 decât dacă sunt afectate de modalitatea
termenului sau a condiției suspensive. În schimb categoria predilectă de contracte căreia i
se adresează impreviziunea este cea a contractelor cu executare succesivă, contracte a căror
existență este de regulă de lungă durată2 .
Exemplul clasic3 de contract cu executare instantanee este cel al vânzării-
cumpărării. În cazul în care predarea bunului vândut și plata prețului are loc concomitent,
nu se pune problema aplicări teoriei impreviziunii. În schimb aceasta este aplicabilă dacă,
spre exemplu, părțile au prevăzut un termen pentru predarea bunului, termen în care
vânzătorul credea că va putea procura bunul, însă, datorită unor evenimente excepționale,
dobândirea acestuia a devenit excesiv de oneroasă pentru vânzător.
1
R. I. Motica, E. Lupan,Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 37;
2
A. Lisievici, Clauza de impreviziune, în Dreptul nr. 6/2010, p. 103
3
L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul. Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 122;
43
Așadar, o condiție sine qua non, pentru a putea vorbi de aplicarea teoriei
impreviziunii, indiferent de orice altă clasificare a contractelor, este aceea de a ne afla în
prezenta unui contract fie cu executare succesivă, fie afectat de un termen suspensiv1.
2.2. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale

Referindu-se la diferite categorii de contracte noul Cod civil, la articolul 1171,
clasifică contractele, luând în calcul conținutul lor2, în contracte sinalagmatice și contracte
unilaterale. Astfel se arată că un contract „este sinalagmatic atunci când obligațiile născute
din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar contractul este unilateral chiar
dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”.
Este evidentă aplicabilitatea impreviziunii în cazul contractelor sinalagmatice unde
obligațiile părților, fiind reciproce și interdependente, își au suportul cauzal una în cealaltă
astfel că este firesc a se apela la mecanismul impreviziunii pentru a se reface echilibrul
contractual în cazul deteriorării acestuia ca urmare a apariției unui eveniment neprevăzut.
Problema care se pune este aceea de a ști dacă impreviziunea se aplică și în cazul
contractelor unilaterale. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 1171 din noul Cod civil, în
cadrul acestei categorii de contracte doar una dintre părți își asumă obligații pe când
cealaltă parte are doar drepturi. Intră în cadrul acestei categorii contracte cum ar fi:
contractul de donație, contractul de împrumut de folosință (comodat), contractul de
împrumut de consumație, depozitul, promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare,
etc3.
Deși majoritatea autorilor, atunci când vorbesc despre domeniul de aplicare al
impreviziunii, fie lasă sub tăcere categoria contractelor unilaterale4, fie se referă doar la
contractele sinalagmatice, sugerând că ar fi excluse din câmpul de aplicare contractele
1
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.
565.
2
R. I. Motica, E. Lupan, op. cit. p.34.
3
G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civi. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
107.
4
C. E. Zamşa, op. cit. p. 67.; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I.Vidu, Tratat de elementar de drept civil. Obligaţiile.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 154.
44
unilaterale1, în ceea ce ne privește dorim să aducem argumente în a demonstra aplicarea

mecanismului impreviziunii și acestei categorii de contracte.
În cazul contractelor unilaterale debitorul își asumă anumite obligații luând în
calcul un anumit cost, estimând o anumită onerozitate a obligațiilor asumate. Chiar dacă
cealaltă parte nu își asumă vreo obligație, având doar calitatea de creditor, nu însemnă că
respectivul contract nu este echilibrat. Atâta timp cât părțile și-au dat liber consimțământul
la încheierea unui anumit contract, însemnă că acesta corespunde voinței acestora și pentru
ele respectivul contract este echilibrat, chiar dacă doar una dintre părți și-a asumat obligații
iar cealaltă parte a dobândit doar drepturi. În situația în care pe parcursul executării
contractului survine un eveniment neprevăzut care face ca echilibrul contractual să fie
perturbat iar obligația debitorului devine excesiv de oneroasă, este în logica lucrurilor a se
apela la teoria impreviziunii pentru a se reface echilibru inițial.
Posibilitatea aplicării impreviziunii și în cazul contractelor unilaterale nu este
exclusă de dispozițiile cuprinse în art. 1271 din noul Cod civil. Astfel, textul legal are o
aplicabilitate generală, în cuprinsul său nefăcându-se referire la excluderea vreunei anumite
categorii de contracte de la aplicare.
Un alt argument de text în sprijinul afirmației că impreviziunea se aplică
contractelor unilaterale îl găsim în cuprinsul alineatului întâi al art. 1271. Referindu-se la
faptul că executarea obligațiilor poate să devină mai oneroasă se arată că această
onerozitate sporită poate avea drept cauză fie „creșterea costurilor executării propriei
obligații, fie ... scăderea valorii contraprestației.” După cum se observă legiuitorul a luat în
calcul două ipoteze distincte, alternative, care ar putea genera creșterea onerozității
obligației asumate. Dacă cea de a doua ipoteză, cea a scăderii valorii contraprestației, are în
vedere numai contractele sinalagmatice, întrucât doar cu referire la aceste contracte putem
vorbi de o contraprestație, prima ipoteză credem că poate fi aplicată atât în cazul
contractelor sinalagmatice cât și în cazul contractelor unilaterale. Astfel, creșterea
costurilor executării propriei obligații se poate produce atât cu privire la una dintre
obligațiile interdependente asumate într-un contract sinalagmatic, dar poate viza și
obligația asumată în cadrul unui contract unilateral. Este adevărat că alineatul întâi al
1
P. Vasilescu, Drept civi. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 455; I.R. Urs, P.-E. Ispas, Drept
civil. Teoria Obligaţiilor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p.118.
45
textului legal precitat nu se referă la impreviziune ci enunță principiul pacta sunt servanda,
impreviziunea fiind reglementată la alineatele următoare, însă, din interpretarea logică și
gramaticală1 a întregului text de lege, se desprinde concluzia că și onerozitatea excesivă
este cauzată fie de creșterea costurilor executării propriei obligații, fie de scăderea valorii
contraprestației.
În aceeași clasificare a contractelor după conținutul lor, alături de categoria
contractelor sinalagmatice și a contractelor unilaterale, se regăsește și categoria
contractelor sinalagmatice imperfecte la care se referă partea finală a celei de a doua teze a
art. 1171 alin. 1, acele contracte unilaterale care dau naștere la obligații în sarcina ambelor
părți, obligații care însă nu sunt interdependente. Exemplul clasic2 de astfel de contract este
contractul de depozit, în situația în care depozitarul este nevoit să facă anumite cheltuieli
pentru conservarea bunului. Specific acestui tip de contract unilateral este aceea că
obligațiile părților nu sunt reciproce și interdependente. Atâta timp cât acceptăm
posibilitatea de aplicare a teorie impreviziunii atât în cazul contractelor sinalagmatice cât și
a celor unilaterale, este firesc ca aceasta să se aplice și în cazul contractelor sinalagmatice
imperfecte. Având în vedere specificul acestei categorii de contracte și anume lipsa de
reciprocitate și de interdependență a obligațiilor ce revin cocontractanților, în situația în
care instanța, făcând aplicarea mecanismului impreviziunii ar hotărî adaptarea contractului,
va trebui să procedeze ca și când ar avea în față un contract unilateral și un raport juridic
izvorât din îmbogățirea fără justă cauză.
În concluzie, credem că mecanismul impreviziunii se aplică atât în cazul
contractelor sinalagmatice cât și în cazul celor unilaterale sau sinalagmatice imperfecte.
2.3. Contracte cu titlu oneros și contracte gratuite

În funcție de scopul urmărit de părți, Codul civil (2009), la art. 1172, împarte
contractele în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit. Contractul cu titlu
oneros este acela prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, pe câtă vreme
1
L. Barac, Repere de interpretare în drept. Ghid de interpretare în materie civilă, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p.96.
2
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I.Vidu, op. cit., p. 72
46
în cadrul contractului cu titlu gratuit una dintre părți urmărește să procure celeilalte un
beneficiu fără a obține în schimb vreun avantaj1.
Aplicarea teoriei impreviziunii în cadrul contractelor cu titlu oneros este o
chestiune unanim acceptată, ba mai mult, unii autori merg până acolo în a afirma că
problema impreviziunii se pune numai în sfera obligațiilor izvorâte din contracte cu titlu
oneros2. S-a argumentat că ar fi excluse de la aplicarea impreviziunii contractele cu titlu
gratuit întrucât acestea au un caracter preponderent moral3.
În ceea ce ne privește credem, alături de alți autori4, că teoria impreviziunii este
aplicabilă și în cazul contractelor cu titlu gratuit, însă cu anumite nuanțări.
În mod tradițional5 categoria contractelor cu titlu gratuit se divide în liberalități și
contracte de servicii gratuite sau contracte dezinteresate.
Conform art. 984 alin. 2 Cod civil (2009) liberalitățile se pot face numai prin
donație sau prin legat cuprins în testament.
În aplicarea impreviziunii în cazul donațiilor, trebuie făcută distincție între donațiile
cu sarcini și donațiile fără sarcini.
În cazul donației fără sarcini identificăm mai multe argumente pentru care apreciem
că acest contract este exclus de la aplicarea teoriei impreviziunii.
Astfel, în cazul în care donatarul ar invoca diminuarea valorii bunului primit față de
momentul încheierii contractului, ca urmare a apariției unui eveniment neașteptat, atât
considerentele de ordin moral, despre care vorbea autorul amintit mai sus, cât și argumente
de text, exclud aplicarea impreviziunii. După cum rezultă din interpretarea coroborată a
primelor două alineate ale art. 1271 Cod civil (2009), impreviziunea îi vizează doar pe
debitori, doar pe cei care au de executat o obligație sau pe cei care executându-și obligația
sunt în pericol de a primi o contraprestație mult diminuată. Donatarul nu are decât calitatea
de creditor astfel că el nu poate invoca în favoarea sa impreviziunea.
În ceea ce îl privește pe donator, acesta nu va putea invoca în favoarea sa
impreviziunea, solicitând diminuarea donației sau încetarea contractului, întrucât o astfel
1
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL Educational, Bucureşti,
1998, p. 31.
2
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I.Vidu, op. cit . p.154.
3
4
5
R. I. Motica, E. Lupan, op. cit. p.37.
47
de măsură ar veni în conflict cu principiul irevocabilității donațiilor, statuat de art. 1015

Cod civil (2009), și ar reprezenta un alt caz de revocare a donației, contrar prevederilor art.
1020 Cod civil (2009).
În cazul donațiilor cu sarcini, sub titulatura „revizuirea condițiilor și a sarcinilor”,
Cod civil (2009) reglementează la art. 1006-1008 un caz particular de aplicare a teoriei
impreviziunii1. Potrivit art. 1006 Cod civil (2009), „dacă, din cauza unor situații
imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite ulterior acceptării liberalității,
îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea
sarcinilor sau a condițiilor”. Fără a intra în detalii, întrucât vom analiza într-un capitol
ulterior acest caz particular de impreviziune, dorim doar a preciza că prin reglementarea
amintită s-a realizat o adaptare a teoriei la specificul liberalităților.
Spre deosebire de categoria liberalităților, de a căror esență este realizarea unei
transmisiuni cu caracter patrimonial, contractele de servicii gratuite sau contractele
dezinteresate presupun prestarea unui serviciu, însă fără a avea drept consecință însărăcirea
prestatorului și îmbogățirea beneficiarului. Intră, spre exemplu, în această categorie de
contracte: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul de consumație
gratuit, etc.
Deși față de modul de reglementare a acestor contracte numite ne este greu a ne
imagina vreo situație în care s-ar putea aplica mecanismul impreviziunii considerăm că de
principiu aceasta se aplică și acestor contracte. În acest sens ar fi argumentele expuse
atunci când ne-am referit la contractele unilaterale, care s-ar aplica, mutatis mutandis, și
aici.
Atât sub vechea reglementare2 cât și cu referire la actuala reglementare3, se dă
drept exemplu de contract cu titlul gratuit, căruia legiuitorul a dorit să i se aplice teoria
impreviziunii, contractul de voluntariat care face parte din categoria contractelor
dezinteresate. Actualmente contractul de voluntariat este reglementat prin Legea 78/2014
în cadrul căreia, la art. 19, se prevede că: „dacă pe parcursul executării contractului de
1
G. C. Frenţiu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II. Art. 953-1649, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p.99
2
C. E. Zamşa, op. cit. p.70
3
I.R. Urs, P.-E. Ispas, op. cit. p.118
48
voluntariat intervine, independent de voința părților, o situație de natură să îngreuneze

executarea obligațiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situația
face imposibilă executarea contractului, acesta încetează de plin drept”. Aceste dispoziții
legale nu reprezintă altceva decât adaptarea impreviziunii la specificul acestor contracte și
confirmă aplicarea teoriei și cu privire la contractele de servicii gratuite sau contractele
dezinteresate.
2.4. Contracte comutative și contracte aleatorii

O altă clasificare a contractelor, în contracte comutative și contracte aleatorii, o
găsim reglementată la art. 1173 Cod civil (2009). Contractul comutativ este definit ca fiind
contractul în care, încă de la momentul încheierii sale, existența drepturilor și a obligațiilor
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Contractul aleatoriu
este cel care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre ele șansa
unui câștig sau o expune totodată la riscurile unei pierderi, ce depinde de un eveniment
viitor și incert.
Aplicarea mecanismului impreviziunii în cadrul contractelor comutative reprezintă
o chestiune unanim admisă, necontestată, la fel ca și în cazul contractelor sinalagmatice 1.
Este firesc să fie așa întrucât în cazul contractelor comutative părțile își cântăresc încă de la
încheierea contractului întinderea obligațiilor asumate, cunoscându-le încă de pe atunci
onerozitatea. Pentru ele, această comparare a onerozității obligațiilor asumate, le dă măsura
echilibrului contractual. În situația în care o obligație devine excesiv de oneroasă ca urmare
a apariției unei situații excepționale echilibrul contractual este rupt, astfel că este firesc a se
apela la mecanismul impreviziunii pentru refacerea acestuia.
În literatura de specialitate este controversată problema de a ști dacă impreviziunea
se aplică sau nu, și în cazul contractelor aleatorii. Astfel, unii autori au fost de părere că
mecanismul impreviziunii nu se poate aplica contractelor aleatorii și celor cu caracter
speculativ2, pe câtă vreme alți doctrinari3 au fost de părere că mecanismul impreviziunii, ca
1
P. Vasilescu Drept civi. op. cit., p. 455
2
M. Planiol, G Ripert, Traté practique de droit civil français, tom. VI, Ed. L.G.D.J., Paris, 1952, par P.
Esmein, p. 537.
3
M.-M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 72.
49
regulă, se poate aplica contractelor aleatorii, fiind incompatibil doar cu contractele

speculative, privite ca subcategorie a acestora1.
În ceea ce ne privește considerăm că, de principiu, impreviziunea se poate aplica și
contractelor aleatorii, acesta nefiind altceva decât o varietate a contractelor cu titlu oneros 2.
În mod obișnuit la încheierea unui contract aleatoriu părțile își asumă un anumit risc de
pierdere sau de câștig ce depinde de anumite evenimente viitoare și incerte. Acest risc
reprezintă un alea inițial în funcție de care părțile apreciază ca fiind echilibrat contractul
încheiat. Atunci când apare un eveniment neprevăzut care adaugă un alea suplimentat
contractului, se poate concepe aplicarea mecanismului impreviziunii3.
Actuala reglementare exclude parțial de la aplicarea impreviziunii contractele de
rentă viageră și de întreținere, în sensul că durata vieții beneficiarului rentei ori a
întreținerii nu poate constitui motiv de impreviziune. Astfel, art. 2252 alin. 2 Cod civil
(2009) prevede că: „debirentierul este ținut la plata rentei până la decesul persoanei pe
durata vieții căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni
prestarea acesteia”. Prin art. 148 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului
civil, rigoarea textului legal pre citat a font atenuată, precizându-se că respectivele
dispoziții „nu împiedică aplicarea în cazul contractului de rentă viageră a art. 1271 din
Codul civil în privința împrejurărilor survenite pe parcursul executării contractului, care
nu sunt determinate de durata vieții persoanei până la decesul căreia a fost constituită
renta.” Aceleași reguli sunt aplicabile și în cazul contractelor de întreținere avându-se în
vedere prevederile art. 2256 care fac trimitere la dispozițiile art. 2252 Cod civil (2009).
Contractele speculative sunt acele contracte aleatorii în care elementul alea are o
dependență totală sau extrem de mare de hazard, evenimentul viitor de care depinde fiind
imposibil, sau aproape imposibil de prevăzut sau de estimat4. Spre exemplu intră în această
categorie contractul de joc și prinsoare sau tranzacțiile bursiere. Prin natura lor aceste
contracte exclud aplicarea impreviziunii. Astfel, așa cum s-a arătat5, în cazul tranzacțiilor
bursiere cumpărătorul este un speculator. El speră să obțină un profit ca urmare a unei
1
J. Ghestin, M. Billiau, Le prix dans les contrats de longue durée, Ed. L.G.D.J., Paris, 1990, p. 111.
2
P. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Drept civil. Contracte speciale, Defrenois, Paris, 2007, tradusă de
Diana Dănişor, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 531
3
M.-M. Pivniceru, op. cit. p. 73;
4
P. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, ibidem.
5
J. Ghestin, M. Billiau, op. cit. p. 111;
50
diferențe de curs, dar în același timp își asumă riscul de a pierde dacă lucrurile decurg
contrar așteptărilor sale. Se poate afirma că, într-un anumit fel, imprevizibilul este de
esența acestor contracte. Cum plastic s-a spus1 : „la spéculation chasse lìmprévision”2.
2.5. Concluzii
Așadar, teoria impreviziunii se aplică numai contractelor în care executarea
obligațiilor nu este concomitentă cu formarea contractului, adică contractelor afectate de
un termen sau condiție suspensivă ori contractelor cu executare succesivă.
Verificându-se această cerință temporală, o gamă variantă de contracte sunt
susceptibile de a intra în câmpul de aplicare a impreviziunii. Chiar dacă domeniul predilect
de aplicare al teoriei îl reprezintă contractele sinalagmatice, cu titlu oneros și comutative,
teoria poate fi aplicată și în cazul contractelor unilaterale sau a celor cu titlu gratuit ori în
cazul contractelor aleatorii.
În mod explicit, în actuala reglementare, sunt excluse parțial de la aplicarea
impreviziunii contractele de rentă viageră și contractele de întreținere. De asemenea, pentru
argumentele expuse mai sus, impreviziunea nu se poate aplica contractelor de donație fără
sarcini.
3. FUNDAMENTUL JURIDIC AL TEORIEI IMPREVIZIUNII

3.1. Considerații prealabile
Identificarea fundamentului juridic al teoriei impreviziunii, al principiilor pe care se

eșafodează această teorie, a reprezentat o preocupare centrală a tuturor celor care au studiat
această teorie.
În sistemele de drept în care impreviziunea nu s-a bucurat de o reglementare legală
explicită, precum sistemul de drept civil autohton, dezvoltat sub imperiul Codului civil de
la 1864, identificarea principiilor de drept sau a unor instituții juridice consacrate legislativ,
care să justifice acceptarea teoriei impreviziunii, a reprezentat o condiție sine qua non în
1
Ibidem.
2
“Speculația elimină impreviziunea (t.n)”
51
demersul intelectual de decelare a condițiilor de aplicare și al mecanismului de

funcționarea al acestei teorii.
Găsirea și explicarea fundamentului juridic al teoriei impreviziunii, sunt necesare
nu numai pentru a demonstra de ce este aplicabilă teoria chiar și în lipsa unor prevederi
legale exprese, în acest sens, ci și fiindcă astfel, prin identificarea resorturilor, a principiilor
fundamentale de drept, pe care aceasta se așază, se pot defini atât condițiile de aplicare ale
teoriei, precum și limitele de aplicare ale acesteia.
Identificarea acelor principii imuabile ale dreptului pe care se înalță teoria
impreviziunii este poate cu atât mai necesară, cu cât aplicarea mecanismului impreviziunii
poate să ducă la modificarea radicală a condițiilor contractuale inițiale, existând astfel
aparența unei intervenții brutale asupra principiului autonomiei de voință a părților și a
principiului forței obligatorii a contractului, principii sacrosante ale dreptului civil.
De aceea explicarea relației dintre aceste din urmă principii și principiile
identificate, ca reprezentând fundamentul teoriei impreviziunii, are rolul atât de a justifica
aplicarea teoriei, cât mai ales de a trasa jaloanele între care, în cazuri concrete, se poate
aplica mecanismul impreviziunii.
În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm succint, diversele fundamente
identificate de doctrină, pentru a justifica existența teoriei și/sau aplicarea ei, apoi vom
încerca să stabilim principiile avute în vedere de legiuitor, în trasarea limitelor de aplicare a
teoriei impreviziunii pe care a reglementat-o la art. 1271 Cod civil (2009), exprimându-ne
punctul de vedere și cu privire la raportul dintre principiul forței obligatorii a contractului
și impreviziunea contractuală.
3.2. Principii de drept și teorii propuse în literatura de specialitate

pentru fundamentarea teoriei impreviziunii
Pentru început vom realiza o trecere în revistă a principalelor principii și teorii
propuse atât în țară, sub imperiul Codului civil de la 1864, cât și în străinătate, lăsând la
final prezentarea principiilor care reprezintă, în opinia noastră, fundamentul teoriei
impreviziunii astfel cum este ea reglementată în prezent.
52
3.2.1. Teoria clauzei subînțelese: „rebus sic standibus”

Una dintre cele mai vechi teorii care au încercat să justifice modificarea acordului
inițial de voință, urmare a intervenirii unui eveniment imprevizibil, a fost teoria cunoscută
sub denumirea „rebus sic stantibus”. Așa cum am arătat în capitolul precedent1, germenii
apariției acestei teorii au fost identificați în lucrările jurisconsulților romani precum și în
scrierile filozofice ale lui Cicero și Seneca.
În secolele al XII-lea și al XIII-lea ideile celor doi filozofi au fost preluate și
adaptate principiilor creștine de către canoniști, care au fost primii ce au edictat teoria
cunoscută sub numele de „rebus sic stantibus”. Denumirea acesteia provine de la
prescurtarea formulei „Contractus qui habent tractum succesivum et dependentiam de
futuro rebus sic standibus intelliguntur” pe care Sf. Toma d’Aquino, unul dintre cei mai de
seamă reprezentanți ai canoniștilor, o considera ca fiind subînțeleasă în legătură cu orice
jurământ sau promisiune.
Teoria modernă a clauzei „rebus sic stantibus” pleacă de la vechile idei, enunțate
de canoniști și dezvoltate de postglosatori, privind existența în contracte a unei clauze
tacite. Potrivit acesteia, în contractele cu executare succesivă există o clauză tacită
subînțeleasă, în virtutea căreia contractele vor fi executate, atâta timp, cât situația de fapt
din momentul formării contractului – cum ar fi costul vieții, valoarea monetară, sănătatea
contractanților - rămâne neschimbată și pe parcursul executării contractului. Practic, așa
cum s-a arătat2, toate contractele care nu sunt cu executare instantanee (uno ictu), se
formează, dacă nu există o convenție contrară, având inclusă această condiție rezolutorie
tacită, constând în aceea că starea de fapt avută în vedere la momentul încheierii
contractului, să rămână aceeași pe parcursul executării acestuia. Dacă această condiție nu
se realizează, adică situația avută în vedere de contractanți nu se modifică, aceștia sunt
ținuți să execute contractul. Dacă, dimpotrivă, condiția se îndeplinește contractul va fi
rezoluționat iar părțile vor fi eliberate de obligațiile asumate.
Susținătorii3 acestei teorii, afirmă că aceasta ar fi de preferat altor încercări de a
justifica aplicarea impreviziunii, întrucât se bazează pe interpretarea voinței părților,
1
A se vedea supra p. 9.
2
3
J. Lartigolle, Justice comutative et droit positif, ed. Péchade, 1957, p. 113 și urm.
53
putând fi ancorată în dispozițiile art. 1156 Cod civil francez (în numerotarea anterioară
anului 2016, similar art. 977 din Codul civil român de la1864), conform cărora, judecătorul
trebuie să interpreteze contractul ținând cont nu numai de sensul literal al termenilor ci și
de intenția comună a părților.
În felul acesta, aplicarea impreviziunii s-ar face ca urmare a interpretării voinței
comune a părților de către judecător, și nu în baza unor aprecieri personale ale
magistratului. Având drept fundament voința părților, nu ar exista nici o atingere la adresa
principiilor fundamentale ale dreptului care se referă la autonomia de voință, la forța
obligatorie a contractului sau la securitatea juridică1.
Autorii favorabili acestei teorii au identificat trei condiții, ce trebuie îndeplinite
cumulativ, pentru aplicarea teoriei: evenimentul trebuie să fie imprevizibil în momentul
încheierii contractului, trebuie să fie exterior debitorului, și trebuie să provoace o
schimbare foarte importantă a prestațiilor contractuale. Dacă aceste condiții sunt
îndeplinite, potrivit teoriei analizate, se presupune că părțile nu mai doresc continuarea
convenției lor în aceste circumstanțe2.
Referindu-se la factorul perturbator al circumstanțelor contractuale, s-a arătat3 că nu
este suficient să intervină un eveniment imprevizibil, ci este necesar ca respectivul
eveniment să afecteze circumstanțele considerate de părți determinante pentru darea
consimțământul lor la încheierea contractului. Cu privire la efectele clauzei în discuție
asupra contractului, același autor considera că această clauză „(...) on se trouve à mi-
chemin entre une clause dàdptation automatique, dont les effets se déclanchent dès la
survenance de l`événement, et une clause de force majeure, dont lèffet est dàlléger la
charge de la preuve pesant sur le débiteur de lòbligation inexécutée”4.
După cum s-a arătat5, această teorie a fost aspru criticată de majoritatea doctrinei
civile franceze din secolele al XIX-lea și al XX-lea care i-au reproșat atât un caracter
artificial, cât și faptul că exagerează rolul judecătorului. În acest sens s-a subliniat că teoria
exagerează rolul judecătorului întrucât acesta trebuie să încerce să găsească voința comună
1
A. Bomsel, op. cit. p. 55.
2
Idem. p. 50.
3
L. Thibierge, op. cit. p. 128.
4
„(...)se găsește la jumătatea distanței dintre o clauză de adaptare automată, a cărei efect se declanșează în
momentul survenirii evenimentului, și o clauză de forță majoră, al cărei efect este de a ușura sarcina probei
debitorului obligației neexecutate"(t.n.), ibidem.
5
G. Piette, La corection du contract, Tome I, ed. Presses Universitaires D Àix-Marseille, 2004, p. 207.
54
și prezumată a părților ceea ce nu este deloc ușor. Caracterul artificial constă în aceea că se
referă la intenția comună a părților care ar fi dorit inserarea unei clauze tacite în contractul
încheiat, ceea ce este mai degrabă o ficțiune decât o realitate.
Mai mult, unii autori1 au calificat această teorie ca fiind mai degrabă o „acrobație
juridică”, și se întrebau dacă nu cumva pune în sarcina părților o previziune pe care ele nu
au făcut-o, ajungându-se astfel la completarea voinței contractanților și nu la interpretarea
acesteia.
Tot în legătură cu caracterul artificial al prezumării existenței clauzei „rebus sic
stantibus” s-a arătat2 că teoria se bazează pe o interpretare discutabilă a voinței părților,
potrivit căreia acestea nu ar fi dorit să își asume riscurile viitoare și că ar fi condiționat
angajamentul lor de menținerea, pe parcursul executării, a circumstanțelor de la momentul
formării contractului, dorind să se protejeze de schimbările ce ar putea surveni. S-a
susținut3 că existența unei astfel de prezumții nu este deloc indiscutabilă întrucât, este
posibil, la fel de bine, a se susține că, dacă părțile nu au inserat în contractul lor o clauză de
adaptare, aceasta este pentru că au dorit, cu siguranță, să suporte riscurile favorabile sau
nefavorabile ale variațiilor economice și monetare. La fel cum se poate considera că părțile
nu ar fi contractat dacă ar fi avut cunoștință de posibilitatea schimbărilor viitoare, tot așa de
bine, se poate spune că ele au contractat tocmai în considerare acestor riscuri, în ideea de a
obține un profit. În contractele de lungă durată, chiar dacă părțile nu vor putea prevedea cu
exactitate circumstanțele viitoare, ele prevăd că în viitor se vor modifica unele dintre
circumstanțele prezente4. S-a arătat5 că toate contractele având o anumită durată au fost
încheiate și fiindcă părțile au dorit să se asigure împotriva fluctuațiilor ulterioare, fluctuații
de care părțile au fost conștiente că se vor produce. Ar fi în natura însăși a acestor contracte
asumarea unui risc de către una sau alta dintre părți, risc necesar pentru menținerea
stabilității tranzacțiilor.
Tot în dreptul francez, teoria clauzei „rebus sic stantibus” a fost criticată și sub
aspectul efectelor sale excesive, pe care le produce asupra contractului. Astfel, unii autori6
1
P. Voirin, De lìmprévision dans les rapports de droit privé, thèse Nancy, 1922, p. 131.
2
L. Thibierge, op. cit. p. 135,
3
G. Ripert, La régle morale dans les obligations civiles, ediția a 4-a, Ed. LGDJ, 1949, p. 81.
4
Idem. p. 82.
5
6
L. Aynés, Lìmprévision en droit privé, Revue de jurisprudence commerciale, 2005, nr. 11, p.380.
55
au considerat că admiterea existenței clauzei în discuție, ar conduce la rezilierea

contractului. În consecință, dacă această clauză se manifestă precum o condiție rezolutorie,
atunci ar trebui admis că efectul său este acela de desființare, cu efect retroactiv, a
contractului încheiat, fapt ce presupune restituirea prestațiilor ca efect al repunerii părților
în situația anterioară. Ori, în cazul contractelor de lungă durată, ar fi greu de acceptat o
astfel de sancțiune, pentru situația intervenirii unei situații de impreviziune, întrucât,
practic, părțile ar fi puse în fața unei alegeri: menținerea contractului în forma inițială sau
dispariția acestuia1.
Dacă s-ar admite că respectiva clauză nu reprezintă de fapt o condiție rezolutorie ci
un termen extinctiv tacit, s-a susținut2 că criticile prezentate anterior s-ar estompa parțial
dat fiind faptul că, în cazul intervenirii unui termen extinctiv, contractul nu este desființat
cu efecte retroactive, ceea ce ar presupune restituirea prestațiilor, ci ar fi afectate doar
efectele viitoare ale contractului. Practic, în această ipoteză, efectul atașat clauzei „rebus
sic stantibus”, ar consta în constatarea imposibilității continuării în viitor a raporturilor
contractuale.
În forma propusă teoria a fost considerată3 ca fiind periculoasă, intervenind de
fiecare dată când apare o schimbare în raport cu circumstanțele originare, ajungând să
suprime instituția contractelor cu executare succesivă întrucât nici un contract de această
natură, care presupune o anumită durată, nu este în măsură să conserve pe parcursul
executării sale o stare de fapt identică cu cea de la început dat fiind faptul că schimbările se
produc tot timpul.
După cum s-a remarcat4, criticile împotriva teoriei clauzei „rebus sic stantibus”
sunt întărite de dezvoltarea considerabilă a clauzelor de corecție a contractului și în
particular de utilizare clauzei de hardship, care are același obiect ca și clauza „rebus sic
stantibus”, răspunzând situațiilor de apariție a unei situații de bulversare a economiei
contractuale. Această clauză prezintă avantajul că este scrisă și nu se bazează pe voința
prezumată a părților.
1
2
Ibidem.
3
4
G. Piette, op. cit. p. 207.
56
În concluzie, principala critică ce s-a adus aceste teorii, pleacă de la faptul că ea se

fundamentează pe teoria autonomiei de voință încercând să găsească voința comună a
părților acolo unde ea nu există. Realitatea este că părțile nu au luat în calcul intervenirea
unei situații de impreviziune și nu au prevăzut ce se întâmplă cu contractul lor pentru astfel
de ipoteze. În acest sens s-a apreciat că dispozițiile art. 1156 Cod civil francez nu sunt
aplicabile, întrucât ele presupun interpretarea termenilor literali în concordanță cu voința
internă a părților, ori părțile nu au prevăzut nimic în contract cu referire la situațiile de
impreviziune.1
3.2.2. Forța majoră ca fundament al impreviziunii

Asemănarea între instituția juridică a forței majore și teoria impreviziunii a făcut
posibilă găsirea unor argumente care ar fi justificat aplicarea acestei din urmă teorii prin
raportare la prevederile legale care reglementau efectele forței majore: art. 1148 Cod civil
francez (în numerotarea anterioară anului 2016) și respectiv art. 1083 Cod civil român
(1864).
S-a arătat2 că cele două instituții se asemănă prin aceea că și una și cealaltă derogă
de la caracterul absolut al principiului forței obligatorii a convențiilor, fiind generate de
evenimente neprevăzute, posterioare încheierii contractului și a căror survenire nu este
imputabilă nici uneia dintre părți. Cea mai importantă diferență dintre acestea este dată de
efectele pe care evenimentul survenit le are asupra executării contractului, în sensul că, în
cazul forței majore, executarea devine imposibilă, iar în cazul impreviziunii, executarea
devine excesiv de oneroasă fără a fi complet imposibil de executat. O altă diferență între
cele două instituții este aceea că în cazul forței majore, contractul este desființat fără daune
interese pentru neexecutare, iar în caz de impreviziune el poate fi fie desființat cu sau fără
acordarea unor despăgubiri, fie suspendat, fie prelungit, fie modificat, în funcție de
circumstanțe.
În contextul Primului Război Mondial, autorii care s-au ocupat de studiul teoriei
impreviziunii au încercat să găsească un cadru legal pentru aplicarea acestei teorii și astfel
au apelat la dispozițiile legale referitoare la forță majoră și cazul fortuit, instituții cu care
1
P. Voirin, op. cit. p. 131.
2
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 429;
57
impreviziunea se asemăna cel mai mult. Autorii în discuție au interpretat prevederile

articolului 1148 Cod Civil francez (similare articolului 1083 Cod civil român-1864) care
folosește sintagma „a été empêché” (a fost împiedicat-t.n.), fără a se referi la faptul că
executarea trebuie să fie material imposibilă. Plecând de la aceste prevederi legale s-a pus
întrebarea, dacă împiedicarea pe care o suferă debitorul în executarea obligației trebuie să
fie una absolută sau relativă, ori dacă poate fi de ordin material, economic sau moral. De
asemenea s-a mai discutat dacă nu cumva, în contextul războiului, nu ar fi trebuit asimilate
forței majore acele situații în care eforturile debitorului pentru executarea obligației
promise ar fi exagerate și ar avea drept efect transformarea obligației asumate într-una
excesiv de oneroasă și dificil de îndeplinit1.
Dreptul român nu a rămas străin acestor dezbateri ale doctrinei franceze,
susținându-se2 și pe plan național, că aplicarea teoriei impreviziunii își poate găsi
fundamentul în prevederile art. 1083 Cod civil (1864).
Autorul în discuție pleca în analiza sa de la acele situații produse de evenimente
neprevăzute care nu cauzează o imposibilitate a executării obligațiilor, însă, obligarea
debitorului la executare ar avea drept efect ruina acestuia. Comparând cazurile generatoare
de forță majoră și cele care intră în sfera de aplicare a teoriei impreviziunii, se ajunge la
concluzia că ele sunt identice, existând diferențe doar cantitative, constând în efectele
evenimentului asupra executării obligațiilor, fapt ce ar impune reconsiderarea teoriei
clasice a cazului fortuit. Interpretând prevederile art. 1083 Cod civil (1864), mai precis a
înțelesului verbului „a popri”, care, conform teoriei clasice a cazului fortuit, conduce la
concluzia că imposibilitatea de executare trebuie să fie una absolută, se ajunge la concluzia
că, de fapt, nici în teoria clasică a cazului fortuit, nu este vorba despre o imposibilitatea de
executare ci de o greutate extraordinar de mare precum în cazul impreviziunii. Pentru a-și
dovedi afirmațiile, pleacă de la câteva exemple de forță majoră, cum ar fi un cutremur ce
dărâmă o casă sau un fulger ce omoară un cal, situații în care este necontestat faptul că
debitorul ar fi exonerat de obligația de predare a casei sau a calului. În realitate, conform
opiniei autorului citat, nu ar fi vorba despre o imposibilitate de executare întrucât nimic nu
1
Idem, p. 429-431;
2
Al. Otetelișanu, op. cit. p 166-182;
58
îl împiedică pe debitor să reconstruiască casa sau sa cumpere un alt cal pentru a-și putea
executa obligația de predare.
Opinia ante-menționată a fost criticată, susținându-se1 că aspectele de
imposibilitate și respectiv de onerozitate excesivă, ar trebui să se raporteze doar la efectele
contractului pe care părțile le-au urmărit în momentul încheierii acestuia, adică la
obligațiile pe care și le-au asumat. Astfel, prin raportare la exemplul dat cu privire la casa
distrusa de cutremur, s-a arătat că, din punct de vedere material, nimic nu îl împiedică pe
debitor să reconstruiască casă, putând face acest lucru dacă dorește, însă ceea ce contează
este dacă părțile s-au obligat la așa ceva pentru ipoteza survenirii unei situații de forță
majoră. Așadar imposibilitatea de predare trebuie raportată la voința juridică a părților, la
obligațiile contractate de acestea, întrucât art. 1083 Cod civil (1864) face referire la
împiedicarea debitorului de a da sau de a face „aceea la care se obligase”.
Relativ recent, în dreptul francez, pornindu-se de la modificările jurisprudențiale
survenite de a lungul timpului cu privire la concepția clasică a forței majore, s-a încercat2,
din nou, ancorarea teoriei impreviziunii în instituția forței majore.
Astfel, în accepțiunea clasică, forța majoră se prezintă drept rezultatul unui
eveniment imprevizibil, irezistibil și întotdeauna exterior celui care îl invocă. Doar dacă
sunt îndeplinite aceste trei condiții în mod cumulativ, forța majoră are efect exonerator de
răspundere. Imprevizibilitatea evenimentului presupune ca acesta să nu poată fi prevăzut
de debitor în momentul încheierii contractului. Evenimentul trebuie să îl surprindă pe
debitor, să fie neobișnuit, rar și să survină în mod intempestiv. Condiția irezistibilității era
considerată ca fiind îndeplinită dacă debitorul era în imposibilitatea totală de a face față
evenimentului, ce trebuia să aibă un caracter insurmontabil pentru toate persoanele aflate în
aceeași situație. Condiția exteriorității se considera a fi îndeplinită dacă producerea
evenimentului nu avea nicio legătură cu conduita unuia sau alteia dintre părți.
Conform autoarei citate, condiția exteriorității a fost prima contestată, mai ales de
doctrina și jurisprudența dreptului muncii. Astfel, îmbolnăvirea angajatului sau greva
spontană au fost considerate ca fiind situații de forță majoră cu efect exonerator de
răspundere al debitorului. Cu privire la îmbolnăvirea salariatului, jurisprudența a statuat că
1
C.E. Zamșa, op. cit. p.142-143;
2
G. Piette, op. cit. p. 209-221;
59
poate să determine exonerarea debitorului în măsura în care aceasta este imprevizibilă,

suficient de gravă și de lungă durată pentru a fi considerată irezistibilă. De asemenea, greva
poate fi analizată ca un eveniment de forță majoră dacă, pe parcursul executării
contractului, încetarea muncii intervine fără preaviz.
O altă trăsătură a forței majore care a fost pusă în discuție, a fost cea a
imprevizibilității. Cu privire la aceasta, aceeași autoare1 arată că instanța supremă a decis
că, pentru ca o situație să fie considerată de forță majoră, trebuie să fie irezistibilă și
insurmontabilă și că, dacă debitorul a întreprins toate măsurile necesare pentru evitarea
evenimentului, poate fi exonerat de răspundere. Practic se admite că există forță majoră
chiar dacă evenimentul este previzibil, dacă el este irezistibil, insurmontabil și inevitabil.
Cu alte cuvinte imprevizibilitatea nu constituie decât un indiciu al inevitabilității. În felul
acesta s-a ajuns a fi înlocuită condiția imprevizibilității cu cea a inevitabilității.
Și cu privire la condiția irezistibilității, s-a arătat2 că jurisprudența recentă a atenuat
din rigoarea concepției clasice, admițându-se că este exonerat de răspundere un
întreprinzător care a întâlnit dificultăți în executarea comenzii primite, datorită concediului
plătit în care intrase subcontractantul său. Întrucât, în acest caz, întreprinzătorul nu a fost
în imposibilitate absolută de executare a obligației, noile tendințe nu fac decât să admită că
un eveniment care face foarte dificil sau foarte oneros executarea obligațiilor contractuale,
poate fi calificat ca fiind forță majoră.
Această evoluție a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment
pentru a fi considerat constitutiv de forță majoră, apropie teoria impreviziunii de forța
majoră. Faptul că nu mai este necesar ca evenimentul să cauzeze o imposibilitate absolută
de executare și că se admite că există forță majoră chiar și atunci când debitorul se
confruntă cu dificultăți de executare anormale și independente de voința sa, au constituit
suficiente argumente pentru a justifica aplicarea teoriei impreviziunii urmare a
fundamentării ei pe forța majoră. În această ordine de idei s-a susținut3 necesitatea
admiterii forței majore și pentru imposibilitatea economică de executare a obligațiilor,
1
Idem, p. 211-212;
2
Ibidem
3
P. H. Antonmattei, Contribution à l`étude de la force majeure, Bibl. dr. privé, LGDJ, Paris, 1992, tom.220,
p 63;
60
argumentând că debitorul trebuie exonerat și atunci când demonstrează că se găsește în

imposibilitatea economică și financiară de executare obligațiilor asumate.
Așa cum s-a arătat1 în dreptul francez, aceste considerații doctrinare, nu au avut o
susținere amplă, fiind aplicate în practică în mod izolat. Deși li s-a recunoscut meritul de a
aduce în discuție necesitatea admiterii teoriei impreviziunii, aceste opinii au fost criticate
întrucât confundă o instituție bine conturată în doctrină și jurisprudență, cum este cea a
forței majore, cu o instituție nouă, ale cărei trăsături abia încep să se contureze. S-a susținut
totodată, că nu se poate introduce în dreptul pozitiv teoria impreviziunii prin raportare la
teoria forței majore, întrucât cele două instituții nu pot fi asimilate dat fiind intenția
legiuitorului de la 1804 care, referindu-se la forța majoră, nu a avut în nici un caz în vedere
teoria impreviziunii.
3.2.3. Previzibilitatea prejudiciului ca fundament al impreviziunii

Încercarea de a găsi o justificare legală pentru aplicarea teoriei impreviziunii, i-a
făcut pe unii autori să vadă în prevederile legale referitoare la previzibilitatea prejudiciului
fundamentul aplicării teoriei impreviziunii. Atât Codul civil francez cât și vechiul Cod civil
român conțineau dispoziții similare referitoare la întinderea prejudiciului pe care debitorul
poate fi obligat sa îl suporte în caz de neexecutare. Astfel, conform articolului 1085 Cod
civil român (1864), care a preluat conținutul textului aflat în Codul Civil francez la
articolul 1150 (în numerotarea anterioară modificării din anul 2016), „debitorul nu
răspunde decât de daunele interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la
facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său”.
Plecând de la aceste prevederi legale a fost dezvoltată următoarea argumentație
pentru a justifica aplicarea teoriei impreviziunii: atunci când debitorul refuză să execute
obligația, contractul este rezoluționat și creditorul are dreptul la daune interese. Dacă
refuzul executării este urmarea unui caz de impreviziune, cuantumul daunelor interese este
limitat, conform articolului 1150 Cod civil francez (în numerotarea anterioară modificării
din anul 2016) - sau art. 1085 Cod civil (1864) -, întrucât acest articol ar institui o obligație
legală de plafonare a prejudiciului, în sarcina creditorului, pentru situațiile în care valoarea
obligației s-ar augmenta dincolo de limitele previzibile la momentul încheierii contractului.
1
61
Astfel, atunci când se pune problema executării unei obligații rezultând dintr-un
contact afectat de impreviziune, creditorul este obligat, conform prevederilor articolului
1.150 Cod civil francez (în numerotarea anterioară modificării din anul 2016), de a accepta
o limitare a creanței sale la valoarea maximă previzibilă a câștigului pe care îl putea
spera în momentul încheierii contractului1.
Conform acestei teorii, dacă debitorul refuză executarea, iar după rezilierea
contractului creditorul are totuși nevoie de bunul ce a făcut obiectul contractului afectat de
impreviziune, el poate să îl procure din altă parte fără a fi, însă, îndreptățit să ceară de la
debitorul său diferența de valoare, dintre suma plătită pentru achiziționarea lui și suma cu
care a fost despăgubit în temeiul articolului 1150 Cod civil francez (în numerotarea
anterioară modificării din anul 2016).
În schimb, dacă debitorul nu refuză executarea contractului și se oferă să livreze
bunul promis, însă valoarea acestuia este mai mare decât valoarea maximă previzibilă a
respectivului bun, datorită circumstanțelor neprevăzute, el este îndreptățit să ceară de la
creditor o mărire a prețului. Acest lucru ar fi posibil întrucât articolul 1150 Cod civil
francez(în numerotarea anterioară modificării din anul 2016) instituie o obligație legală în
sarcina creditorului, datorită căreia nu poate pretinde decât plusul de valoare previzibil al
bunului raportat la momentul încheierii contractului, astfel că obligația executată de
debitor, având o valoare superioară, dă dreptul acestuia la o augmentare a prețului pretins2.
Pe plan național teoria a fost preluată într-o manieră similară, susținându-se că
dispozițiile articolului 1085 Cod civil (1864), atâta timp cât se referă la orice neexecutare a
obligațiilor de către debitor, pot fi aplicate și în cazul situațiilor în care refuzul de executare
este justificat de motivul că obligația a devenit prea oneroasă datorită survenirii unui
eveniment excepțional3.
Această teorie a fost criticată atât pentru faptul că ar aduce o interpretare originală a
prevederilor articolului 1150 Cod civil francez (în numerotarea anterioară modificării din
1
L.Fyot, Essai d'une justification nouvelle de la théorie de l'imprévision à l'égard des contrats portant sur
des objets autres qu'une somme d'argent, thèse, Dijon, 1921, p.183.
2
Idem, p.199.
3
I. Stroe, op. cit., p.41.
62
anul 2016) cât și datorită efectului pe care îl are asupra contractului, în sensul că duce la
suprimarea acestuia și nu la menținerea lui, eventual într-o altă formă1.
O altă critică adusă încercării de fundamentare a teoriei impreviziunii pe
prevederile art. 1085 Cod civil (1864) a constat în faptul că „textul vizat se referă la fixarea
limitei de responsabilitate a debitorului, fiind așadar pe un tărâm subiectiv, în timp ce
impreviziunea are drept ipoteză lipsa de culpă a debitorului în neexecutarea obligației
excesiv de oneroasă”. S-a arătat că impreviziunea este o teorie obiectivă, independentă de
culpa debitorului și determinată de evenimente exterioare voinței acestuia, urmărind
adaptarea și modificarea contractului în urma intervenirii unor schimbări majore de
împrejurări, în timp ce articolul 1085 Cod civil (1864) consacră răspunderea contractuală,
instituție ce are la bază neexecutarea culpabilă din partea debitorului a obligației asumate2.
3.2.4. Abuzul de drept ca fundament al impreviziunii

O altă teorie care a fost folosită pentru a argumenta posibilitatea aplicării teoriei
impreviziunii, a fost teoria abuzului de drept. Așa cum s-a arătat3, această teorie reprezintă
mai degrabă o regulă de drept, creație illo tempore a jurisprudenței, menită să limiteze
exercițiul drepturilor civile subiective, în virtutea căreia fiecare este ținut să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile în funcție de destinația lor economică și în
conformitate cu regulile bunei-credințe. În actualul Cod civil român abuzul de drept este
consacrat la nivel de principiu în cuprinsul art. 15, aplicarea acestuia fiind regăsită în mai
multe articole din cuprinsul Codului.
Pentru unii autori4, admiterea aplicării teoriei abuzului de drept atunci când
drepturile sunt exercitate abuziv, presupune acceptarea aplicării teoriei impreviziunii.
Astfel, creditorul care solicită debitorului său executarea unui contract în condiții mult mai
oneroase cât cele pe care părțile le puteau avea în vedere în momentul încheierii
contractului, poate fi considerat că săvârșește un abuz de drept, întrucât încearcă să exercite
în mod abuziv dreptul său. Abuzul de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv în
dezacord cu scopul economic și social apreciat la momentul executării. Întrucât
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p.59.
2
C. E. Zamșa, op. cit., p. 146-147.
3
4
A. Bruzin, op. cit. p. 232.
63
impreviziunea presupune existența unui astfel de dezacord ar rezulta că baza teoriei

impreviziunii se regăsește chiar în abuzul de drept1.
În dreptul francez, susținătorul acestei fundamentări a fost considerat2 ca fiind G.
Ripert care afirma că abuzează de dreptul său, creditorul ce încearcă prin executarea
creanței sale să obțină o îmbogățire, care este injustă, întrucât pentru el este rezultatul
hazardului iar pentru debitor o sursă de ruină3.
Pe plan național promotorul acestei teorii a fost identificat4 ca fiind H. Aznavorian
care considera că este un abuz de drept, în a cere executarea unui contract, fără a ține cont
de intenția părților și de limita voinței reciproce de a contracta.
Fundamentarea teoriei impreviziunii pe abuzul de drept a fost criticată pe plan
doctrinar, iar jurisprudența nu a agreat o astfel de abordare.
O primă critică5 adusă acestei încercări de fundamentare a teoriei impreviziunii,
pleca de la fragilitatea suportului găsit, întrucât abuzul de drept, în ciuda eforturilor
doctrinare, nu ar avea forța unui principiu general al dreptului, fiind aplicat fragmentar,
doar cu privire la anumite drepturi subiective. Această critică a fost actuală până în
momentul consacrării în plan legislativ a principiului abuzului de drept.
O altă critică6 constă în aceea, că, între teoria impreviziunii și teoria abuzului de
drept ar exista o contradicție evidentă, întrucât teoria abuzului de drept este o teorie
subiectivă din perspectiva cauzei sale – intenția titularului dreptului de a produce un
prejudiciu -, pe când teoria impreviziunii este o teorie obiectivă, cauzată de schimbarea
circumstanțelor contractuale.
De asemenea, s-a arătat7 că domeniile de aplicare a celor două teorii sunt diferite.
Astfel, teoria abuzului de drept are un domeniu vast ce se ocupă exclusiv de
responsabilitatea titularului drepturilor subiective și reprimă exercitarea drepturilor în afara
limitelor normale. Pe de altă parte teoria impreviziunii analizează o situație de exonerare
de răspundere a debitorului, având un domeniul mult mai restrâns de aplicare. În cazul
1
Al. Otetelișanu, op. cit. p. 129.
2
C. E. Zamșa, op. cit., p. 144.
3
G Ripert, op. cit., p. 163;
4
C. E. Zamșa, op. cit., p. 143;
5
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 446-447;
6
C. E. Zamșa, op. cit., p. 144-145;
7
64
acestei din urmă teorii, în centrul atenției este debitorul, situația creditorului interesând
mult mai puțin.
3.2.5. Absența cauzei ca fundament al impreviziunii

Teoria care justifică aplicarea impreviziunii pornind de la ideea absenței cauzei
poate fi rezumată astfel: dacă pe parcursul executării contractului cauza obligației
debitorului dispare sau devine insuficientă acesta trebuie considerat ca fiind eliberat de
obligația asumată1.
Potrivit unui autor2, în dreptul francez, geneza acestei teorii ar fi următoarea:
impresionați de disproporția considerabilă între prestațiile reciproce, produsă de
evenimente imprevizibile, anumiți autori au utilizat noțiunea de „cauză suficientă sau
insuficientă” pentru a justifica aplicarea teoriei impreviziunii. Noțiunea de „cauză
suficientă sau insuficientă” a reprezentat o creație a jurisprudenței care, plecând de la cauza
obligației contractuale stipulată la art. 1108, 1131 și art. 1133 Cod civil francez (în
numerotarea anterioară modificării din anul 2016, articole similare art. 948, 966 și art. 971
din Codul civil român de la 1864), a elaborat o concepție nouă despre cauză, aplicabilă
doar în cazul contractelor de mandat, contractelor de închiriere a serviciilor medicale,
contractelor de arhitectură, de consultanță, de avocatură, de servicii notariale, de agent de
afaceri. În aceste contracte, conform noii teorii a cauzei, ar trebui să existe o echivalență
între prestațiile reciproce, adică între serviciul prestat și remunerația cuvenită, nu doar la
momentul încheierii contractului ci și la momentul executării acestuia. Această echivalență
ar fi cauza economică sau „cauza suficientă” a obligațiilor asumate. Dacă pe parcursul
executării, valoarea celor două obligații ar ajunge să fie disproporționată, adică remunerația
ar fi superioară valorii serviciului, aceasta nu ar mai reprezenta o cauză suficientă și ar
trebui redusă la valoarea serviciului prestat. Extinzând ideea de echivalență în cazul tuturor
contractelor cu executare succesivă și prezentând-o ca fiind un principiu general al
dreptului, s-a ajuns ca noțiunea de „cauză suficientă” să fie folosită drept justificare în
aplicarea teoriei impreviziunii. Justificarea ar fi fost aceea, că toate contractele
1
2
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 450-452.
65
sinalagmatice ar fi rezultatul unui echilibru între avantajele pe care părțile încearcă să le

obțină prin încheierea contractului, astfel că dacă acest echilibru este distrus de un
eveniment neprevăzut, obligațiile asumate rămân fără cauză.
În dreptul român, această teorie a fost afirmată de C. C. Arion 1 care susținea că, la
încheierea convențiilor, părțile tind să stabilească un echilibru economic între obligațiile
asumate și rezultatele materiale ce decurg din ele. Din aceasta ar rezulta că în orice
convenție sinalagmatică, obligația uneia dintre părți este cauza obligației celeilalte. În
consecință, când echilibrul este complet distrus, când echivalentul legitim dispare și devine
imposibil de dobândit, nu din culpa sau neprevederea debitorului ci datorită unor situații
viitoare imprevizibile de către părți, s-ar putea considera că însăși cauza obligației lipsește.
Extinderea noțiunii de „cauză suficientă” la toate contractele sinalagmatice, a fost
criticată2, pe motiv că nu s-a ținut cont de motivele care au dus la elaborarea pe cale
jurisprudențială a acestei noi teorii a cauzei. Astfel, aplicarea acestei teorii la o categorie
restrânsă și bine definită de contracte, s-a făcut tocmai datorită specificului respectivelor
contracte care presupuneau prestarea unor servicii de către profesioniști în favoarea unor
persoane lipsite de experiență, pentru a-i proteja pe aceștia din urmă de posibile speculații
sau abuzuri ce ar fi putut veni din partea mandatarilor profesioniști, ai avocaților ori
agenților de afaceri. Așadar, jurisprudența dezvoltată în jurul noțiunii de „cauză suficientă”
nu a avut drept scop asigurarea unei protecții față de apariția unor evenimente neprevăzute
ci de a proteja o parte mai slabă, mai puțin experimentată față de cealaltă parte care, fiind
un profesionist, poate aprecia mult mai bine valoarea și dificultatea serviciului pe care se
obligă să îl presteze.
O altă critică3 adusă constă în aceea că, dacă s-ar considera că lipsa echivalenței
prestațiilor sau distrugerea echilibrului contractual înseamnă lipsa cauzei, ar rezulta
nevaliditatea obligației conform art. 966 Cod civil (1864) care prevedea că obligația fără
cauză nu poate avea nici un efect. Or, acest lucru este fals, întrucât, urmare a schimbării
circumstanțelor obligația excesiv de oneroasă sau prestația diminuată continuă să existe
chiar dacă într-un cuantum diferit de cel prefigurat inițial. În acest context s-a arătat că,
după ce obligația a luat naștere în mod valabil, inclusiv sub aspectul existenței cauzei,
1
Pandectele Române, 1922, Partea I-a, pag. 1, apud. Al. Otetelișanu, op. cit. p. 120.
2
3
66
discuțiile cu privire la cauză nu își mai au rostul, fiindcă nici o împrejurare posterioară nu
mai poate determina dispariția ei.
3.2.6. Buna-credință ca fundament al impreviziunii

Întrucât credem că principiul bunei-credințe, cu întregul său corolar de obligații
impuse creditorului și debitorului, încă din faza precontractuală, constituie motivul pentru
care în actualul Cod civil a fost reglementată la art. 1271 teoria impreviziunii, în cele ce
urmează vom prezenta succint evoluția acestui principiu precum și conținutul acestei
noțiuni.
3.2.6.1. Aprecieri generale
Actualul Cod civil nu s-a preocupat de definirea noțiunii de bună-credință, de

prezentarea trăsăturilor acesteia, mulțumindu-se doar să accentueze rolul acestui principiu,
legiferând aplicarea sa în domeniile în care doctrina și jurisprudența creionată sub vechea
reglementare, clamau deja aplicarea bunei-credințe.
Astfel, încă de la începutul Codului civil, la art. 14, buna-credință este afirmată ca
fiind incidentă în legătură interpretarea contractelor și efectele legii civile, prevăzând-se că
orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute
obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri,
instituind totodată o prezumție relativă de bună-credință. Faptul că s-a dorit ca buna
credință să fie în mod explicit prevăzută ca un principiu al dreptului contractelor, reiese din
aceea că s-a stipulat aplicarea acesteia, prin art.1170 și art. 1183 Cod civil (2009), atât cu
privire la momentul încheierii contractului cât și pentru faza precontractuală a negocierii
precum și cu privire la etapa executării.
Opțiunea legiuitorului de a nu defini buna-credință are cel puțin o dublă explicație.
Pe de o parte, față de conținutul ei complex, ar fi fost dificil de surprins într-un simplu text
de lege toate conotațiile acesteia. Pe de altă parte, buna-credință, la fel ca și bunele
moravuri și ordinea publică la care se raportează, este o noțiune vie, într-o continuă
schimbare dată de evoluția societății, astfel că apare drept firească opțiunea legiuitorului de
a lăsa în sarcina doctrinei și jurisprudenței sarcina de a distinge și a dezvolta trăsăturile și
conținutul noțiunii de bună-credință.
67
În concordanță cu cele de mai sus, și fiindcă lucrarea de față nu este dedicată

principiului bunei-credințe, în continuare vom prezenta în mod succint evoluția acestuia și
argumentele aduse, pentru a demonstra că buna-credință trebuie considerata ca fiind
fundamentul admiterii teoriei impreviziunii.
Plecându-se de la prevederile art. 1134 alin. 3 Cod civil francez (în numerotarea
anterioară modificării din anul 2016) respectiv de la dispozițiile similare din Codul civil
român (1864), menționate la art. 970, în dreptul francez1 cât și în doctrina2 română apărută
sub imperiul Codului civil de la 1864, buna-credință a fost apreciată de majoritatea
autorilor ca fiind singurul fundament real și viabil al admiterii teoriei impreviziunii.
Conform art. 970 Cod civil (1864) „convențiile trebuie executate cu bună-credință”.
Diferența de redactare dintre cele două texte legale constă în aceea că sursa de inspirație
franceză conține în loc de substantivul comun „convențiile” pronumele personal „ele”.
Identitatea celor două texte legale precum și faptul că sursa de inspirație a Codului
civil român de la 1864 a reprezentat-o Codul civil francez, a favorizat dezvoltarea unei
literaturi juridice similare cu privire la conținutul principiului bunei-credințe și la rolul său
în cadrul dreptului contractelor.
Dacă inițial textele legale ante-menționate au fost considerate ca fiind o preluare a
abandonatei distincții din dreptul roman între contractele de drept strict și contractele de
bună-credință sau doar o regulă de interpretare a contractelor de către judecător3, în prima
jumătate a secolului al XX-lea buna-credință a ajuns să fie considerată un principiu de
drept în plină dezvoltare4 sau, alături de principiul autonomiei de voință, al
consensualismului și al forței obligatorii a contractului, unul din cele patru mari principii
ale dreptului contractelor5.
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p.87-101; S. Mayoux, Les conventions d’abandon amiable du contrat, ed.
L.G.D.J., Paris, 2012, p. 413-416.
2
C. E. Zamșa, op. cit., p. 152-170.
3
L. Grynbaum, Le contrat contingent. L’adaptation du contrat par le juge sur habilitation du législateur,
Bibl. dr. privé, LGDJ, Paris, 2004, tom. 389, p. 99.
4
R. Demogue, Traité des obligation en général, tom. VI, Libraire A. Rousseau, Paris, 1931, p. 9.
5
L. Grynbaum, op. cit., p. 100.
68
3.2.6.2. Sensurile noțiunii de bună-credință
Cu privire la sensurile noțiunii de bună-credință, s-a arătat1 că majoritatea doctrinei

consideră că aceasta are un dublu înțeles preluat din doctrina germană a secolului al XIX-
lea. Astfel, autorii germani ar fi avut ca reper concepția romană despre bona fides și au
considerat că termenul latin fides are la bază două cuvinte grecești dintre care unul
înseamnă fidelitate iar celălalt încredere. Plecând de la aceasta, ei au propus pentru
definirea bunei-credințe doi termeni: „Guter glaube” și „Treu und glauben”. Primul
însemnă loialitate în convenții și se referă la comportamentul pe care trebuie să îl aibă
părțile contractante iar, prin cel de al doilea termen, s-ar înțelege credința eronată și
scuzabilă, protejată ca atare de lege, echivalând cu un drept, și care îi privește pe terții de
bună-credință, care sunt și pot fi apărați de consecințele iregularităților unui act juridic. La
primul sens al noțiunii de bună-credință se referă art. 1134 alin. 3 Cod civil francez și art.
970 Cod civil român(1864), pe câtă vreme cel de al doilea înțeles este întâlnit în textele
care se referă la posesia bunurilor mobile și imobile2 .
În literatura de specialitate, buna-credință, în primul înțeles relevat mai sus, a fost
denumită ca fiind o bună-credință așa zis activă, pe câtă vreme cea de a doua a fost
considerată ca fiind o bună-credință pasivă3.
În dreptul român, în cadrul unei monografii dedicată bunei-credințe, s-a propus4 o
definire analitică a acestei noțiuni:
„a) un grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea (loialitatea,
prudența, ordinea și temperanța) și având un conținut etic;
b) un grup de elemente intrate în sfera dreptului ca o consecință a faptelor
psihologice amintite, și anume: intenția dreaptă, diligența, liceitatea și abținerea de la
producerea prejudiciului;
c) două forme de manifestare în raporturile juridice:
- activitatea onestă, loială și de totală încredere reciprocă la încheierea și executarea
actelor juridice ...;
1
L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile, vol. II, op. cit., p. 513.
2
Ibidem, p. 514.
3
4
D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, București, 1981, p. 8.
69
- credința eronată și scuzabilă protejată de lege...”

Din perspectiva teoriei impreviziunii ceea ce interesează este buna-credință privită
ca manifestare onestă și loială în cadrul raporturilor juridice, adică acea „Guter glaube” sau
bună-credință așa zis activă.
3.2.6.3. Funcțiile bunei-credințe
În doctrină1 au fost identificate patru funcții ale bunei-credințe așa zis active:
funcția interpretativă, funcția completatoare, funcția limitativă și funcția adaptivă.
Funcția interpretativă este una recunoscută în mod tradițional2 întrucât, așa cum am
arătat mai sus, inițial buna-credință a fost privită doar ca fiind o regulă de interpretare a
contractelor. Chiar dacă în prezent au fost evidențiate și alte valențe ale bunei-credințe în
continuarea aceasta rămâne o importantă regulă de interpretare a convențiilor.
Funcția completatoare, recunoscută mult mai recent, stabilește o serie de norme de
comportament în executarea contractului, instituind în sarcina părților obligații de
cooperare, de loialitate, de informare sau de securitate3. După cum s-a subliniat4 această
funcție are legătură cu problematica impreviziunii întrucât ea permite și explică instituirea
obligației de colaborare și a derivatelor acesteia constând în obligația de renegociere sau de
facilitare a executării contractului în cazul schimbării circumstanțelor.
Funcția limitativă a bunei credințe ar avea rolul de a împiedica abuzurile la care
poate fi supus un contract atunci când celălalt încearcă să obțină executarea ad litteram a
obligațiilor ce decurg din contract5.
Funcția adaptivă a bunei-credințe constrânge părțile să adapteze contractul încheiat
în situația în care intervine un eveniment neprevăzut, legătura sa cu teoria impreviziunii
fiind una evidentă. Cu toate acestea această ultima funcție a bunei-credințe a făcut obiectul
unor discuții aprinse întrucât nu a existat unanimitate în a recunoaște dreptul instanței de a
revizui un contract dezechilibrat6.
1
L. Grynbaum, op. cit., p. 101;
2
3
L. Grynbaum, op. cit., p. 101;
4
C. E. Zamșa, op. cit., p. 159
5
6
70
3.2.6.4. Îndatoririle aferente obligației de bună-credință
Referitor la conținutul noțiunii de bună-credință, sub aspectul efectelor pe care

acest principiu îl are cu privire la executarea contractului, în doctrina clasică1 română și
franceză au fost identificate2 două principale îndatoriri sau obligații ce revin părților:
îndatorirea de fidelitate sau de loialitate și îndatorirea de cooperare sau colaborare.
Astfel, s-a arătat3 că îndatorirea de fidelitate sau de loialitate revine atât
debitorului cât și creditorului. În privința debitorului aceasta se traduce prin aceea că el
trebuie să își execute obligațiile asumate în ciuda dificultăților mai mult sau mai puțin
serioase ce ar putea să apară pe parcursul executării4. Diligența de care trebuie să dea
dovadă în executarea obligațiilor asumate este cea a unui bonus pater familias, adică cea a
unui om prudent și diligent, astfel încât debitorului să nu i se poată reproșa vreo culpă în
activitatea sa, să nu poată fi acuzat că, prin conduita avută, nu a urmărit scopul avut în
vedere de creditor în momentul încheierii contractului5. Deoarece fidelitatea de care trebuie
să dea dovadă debitorul nu trebuie privită ca fiind o noțiune rigidă, daca debitorul a urmărit
realizarea interesului contractual, acționând cu bună-credință, se va aprecia ca fiind
conformă conduita acestuia chiar dacă nu a respectat cu strictețe prevederile contractuale.
S-a apreciat6 ca fiind o conduită neloaială cea prin care debitorului se pune în mod voit în
situația unei imposibilități de executare, ori cea prin care nu își execută intenționat
angajamentul asumat.
1
M.I. Floare, Consideraţii de drept comparat privind conceptele îngemănate de "bună-credinţă" şi "rea-
credinţă" în materie contractuală, în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2014, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11014079&Info=RG9jSWQ9MTIyNTkmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NTgmaGl0cz05YjQrOW
I5KzliZSs5YzArOWM2KzljOCs5ZDMrOWQ0KzlkNys5ZGYrOWU4KzllZSsxMzg1KzEzODYrMTM4Ny
sxMzg4KzEzOGUrMTM5YysxM2E1KzFkYWUrMWRiNSsxZGI2KzFkYjkrMzFhNCszMWE1KzMxYWE
rMzFhYiszMWIxKzMxYjcrMzFiOCszMWI5KzM1MmIrMzUyZiszNTM0KzM1NDUrMzU0NiszNTQ4Kz
M1YTIrMzVhMyszNWFkKzM1YWUrMzViMyszNWJhKzNhZWMrM2FlZCszYjAxKzNiMDYrNDc5My
s0Nzk2KzQ3YWUrNDdhZis0N2IwKzQ3YmErNDdiZCs0N2M4KzQ3Y2ErNDdjYys0N2NmKw==;
2
R. I. Motica, op. cit., p. 78; D. Gherasim, op. cit., p 78-89; Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Leqœtte, Droit civil. Les
obligations, 10e édition, Dalloz, Paris, 2009, p. 456-461; L. Pop. op. cit., p. 515-521. C. E. Zamșa, op. cit.,
p.160-163.
3
Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Leqœtte, op. cit., p. 456.
4
D. Gherasim, op. cit., p 78.
5
L. Pop. op. cit., p. 515.
6
Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Leqœtte op. cit., p. 456.
71
Fiind evidentă angajarea răspunderii debitorului ce nu își îndeplinește obligațiile

asumate, în ipoteza în care, acționează cu rea-credință, în contra obligației de loaialitate de
care trebuia să dea dovadă, s-a pus problema1 dacă acesta este sau nu exonerat în situația în
care, deși nu reușește executarea, a acționat totuși cu bună-credință respectându-și
îndatorirea de fidelitate. Răspunsul dat a fost unul nuanțat în funcție de natura obligației
asumate. Astfel, debitorul va fi exonerat doar în situația în care obligația asumată este una
de mijloace, întrucât în acest caz îndatorirea sa constă doar în a face tot ce este posibil în a
obține rezultatul scontat. În schimb, în cazul în care obligația asumată este una de rezultat,
răspunderea debitorului va fi angajată întrucât a garantat creditorului obținerea unui anumit
rezultat. În acest caz răspunderea debitorului ar fi una obiectivă, independentă de vreo
culpă.
Îndatorirea de fidelitate sau de loaialitate a creditorului constă în aceea că el trebuie
să se abțină de la orice conduită care ar face executarea contractului mai dificilă sau chiar
imposibilă. Am fi în prezența unei încălcări a obligației de loialitate atunci când creditorul,
cerând o executare ad litteram, impune debitorului sarcini oneroase considerabile, vădit
disproporționate față de utilitatea contractului încheiat2.
În materia impreviziunii, în legătură cu respectarea obligației de fidelitate de către
debitor, s-a apreciat că acestuia nu i se poate reține nerespectarea acestei îndatoriri dacă
„nu i se poate reține reaua-credință în declanșarea schimbării circumstanțelor”3. De
asemenea, s-a mai arătat că nerespectarea îndatoririlor de fidelitate sau loialitate poate
atrage sancționarea părții în culpă, după caz, fie prin refuzarea dreptului la adaptare a
contractului, fie prin declanșarea răspunderii contractuale.
Din conținutul îndatoririi de loialitate a fost dedusă4 existența unei alte obligații
care ar fi singura ce ar justifica aplicarea teoriei impreviziunii. Este vorba despre obligația
de negociere ce se activează în momentul în care intervine un dezechilibru ca urmare a
schimbării circumstanțelor economice, obligație ce ar constitui „la plus haute
manifestation de la solidarité contractuelle”5.
1
L. Pop. op. cit., p. 516.
2
3
4
Y. Picod, Le devoir de loyauté dans l’exécution du contrat, Bibl. dr. privé, LGDJ, Paris, 1989, tom. 208, p.
212;
5
„cea mai înaltă manifestare a solidarității contractuale-t.n”, Ibidem, p. 213;
72
În acest sens, s-a apreciat că nu poate fi considerat de bună-credință creditorul care,

în cazul producerii unui dezechilibru economic între prestații, solicită executarea obligației
conștient fiind, că prestația primită de debitor nu mai valorează nimic pentru acesta, când
firesc ar fi să facă o propunere loială în sensul refacerii echilibrului contractual. În cadrul
negocierilor, creditorul nu va fi legat de obținerea unui rezultat, pentru că acesta nu poate fi
obligat să sacrifice propriul său interes în beneficiul debitorului, ci obligația trebuie
considerată ca fiind îndeplinită în măsura în care formulează o propune de negociere care
să dovedească buna sa credință și dorința de a menține contractul1.
Cu privire la îndatorirea de cooperare sau de colaborare s-a arătat2 că aceasta
reprezintă o constantă a dreptului contractelor fiind prezentă în toate etapele vieții
contractuale de la preparativele sau negocierile întreprinse în faza precontractuală
continuând în faza de executare și până la încetarea acestuia.
În cursul executării contractului, obligația de cooperare este expresia unei minime
loialități între părțile contractante, luând în considerare necesitatea facilitării realizării
interesului părților contractante, ceea ce însemnă că acestea sunt ținute să încerce tot ce
este necesar și posibil pentru executarea cât mai bună, sănătoasă și utilă a contractului3.
În funcție de natura contractului, intensitatea obligației de cooperare între părți, în
vederea unei cât mai bune executări a acestuia, poate fi mai mare sau mai mică. Spre
exemplu, în cazul contractului de societate guvernat de „jus fraternitatis” în cazul căruia
oricare dintre părți poate cere încetarea contractului pentru motive temeinice, deci inclusiv
pentru încălcarea obligației de cooperare, sau în cazul contractelor de muncă ori a
contractelor de editură, manifestarea acestei îndatoriri reciproce a părților este deosebit de
pregnantă. De asemenea, pe lângă clasicele contracte amintite mai sus, mai nou apărutele
contracte comerciale, cum ar fi contractul de concesiune, contractul de franciză, contractul
de aprovizionare exclusivă, contractul de distribuție, contractul de transfer de tehnologie,
etc, se bazează pe un fel de affectatio contractus, adică un scop comun al ambelor părți
contractante. Exemplul dat este cel al contractului de distribuție în cadrul căruia obiectivul
1
Idem;
2
L. Pop. op. cit., p. 517;
3
L. Pop. op. cit., p. 518;
73
comun atât al furnizorului cât și al distribuitorului îl reprezintă cucerirea și exploatarea

unei părți din piață, adică obținerea unei clientele1.
După cum s-a subliniat în doctrina franceză2, obligația de cooperare sau de
colaborare impune fiecăreia dintre părți îndatorirea de a-l avertiza pe celălalt în cursul
executării contractului cu privire la evenimentele pe care are interes să le cunoască pentru
executarea contractului. În realitate ar fi vorba despre o obligație de informare cu privire la
executarea contractului, distinctă de obligația de informare din faza precontractuală, și
care, spre exemplu, în cazul contractului de vânzare cumpărare constă în obligația
vânzătorului de a-l pune în gardă pe cumpărător cu privire la eventualele riscuri ce pot
rezulta din utilizarea bunului vândut3.
În cazul unor contracte, îndatorirea de cooperare implică obligația pentru un
contractant de a facilita executarea contractului de către partenerul său, cum ar fi spre
exemplu, în cazul contractului de editură, obligația ce revine autorului de a face corecturile
necesare și a da acceptul pentru tipărire, iar în cazul neîndeplinirii căreia nu se poate
plânge de întârzierile apărute4.
Îndatorirea de cooperare dintre părți se manifestă și în situația în care una dintre ele
întâmpină dificultăți pe parcursul executării contractului. În acest sens s-a arătat5 că în
astfel de împrejurări, ca urmare a legăturii de solidaritate dintre ele, părțile nu trebuie să
rămână în pasivitate fiindcă, atunci când una dintre părți întâmpină dificultăți, obligația de
cooperare include în conținutul său și îndatorirea de toleranță în exercitarea drepturilor față
de cealaltă parte. Spre exemplu, creditorul trebuie să dea dovadă de toleranță în exercitarea
dreptului său de a cere executarea integrală a contractului sau de toleranță în a invoca
excepția de neexecutare ori de a declara rezoluțiunea. În cazul în care dificultățile în
executarea contractului sunt consecința unor factori exteriori, ale unor evenimente
economice, obligația de cooperare dintre părți, ca manifestare a îndatoririi de toleranță
1
Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Leqœtte, op. cit., p. 459;
2
R. Demogue, op. cit., p. 29;
3
L. Pop. op. cit., p. 519; M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, Ed. Presses Universitaires de France,
Paris, 2010, p. 417.
4
5
Y. Picod, op. cit., p. 144-156.
74
impune acestora să colaboreze în vederea revizuirii clauzelor contractuale și asigurarea

echilibrului contractual1.
Cu privire la îndatoririle de loialitate și de cooperare, identificate de doctrina
franceză și de cea română dezvoltată sub imperiul Codului civil de la 1864 ca fiind inerente
obligației de bună-credință, s-a arătat2 că acestea sunt compatibile și fac parte din
conținutul acestei obligații, reglementate și de actualul Cod civil, chiar dacă în cuprinsul
acestuia nu se prevede nimic cu privire la existența acestor îndatoriri.
Pe lângă aceste îndatori s-a apreciat3 că la art. 1184 din Codul civil (2009) este
reglementată în mod explicit îndatorirea sau obligația de confidențialitate care ar
reprezenta cel de al treilea element al bunei-credințe contractuale, specifică mai ales fazei
precontractuale4. Această obligație impune părților să păstreze confidențialitatea
informațiilor despre care au luat cunoștință în timpul negocierilor. Această obligație
subzistă chiar dacă în urma negocierilor nu s-a reușit încheierea unui contract. Încălcarea
îndatoririi de confidențialitate poate atrage răspunderea părții în culpă, care ar putea fi
obligată să acopere pierderea efectiv suferită de cealaltă parte și să restituie beneficiile
obținute.
3.2.6.5. Buna-credință ca fundament al impreviziunii în doctrina și

jurisprudența franceză și cea română dezvoltată sub Codul civil de la 1864
Am arătat mai sus că nici în Codul civil de la 1864 nici în Codul civil francez ce a
constituit sursa de inspirație preponderentă a celui dintâi, nu a fost reglementată
impreviziunea. De aceea preocuparea centrală a susținătorilor teoriei impreviziunii a
constituit-o justificarea aplicării acesteia în lipsa unui text de lege.
1
L. Pop op. cit., p. 520.
2
G. Tița-Nicolescu, Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credinţe contractuale în Noul Cod
civil român, în Revista Pandectele Române nr. 4/2013, nota 2.1, accesată on-line la dresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012584&Info=RG9jSWQ9MTEwMDQmSW5kZXg9
RCUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NDAmaGl0cz02ZTE
rNmZkKzZmZSs3MDArNzAxKzcwMis3MDQrNzA1KzcwNys3MDgrNzBiKzcxMCs5MDYrOTBlKzkwZi
s5MWQrOTFlKzkxZis5MjIrOTJhKzk3ZCs5N2UrOTdmKzk4Mis5OTErOTk0Kzk5Yis5OWMrOWFhKzli
NCs5YjUrOWI2KzliZSs5ZmQrYTExK2ExMithMTMrYTJhK2EyYithMmUr;
3
Idem.
4
L. Uță, Buna-credințăî în raporturile contractuale (II), Revista Română de Jurisprudență, nr. 2/2015,
accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11015226&Info=RG9jSWQ9MTMzNDYmSW5kZXg9
RCUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9OCZoaXRzPTExYys
xMjYrMTJkKzEzYSsxNDQrMTJlZisxMmYxKzEzMDQr;
75
Pe plan național, buna-credință a fost identificată ca fundament al teoriei

impreviziunii, plecând de la conținutul acestui principiu ce include obligațiile de loialitate
și de cooperare1, propunându-se2 o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 969 și 970
Codului civil (1864) referitoare la forța obligatorie a convențiilor și la obligația executării
acestora cu bună-credință.
Astfel, plecând de la diferența dintre interpretarea exegetică a normei legale3 și
interpretarea acesteia potrivit evoluției istorice4, se admite posibilitatea interpretării legii
potrivit evoluției istorice, însă fără a abuza de o astfel de interpretare, pentru a nu ajunge în
fapt la o rescriere a actului normativ. Interpretarea istorică presupune acceptarea evoluției
conceptului de bună-credință, fără însă a permite ca simpla apelare la acest principiu sau la
cel al echității, să permită aplicarea teoriei impreviziunii în lipsa unui text legal. De aceea,
se arată că „accentul trebuie pus pe o interpretare sistematică a art. 969 și art. 970 C. civ.,
pe o reașezare a raportului dintre obligativitatea contractului și executarea cu bună-
credință, prin prisma funcției economice a contractului, toate, sub observația că orice
interpretare este de dorit să aducă un maxim de dreptate în aplicarea legii”5.
Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea, că art. 969 Cod civil (1864) nu
poate fi aplicat izolat, întrucât este inseparabil legat de art. 970 Cod civil (1864), astfel că
executarea cu bună-credință apare ca fiind un corolar al forței obligatorii a contractului.
Concluzionând, „interdependența celor două principii are drept consecință înlăturarea
rigidității absolute a forței obligatorii, un contact rămânând legea părților numai în măsura
în care, pe parcursul executării sale, nici una dintre părți, pe fundamentul intervenirii unei
situații imprevizibile, nu și-a nesocotit îndatoririle care îi revin potrivit executării cu bună-
credință a prestațiilor”.
Fără a putea vorbi despre o acceptare unanimă sau măcar despre o abordare
majoritară, prin decizii de speță în care s-a admis aplicarea teoriei impreviziunii,
1
R. I. Motica, op. cit., p. 78;
2
C. E. Zamșa, op. cit., p. 164-170;
3
Interpretarea exegetică a fost specifică juriștilor francezi ce au interpretat în secolul al XIX-lea Codul
Napoleonian și care considerau că, întrucât textele legale acoperă toate ipotezele, acestea trebuie aplicate în
mod mecanic de judecător la fiecare speță. În acest sens a se vedea M. Djuvara, Teoria generală a
dreptului(Enciclopedia juridică). Drept rațional, Izvoarele și Drept pozitiv, ed. ALL, București, 1995, p. 283;
4
Interpretarea normei legale potrivit evoluției istorice presupune a se avea în vedere scopul legii. În măsura
în care se schimbă împrejurările de fapt se poate schimba și scopul legii. Judecătorul trebuie să interpreteze și
să aplice legea în concordanță cu noul scop al acesteia. În acest sens a se vedea M. Djuvara, op. cit., p. 286.
5
76
fundamentul acesteia a fost indicat ca fiind buna-credință în executarea contractului,

reglementată de art. 970 Cod civil (1864). Astfel, în motivarea deciziilor nr. 96/1994 și nr.
421/19941, în cadrul cărora s-a pus problema reactualizării chiriilor, dispunându-se, într-un
caz, rezilierea contractului, iar în celălalt majorarea chiriei temeiul de drept al soluțiilor
pronunțate a fost reținut ca fiind art. 970 și art. 977 Cod civil (1864). Motivarea instanței a
constat, în esență, în aceea că dă dovadă de rea-credință în executarea contractului,
locatarul care refuză să achite o chirie majorată în condițiile în care pe parcursul derulării
contractului au intervenit elemente noi, imprevizibile în momentul încheierii acestuia, cum
ar fi inflația, și care dezechilibrează contractul transformându-l în unul inechitabil, astfel
că, solicitarea de achitare a unei chirii majorate este întemeiată, fiind de natură a restabili
echilibrul contractual.
Tot astfel, punându-se aceeași problemă a majorării chiriei, prin sentința civilă nr.
3576/22.05.2008 (nepublicată) pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr.
1234/55/2007, devenită irevocabilă ca urmare a admiterii recursului și a modificării
deciziei pronunțate în apel în sensul respingerii acestuia, instanța a făcut în mod explicit
aplicarea teoriei impreviziunii a cărei fundamentare a identificat-o în dispozițiile
referitoare la executarea cu bună credință a convențiilor. Considerăm sugestiv următorul
fragment din motivarea hotărârii, prin care se justifică aplicarea teoriei impreviziunii:
„Instanța apreciază că este posibil și admisibil a se interveni într-un contract
sinalagmatic, cu executare succesivă, încheiat între părți, pentru a restabili egalitatea
dintre contraprestațiile acestora în condițiile în care, pe parcursul executării contractului
au intervenit dezechilibre majore, în condițiile în care sunt întrunite condițiile teoriei
impreviziunii.
Această concluzie a instanței se desprinde din interpretarea sistematică a celor
două texte legale, unde principiul forței obligatorii a contractului, afirmat de art. 969 Cod
civil, este atenuat de principiul executării cu bună–credință și în spiritul echității, a
contractului, consacrat de art.970 Cod civil.”
Doctrina juridica franceză, ce a reprezentat de fapt sursa de inspirație a celei
naționale, a fost prima care a văzut în principiul bunei-credințe fundamentul aplicării
1
M. Tăbăraș, Răspunderea contractuală. Daune interese. Practică judiciară, Ed. ALL, Bucuretști, 2005, p.
21-24.
77
teoriei impreviziunii și a militat pentru o interpretare în acest sens a prevederilor art. 1134
Cod civil francez (în numerotarea anterioară anului 2016).
Astfel, concluzia la care s-a ajuns1 întru-un studiu dedicat teoriei impreviziunii a
fost aceea că stabilitatea tranzacțiilor impune o anumită suplețe contractuală întrucât
principiul pacta sunt servanda, afirmat în primul aliniat al art. 1134 Cod civil francez (în
numerotarea anterioară anului 2016), nu duce la concluzia necesității executării rigide a
contractului. În plus exigențele bunei credințe vin să tempereze rigoarea acestui principiu și
impun creditorului să caute soluții pentru a susține partenerul contractual afectat de
evenimente imprevizibile.
Într-un alt studiu2 dedicat obligației de loialitate, văzută ca parte componentă a
principiului bunei credințe, s-a arătat că respectarea acestei îndatoriri de către partenerii
contractuali impune acestora ca în situații de impreviziune să reechilibreze contractul. De
aceea buna-credință justifică obligația creditorului de a negocia o revizuire a contractului
Jurisprudența franceză a făcut la rândul ei, în mai multe decizii de speță, aplicarea
principiului bunei-credințe, pentru a sancționa creditorul care nu dă curs obligației de
cooperare sau de renegociere a contractului, în situația în care executarea obligației de
către debitor este afectată de evenimente imprevizibile ce au perturbat echilibrul
contractual.
Astfel, Decizia din 3 noiembrie 1992 a Camerei Comerciale a Curții de Casație
franceze pronunțată în cauza Société française des pétroles BP c/ Michel Huard a fost
prima prin care s-a afirmat obligația părților de renegociere a contractului în temeiul bunei-
credințe în situația schimbării circumstanțelor, generată, în cauză, de liberalizarea prețului
petrolului ca urmare a crizei petroliere din anul 19833. Între societatea petrolieră și dl.
Huard se încheiase un contract de distribuție a produselor petroliere. Contractul conținea o
clauză de aprovizionare exclusivă și prevedea obligația societății de a-l menține pe dl.
Huard în rețeaua sa de distribuție. În baza respectivului contract, acesta făcuse o serie de
lucrări de amenajare a stației sale de servire. Întrucât compania petrolieră a refuzat să îi
ofere distribuitorului său agreat tarife inferioare de aprovizionare, și fiindcă acesta nu mai
putea practica prețurile concurențiale crescute ca urmare a crizei petroliere, a intentat o
1
2
Y. Picod, op. cit., p. 201.
3
78
acțiune în despăgubiri. Reținând existența clauzei de aprovizionare exclusivă, inexistența

unei situații de forță majoră care să justifice neexecutarea contractului de către societatea
petrolieră, faptul că propunerea făcută în cadrul negocierilor prealabile, ca dl. Huard să
renunțe la statutul de distribuitor, devenind mandatar, l-ar fi adus pe acesta într-o stare de
dependență economică și juridică, curtea a respins apărările societății petroliere reținând că
„qu’en privant M. Huard des moyens de pratiquer des prix concurrentiels, la société B. P.
n’avait pas exécuté le contrat de bonne foi.”1
Necesitatea executării contractului cu bună-credință a fost afirmată parcă cu și mai
multă putere de aceeași instanță într-o cauză mai recentă. Astfel, printr-o decizie
pronunțată la 24 noiembrie 1998 în cauza Chevassus-Marche c/ Sté Groupe Danone,
Curtea pare să rețină în sarcina părților, obligația de a adapta convențiile încheiate în
funcție de evoluția evenimentelor economice înconjurătoare pentru a permite continuarea
contractului încheiat2. În cauza respectivă un mandatar s-a plâns de comportamentalul
mandantului său care nu îi permite să practice prețuri concurențiale. Aflat în dificultate
economică, mandatarul denunță vânzările parale pe care centul de achiziție le permite
mandantului său. Camera comercială a cenzurat hotărârea instanței de fond, care nu s-ar fi
îngrijit să cerceteze dacă, față de cele reclamate, societatea pârâtă s-a preocupat sau nu să
găsească măsuri concrete pentru a permite mandatarului său să practice prețuri
concurențiale. Din decizia de casație transpare invitația adresată judecătorilor fondului, de
a se substitui contractanților in găsirea unui mod de adaptare a contractului, pentru ca
acesta să poată fi executat în continuare. Soluția adoptată a fost aceea de a se dispune
rezilierea contractului cu executare succesivă și de acordare de daune-interese.
Reținerea obligației de loialitate, ce derivă din buna-credință în executarea
contractului, a fost făcută și mai recent de aceeași cameră, printr-o decizie pronunțată în 15
ianuarie 2002 în cauza Garage Schower c/ Société France-Motors. În respectiva cauză, un
concesionar de autoturisme a reproșat importatorului exclusiv al mărcii că abuzează de
dreptul său de a fixa în mod unilateral prețul de cumpărare al vehiculelor de către diverșii
concesionari, afirmând că rigorile impuse de acesta au determinat falimentul său.
Concedentul, France-Motors, s-a apărat afirmând că a fost nevoit să impună anumite
1
„lipsindu-l pe dl. Huard de mijloacele de a practica prețuri concurențiale, societatea B.P. nu a executat
contractul cu bună-credință” (t.n.).
2
79
sacrificii financiare concesionarilor săi ca urmare a prăbușirii pieței de vânzare și a creșterii

valorii yenului. Curtea de casație a respins recursul formulat de concedent reținând că
acesta, la rândul său nu s-a supus acelorași rigori care le-a impus concesionarilor întrucât,
deși dispunea de mijloace adecvate, nu și-a asumat o parte importantă din pierderile
cauzate de deteriorarea pieței de vânzare. Astfel, acesta a preferat să distribuie acționarilor
săi dividendele provenite din beneficiile obținute, conservându-și câștigurile, în loc să îi
asiste pe concesionarii săi, precum Garage Schower, care nu dispuneau de suficiente active
pentru a face față pierderilor1.
Adoptarea acestor decizii de speță i-a determinat pe unii autori să întrevadă semnele
anunțării unui „big bang contractual”2 ce ar permite admiterea revizuirii, pentru motiv de
impreviziune, a contractelor de lungă durată. Concluzia trasă ca urmare a interpretării
acestor decizii a fost aceea că, pentru viitor, Curtea de casație a stabilit că, în numele
exigenței bunei-credințe, poate fi angajată răspunderea contractantului care refuză
renegocierea contractului, ce devine profund dezechilibrat, ca urmare a schimbării
circumstanțelor, întrucât ar exista o obligație de renegociere, ce revine părților în cazul
schimbării imprevizibile și radicale a circumstanțelor survenite pe parcursul executării
contractului3.
3.2.6.6. Buna-credință ca fundament al impreviziunii în Codul civil român (2009)
Receptarea și dezvoltarea principiului bunei-credințe în dreptul intern al statelor s-a

produs ca urmare a influenței dreptului comerțului internațional, care oferă un loc
important conceptelor de bună-credință și de loialitate contractuală4. Încă dinainte ca aceste
noțiuni să cunoască o consacrare în cadrul Principiilor UNIDROIT și Principiilor dreptului
1
L. Thibierge, op. cit., p. 218.
2
D. Mazeaud, Regards positifs et prospectifs sur le nouveau monde contractuel, Petites Affiches 7 mai 2004,
p. 47, nota. 6.
3
Ibidem, nota 18 și 26.
4
J. L. Delvolvé, L'imprévision dans les contrats internationaux. In: Droit international privé : travaux du
Comité français de droit international privé, 9e année, 1988-1990. 1991, p. 147-170; disponibil la adresa:
http://www.persee.fr/doc/tcfdi_1140-5082_1991_num_9_1988_991.
80
european al contractelor, recunoașterea lor a fost făcută de către lex mercatoria1 și de către
tribunalele arbitrale2.
Buna-credință este considerată un concept central al dreptului comerțului
internațional, în cadrul căruia, actorii implicați în relații comerciale internaționale, au simțit
nevoia dezvoltării loialității contractuale și a bunei-credințe, astfel că au decis să le
integreze în uzanțele aplicabile în materie. De asemenea, buna-credință este un principiu
general al lex mercatoria. Totodată, spre exemplu, regulile de arbitraj ale Camerei de
Comerț Internațional pun accentul pe obligația părților de a acționa cu bună-credință3.
Faptul că buna-credință constituie atât un principiu al dreptului comerțului
internațional cât și o componentă de ordine publică internațională, are consecințe
importante asupra relațiilor comerciale internaționale. Pe de o parte, părțile nu pot, decât în
situații particulare să se sustragă acestei exigențe. Pe de altă parte, arbitrii au puterea de a
aplica acest principiu și în același timp de a sancționa cazurile în care acesta a fost violat4.
În cadrul arbitrajului, larg practicat în dreptul comerțului internațional, buna-
credință ocupă un loc important. Arbitrii dețin o putere considerabilă, inclusiv aceea de a
judeca în echitate, în măsura în care o astfel de facultate le-a fost conferită în mod expres
de către părți. Pe cale arbitrală, s-a afirmat că principiul pacta sunt servanda este unul
general, la fel ca și principiul bunei credințe, și că amândouă se completează formând
principiul: „pacta sunt servanda bona fide”.5
În materia comerțului internațional, judecătorii arbitrali au putere și de a statua, nu
doar de a enunța principiul bunei credințe, astfel că, pe cale arbitrală, conținutul acestuia a
fost dezvoltat. Ca un corolar al principiului bunei credințe, au fost identificate mai multe
obligații ce incumbă părților și care decurg din aceasta. Astfel, a fost afirmată obligația de
informare, obligația de a respecta secretul afacerilor, obligația de cooperare, de asistență,
1
H. Ciurtin, Aplicații ale noii lex mercatoria în arbitrajul internațional, publicat pe situ-ul Juridice,
disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/294987/aplicatii-ale-noii-lex-mercatoria-in-arbitrajul-
international.html (accesat la data de 05.01.2018).
2
R. Al Achkar, Clause de Hardship et Clause d’Amiable Composition, thèse, Univ. Panthéon-Assas (Paris
II), 2010, p. 298.
3
G. Piette, op. cit., p. 223.
4
R. Al Achkar, op. cit., p. 299.
5
81
de adaptare care obligă părțile să colaboreze împreună, de loialitate atât la momentul

formării contractului cât și pe parcursul executării acestuia1.
Principiul bunei credințe a dat naștere de asemenea unei obligații specifice
comerțului internațional și care are un caracter unilateral. Această obligație îl îndatorează
pe creditor să minimizeze pierderile, în cazul neexecutării contractului internațional. Ea are
rolul de a evita ca în viitor reparația pe care o pretinde debitorul să nu fie una foarte mare2.
Ideea de a elabora principii internaționale, aplicabile contractelor internaționale,
fără a impune, in mod obligatoriu, acceptarea si aplicarea acestora, s-a concretizat prin
redactarea Principiilor UNIDROIT de către Institutul International pentru Unificarea
Dreptului Privat, in anul 19943. Ulterior aceste Principii au fost modificate și reeditate
succesiv în anii 2004, 2010, ultima editare a acestora fiind în anul 2016.
În cadrul acestora, buna-credință ocupă un loc central, îndeplinind mai multe
funcții. Pe lângă obligația generală impusă părților de a se conforma exigențelor bunei
credințe, funcțiile pe care le îndeplinește aceasta pot fi grupate pe două paliere. Pe de o
parte, buna-credință constituie o regulă substanțială care obligă părțile să aibă anumite
comportamente. Spre exemplu, partea care se angajează în negociere fără a avea intenția de
a încheia un acord, poate fi responsabila de prejudiciul creat celeilalte părți. Bună credință
este de asemenea prezentă în materia viciilor de consimțământ, în cazul erorii și în cazul
leziunii. Pe de altă parte, buna-credință reprezintă o regulă de interpretare a contractelor4.
De asemenea, în cadrul Principiilor dreptului european al contractelor, elaborate de
către Comisia Lando, buna-credință a fost apreciată5 ca fiind „common core”- trunchiul
comun (t.n.)- al dreptului contractelor, dezvoltat în diversele state europene.
1
R. Al Achkar, op. cit., p. 301.
2
3
A. M. Baciu, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale în perspectiva celei
de-a treia ediții, publicat pe situ-ul Juridice, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/93345/principiile-
unidroit-aplicabile-contractelor-comerciale-internationale-in-perspectiva-celei-de-a-treia-editii.html, (accesat
la data de 05.01.2018). E. Charpentier, Les Principes d’Unidroit : une codification de la lex mercatoria?, Le
Cahiers de droit, vol. 46, nr. 1-2, 2005, p. 194, disponibilă on-line la adresa:
https://www.erudit.org/en/journals/cd1/2005-v46-n1-2-cd3841/043835ar.pdf
4
5
R. Zimmermann, S. Wittaker, Good Faith in European Contract Law, Cambridge University Press,
Cambridge, 2000, p. 14 ; A. M. Cordeiro, La bonne foi à la fin du vingtième siècle, Revue de droit de
l'Université de Sherbrooke 26 (1996), p. 241, disponibilă on-line la adresa:
https://www.usherbrooke.ca/droit/fileadmin/sites/droit/documents/RDUS/volume_26/26-2-cordeiro.pdf;
82
Actualul Cod civil român, în acord cu noile tendințe1 manifestate pe planul

dreptului internațional prezentate mai sus, a pus un accent deosebit pe buna-credită2 cu
care trebuie să se desfășoare raporturile juridice civile, asigurându-i acesteia o nouă
reglementare ce poate fi structurată pe mai multe niveluri3. Astfel, în cadrul art. 14, buna-
credință este reglementată de o manieră generală, cu titlu de principiu fundamental al
exercitării drepturilor și executării obligațiilor. În cadrul art. 15, buna-credință apare ca
fiind un reper în definirea abuzului de drept. La art. 1170 buna-credință este reglementată
cu titlu de regulă generală în materia contractului, instituindu-se obligația de a acționa cu
bună credință atât în faza încheierii contractului cât și cu ocazia executării acestuia, iar la
art. 1183 aceasta este reglementată cu titlul particular, ca mod de conduită în etapa pre-
contractuală a negocierii. Buna-credință, în cadrul art. 1271 apare ca fiind un criteriu de
măsurare a conduitei debitorului în situația adaptării prin negociere a contractului afectat
de impreviziune. De asemenea, potrivit art. 1556, buna-credință apare ca fiind o condiție a
invocării excepției de neexecutare. Nu în ultimul rând actualul Cod civil face o serie de
aplicații particulare a acestui principiu în diverse domenii: al accesiunii imobiliare
artificiale (art. 586), buna credință a reprezentantului (art. 1300), exercitarea obligațiilor
agentului în cadrul contractului de agenție (art. 2079), etc.
Concluzia la care credem că trebuie să se ajungă față de cele prezentate mai sus este
aceea că admiterea bunei-credințe ca un principiu general al dreptului, ca o conduită ce
revine părților începând cu etapa pre-contractuală a negocierii și până la executarea finală a
contractului, accentuarea importanței acestui principiu în cadrul dreptului contractelor, are
drept consecință firească acceptarea teoriei impreviziunii.
1
R. Cabrillac, Droit européen comparé des contrats, ed. L.G.D.J., Paris, 2012, p. 41 și urm.
2
L. Uță, Buna-credință în raporturile contractuale (I), Revista Română de Jurisprudență, nr. 1/2015,
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11015205&Info=RG9jSWQ9MTMzMjUmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NSZoaXRzPTEyYysx
MzYrMTNkKzE0YSsxNTQr;
3
C. E. Zamșa, Buna-credință în executarea obligațiilor civile, Revista Pandectele Române, nr. 1/2013,
disponibilă on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011224&Info=RG9jSWQ9MTA4OTImSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NzcmaGl0cz00MDAr
NDEwKzQxMSs0MTIrNGUwKzRlYys0ZmQrNGZlKzRmZis1MDArNTAyKzUxNCs1MWMrODc0Kzg3
OCs4ODIrODgzKzg4Yis4OTErYmJjK2JjMStiYzMrYmM0K2JjNitiYzcrYmM4K2JjOStiY2ErYmNkK2JjZ
StiZGYrYmUyK2Q5OCtkYTQrZGE1K2RhOStkYWErZGIwK2RiMStkYjMrZGI0K2RiNStkYjYrZGI3K2
RiYStkYmIrZGQ3K2RkOStkZGUrZTBjK2UxOCtlMWMrZTI2K2UyNytlMmYrZTM1K2ViYitlYmMrZW
M0K2VjOCtlYzkrZWNkK2VjZStlZDMrZWQ1K2VkNytlZDgrZWUyK2VlYitlZjErMTI5MisxMjk0KzEyO
WErMTI5ZisxMmE2KzEyYjYrMTJiZCs=;
83
Atâta timp cât se recunoaște principiului bunei-credințe o importanță fundamentală

în cadrul dreptului contractelor, ca având menirea de a fi farul călăuzitor al conduitei
părților contractante, este imposibil de respins teoria impreviziunii, întrucât obligațiile de
cooperare și de loialitate ce fac parte din conținutul bunei-credințe, impun părților să
conlucreze în refacerea echilibrului contractual grav deteriorat, ca urmare a intervenirii, pe
parcursul executării contractului a unor evenimente imprevizibile. De asemenea, în lipsa
consensului părților, ce poate fi interpretat ca o executare defectuoasă a obligațiilor de
lealitate și cooperare dat fiind că negocierea a eșuat, intervenția instanței apare ca fiind
firească, în vederea reașezării echilibrului contactul pe care părțile nu au fost în stare să îl
găsească singure.
Dovada justeței concluziei de mai sus, credem că rezultă și din aceea că atât în
cadrul Principiilor Dreptului European al Contractelor (Principles of European Contract
Law 2002), cât și în cadrul Principiilor UNIDROIT, ce pun un accent deosebit pe bună-
credință, teoria impreviziunii și-a găsit consacrarea firească.
Astfel, în cadrul Principiilor Dreptului European al Contractelor (Principles of
European Contract Law 2002), în cadrul art. 6:111 sub denumirea marginală de „Change of
Circumstances”- schimbarea circumstanțelor (t.n.)- teoria impreviziunii este reglementată
în următoarea manieră1:
„(1) A party is bound to fulfils its obligations even if performance has become more
onerous, whether because the cost of performance has increased or because the value of
the performance it receives has diminished.
1
„(1) O parte este obligată să-și îndeplinească obligațiile chiar dacă executarea a devenit mai
oneroasă, fie pentru că costul executării a crescut, fie pentru că valoarea executării pe care o primește sa
diminuat.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care executarea contractului devine excesiv de oneroasă datorită
schimbării circumstanțelor, părțile sunt obligate să inițieze negocieri în vederea adaptării contractului sau a
încetării acestuia, cu condiția ca:
(a) schimbarea circumstanțelor au avut loc după încheierea contractului,
(b) posibilitatea unei schimbări de circumstanțe nu a fost una care ar fi putut fi luată în considerare
în mod rezonabil la momentul încheierii contractului și
(c) riscul schimbării circumstanțelor nu este unul care, conform contractului, ar trebui să fie suportat
de partea afectată.
(3) În cazul în care părțile nu reușesc să ajungă la un acord într-un termen rezonabil, instanța poate:
(a) să rezilieze contractul la o dată și în condiții care urmează a fi stabilite de instanță; sau
(b) să adapteze contractul pentru a distribui între părți în mod just și echitabil pierderile și
câștigurile rezultate din schimbarea circumstanțelor.
În ambele cazuri, instanța poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza părții care
refuză să negocieze sau întrerupe negocierile contrar bunei credințe și bunei înțelegeri. (t.n.)”
84
(2) If, however, performance of the contract becomes excessively onerous because
of a change of circumstances, the parties are bound to enter into negotiations with a view
to adapting the contract or terminating it, provided that:
(a) the change of circumstances occurred after the time of conclusion of the
contract,
(b) the possibility of a change of circumstances was not one which could
reasonably have been taken into account at the time of conclusion of the contract, and
(c) the risk of the change of circumstances is not one which, according to the
contract, the party affected should be required to bear.
(3) If the parties fail to reach agreement within a reasonable period, the court
may:
(a) terminate the contract at a date and on terms to be determined by the court; or
(b) adapt the contract in order to distribute between the parties in a just and
equitable manner the losses and gains resulting from the change of circumstances.
In either case, the court may award damages for the loss suffered through a party
refusing to negotiate or breaking off negotiations contrary to good faith and fair dealing”.
De asemenea, în cadrul Principiilor UNIDROIT1 este alocată o întreagă secțiune
impreviziunii contractelor în cadrul capitolului al VI-lea, referitor la executarea
contractului. Sub denumirea marginală de „Hardship”, art. 6.2.1-6.2.3 au următorul
conținut, identic în toate cele patru ediții ale Principiilor2:
1
Disponibile on-line la adresa: https://www.unidroit.org/unidroit-principles-2016/unidroit-principles-2016-
overview/english-integral;
2
„ SECȚIUNEA 2: HARDSHIP
ARTICOLUL 6.2.1 (Respectarea contractului)
În cazul în care executarea unui contract devine mai oneroasă pentru una dintre părți, acea parte are
totuși îndatorirea de a-și îndeplini obligațiile sub rezerva următoarelor dispoziții privind hardship-ul.
ARTICOLUL 6.2.2 (Definiția hardship-ului)
Există hardship atunci când apariția unor evenimente modifică în mod fundamental echilibrul
contractului, fie pentru că costul executării unei obligații a crescut, fie pentru că valoarea prestației pe care o
primește o parte s-a diminuat și
(a) evenimentele apar sau devin cunoscute părții dezavantajate după încheierea contractului;
(b) evenimentele nu ar fi putut fi luate în considerare în mod rezonabil de către partea dezavantajată
în momentul încheierii contractului;
(c) evenimentele sunt în afara controlului părții dezavantajate; și
(d) riscul evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.
ARTICOLUL 6.2.3 (Efectele hardship-ului)
(1) În caz de hardship, partea dezavantajată are dreptul să solicite renegocierea. Cererea va fi făcută
imediat și trebuie să indice motivele pe care se bazează.
(2) Cererea de renegociere nu îndreptățește, în sine, partea dezavantajată să refuze executarea.
85
„SECTION 2: HARDSHIP
ARTICLE 6.2.1 (Contract to be observed)
Where the performance of a contract becomes more onerous for one of the parties,
that party is nevertheless bound to perform its obligations subject to the following
provisions on hardship.
ARTICLE 6.2.2 (Definition of hardship)
There is hardship where the occurrence of events fundamentally alters the
equilibrium of the contract either because the cost of a party’s performance has increased
or because the value of the performance a party receives has diminished, and
(a) the events occur or become known to the disadvantaged party after the
conclusion of the contract;
(b) the events could not reasonably have been taken into account by the
disadvantaged party at the time of the conclusion of the contract;
(c) the events are beyond the control of the disadvantaged party; and
(d) the risk of the events was not assumed by the disadvantaged party.
ARTICLE 6.2.3 (Effects of hardship)
(1) In case of hardship the disadvantaged party is entitled to request
renegotiations. The request shall be made without undue delay and shall indicate the
grounds on which it is based.
(2) The request for renegotiation does not in itself entitle the disadvantaged party
to withhold performance.
(3) Upon failure to reach agreement within a reasonable time either party may
resort to the court.
(4) If the court finds hardship it may, if reasonable,
(a) terminate the contract at a date and on terms to be fixed, or
(b) adapt the contract with a view to restoring its equilibrium.”
Cod civil român (2009), la art. 1271, sub denumirea marginală „Impreviziunea”
statuează următoarele:
(3) În cazul în care nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, oricare dintre părți poate
apela la instanța de judecată.
(4) Dacă instanța constată că există o situație de hardship, poate, dacă este rezonabil,
(a) să dispună încetarea contractului la o dată și în condiții care urmează să fie stabilite; sau
(b) să adapteze contractul în vederea restabilirii echilibrului său. (t.n.)”
86
"(1) Pârțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a
devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie
datorită scăderii valorii contraprestației.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile
și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
(3) Dispozițiile alin.(2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în
mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea
adaptării rezonabile și echitabile a contractului.”
Comparând modul în care este reglementată „schimbarea circumstanțelor” în cadrul
Principiilor Dreptului European al Contractelor (Principles of European Contract Law
2002), „hardship-ul” în Principiile UNIDROIT și „impreviziunea” în Codul civil român
(2009) nu putem să nu remarcăm atât similitudina respectivelor texte legale sub aspect
lexical cât și identitatea ideatică din punct de vedere juridic.
Astfel, toate cele trei reglementări încep prin afirmarea principiului forței
obligatorii a contactului, în virtutea căruia părțile sunt ținute să își îndeplinească obligațiile
asumate chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.
Urmează apoi situația premisă a intrării în scenă a teoriei impreviziunii și anume
intervenirea pe parcursul executării contractului a unor evenimente ce produc o modificare
importantă a echilibrului contractual prin faptul că executarea obligației de către una dintre
părți devine mult mai oneroasă/excesiv de oneroasă.
87
Condițiile cu privire la evenimentul produs sunt aceleași: să fi intervenit după

încheierea contractului, evenimentul nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către debitor,
iar acesta să nu își fi asumat riscul producerii unor astfel de evenimente.
În situația întrunirii respectivelor condiții este impusă părților obligația de a încerca
adaptarea contractului și refacerea echilibrului acestuia, prin negocieri purtate cu bună
credință.
În caz de eșec al negocierilor, instanța este abilitată să intervină și, constatând
incidența impreviziunii, poate să dispună, identic în toate cel trei reglementări, fie încetarea
contractului la data și în condițiile pe care le va stabili, fie adaptarea acestuia.
Identitatea dintre modul în care a fost prevăzut mecanismul impreviziunii în Codul
civil român (2009) și felul în care este reglementat în cadrul Principiilor Dreptului
European al Contractelor (Principles of European Contract Law 2002), respectiv în
Principiile UNIDROIT, dovedește că sursa de inspirație a legiuitorului român au
reprezentat-o aceste din urmă codificări transnaționale.
Cum în cadrul Principiilor Dreptului European al Contractelor (Principles of
European Contract Law 2002) și în Principiile UNIDROIT buna –credință cunoaște o largă
aplicare, fiind consecința reglementării explicite în cadrul acestora a teoriei impreviziunii,
putem spune că accentul pus de către Codul civil român (2009) pe exercitarea cu bună-
credință a drepturilor și obligațiilor contractuale, a impus legiuitorului consacrarea teoriei
impreviziunii, teorie ce își are fundamentul în principiul bunei-credințe.
3.2.7. Echitatea ca fundament al teoriei impreviziunii

În mod aparent paradoxal, deși majoritatea autorilor ce au studiat teoria
impreviziunii au apreciat că ideea de justiție și de echitate ar justifica admiterea teoriei
impreviziunii, concluzia la care au ajuns, prin raportare la prevederile Codului civil francez
și ale celui român de la 1864 au fost că echitatea nu poate reprezenta un fundament al
admiterii impreviziunii, fiind o noțiune fie prea vagă, fie prea largă sau prea imprecisă 1, ori
ar putea oferi un fundament subsidiar alături de buna-credință2.
1
A. Bruzin, op. cit., p. 317; Al. Oteteleșeanu, op. cit., p. 155.
2
C. E. Zamșa, op. cit.,. p. 141 ; R. Cabrillac, Droit des obligations, 10e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2012,
p.109.
88
Cu privire la echitate, s-a arătat1 că aceasta nu trebuie privită „comme une source
immédiate positive de droit, mais comme un principe général inspirateur du législateur et
directeur de la conscience du juge”2. Pe aceeași linie de gândire „echitatea” a fost
considerată ca fiind o regulă supralegală, ideală, care, urmare a imperfecțiuni și limitelor
procesului de elaborare a dreptului pozitiv, nu reușește să fie reflectată integral în cadrul
legilor, cutumei sau jurisprudenței3.
Răspunsul la întrebarea daca noțiunile de „justiție” și de „echitate” au un caracter
imuabil, fix, întotdeauna același, ori dimpotrivă, variabil și schimbător, este diferit și
diametral opus din perspectiva Scolii idealiste, comparativ cu cea a Școlii evoluționiste a
dreptului. Potrivit primei scoli, noțiunea de „justiție” ar fi un ideal suprem, o noțiune,
primară, ireductibilă, invariabilă, eternă și universală, ce asigură progresul instituțiilor
juridice prin intermediul „echității” care realizează și concretizează „justiția” în acord cu
nevoile diverselor grupuri sociale și epoci istorice. Conform celei de a doua școli, noțiunea
de „justiție” are un conținut variabil, schimbând-se mereu, influențată fiind de evoluția
istorică a doctrinei și a vieții sociale4.
Dintre multele încercări de definire a echității, următoarea ni se pare a fi
cuprinzătoare și sugestivă5: „l’équité est l’art de la justice sociale qui attribue à chacun,
sous la forme d’une égalité proportionnelle, ce que la considération des circonstances
propres à son cas, dominée par les principes du droit naturel, montre au bon sens du
législateur ou du juge comme étant dù”6.
Analizată din perspectiva evoluției istorice a conceptului despre „echitate”, acesta
se prezintă ca fiind un principiu general, propriu legii, judecătorul acționând „în echitate”
doar atunci când primește o abilitare în acest sens din partea legislatorului. Raportându-ne
la conținutul său, echitatea se poate manifesta sub două forme: una obiectivă și alta
subiectivă. Sub aspectul dimensiunii sale obiective, echitatea se manifestă ca un principiu
1
D. Berthiau, La principe d’égalité et le droit civil des contrats, Bibl. dr. privé, LGDJ, Paris, 1999, tom. 320,
p. 301.
2
„ precum o sursă imediată și pozitivă a dreptului, ci ca un principiu general inspirator pentru legislator și
călăuzitor al conștiinței judecătorului (t.n.)”
3
C. Stoyanovitch, op. cit., p. 421.
4
Ibidem.
5
A. Dessens, Essai sur la notion d’équité, these, Toulouse, Imprimerie F. Boisseau, 1934, p. 103.
6
„echitatea este arta dreptății sociale care atribuie fiecăruia, sub forma unei egalități proporționale, ce ia in
considerare circumstanțele proprii ale fiecărui caz, în acord cu principiile dreptului natural, arătând bunul
simț al legiuitorului sau al judecătorului în a da ce este datorat (t.n.)”
89
al exactei compensații ce implică o egalitate de tratament. Din perspectiva dimensiunii sale

subiective, presupune luarea în considerare a unor situați particulare, de regulă de
slăbiciune a unei părți contractante1.
Plecând de la aceste considerații de ordin general despre echitate, și raportându-le la
prevederile art. 1135 Cod civil francez (în numerotarea anterioară modificării din anul
2016) sau art. 970 alin 2 Cod civil român (1864) care în esență prevedeau același lucru, și
anume convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres menționat în cuprinsul lor, dar și
la ceea ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa, așa cum am arătat mai
sus, concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că echitatea nu poate constitui fundament al
teoriei impreviziunii2.
Nu vom intra în detalii prin a prezenta argumentele pentru care cele două texte de
lege nu au fost reținute ca furnizând un fundament al aplicării teoriei impreviziunii – în
esență ele circumscriindu-se ideii că formularea folosită este prea vagă - întrucât situația
din actualul Cod civil român diferă substanțial.
Credem că transformarea, în spiritul echității, a legislației civile române referitoare
la consacrarea impreviziunii contractuale, a fost plastic explicată de un reputat autor
francez3 ce a militat pentru recunoașterea în dreptul francez a acestei teorii: „Si l’Equité du
Cod civil est hostile à l’introduction de la théorie de l’imprévision, on ne peut pas en dire
autant de l’Equité d’à présent... L’Equité du Code ne peut pas être accommodée à l’idée
l’Equité ou d’imprévision actuelle. Quand celle-ci sera consacrée par une régle de droit el
devenue l’Equité tout simplement, ce sera une régle de droit nouvelle, distincte et à côté de
celles du Code civil.4”
În actuala legislație civilă română „echitatea”, privită ca principiu imuabil și peren
al dreptului, ce transcende timpului, a triumfat prin legiferarea teoriei impreviziunii astfel
că „echitatea” legii prezente a fost pusă în acord cu „Echitatea” la care făcea referire
autorul ante-menționat.
1
D. Berthiau, op. cit. p. 315.
2
C. E. Zamșa, op. cit. p. 141.
3
4
„Dacă Echitatea Codului civil este ostilă introducerii teoriei impreviziunii, același lucru nu se poate spune
despre Echitatea din prezent. Echitatea Codului nu poate fi acomodată cu ideea actuală de Echitate sau de
impreviziune. Când aceasta (impreviziunea –s.n.) va fi consacrată printr-o regulă de drept ea va deveni
Echitate pur și simplu, va fi o regulă de drept nouă, distinctă și alături de celelalte (reguli-s.n.) ale Codului
civil (t.n.)”
90
Faptul că „echitatea” a fost avută în vedere de legiuitor când a reglementat art. 1271
Cod civil (2009), rezultă și din aceea că, atunci când stabilește criteriile de adaptare a
contractului de către judecător, la alin. 2 lit. a), care reprezintă paragraful de forță al
întregului text, se face referire la echitate.
Față de împrejurarea că în textul art. 1271 se face referire explicită la principiul
echității, apreciem, că și aceasta, reprezintă în actuala reglementare, alături de principiul
bunei-credințe, fundamentul admiteri teoriei impreviziunii. Acest lucru este firesc întrucât
echitatea completează conceptul de bună-credință contractuală1.
3.3. Forța obligatorie a contractului, solidarismul contractual și

teoria impreviziunii
Principiul forței obligatorii a contractului a fost considerat ca reprezentând unul
dintre cei trei piloni de bază ai regimului juridic al contractului, împreună cu principiul
libertății contractuale și principiul relativității efectelor contractului2.
Resortul intelectual al principiului pacta sunt servanda a fost și continuă să rămână
disputat de partizanii a două concepții ce se confruntă încă: voluntarismul și pozitivismul
juridic3.
Voluntarismul juridic identifică în autonomia de voință a părților sursa intelectuală
a forței obligatorii a contractului. Teoria autonomiei de voință s-a născut la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea în Franța și a fost dominantă până
în jurul anilor 1930, fiind inspirată de sistemul filozofic Kantian ce afirma preeminența
1
M. Floare, Observaţii privind buna şi reaua-credinţă în executarea contractelor de drept comun, în noul
Cod civil al României şi în dreptul comparat, Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2014, nota. 6, accesată
on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11014471&Info=RG9jSWQ9MTI1OTQmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MTA3JmhpdHM9NjZl
KzY3Yis2ODArNjgzKzY5OSs3N2ErNzgxKzc4Mis3OGQrNzhlKzc4Zis3OTArNzkzKzc5Nis3OWYrN2Ex
KzdhMys3YTkrN2FkK2E2NythNjgrYTY5K2E3NStjOGYrYzkwK2M5NStjOWUrY2EyK2NhNCtjYTcrY2
E4K2NhYStjYWIrY2I1K2NiYytjYzUrY2M5K2NlMCtjZTIrY2UzK2NmMCtjZmMrMTIyNCsxMjJlKzEy
MmYrMTIzMCsxMjM1KzEyMzYrMTIzYisxMjNjKzEyNDMrMTI0NCsxNTBiKzE1MGQrMTUxOCsxN
TI1KzE1MjkrMTUyYSsxNTJiKzE1NDMrMTU0NCsyYWZmKzJiMDUrMmIxMSsyYjE2KzJiMTgrMmIx
OSsyYjFmKzM0MDMrMzQwOCszNDBhKzM0MGUrMzQxMCszNDE2KzM0MTgrMzQyNCszNDJhKz
M0MzQrMzQzNiszNDM3KzM5YzUrMzlkMCszOWQyKzM5ZGMrMzlkZSszOWRmKzM5ZTErMzlmYS
s0NDAwKzQ0MDErNDQwMys0NDExKzQ0MWIrNDQyMys1NmRjKzU2ZTcrNTZlOSs1NmZkKzU2Zm
YrNTcwNSs1YzlmKzVjYjgrNWNiOSs1Y2JhKzVjYmIrNWNjMSs1Y2MzKw==;
2
L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, în Revista Dreptul,
nr. 7/2011, p. 72.
3
P. Vasilescu, op. cit., p. 450.
91
persoanei umane, a individului, asupra puterii publice. Autonomia de voință ar reprezenta o

prelungire a acestei concepții pe tărâmul vieții sociale. Astfel, individul, aflat la baza
edificiului social, apare ca fiind stăpânul angajamentelor sale, ca rod al manifestării libere a
voinței sale. Fiindcă limitarea sau îngrădirea libertății omului stă exclusiv în puterea și
voința sa, când oamenii își asumă obligații prin contract, își limitează libertatea prin
propria voință. Așadar, potrivit acestei concepții, contractul este un act de voință pur și
exclusiv, prin urmare, voința individuală este cea care creează obligații și constrângeri iar
nu legea1.
În planul dreptului privat, consecințele juridice ale autonomiei de voință au fost
identificate2 ca fiind următoarele:
a) Voința este fundamentul intelectual al contractului și sursa forței sale
obligatorii, rolul legii mărginindu-se doar la a garanta executarea acestuia;
b) Voința este unica sursă a justiției, întrucât contractul - ca paradigmă a
autolimitării voluntare a libertății individuale - este nu numai sursă de drepturi și obligații,
ci realizează și înfățișează per se ideea de justiție.
c) Contractul este genetic superior legii dat fiind faptul că legea nu va putea
mărgini libertatea individului decât dacă prin aceasta se asigură apărarea libertății celuilalt.
Legea, ca expresie a voinței generale ar fi o formă inferioară de contract, un rest al
voințelor individuale ajunse rațional la consens juridic.
O altă consecință juridică, ce are legătură directă cu obiectul prezentei cercetări,
este aceea că forța obligatorie a contractului se impune cu aceeași putere nu doar părților
contractante, ci și instanței de judecată. Consecința firească este aceea că, în caz de
impreviziune, judecătorul nu ar fi competent să intervină și să dispună modificarea sau
încetarea contractului, la cererea uneia dintre părți, în scopul de a reface echilibru
contractual. Deci, în această concepție, revizuirea judiciară a contactelor nu ar fi admisibilă
întrucât ar veni în contradicție cu principiul imperativ al forței obligatorii a contractului. În
eventualitatea unui litigiu între părți, sarcina judecătorului ar fi doar aceea de a dispune
executarea contractului. Dacă aceasta presupune și interpretarea contractului respectiva
operațiune s-ar putea face exclusiv prin cercetarea voinței interne, reale și comune a
1
L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul II... op. cit. p. 45.
2
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept
privat, ed. Rosetti, București, 2003, p.32.
92
părților contractante iar clauzele contractuale și textele legale incidente, ar urma a fi

interpretate în strictă și neabătută conformitate cu voința internă a părților1.
După cum s-a arătat2, teoria autonomiei de voință a fost pe deplin corespunzătoare
realităților economice și sociale din vremea redactării Codului civil francez, când producția
și comerțul îmbrăcau un caracter familial și artizanal. În vremea respectivă contractele se
încheiau preponderent între persoane cu situație juridică identică și putere economică
relativ apropiată care își exprimau și discutau liber pretențiile lor opuse. Sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au dus o schimbare profundă a realităților
economice, sociale și politice. Avântul economic manifestat prin concentrarea economică,
accelerarea comerțului, dezvoltarea și multiplicarea serviciilor, revoluția industrială și cea
tehnico-științifică, au produs consecințe importante în structura socială. Astfel, au apărut și
s-au accentuat inegalitățile de ordin economic, tehnic, informațional și juridic între
participanții la circuitul civil și comercial, a apărut fenomenul așa-zis de standardizare a
contractelor, mai ales a celor încheiate între comercianți și consumatori. Acest lucru a făcut
inutilă sau chiar imposibilă orice discuție și negociere între viitorii contractanți, întrucât
partea mai slabă avea doar alegerea între a încheia sau nu contractul propus.
În fața noilor realități, teoria autonomiei de voință a fost supusă unor critici tot mai
puternice de o parte a doctrinei și jurisprudenței atât sub aspect filozofic, raportat la
postulatul libertății absolute a oamenilor, cât și sub aspect juridic, cu referire la
posibilitatea voinței interne de a crea din nimic drepturi și obligații.
S-a născut și dezvoltat astfel cel de al doilea curent, al pozitivismul juridic, care
respinge ideea că autonomia de voință ar fi suportul intelectual al principiului forței
obligatorii a contractului. Conform acestui curent resorturile principiului pacta sunt
servanda ar fi obiective, regăsindu-se în lege. Astfel, forța juridică a unei convenții nu ar
trebui căutată nici în cuvântul dat de către părți, nici în autonomia lor de voință întrucât
primul nu exprimă decât un comandament moral, iar cea de a doua este subordonată legii
care permite ca o convenție să fie izvor de norme3.
Subsumându-se curentului pozitivist, mai multe teorii au fost elaborate în încercarea
de a justifica forța obligatorie a contractului în afara autonomiei de voință a părților.
1
L. Pop, op. cit., p. 47;
2
Idem, p.48
3
93
Astfel, conform teoriei contactului - situație juridică obiectivă, contractul nu este

altceva decât o situație juridică la care legea atașează efecte juridice. În concepția
susținătorilor acestei teorii, nașterea și existența raportului juridic obligațional sunt
exclusiv consecințe ale legii întrucât angajamentele contractuale rezultă numai din
autoritatea legii. Întrucât legea este stăpâna absolută a mecanismului contractual, rolul
voințelor individuale este limitat la simpla funcție de a exprima interesele părților
contractante1.
O altă teorie ce aparține curentului pozitivist este cea care fundamentează contractul
prin raportare la binele comun și echitate sau la principii de utilitate socială și justiție
comutativă. Această teorie pleacă de la premisa că un contract nu este altceva decât un
instrument al vieții sociale, astfel că forța sa obligatorie este explicată prin recursul la
binele comun și la echitate, iar nu prin voința părților. Așadar, contractul se fundamentează
pe binele comun, în înțelesul său cel mai general, pe care îl produce, bine ce poate fi de
natură diferită: patrimonial, moral, artistic. Concluzia la care se ajunge este aceea că voința
individului este în serviciul dreptului iar nu dreptul în serviciul voinței, astfel încât
dreptului obiectiv trebuie să i se supună orice convenție, care își întemeiază valoarea
juridică și efectele sale pe conformitatea cu binele comun și cu echitatea2.
Justiția comutativă pleacă de la ideea că în lipsa unui echilibru just între debitor și
creditor, între prestațiile pe care aceștia și le datorează, contractul apare ca fiind injust și, în
consecință, de neacceptat. Principiul forței obligatorii a contractului dă posibilitatea
creditorului să ceară executarea creanței sale în vederea restabilirii egalității patrimoniale.
Astfel, contractul nu numai că se sprijină pe ideea justiției comutative, dar este și un
important instrument al acesteia. Chiar și din punct de vedere economic contractul poate fi
privit ca un act comutativ, care stabilește raporturi reciproce între părți. În concluzie justiția
comutativă nu se face doar ținând cont de repere intrinseci contractului, ci prin apelare la
noțiuni precum „justul” și „utilul”3.
Alături de aceste teorii, în ultima vreme, a fost elaborată altă teorie, anume teoria
solidarismului contractual. În această concepție nu se neagă importanța rolului voinței
juridice a părților contractante. Dimpotrivă, acest rol este recunoscut întrucât nu se poate
1
L. Pop, op. cit., p. 53.
2
Idem, p.54.
3
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, op. cit., p. 451.
94
încheia sau modifica un contract fără voința părților. Față de acest fundament de natură
subiectivă, teoria solidarismului contractual mai adaugă câte un element de natură
obiectivă și afirmă că fundamentul contractului este voința părților contractante dar, în
același timp, este și interesul părților contractante1.
După cum s-a arătat2, principiul solidarismului contractual, bazat pe concepte cum
sunt proporționalitatea sau echilibrul contractual, coerența sau tulburarea economiei
contractului (frustration, în dreptul britanic) etc., este motivul unei mișcări doctrinare și
jurisprudențiale de mare anvergură de regândire și reașezare a fundamentelor contractului
pe baze morale. Solidarismul contractual este, în opoziție cu individualismul, un concept
care spune ce ar trebui să fie contractul, și nu ceea ce este contractul, un concept care
opune coerența și proporționalitatea abuzului de drept. Doctrina franceză a argumentat că
principiul solidarismului contractual este apt a redefini, reorienta și corecta excesele sau
omisiunile celor trei principii clasice ale contractelor bilaterale, respectiv, libertatea de a
contracta, forța obligatorie și relativitatea efectelor contractului3, concepte care, lăsate la
nivelul individualismului specific începutului secolului al XIX-lea, ar obiectiva în prezent
mai degrabă egoismul, indiferența și cinismul decât drepturile menite a satisface niște
nevoi, transformând contractul, dintr-un instrument al libertății, într-un mecanism de
aservire.
Principiul solidarismului contractual pleacă de la premisa că interesele părților
dintr-un contract, în practică, sunt rareori identice. Aceasta din cauza faptului că fiecare
contractant are trebuințe proprii, diferite pe care urmărește să și le satisfacă prin încheierea
și executarea unui anumit contract. De aceea, este firesc că pentru a-și realiza scopul său de
instrument juridic de satisfacere a necesităților, contractul trebuie să permită, prin ființa și
executarea lui, realizarea interesului fiecărei părți contractante. Urmează, că prin conținutul
său, orice contract obiectivează în plan juridic existența acestor interese ale părților,
precum și concilierea lor pentru ca, deși opuse, să fie compatibile și realizabile. Concilierea
intereselor constă în justa repartizare a pierderilor și profiturilor părților contractante,
rezultate din contract, care trebuie să se afle într-un echilibru cel puțin relativ, atât la
1
L. Pop, Solidarism contractual și Noul Cod civil, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 9/2012,
accesată on-line la adresa: https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11010473.
2
Ghe. Piperea, Introducere în teoria solidarismului contractual, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr.
3/2011, accesată on-line la adresa: https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11009373.
95
încheierea, cât și pe durata ființei și executării acelui contract. În scopul concilierii reale a
intereselor părților se susține că este necesară respectarea a două principii, unul director și
altul corector ale conținutului contractului: principiul proporționalității și principiul
coerenței1.
Așa cum s-a arătat2, principiul proporționalității are valoarea unei reguli generale de
echilibru între sarcinile și avantajele care rezultă din conținutul unui contract, pe seama și,
respectiv, în favoarea părților contractante. El este pus în serviciul concilierii intereselor
părților contractante, ori de câte ori a intervenit un dezechilibru în cursul existenței și
executării obligațiilor generate de contractul valabil încheiat; în alți termeni, așa cum s-a
spus, el constituie un "marquer d’equilibre" al conținutului oricărui contract sinalagmatic,
destinat să corijeze un eventual dezechilibru existent și să facă necesară și posibilă
concilierea intereselor părților contractante. Această dublă funcție are în vedere întregul
obiect al contractului, în special prestațiile principale ale părților, fără a exclude ansamblul
prestațiilor stipulate în clauzele contractului în cauză.
Principiul coerenței semnifică faptul că diferitele clauze care alcătuiesc conținutul
contractului trebuie să se prezinte într-o armonie logică, fără să existe contradicție între ele.
Astfel, el este un instrument în serviciul unei juste repartizări a sarcinilor și profiturilor
între părțile contractante, într-un cuvânt, un mijloc de asigurare a echilibrului contractual
prin concilierea intereselor contractanților3.
Prin raportare la principiul forței obligatorii a contractului, promotorii doctrinei
solidariste au în vedere faptul, că un contract, odată valabil încheiat, este necesar a fi
executat întocmai, conform clauzelor convenite de părți. Pe lângă acesta, se apreciază că o
primă limitare a forței obligatorii a contractului ține de concilierea intereselor părților,
întrucât realizarea unei astfel de concilieri este o condiție a însăși existenței contractului.
Așadar, pentru a se bucura de forță obligatorie, un contract trebuie să îndeplinească, pe
lângă condițiile de valabilitate, și această condiție a concilierii intereselor, condiție ce
trebuie îndeplinită pe toată durata vieții contractului. Cu alte cuvinte, conținutul
1
L. Pop, Unele exigenţe ale solidarismului contractual în cazul nerealizării de către o parte contractantă a
interesului celeilalte părţi, Revista Română de Drept Privat , nr. 2/2012, nota. 1, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011211.
2
L. Pop, Solidarismul contractual şi obligaţiile părţilor în cursul executării contractelor, Revista Română de
Drept Privat, nr. 1/2017, nota 1, accesată on-line la adresa:
3
Ibidem,
96
contractului trebuie să cuprindă și să exprime până la încetarea sa, o justă repartizare a

sarcinilor și beneficiilor, a pierderilor și profiturilor. Pentru a se verifica această condiție a
concilierii intereselor, se vorbește despre viziunea statică și viziunea dinamică asupra
conținutului contractului. Prima se referă la momentul încheierii contractului, pe când cea
de a doua analizează etapa executării acestuia. Fiindcă este necesar să existe o conciliere a
intereselor pe tot timpul existenței contractului, în cazul în care pe parcursul executării
intervine un dezechilibru între interesele părților datorită unor factori exteriori, este necesar
să intervină o nouă conciliere a acelorași interese. În consecință, forța obligatorie a
contractului trebuie analizată prin raportarea la două ipostaze diferite. Prima este atunci
când concilierea intereselor, prezentă la încheierea contractului, se menține pe tot parcursul
executării. În acest caz principiul forței obligatorii presupune executarea întocmai a
contractului. Cea de a doua ipostază de analiză a forței obligatorii intervine atunci când, la
un moment dat, pe parcursul executării, contractul nu mai corespunde cerinței concilierii
intereselor. În această situație, principiul forței obligatorii impune executarea diferită a
contractului față de litera sa, astfel încât conținutul său să fie modificat în scopul
reconcilierii intereselor părților1.
Din perspectiva teoriei solidarismului contractual, intervenția judecătorului în
contract, pentru a reașeza echilibrul contractual în vederea concilierii intereselor părților,
apare ca fiind una firească și necesară, atunci când ele singure nu reușesc să ajungă la un
consens. După cum s-a afirmat2, „din punct de vedere al solidarismului contractual, această
formă de intervenție a judecătorului în contract...nu este un atentat la principiul forței
obligatorii a contractului; dimpotrivă, este de natură a-i da întreaga sa vigoare și eficiență.”
Influența teoriei solidarismului contractual asupra noului Cod civil a fost observată
în literatura de specialitate, unde s-a subliniat3 că, deși solidarismul nu a fost declarat cu
valoare de principiu printr-un text legal, influența sa transpare în multe prevederi legale,
preponderent în materia contractului.
Concluzia la care am dorit să ajungem, prin succinta prezentare de mai sus a
teoriilor care au oferit suport intelectual principului forței obligatorii a contractului, este
aceea că reglementarea impreviziunii în actualul Cod civil a fost posibilă ca urmare a
1
L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul II... op. cit. p. 66-67.
2
Idem, p. 69.
3
L. Pop, Solidarism contractual... loc. cit.,
97
influenței concepțiilor moderne cu privire la resorturile forței obligatorii a contractului,

care nu mai văd în principiul autonomiei de voință singura justificare a acesteia.
În prezent, în spațiul juridic autohton, nu i se mai poate recunoaște teoriei
autonomiei de voință privilegiul de a fi singurul fundament al principiului forței obligatorii
a contactului. Intervenția legiuitorului în tot mai multe domenii ale vieții contractuale, prin
impunerea unor norme imperative tot mai numeroase, cu consecința firească a limitării
liberei manifestări de voință, a pus practic doctrina în fața unui fapt împlinit:
imposibilitatea negării argumentelor susținute de adepții concepției pozitiviste cu privire la
fundamentul forței obligatorii a contractului. Atât timp, cât libertatea de voință a părților,
ce doreau să încheie anumite contracte, a fost drastic limitată de intervenția legiuitorului,
mutarea centrului de greutate, de la principiul autonomiei de voință la norma legală, în
vederea justificării forței obligatorii a contractului, a devenit inevitabilă.
Calificarea impreviziunii ca fiind o excepție de la principiul forței obligatorii a
contractului sau, dimpotrivă, o consecință a acesteia, depinde de fundamentul pe care îl
recunoaștem ca fiind resortul intelectual al acestui din urmă principiu.
Astfel, raportându-ne la concepția voluntaristă, în cadrul căreia, așa cum am arătat
mai sus, se exclude posibilitatea de ingerință a legiuitorului în contactul încheiat, în sensul
adaptării acestuia, impreviziunea, odată reglementată, apare ca fiind o veritabilă excepție
de la principiul forței obligatorii1.
Dimpotrivă, dacă avem în vedere concepția pozitivistă, din moment ce teoria
impreviziunii a fost recunoscută printr-o normă legală, devine impropriu a mai discuta
despre excepții de la principiul forței obligatorii a contractului, ci doar despre reglementări
diferite impuse de interese sociale distincte2.
Prin actualul Cod civil, legiuitorul a conferit, în continuare, un rol principal
autonomiei de voință, atâta timp cât la art. 1270 sub titulatura de „Forța obligatorie” a
statuat: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părți”. Cu toate acestea,
alineatul al doilea al aceluiași articol, permite modificarea contractului „din cauze
1
G. Tița-Nicolescu, Excepţiile de la principiul obligativităţii efectelor contractului prevăzute în Noul Cod
civil, Revista pandectele române, nr. 11/2012, accesată on-line la adresa:
2
P. Vasilescu, op. cit., 451.
98
autorizate de lege”, impreviziunea fiind o astfel de cauză, ca urmare a reglementării ei în

cadrul art. 1271.
Influențele teoriei solidarismului contractual nu pot fi însă negate întrucât, însăși
reglementarea teoriei impreviziunii, poate fi privită ca o preluare în plan legislativ a
obligației de adaptare, despre care solidariștii susțin că, alături de obligația de fidelitate,
obligația de cooperare, obligația de informare, obligația de securitate și obligația de
coerență contribuie la realizarea concilierii intereselor părților, în sensul unei juste
repartizări a pierderilor și profiturilor, care este necesar să se afle tot timpul în echilibru1.
Analizând modul de structurare a prevederilor art. 1270 și 1271 Cod civil (2009),
credem că legiuitorul a dorit ca impreviziunea să fie privită ca fiind o excepție de la
principiul forței obligatorii a contractului, al cărui resort principal îl vede, în continuare, ca
fiind manifestarea de voință a părților. Astfel, după ce la art. 1270 alin. 1 și la art. 1271
alin. 1, sunt afirmate principiul forței obligatorii a contractului și necesitatea executării
acestuia conform înțelegerii inițiale, chiar dacă executarea a devenit mai oneroasă,
impreviziunea este legiferată ca fiind o situație de excepție, care derogă de la regula forței
obligatorii, fapt ce rezultă din folosirea sintagmei „cu toate acestea” chiar la începutul
textului art. 1272 alin.2, de unde practic începe reglementarea impreviziunii propriu-zise.
Sintagma folosită, ce ar putea fi înlocuită cu expresii sinonime cum ar fi „în ciuda celor
afirmate mai sus” ori „prin excepție de la regulă”, sugerează faptul că mecanismul
impreviziunii este aplicabil prin derogare de la principiul forței obligatorii, derogare
admisă datorită survenirii unor împrejurării excepționale care bulversează echilibrul
contractual. Așadar, față de modul de reglementare, impreviziunea trebuie privită ca fiind o
excepție de la principiul forței obligatorii a contractului.
3.4. Concluzii
După intrarea în vigoare a actualului Cod civil2, analizarea fundamentului juridic al
teoriei impreviziunii presupune adoptarea unei abordări diferite față de cea anterioară.
Dacă sub vechea reglementarea, în cadrul căreia teoria nu a fost consacrată
legislativ, găsirea resorturilor juridice ce ar fi permis aplicarea acesteia, reprezenta o
1
L. Pop, Solidarismul contractual... op. cit., nota 2 și 8
2
Potrivit art. 220 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
aceasta a intrat în vigoare la data de 01.10.2011.
99
provocare pentru susținătorii acestei teorii, în prezent, stabilirea fundamentului juridic al

impreviziunii presupune explicarea rațiunilor avute în vedere de legiuitor atunci când a
consacrat legislativ această teorie. De asemenea, identificarea fundamentelor teoriei poate
reprezenta un element util pentru judecătorul chemat să procedeze la adaptarea
contractului, căruia legiuitorul i-a oferit o putere aproape discreționară.
Față de cele prezentate mai sus, putem concluziona că reglementarea impreviziuni
în actualul Cod civil, este o consecință a tendințelor recente de „moralizare” a raporturilor
juridice civile, tendințe care au dus la o recunoaștere, dezvoltare și tot mai pronunțată
aplicare a principiului bunei-credințe și a echității în cadrul dreptului contractului. În
același timp, aceleași tendințe, au avut drept efect, pe planul explicării fundamentului forței
obligatorii a contractului, o mutare a centrului de greutate, de la concepția voluntaristă,
înspre cea pozitivistă și spre teoria solidarismului contractual.
100
CAPITOLUL III. CONDIȚIILE ȘI EFECTELE

ANGAJĂRII IMPREVIZIUNII
CONTRACTUALE
1. CONDIȚIILE ANGAJĂRII IMPREVIZIUNII CONTRACTUALE
După ce anterior am arătat care este înțelesul noțiunii de impreviziune, am delimitat
domeniul de aplicare al acesteia, stabilind categoria de contracte cărora li se poate aplica
impreviziunea, și am identificat fundamentul juridic al teoriei, în cele ce urmează ne
propunem să analizăm condițiile ce trebuie îndeplinite, și cele care se desprind din modul
de reglementare al art. 1271 Cod civil (2009), pentru a stabili dacă un contract este afectat
de impreviziune, precum și efectele posibile a se produce asupra contractului, în situația
reținerii incidenței impreviziunii.
Înainte de a încerca decelarea condițiilor ce trebuie întrunite pentru a determina
incidența impreviziunii în cazul unui contract, sau de a analiza efectele acesteia, credem că
este utilă identificarea funcțiilor impreviziunii, adică a scopului urmărit de legiuitor atunci
când a reglementat această instituție.
1.2. Funcțiile impreviziunii contractuale

Pentru identificarea funcțiilor impreviziunii, apreciem că trebuie plecat de la textul
art. 1271 Cod civil (2009), avându-se, în același timp, în vedere fundamentul juridic al
acestei teorii, fiindcă, doar astfel, scopul urmărit prin introducerea în legislația civilă a
acestei instituții poate fi identificat mai precis.
După cum am argumentat în cadrul capitolului anterior al acestui studiu, buna-
credință, echitatea, și influențele teoriei solidarismului contractual, au constituit premisele
adoptării impreviziunii în actualul Cod civil.
101
În literatura de specialitate1, cu referire la clauza de hardship, ce reprezintă

transpunerea în cadrul dreptului comerțului internațional a teoriei impreviziunii, au fost
identificate trei funcții ale acesteia: de ocrotire a echilibrului economic și continuare a
contractului, de împărțire a riscurilor între părți și de organizare a unui regim adaptat
intereselor părților.
Funcția de ocrotire a echilibrului economic și continuare a contractului ar urmări ca
intangibilitatea obligațiilor contractuale să nu ducă la o rigiditate excesivă a executării
contractului. Prin prisma acestei funcții, rolul clauzei de hardship, al impreviziunii, ar fi
acela ca, în contextul schimbării semnificative a circumstanțelor socio-economice ce pot
bulversa echilibrul stabilit de părți în momentul încheierii contractului, să nu se realieze o
executare ce ar presupune pierderi neașteptate sau costuri extraordinare, ci, să se ajungă la
o renegociere a contractului în scopul restabilirii echilibrului inițial și a se asigura
continuarea raportului contractual între părți. Această funcție ar fi în acord cu conceptul de
„contract evolutiv” ce presupune ca obligațiile pe care părțile și le-au stabilit inițial să se
adapteze pe parcursul executării contractului la modificările semnificative ale contextului
socio-economic în vederea păstrării echilibrului contractual2.
Credem că, prin raportare la fundamentul juridic al impreviziunii și la modul de
reglementare al acesteia în Codul civil, această funcție ar fi mai potrivit denumită ca
funcția de restabilire a echilibrului economic și de continuare a contractului.
Astfel, salvgardarea contractului și menținerea echilibrului între prestații pe
parcursul executării acestuia, este în acord cu îndatorirea de loialitate sau de fidelitate de
care părțile trebuie să dea dovadă pe parcursul executării contractului, în virtutea
principiului bunei-credințe, și care impune părților să încerce renegocierea contractului în
situația în care echilibrul inițial este bulversat în cursul executării3.
De asemenea, viziunea dinamică a doctrinei solidariste, cu privire la forța obligatorie
a contractului, permite părților să procedeze la adaptarea contractului în cursul executării
sale pentru ca acesta să corespundă pe mai departe cerinței concilierii intereselor acestora4.
1
M. Almeida Prado, Le hardship dans le droit du commerce international, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2003, p.
121-123; R. Gh. Geamănu, Clauza de hardship în contractele comerciale internaționale, Ed. Hamangiu,
București, 2007, p. 37-39;
2
M. Almeida Prado, op. cit. p. 121;
3
A se vedea supra. p. 69.
4
A se vedea supra, p.93.
102
Din modul de reglementare al art. 1271 Cod civil (2009), reiese că, în primul rând,
revine părților obligația de a încerca renegocierea în vederea „adaptării rezonabile și
echitabile” (conform alin. 3 lit. d), ceea ce însemnă că intenția legiuitorului a fost aceea de
a oferi instrumente și a impune obligații în scopul continuării contractului după refacerea
echilibrului contractual.
Pe de altă parte, adaptarea contractului este prima și principală măsură la care
instanța este ținută să recurgă, în situația constatării intervenirii impreviziunii, de unde
rezultă că scopul urmărit de aceasta trebuie să fie tot acela de a încerca prezervarea
contactului.
În condițiile în care, față de cele arătate mai sus, rezultă că prin intermediul
impreviziunii se urmărește în principal refacerea echilibrului contractual, credem că
înlocuirea sintagmei de „ocrotirea echilibrului” cu cea de „restabilire a echilibrului”,
sugerează mai bine scopul impreviziunii.
Funcția de împărțire a riscurilor între părți ar urmări repartizarea costurilor
extraordinare și neașteptate survenite. În acest sens, în etapa obligatorie a negocierii,
principalul obiectiv pe care părțile ar fi ținute să îl urmărească ar consta în găsirea unui
mod de împărțire a costurilor neprevăzute survenite în cursul executării1.
Această funcție credem că poate fi reținută și pentru impreviziunea contractuală
reglementată de art. 1271 Cod civil (2009).
Astfel, mutatis mutandis, argumentele arătate mai sus cu privire la concordanța
funcției precedente cu principiul bunei-credințe și doctrina solidaristă, fundamente ale
teoriei impreviziunii, sunt valabile și cu privire la această funcție.
Totodată, din textul art. 1271 rezultă indubitabil că legiuitorul a intenționat ca,
urmare a aplicării mecanismului impreviziunii, să se ajungă la o împărțire a riscurilor
apărute pe parcursul executării contractului. În acest sens, negocierea „adaptării rezonabile
și echitabile” presupune împărțirea între părți a riscurilor ivite în cursul executării, și care
altfel, ar fi trebuit suportate doar de către una dintre părți. De asemenea, instanța de
judecată, procedând la adaptarea contractului, trebuie să distribuie „în mod echitabil între
părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”. Or, această
sintagmă nu însemnă altceva decât împărțirea între părți a riscurilor.
1
R. Gh. Geamănu, op. cit. p. 38;
103
Funcția de organizare a unui regim adaptat intereselor părților apare ca fiind

aplicabilă în mod predilect clauzei de hardship din dreptul comerțului internațional, și nu
credem că poate fi extrapolată și impreviziunii din dreptul civil național.
Prin prisma acestei funcții, clauza de hardship apare ca fiind o regulă mai precisă și
mai adaptată intereselor părților decât dispozițiile existente în drepturile naționale, în
virtutea căreia părțile au o mai mare libertate pentru stabilirea regimului juridic care li se
pare cel mai convenabil în satisfacerea intereselor lor1. Cu alte cuvinte, în situația în care
dreptul național nu interzice părților acest lucru, ele pot alege a folosi clauza de hardship,
ca, uzând de mecanismul acesteia, să refacă echilibrul contractual bulversat de
evenimentele neprevăzute, survenite pe parcursul executării.
Această funcție nu poate fi reținută ca fiind compatibilă cu impreviziunea, întrucât,
odată cu reglementarea acesteia în Codul civil (2009), ea este aplicabilă, ope legis, tuturor
contractelor ce intră în domeniul de aplicare al teoriei impreviziunii.
Pe lângă cele două funcții ale impreviziunii, respectiv funcția de restabilire a
echilibrului economic și de continuare a contractului și funcția de împărțire a riscurilor
între părți, care au un caractere principal, credem că mai poate fi identificată și o altă
funcție subsidiară și anume: funcția extinctivă.
După cum reiese din prevederile art. 1271 alin. 2 lit. b) Cod civil (2009), instanța de
judecată, în situația în care părțile nu au ajuns în urma negocierii la o soluție de adaptare a
contractului la noile realități, și în situația în care nici instanța nu identifică o astfel de
posibilitate de adaptare, poate să dispună „încetarea contractului, la momentul și condițiile
pe care le stabilește”.
O astfel de soluție este în concordanță cu viziunea teoriei solidarismului contractual
asupra forței obligatorii a contractului, întrucât, potrivit acesteia, rațiunea de a fi a unui
contract, o reprezintă concilierea intereselor părților. În ipoteza în care evenimentele
survenite pe parcursul executării contractului, bulversează într-o măsură atât de gravă
echilibrul inițial încât interesele părților nu mai pot fi asigurate, fiind imposibilă adaptarea
contractului în vederea reașezării echilibrului între interesele acestora, soluția încetării
contractului apare ca fiind inevitabilă.
1
M. Almeida Prado, op. cit. p. 122;
104
De aceea credem că se poate vorbi, în mod subsidiar, în condițiile în care prima

funcție, cea a refacerii echilibrului contractual și de continuare a acestuia, nu mai poate fi
asigurată, și de o funcție extinctivă a impreviziunii.
1.3. Condiții prealabile sau premise ale reținerii impreviziunii

În literatura de specialitate nu exisă o unanimitate de păreri, nici cu privire la
condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni incidentă impreviziunea, și nici cu privire
la criteriile în funcție de care ar trebui structurate aceste condiții.
Analizându-se modul în care au fost structurate în diverse studii condițiile
impreviziunii, au fost identificate1 multiple criterii de clasificare a acestora, cum ar fi
criterii subiective sau obiective, condiții pozitive ori negative, condiții de fond sau de
formă, ori o prezentare sintetică sau, dimpotrivă, analitică a respectivelor condiții.
Întrucât stabilirea unor criterii de grupare a condițiilor impreviziunii nu ține de
esența teoriei, neavând o influență hotărâtoare în identificarea acestora, ci mai de grabă de
preferința, de metodica fiecărui autor în alegerea modului de structurare a condițiilor, nu
vom insista în prezentarea condițiilor impreviziunii, potrivit tuturor criteriilor de grupare
propuse.
Din punctul nostru de vedere prezintă interes propunerea de structurare a condițiilor
impreviziunii în condiții prealabile, ori premise ale angajării impreviziunii și în condiții
propriu-zise ale acesteia.
Într-un studiu dedicat teoriei impreviziunii, elaborat sub imperiul vechiului Cod civil,
au fost identificate ca premise ale impreviziunii contractuale: absența culpei debitorului,
absența unei clauze de adaptare a contractului și caracterul licit al neexecutării obligațiilor2.
Cu privire la prima premisă, cea a absenței culpei debitorului, s-a arătat că, în
materia impreviziunii, vina debitorului poate fi analizată cu privire la schimbarea
circumstanțelor contractuale și/sau cu privire la efectele acestor schimbări asupra
contractului, iar nu din perspectiva aprecierii atitudinii sale, de a refuza executarea
obligației devenite pre oneroase. Absența culpei debitorului s-ar plasa undeva la mijloc
între imposibilitatea fortuită de executare și neexecutarea culpabilă. Potrivit autoarei citate,
1
C. E. Zamșa, op. cit. p. 86-89;
2
Idem. p.71
105
ar fi „necesară reținerea absenței culpei debitorului, pentru a sublinia diferența - din

considerente diferite - atât față de imposibilitatea fortuită de neexecutare, cât și față de
neexecutarea culpabilă; însă acest factor nu este suficient pentru a reprezenta ceea ce am
numit situația de mijloc între cele două extreme - adică impreviziunea contractuală - , ci
constituie doar o premisă.”1
Din punctul nostru de vedere, absența culpei debitorului în producerea schimbării
circumstanțelor ori în influențarea efectelor cauzate de respectiva schimbare, reprezintă o
sub-condiție de sine stătătoare ce trebuie analizată în legătură condițiile impreviziunii
referitoare la evenimentul perturbator, unde va fi tratată și chestiunea, dacă evenimentul,
apt a declanșa mecanismul impreviziunii, trebuie sau nu să se producă fără vreo influență
din partea părților.
De aceea considerăm că absența culpei debitorului nu poate fi tratată doar ca
reprezentând o premisă a reținerii impreviziunii, ci trebuie analizată prin raportare la
problema exteriorității, în contextul analizării influenței pe care culpa debitorului sau a
creditorului o poate avea în declanșarea schimbării circumstanțelor.
Cea de a doua premisă propusă, a absenței unei clauze de adaptare a contractului,
de principiu, poate fi reținută, însă abordarea acesteia trebuie făcută dintr-o perspectivă
parțial diferită, având în vedere faptul că, în prezent, impreviziunea este consacrată legal în
Codul civil (2009).
Articolul 1271 Cod civil (2009), întrucât ocrotește un interes privat, cel al părții
afectate de producerea unui dezechilibru contractual, nu are un caracter de ordine publică,
astfel că reprezintă o normă juridică supletivă, de la care părțile pot deroga prin contractul
încheiat.
Fiind o normă supletivă, părțile pot conveni prin contract ca prevederile art. 1271
Cod civil (2009) să nu le fie aplicabile, ceea ce are semnificația asumării de către ele a
riscului producerii unor schimbări excepționale a circumstanțelor și exprimarea voinței de
a executa contractul, chiar în condiții excesiv de oneroase. În această ipoteză
impreviziunea nu se aplică fiindcă nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 1271 alin. 3
lit. c), aceea ca debitorul să nu își fi asumat riscul schimbării împrejurărilor.
1
Idem, p. 73;
106
Pe de altă parte, acestea sunt libere să deroge de la condițiile impreviziunii, astfel

cum se desprind ele din textul art. 1271, fie prin excluderea unor condiții, fie prin
agravarea sau simplificarea condițiilor de aplicare a mecanismului impreviziunii, fie plin
excluderea unor evenimente din categoria celor care pot fi luate în considerare ca surse de
perturbare a echilibrului contractual.
După cum s-a arătat1, în situația în care cauzele de adaptare sunt stipulate pentru
acoperirea unui anumit risc, iar acesta este depășit într-o măsură semnificativă, mecanismul
impreviziunii redevine aplicabil.
De asemenea, dacă părțile au avut în vedere, cu ocazia redactării clauzei de adaptare,
un anumit risc, în situația în care se produce un risc de natură diferită, se poate apela, cu
privire la acesta din urmă, la impreviziunea reglementată de art. 1271 Cod civil (2009)2.
Cu privire la caracterul licit al neexecutării obligațiilor, considerăm că aceasta nu
reprezintă o premisă a constatării intervenirii impreviziunii ci o consecință a unei astfel de
constatări.
Așa cum vom dezvolta în cadrul capitolului viitor3, dacă neexecutarea fără
justificare cuprinde toate formele de neexecutare care atrag răspunderea contractuală şi
celelalte remedii pentru neexecutare, astfel cum sunt prevăzute la art. 1516 Cod civil
(2009), neexecutarea licită constă în acea neexecutare permisă de lege, de judecător sau de
părți și care, constă de fapt în exercitarea dreptului subiectiv de a refuza executarea.
Chiar dacă articolele 1.555-1.557 Cod civil (2009), ce reglementează regimul juridic
al cauzelor justificative de neexecutare a obligaților contractuale, se referă doar la ordinea
executării obligațiilor, excepția de neexecutare şi imposibilitatea fortuită de executare, din
punctul nostru de vedere și impreviziunea contractuală reprezintă o astfel de cauză
justificativă de neexecutare.
Enumerarea doar a celor trei situații, în capitolul dedicat executării obligațiilor, este
justificată prin aceea că doar acestea au o legătură, strânsă și directă cu executarea
obligațiilor, putând fi incluse, stricto sensu, în categoria cauzelor justificative de
neexecutare. Faptul că nu au fost enumerate şi alte cauze justificative de neexecutare, nu
înseamnă că acestea au fost excluse. Astfel, unele cauze au fost reglementate în cuprinsul
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 76;
2
C. E. Zamșa, op. cit. p. 78;
3
A se vedea infra p. 198-199.
107
altor capitole, împreună cu instituțiile față de care s-a considerat că sunt mai apropiate, iar
altele nu au fost reglementate deloc, întrucât rezultă din principiile libertății contractuale şi
a forței obligatorii a contractului, cum ar fi de exemplu dreptul potestativ de dezicere
rezultând dintr-o clauză contractuală.
Apelând la impreviziune, partea afectată, practic, invocă în favoarea sa dreptul de nu
executa contractul în forma convenită inițial, solicitând adaptarea acestuia. Refuzul său de
executare se va dovedi justificat doar în măsura constatării întrunirii condițiilor
impreviziunii, în caz contrar, fiind în prezența unei neexecutări culpabile, se va angaja
răspunderea contractuală a acestuia.
Așadar, deși neexecutarea contractului pe motiv de impreviziune poate fi o situație
de neexecutare licită a contractului, aceasta nu reprezintă o premisă a constatării
intervenirii impreviziunii ci o consecință a unei astfel de constatări, întrucât doar după
analizarea împrejurării, dacă sunt sau nu întrunite condițiile impreviziunii, se poate stabili
dacă refuzul de executare a fost licit sau nu.
Tot ca o premisă a intervenirii impreviziunii contractuale, în literatura de
specialitate1, cu referire la prevederile art. 1271 Cod civil (2009), a fost enumerată
manifestarea de voință a părții în sensul aplicării impreviziunii.
Cu privire la aceasta, s-a argumentat că trebuie privită ca reprezentând o premisă,
întrucât impreviziunea nu operează de drept, ci numai la cererea părții pentru care
executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, și numai în temeiul unei hotărâri
judecătorești. Din punct de vedere procedural, s-a apreciat că aceasta ar putea fi cerută nu
numai de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, dar și de către pârât prin
intermediul întâmpinării, dacă solicită adaptarea contractului, și pe calea cererii
reconvenționale, dacă cere încetarea contractului.
Împărtășim punctul de vedere exprimat, în sensul că instanța, din oficiu, nu va putea
constata intervenirea impreviziunii în cazul unui contract. Atâta timp cât, așa cum am
arătat, normele care reglementează impreviziunea ocrotesc un interes privat, nefiind de
ordine publică, instanța nu va putea invoca din oficiu impreviziunea, spre exemplu într-un
litigiu ce are drept scop obligarea debitorului la executarea prestației, întrucât ar încălca
prevederile art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă (2010), depășindu-și limitele investirii.
1
G. Viorel, L.A. Viorel, op. cit. p. 39-40,
108
Cu toate acestea, nu credem că manifestarea de voință a părții în sensul aplicării

impreviziunii, ar trebui inclusă în rândul premiselor aplicării impreviziunii deoarece, din
punctul nostru de vedere, în această categorie ar trebui avute în vedere doar aspecte de
drept substanțial referitoare la impreviziune. Necesitatea investirii instanței cu o cerere
asupra căreia trebuie să se pronunțe, reprezintă o chestiune strict procedurală și în același
timp general valabilă, ab initio, cu privire la orice instituție juridică pe care este chemată să
o analizeze, exceptând chestiunile de ordine publică pe care le poate invoca din oficiu.
În concluzie, apreciem că singura condiție prealabilă a aplicării teoriei impreviziunii
care poate fi reținută, o reprezintă absența unei clauze de adaptare a contractului. Doar în
prezența unei astfel de clauze suntem în imposibilitatea aplicării mecanismului legal al
impreviziunii reglementat de art. 1271 Cod civil (2009), întrucât, în baza principiului forței
obligatorii a contractului, urmează a se aplica clauza de adaptare stipulată de părți.
1.4. Condiți ale impreviziunii propuse în doctrină

După cum am arătat, în literatura de specialitate nu există o viziune unitară cu privire
la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi aplicată teoria impreviziunii.
Spre exemplu1, într-un studiu apărut la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut,
sintetizându-se condițiile propuse până atunci de diverșii autori, s-a reținut că acestea pot fi
grupate astfel:
1. Identificarea contractelor cărora le este aplicabilă teoria;
2. Natura și caracteristicile circumstanțelor. Cu privire la acestea s-au făcut
următoarele precizări:
a) adesea perturbarea echilibrului contractual este produs de schimbări de ordin
economic sau social;
b) schimbarea produsă să fie străină de voința debitorului;
c) schimbarea circumstanțelor să fie imprevizibilă;
Cu privire la imprevizibilitatea evenimentului s-a reținut cristalizarea următoarelor
puncte de vedere:
- Evenimentul trebuie să fie în mod normal imprevizibil;
1
D.M. Philippe, op. cit. p. 66-68;
109
- Imprevizibilitatea trebuie apreciată relativ și în concret în funcție de natura

contractului, intelectul contractanților, calitatea acestora, informațiile de care dispun, dacă
sunt sau nu profesioniști;
- Condiția imprevizibilității se verifică și în cazul evenimentelor previzibile dar care
produc efecte imprevizibile;
- La aprecierea imprevizibilității, trebuie ținut seama de faptul că schimbarea
survenită să depășească un alea normal și ca la încheierea contractului să nu fie posibilă
prevederea schimbării circumstanțelor
3. Efectele schimbării circumstanțelor trebuie să constea în augmentarea prestației
debitorului.
Într-o altă monografie dedicată impreviziunii, apărută la sfârșitul secolului trecut, un
reputat civilist francez1 propunea doar două condiții pentru angajarea teoriei impreviziunii,
ce au fost analizate distinct, în funcție de fundamentul juridic acceptat: respectarea voinței
părților sau buna-credință.
Astfel, condițiile impreviziunii ar consta în :
1. Producerea unui prejudiciu important. În cazul în care fundamentul admis al
impreviziunii ar consta în respectarea voinței părților, prejudiciul ar consta în lucrum
cessans, iar dacă fundamentul acceptat ar fi buna-credință, prejudiciul ar consta în damnum
emergens.
2. A doua condiție ar consta în producerea unui alea anormal, apreciat de asemenea
diferit în funcție de unul din cele două fundamente propuse.
Într-o lucrare recent apărută2, ce analizează teoria impreviziunii din perspectiva
dreptului comparat, se apreciază că trebuie întrunite patru condiții pentru aplicarea
impreviziunii:
1. Survenirea unui eveniment perturbator imprevizibil;
2. Producerea evenimentului trebuie să fie în afara controlului părții ce solicită
aplicarea teoriei;
3. Crearea unei onerozități excesive;
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 110-126
2
A. Parent, L’imprévision en droit comparé: une analyse normative économique; thése, Montreal, 2014, p.
368-374, disponibilă on line la adresa:
http://digitool.library.mcgill.ca/webclient/StreamGate?folder_id=0&dvs=1505552984831~662&usePid1=tru
e&usePid2=true;
110
4. Absența asumării contractuale a riscului de impreviziune.

Cu privire la clauza de hardship, ce reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii pe
planul dreptului comerțului internațional, s-a propus1 analizarea condițiilor prin raportare
la:
a). Caracteristicile evenimentului perturbator, analizându-se distinct natura
evenimentului, momentul manifestării sale, imprevizibilitatea și exterioritatea acestuia.
b). Consecințele asupra raportului contractual, în senul că trebuie să se producă o
bulversare a echilibrului contractual, executarea să devină excesiv de oneroasă și să nu
existe clauze lacunare.
Într-o lucrare2 de referință pentru spațiul juridic românesc, ce analizează teoria
impreviziunii sub vechea reglementare, au fost propuse patru condiții pentru angajarea
impreviziunii:
1. Intervenirea unei situații imprevizibile sau cu efecte imprevizibile;
2.Momentul intervenirii schimbării circumstanțelor sau al constatării efectului asupra
contractului;
3. Efectul produs asupra contractului;
4. Riscul determinat de o situație de impreviziune să nu se încadreze în categoria
riscurilor contractului;
Aceeași autoare3, analizând textul art. 1271 Cod civil (2009), față de modul de
redactare al acestuia apreciază că în prezent se poate vorbi de o premisă (executarea
excesiv de oneroasă) și de o singură condiție (schimbarea excepțională a împrejurărilor)
care, la rândul ei, ar trebui să îndeplinească alte sub-condiții cu privire la: momentul
intervenirii schimbării împrejurărilor, imprevizibilitatea rezonabilă a schimbării
împrejurărilor, neasumarea de către parte a riscului produs. Totodată negocierea prealabilă
devine o condiție de învestire a instanței.
1.5. Condițiile impreviziunii pe care le propunem

Analizând diversele structurări ale condițiilor impreviziunii prezentate de autorii
amintiți mai sus, precum și textul art. 1271 Cod civil (2009), putem constata cu ușurință că
1
M. Almeida Prado, op. cit. p. 129-139; R. Gh. Geamănu, op. cit. p. 192-200;
2
C. E. Zamșa, op. cit. p. 90-138;
3
C.E. Zamşa, Noul Cod civil... op. cit. p. 1331;
111
pentru a stabili dacă un contract este sau nu afectat de impreviziune este necesară
realizarea unei analize care presupune urmărirea mai multor planuri.
Astfel, în primul rând trebuie făcută o analiză exterioară cadrului contactul, spre a
verifica dacă s-a produs sau nu un eveniment, ce trebuie să întrunească anumite
caracteristici, și care să fi determinat o bulversare a echilibrului contractual inițial.
În al doilea rând trebuie analizat raportul contractual dintre părți aflat în faza de
executare, spre a vedea dacă a avut sau nu loc o perturbare a echilibrului contractual și care
este amploarea acesteia.
În al treilea rând este necesară verificarea conduitei părților, plecând de la faza
precontractuală, spre a stabili dacă debitorul nu și-a asumat cumva riscul schimbării
împrejurărilor, și terminând cu etapa derulării contractului în cadrul căreia are importanță
buna-credință în încercarea de renegociere a contractului.
Având în vedere aceste constatări prealabile, propunem o abordare a condițiilor
impreviziunii prin raportarea la cele trei planuri identificate, considerând că o astfel de
detaliere permite o prezentare mai clară și o înțelegere mai ușoară a teoriei analizate,
permițând în același timp analizarea tuturor condițiilor ce se desprind din prevederile art.
1271 Cod civil (2009).
În consecință vom structura condițiile impreviziunii în maniera următoare:
1. Condiții ale impreviziunii prin raportare la evenimentul perturbator, unde vom
reține următoarele:
a). Caracterul excepțional al schimbării împrejurărilor;
b). Schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului;
c). Imprevizibilitatea schimbării împrejurărilor:
2. Condiții ale impreviziunii prin raportare la efectele produse asupra executării
contractului;
a). Transformarea obligației debitorului într-una excesiv de oneroasă;
b). Executarea contractului să apară ca fiind vădit injustă;
3. Condiții ale impreviziunii prin raportare la conduita părților:
a). Debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu se poate
rezonabil considera că și l-a asumat;
112
b). Absența culpei debitorului cu privire la schimbarea împrejurărilor sau a întinderea

efectelor acestora.
1.5.1. Condiții ale impreviziunii prin raportare la evenimentul perturbator

1.5.1.1. Caracterul excepțional al schimbării împrejurărilor
Această condiție reiese din cuprinsul prevederilor art. 1271 alin. 2 Cod civil (2009)
în cadrul cărora se arată că executarea contractului trebuie să fi devenit excesiv de
oneroasă „datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor.”
Analizând atât textul art. 6:111 alin. 2 din Principiile Dreptului European al
Contractelor 2002, cât și textul art. 6.2.2 alin. 1 din Principiile UNIDROIT 2004, observăm
că niciunul dintre acestea nu impune condiția caracterului excepțional al schimbării
împrejurărilor, ambele texte mulțumindu-se a face referirea doar la schimbarea
împrejurărilor, fără a adăuga și adjectivul „excepțional”.
Astfel, o primă concluzie ce s-ar putea desprinde ar fi aceea că, prin folosirea
adjectivului „excepțional”, legiuitorului român pare a fi dorit înăsprirea condițiilor
impreviziunii, comparativ cu cele din reglementările ce au constituit sursa de inspirație a
actualei reglementări.
Această concluzie nu ar fi una corectă, întrucât caracterul excepțional al schimbării
circumstanțelor a fost subliniat în literatura de specialitate1, iar în comentariile oficiale2 ale
Principiilor UNIDROIT 2004 se arată că schimbarea circumstanțelor este relevantă doar în
cazuri excepționale.
Potrivit Dicționarului explicativ la limbii române (2009) sensul propriu al
adjectivului „excepțional” este acela de „care face, care constituie o excepție, care iese din
comun; deosebit.”
De asemenea, Dicționarul de sinonime (2002) indică ca sinonime ale adjectivului
„excepțional” adjectivele extraordinar și neobișnuit.
1
2
E. Vasiliu, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale, Ed. Minerva,
București, 2006, p. 190.
113
Analizând sensurile și semnificația adjectivului „excepțional”, în dreptul francez au

fost făcute următoarele remarci1:
În vocabularul curent adjectivul „excepțional” evocă în același timp raritatea și
intensitatea unui eveniment, sensuri care se regăsesc și atunci când adjectivul este folosit în
cadrul vocabularului juridic.
În mod clasic noțiunea de „excepțional” semnifică ideea de raritate care apare ca
fiind un element de definire a excepționalului. De altfel, Curtea de Casație franceză a
confirmat această analiză atunci când, fiind chemată să interpreteze un text care conținea
sintagma „cu titlu excepțional” a precizat că această expresie se referă la raritatea situației
analizate.
Termenul de „excepțional” poate fi asemănat cu cel de „extraordinar” având un sens
apropiat de cel al acestuia din urmă și semnifică anormalitatea unei situații avute în
vedere.
Astfel, un eveniment nu este extraordinar pentru că este contrar obișnuitului, a
normalității ci a unei normalități apreciate în concret și ținând cont de spațiul și specificul
unei țări. Excepționalul se definește prin comparație cu normalitatea. „Excepțional” a fost
definit în vocabularul juridic francez ca fiind nemăsurat, extraordinar, atipic, în afara
obișnuitului.
Este logic ca această definiție să sugereze ideea de raritate. Dacă un eveniment este
frecvent el intră în normalitate. Raritatea unui eveniment, chiar dacă acesta nu are însușirea
de a fi ieșit din normalitate, poate constitui un indiciu al caracterului său excepțional.
Comparând diversele situații în care adjectivele „excepțional” și „extraordinar” sunt
folosite în Codul civil francez s-a subliniat faptul că amândouă sunt utilizate pentru
desemnarea unor situații ce depășesc granițele normalității. Cu toate acestea, când este
utilizat adjectivul excepțional, se adaugă dimensiunii de anormalitate și cea de
imprevizibilitate. Astfel, adjectivul extraordinar pare să desemneze un eveniment anormal
dar previzibil sau prevăzut, în timp ce adjectivul excepțional se referă la intervenirea unei
situații care scapă prevederii.2
1
V. Bost-Lagier, L’exceptionnel en droit civil, thése, Universire Panheon-Assas (Paris II), 2002, p. 57-85.
2
Idem, p. 74.
114
În literatura de specialitate s-a pus prolema de a ști dacă există sau nu anumite
evenimente aprioric generatoare de situații de impreviziune. Concluzia la care s-a ajuns1 a
fost una negativă, întrucât caracterul constitutiv de impreviziune nu ține numai de natura
evenimentului ci și de alte elemente.
Cu toate acestea, s-a încercat realizarea unei clasificări a evenimentelor care, prin
natura lor, sunt în mod predilect generatoare de impreviziune.
Astfel, în funcție de originea lor, evenimentele ce pot genera impreviziunea pot
proveni dintr-un fapt natural (furtuni, fulgere, secete, ninsori abundente, cutremure,
epidemii, etc.) sau dintr-un fapt al omului (războaie, greve, revoluții, rechiziționări, legi,
etc.).
Evenimentele provenite din fapta omului ar putea fi grupate în evenimente ce rezultă
din actele unei puteri organizate (legi, rechiziționări, etc.), sau ale unui grup de oameni
organizat legal (o grevă, un conflict de muncă, etc.), ori a unei grupări ilegale (revoluție,
atentat, etc) sau ale unui singur om (atentat terorist).
După natura lor, evenimentele pot avea caracter intelectual (o invenție sau o
descoperire științifică), juridic (o lege), politic (succesul electoral al unui partid), social
(grevă, revoluție) sau economic-financiar (o reformă monetară)2.
Importanța clasificării prezentate nu constă în modalitatea în care s-a încercat
structurarea diverselor evenimente, ci în faptul că din respectiva clasificare reiese
diversitatea situațiilor care ar putea fi generatoare de impreviziune.
Așadar, ceea ce contează este caracterul excepțional al evenimentului și ca acesta să
producă un impact asupra contractului încheiat.
Pentru a stabili caracterul excepțional al unui eveniment, raportarea nu trebuie făcută
în abstracto, adică prin referire la evenimente generice cum ar fi războaiele, revoluțiile,
grevele, ci aprecierea trebuie să vizeze un eveniment concret, adică războiul dintr-o
anumită regiune, greva de la o anumită dată și dintr-o anumită localitate. Doar astfel se
poate determina caracterul excepțional al unui eveniment, întrucât, dacă ceea ce pentru o
anumită zonă geografică sau o anumită regiune poate avea un caracter excepțional, pentru
alta poate avea un caracter obișnuit. Astfel, dacă pentru o regiune caracterizată prin
1
2
Idem, p. 111.
115
instabilitate economică și politică producerea unor greve spontane sau a unor mișcări de
stradă, pot fi situații uzuale, pentru alte regiuni producerea unor astfel de fenomene pot
avea un caracter de excepție.
Sub imperiul vechii reglementări civile1, s-a pus problema dacă nu ar trebui adoptată
o viziune restrânsă cu privire la categoria situațiilor constitutive de impreviziune, în sensul
de a include în această categorie doar evenimentele de factură economico-financiară.
Întrebarea a fost ridicată, pornindu-se de la unele opinii exprimate în literatura de
specialitate, în sensul că impreviziunea vizează numai contractele comportând obligații
exprimate într-o unitate monetară, sau că impreviziunea ar fi o chestiune de ordin
economic și financiar.
Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că nu se justifică restrângerea situațiilor
generatoare de impreviziune doar la cele de ordin economic și financiar, optându-se pentru
o viziune largă, cu includerea oricăror situații, indiferent de natura acestora, importanță
având „efectul asupra contractului, efect care trebuie să fie prin excelență de ordin
economico-financiar și cu impact direct, imediat asupra perturbării grave a economiei
contractului”2.
Credem că opinia exprimată își păstrează valabilitate și în actuala reglementare, fapt
care, apreciem că, reiese din interpretarea dispozițiilor art. 1271 alin. 2 Cod civil (2009).
Astfel, textul vizat se referă la ipoteza în care „executarea contractului a devenit
excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea obligației.”
Una dintre regulile de interpretare a normelor legale3 este aceea, potrivit căreia, ubi
lex non distinquit, nec nos distinguere debemus, adică acolo unde legea nu distinge, nu
trebuie să distingă nici interpretul, ceea ce înseamnă că în prezența unei legi concepute în
termeni generali, dispunând fără restricții și condiții, interpretul nu poate reduce substanța
textului, prin introducerea unor exigențe pe care legea nu le conține.
Din lectura textului legal pe care l-am amintit mai sus, reiese că legiuitorul s-a referit
la „schimbări excepționale ale împrejurărilor”, fără a reieși din conținutul acestuia, sau din
1
2
Idem, p. 98.
3
L. Barac, op. cit. p. 134.
116
altă prevedere legală, intenția de a restrânge în vreun fel categoria evenimentelor la care se
referă, ori că ar fi vizate doar evenimente de factură economico-financiară.
Așadar, din interpretarea textului legal, nu reiese intenția legiuitorului de a restrânge
categoria evenimentelor generatoare de impreviziune doar la cele de natură economică sau
financiară.
Dacă din interpretarea legală, nu rezultă o limitare a categoriei evenimentelor
constitutive de impreviziune, pentru a vorbi de o astfel de limitare, ar trebui a se demonstra
că doar evenimentele din categoria vizată sunt apte a genera bulversarea echilibrului
contractual, pe câtă vreme orice alte evenimente, nu ar putea produce un astfel de efect. Nu
se poate reține o astfel de concluzie, întrucât observarea în timp a situațiilor generatoare de
perturbare a echilibrului contractual, a demonstrat că acestea pot avea o natură diversă, și
orice încercare de catalogare a unor evenimente, ca fiind aprioric generatoare de
impreviziune, ori dimpotrivă, inapte a determina o perturbare a echilibrului contractual,
este sortită eșecului.
Cu privire la cea de a doua parte a concluziei pe care o analizăm, și anume, ca
evenimentul produs să aibă asupra contractului un efect de ordin economico-financiar,
credem că acest lucru rezultă din primul aliniat al art. 1271 Cod civil (2009).
Observăm, că textul legal, afirmând necesitatea executării obligațiilor chiar și atunci
când executarea lor „devine mai oneroasă”, vorbește despre creșterea „costului executării
propriei obligații” și de scăderea „valorii contraprestației”. Așadar, onerozitatea unei
obligații, în ipoteza impreviziunii, urmează a se determina prin raportare la costul
executării obligației sau la valoarea contraprestației. Evident, onerozitatea excesivă a unei
obligații este dată de o creștere excesivă a costului executării sau de o scădere, la fel de
excesivă, a valorii contraprestației.
Atât „creșterea costului executării”, cât și „scăderea valorii contraprestației”, vizează
componenta economico-financiară a contractului, astfel că onerozitatea crescută sau
excesivă a unui contract, va avea legătură cu componenta economico-financiară a acestuia.
Așadar, atâta timp cât pentru a fi în prezența impreviziunii este necesar ca un
eveniment să provoace o onerozitate excesivă, evenimentul respectiv va avea indubitabil
un efect de ordin economico-financiar asupra contractului, întrucât onerozitatea vizează
chiar această componentă a contractului.
117
În concluzie, conform reglementării actuale, onerozitatea excesivă a unui contract,

poate fi determinată de orice eveniment caracterizat prin atributul de a fi „excepțional”,
adică un eveniment caracterizat prin raritate, a cărui producere să depășească tiparele
obișnuitului, ale normalității, aceste caracteristici urmând a se aprecia în concret în funcție
de circumstanțele de timp, de loc și de persoana contractanților.
1.5.1.2. Schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului
Această condiție rezultă în mod explicit din prevederile art. 1271 alin. 3 lit. a) care
statuează că:
„(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;”
În literatura de specialitate nu au existat controverse cu privire la recunoașterea
acestei condiții.
Deși aparent această condiție nu pare să ridice probleme de interpretare, credem
totuși că se impun a fi făcute câteva precizări.
O primă chestiune pe care dorim să o discutăm, este cea a înțelesului expresiei
„schimbarea împrejurărilor.”
Dacă analizăm textul art. 6.2.2 din Principiile UNIDROIT 2004 observăm că acesta
face referire la „evenimente”: „există hardship atunci când apariția unor evenimente
alterează fundamental echilibrul contractului...”.
În schimb, art. 6:111 din Principles of European Contract Law 2002 se referă la
„schimbarea circumstanțelor”, expresie sinonimă cu cea folosită de reglementarea
națională în art. 1271 Cod civil (2009) de „schimbarea împrejurărilor”: „...executarea
contractului devine excesiv de oneroasă datorită schimbării circumstanțelor...”.
Ne punem întrebarea, dacă cele două sintagme, „evenimente” și „schimbarea
împrejurărilor”, din punct de vedere juridic, au aceeași semnificație? Credem că răspunsul
este negativ.
Astfel, „evenimentul” desemnează o faptă, un fenomen, o întâmplare de o importanță
deosebită cum ar fi un cutremur, o grevă, un atentat, un război, etc, pe câtă vreme
„schimbarea împrejurărilor” semnifică modificarea status quo-ului contractual avut în
vedere de părți la momentul încheierii acestuia. Relația dintre „eveniment” și „schimbarea
118
împrejurărilor” poate fi una de cauzalitate în sensul că un „eveniment” poate determina o

„schimbare a împrejurărilor” fără a fi neapărat obligatoriu acest lucru. Spre exemplu, o
criză economică poate influența piața financiară pe care se tranzacționează bunul sau
serviciul ce face obiectul contractului, determinând o creștere spectaculoasă a prețului
acestuia (petrol, gaze, bunuri sau servicii de orice natură, etc.), însă la fel de posibil este ca
respectiva piață să nu fie deloc afectată sau doar într-o mică măsură.
Prin utilizarea expresiei „schimbarea împrejurărilor” s-a transpus în plan legislativ
precizările făcute de doctrină1, în sensul că ceea ce contează nu este atât producerea unui
eveniment excepțional și imprevizibil, cât efectul pe care respectivul eveniment îl are, în
sensul de a produce o schimbare a circumstanțelor avute de părți în vedere la momentul
încheierii contractului.
Expresia „schimbarea împrejurărilor” are un conținut complex, întrucât înglobează în
înțelesul său atât ideea de producere a unui eveniment, cât și faptul că evenimentul
respectiv a produs o modificare a status quo-ului contractual, adică a elementelor luate în
calcul în vederea stabilirii valorii bunurilor sau serviciilor ce formează obiectul
contractului, elemente în funcție de care părțile au stabilit echilibrul contractual inițial.
Așadar, expresia folosită pune accentul nu pe producerea unui anumit eveniment, ci pe
efectele pe care un anumit eveniment le are, în sensul modificării circumstanțelor la care
părțile s-au raportat la momentul încheierii contractului în a-l aprecia ca fiind echilibrat.
În literatura de specialitate s-a arătat2 că, pentru ca un eveniment să constituie un
motiv de impreviziune, este necesar ca acesta să survină după momentul încheierii
contractului și anterior momentului încetării acestuia, și să dureze sau să își manifeste
efectele, până în ultimul moment al executării contractului. Dacă evenimentul excepțional
exista la momentul încheierii contractului acesta nu poate constitui motiv de impreviziune,
nici dacă părțile au fost conștiente de existența acestuia, nici dacă acestea nu au fost. Dacă
părțile au cunoscut despre existența evenimentului, însemnă că acestea au încheiat
contractul în considerarea situației create de respectivul eveniment. Dacă, din contră, ele nu
au cunoscut producerea evenimentului, atunci contractul este viciat pentru lipsa
consimțământului, pentru caz de eroare sau leziune.
1
C.E. Zamșa, op cit. p.100.
2
119
În ceea ce ne privește, credem că opinia exprimată trebuie privită nuanțat, întrucât,

așa cum am subliniat mai sus, din modul de reglementate al art. 1271 Cod civil (2009),
ceea ce contează nu este producerea unui eveniment ci schimbarea circumstanțelor avute în
vedere de părți la momentul încheierii contractului.
Astfel, apreciem că trebuie făcută distincția între evenimente care determină în mod
inevitabil o schimbare a circumstanțelor contractuale (spre exemplu, adoptarea unei legi
prin care se stabilește un preț maximal al bunului sau serviciului ce formează obiectul
contractului, mult inferior prețului avut în vedere de părți și care, la momentul încheierii
contractului, reprezenta prețul de piață al bunului sau serviciului), și evenimente care doar
dau naștere unei probabilități de schimbare a circumstanțelor contractuale (spre exemplu o
criză economică care poate influența sau nu modificarea valorii bunului sau serviciului ce
formează obiectul contractului).
În prima ipoteză atât evenimentul cât și schimbarea împrejurărilor trebuie să
intervină după momentul încheierii contractului și până la executarea sa, pe câtă vreme în
cea de a doua ipoteză credem că se poate apela la mecanismul impreviziunii și în situația în
care evenimentul survine anterior încheierii contractului, însă doar schimbarea
circumstanțelor se produce după acest moment. Pentru a fi aplicabilă impreviziunea într-o
astfel de situație ar fi necesar ca partea afectată, în mod rezonabil, să nu fi putut prevedea
posibilitatea schimbării circumstanțelor. Cu alte cuvinte ar fi necesar ca probabilitatea
evenimentului-cauză de a determina o schimbare a circumstanțelor să fie atât de redusă,
încât este de presupus că, în mod rezonabil, debitorul nu a prevăzut respectiva schimbare.
Pe de altă parte nu trebuie pierdut din vedere faptul că, dacă de cele mai multe ori
schimbarea împrejurărilor contractuale este consecința unui eveniment-cauză ușor de
identificat, în alte situații este posibil ca respectiva schimbare să fie consecința unui
complex de cauze, sau să țină de evoluția neașteptată a unor piețe financiare, astfel încât nu
va putea fi făcută o legătură între un eveniment-cauză și schimbarea împrejurării.
Pentru ipoteza în care schimbarea împrejurărilor a intervenit anterior încheierii
contractului, însă părțile nu au avut cunoștință despre aceasta, apreciem că se poate cere
anularea contractului pe motiv de eroare, în temeiul prevederilor art. 1207 alin. 2 lit. b) teza
a doua Cod civil (2009), potrivit cărora „eroarea este esențială ... când poartă ... asupra unei
120
împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi

încheiat;”.
Dacă însă creditorul a avut cunoștință de schimbarea împrejurărilor, este posibil a fi
aplicate prevederile art. 1221 Cod civil (2009) privitoare la leziune.
O altă chestiune discutată în doctrina națională1, dezvoltata sub imperiul vechiului
Cod civil cât și în cea franceză2, fost dacă iminenta producere a evenimentului
imprevizibil, fără ca acesta să se fi produs efectiv, este sau nu suficientă pentru declanșarea
mecanismului impreviziunii?
Această problemă a fost ridicată pornindu-se de la anumite soluții jurisprudențiale, în
sensul că există forță majoră și în situația în care neexecutarea obligației se datorează
temerii debitorului că un eveniment urmează a se produce. Spre exemplu, în ipoteza în care
un artist își anulează reprezentația într-o localitate afectată de febra tifoidă, ori în cazul în
care, într-o zonă de război, locatarul părăsește locuința de teama de a nu fi supus unor
bombardamente. În astfel de ipoteze s-a decis că, pentru a fi în prezența forței majore, este
necesar ca temerea debitorului să se bazeze pe un pericol grav, real și iminent iar nu pe
unul eventual.
În cazul impreviziunii, răspunsul care s-a dat a fost unul negativ, argumentându-se că
ceea ce determină aplicarea mecanismului impreviziunii nu este survenirea evenimentului
ca atare, cât producerea unui efect perturbator asupra contractului, și care reprezintă
condiția esențială a întregii teorii, efect care, în ipoteza analizată, nu s-a produs. Apreciem
că soluția propusă își păstrează actualitatea și în actuala reglementare a impreviziunii, cu
observația că problema trebuie analizată cu referire nu la iminenta producere a unui
eveniment, ci la iminența schimbării împrejurărilor
În concluzie, schimbarea status quo-ului trebuie să se producă întotdeauna după
încheierea contractului, chiar dacă evenimentul ce a determinat respectiva schimbare, în
anumite situații poate să se fi întâmplat anterior încheierii acestuia, iar schimbarea
împrejurărilor trebuie să fie una efectivă, nu ipotetică.
1
C.E. Zamșa, op cit. p.120.
2
121
1.5.1.3. Imprevizibilitatea schimbării împrejurărilor
Condiția imprevizibilității schimbării împrejurărilor rezultă în mod explicit din

prevederile art. 1271 alin. 3 lit. b) Cod civil (2009), care statuează că mecanismul
impreviziunii se aplică doar dacă „schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia
nu au fost și nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul
încheierii contractului;”.
În plus, această condiție este sugerată și de utilizarea adjectivului „excepțional”
pentru a caracteriza natura ce trebuie să o aibă schimbarea împrejurărilor, adjectiv ce
desemnează atât raritatea, atipicitatea cât și imprevizibilitatea producerii schimbării
circumstanțelor.
Deși condiția imprevizibilității pare a fi una de necontestat în cadrul teoriei
impreviziunii, în literatura juridică franceză, mai veche ori mai recentă, au existat voci care
au contestat necesitatea reținerii acestei condiții.
Astfel, încă din perioada interbelică, s-a militat1 pentru înlăturarea condiției
imprevizibilității evenimentului, apreciată ca fiind una adăugată suplimentar, căreia i se
atribuie înțelesuri prea variate și care „énerve la précision scientifique”2.
Pe aceeași linie de gândire, a înlăturării acestei condiții, relativ recent s-a susținut3 că
imprevizibilitatea nu reprezintă o condiție a aplicării teoriei impreviziunii, întrucât, în
dreptul pozitiv francez, aceasta nu reprezintă o condiție de revizuire sau reziliere decât în
situația forței majore. Ceea cea ar conta pentru aplicarea teoriei impreviziunii, ar fi doar
producerea unui dezechilibru contractual iar nu apariția unor circumstanțe noi și
imprevizibile.
Un alt autor propune, utilizarea unei noi noțiuni pentru a rezolva problema
schimbării circumstanțelor, și anume noțiunea de „neprevăzut” („l’imprévu”). Acesta
încercă să justifice un tratament unificat al acestei probleme, a schimbării circumstanțelor,
care ar înlocui doctrinele forței majore și teoria impreviziunii4. Autorul definește noțiunea
1
P. Voirin, op. cit. p. 174.
2
„irită precizia științifică-t.n.”
3
J. Gestin, C. Jamin, M. Billau, Traté de droit civil. Les effets du contrat, Ed. L.G.D.J., vol. I Paris, 2001,
p.356;
4
L. Thibierge, op cit. p. 305.
122
de „neprevăzut” ca fiind „ce que les parties n’ont pas prévu”1 adică „événements auxquels
les parties n’ont pas songé”2, care contravin previziunii părților.
În ceea ce ne privește, apreciem că, față de conținutul textului legal al impreviziunii,
amintit mai sus, se justifică reținerea condiției „imprevizibilității schimbării
împrejurărilor”, chiar sub această denumire.
Așa cum am arătat mai sus, înlăturarea acestei condiții este exclusă față de modul de
redactare a art. 1271 alin. 3 lit. b) Cod civil (2009) care, referindu-se la schimbarea
împrejurărilor, arată că acestea „nu au fost și nu puteau fi avute în vedere de către debitor”,
de unde rezultă imposibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în situația în care bulversarea
echilibrului contractual ar avea drept cauză o schimbare previzibilă a circumstanțelor
contractuale.
De asemenea, nu credem că ar fi nici util, nici posibilă înlocuirea adjectivului
„imprevizibil” cu adjectivul „neprevăzut” pentru a vorbi de condiția „schimbării
neprevăzute a împrejurărilor”.
Utilizarea adjectivului „neprevăzut”, care potrivit Dicționarului explicativ al limbii
române (2009) semnifică „care nu a fost prevăzut, scontat”, ar relativiza înțelesul acestei
condiții, trimițând cu gândul la faptul că se are în vedere puterea de prevedere a debitorului
prin raportarea la persoana sa concretă, ori așa cum vom arăta în continuare, legiuitorul a
avut în vedere puterea de prevedere a unui individ abstract, ce dă dovadă de o prudență și
de o diligență medie, a unui bonus pater familias.
Pe de altă parte majoritatea doctrinei3, inclusiv cea națională, dezvoltată atât sub
imperiul vechiului Cod civil, reține această condiție a imprevizibilității, căreia îi atribuie un
sens juridic identic cu cel care reiese din cuprinsul reglementării actuale.
Revenind la condiția imprevizibilității, în literatura de specialitate s-a pus problema
criteriului după care trebuie apreciată puterea de prevedere a debitorului în producerea
schimbării circumstanțelor.
În primul rând trebuie subliniat faptul că, față de terminologia folosită de art. 1271
Cod civil (2009), care se referă doar la „schimbarea împrejurărilor”, au fost eliminate
1
„ceea ce părțile nu au prevăzut-t.n”, Idem. p. 17.
2
„evenimentele la care părțile nu s-au gândit- t.n”, Idem, p. 25.
3
A se vedea supra p. 105-107.
123
controversele cu privire la a ști cui trebuie atribuit caracterul imprevizibil: evenimentului-

cauză sau efectelor pe care acesta le are asupra contractului.
Concluzia la care s-a ajuns în majoritatea sistemelor de drept care au admis teoria
impreviziunii, a fost aceea că este verificată condiția imprevizibilității și dacă un eveniment
previzibil antrenează consecințe imprevizibile sau ia o amploare imprevizibilă1.
Această concluzie a fost preluată și în reglementarea națională întrucât, urmare a
utilizării expresiei „schimbarea împrejurărilor precum și întinderea acesteia”, a fost
eliminată importanța evenimentului-cauză punându-se accentul pe consecințele acestuia.
De principiu, în vederea stabilirii dacă schimbarea circumstanțelor sau a întinderii
acesteia a fost sau nu previzibilă pot fi avute în vedere două criterii: unul subiectiv și altul
obiectiv.
Criteriul subiectiv presupune luarea în considerare chiar a persoanei debitorului și ar
prezenta avantajul unei mai bune aprecieri a fiecărei situații de impreviziune în parte.
Neajunsurile utilizării unui astfel de criteriu ar consta2, pe de o parte, în dificultatea în a
face o apreciere corectă, întrucât judecătorul ar fi chemat să pătrundă în subconștientul
debitorului pentru a afla ce a gândit și ce știa acesta în momentul încheierii contractului. Pe
de altă parte, utilizarea unui astfel de criteriu ar reprezenta un pericol pentru securitatea
socială, creând dezordine și discontinuitate în soluțiile pronunțate, ca urmare a
personalităților multiple și profund diferite ale diverșilor indivizi.
Criteriul obiectiv, preferat de majoritatea autorilor3, presupune apelarea la un individ
abstract, la un om mediu și rezonabil, care a fost denumit în dreptul roman bonus pater
familias, adică un individ prudent și diligent, care își cunoaște bine interesele, care nu are
pretenții excesive și care își îndeplinește îndatoririle4.
Atât în literatura juridică autohtonă, dezvoltată sub imperiul vechiului Cod civil5 cât
și în doctrina franceză6, s-a propus realizarea unei analogii cu forța majora în vederea
identificării criteriilor de apreciere a imprevizibilității, arătându-se că criteriul de apreciere
a forței majore este unul obiectiv, al omului diligent și prudent, reperul fiind cel al unui
1
D.M. Philippe, op. cit. p. 631;
2
C. Stoyanovitch, op. cit. p. 126-127;
3
4
5
6
124
bonus pater familias. În cazul impreviziunii, s-a apreciat că acest criteriu ar trebui amendat
cu unele considerente de ordin particular, atât subiective, cum ar fi profesionalismul
părților contractante, cât și obiective, precum natura contractului ori domeniul de
desfășurare a activității.
Actuala reglementare a preluat aceste observații, instituind un criteriu mixt de
apreciere a imprevizibilității.
Astfel, sintagma „nu au fost ... avute în vedere de debitor” instituie un criteriu
subiectiv, întrucât se face trimitere la puterea de prevedere a debitorului. Personalitatea
acestuia este cea care trebuie sondată pentru a vedea dacă acesta a prevăzut, față de
anumite circumstanțe concrete preexistente, schimbarea împrejurărilor sau întinderea
schimbării.
Prin utilizarea formulei „nu puteau fi avute în vedere de debitor, în mod rezonabil” se
instituie un criteriu obiectiv.
Cu privire la adjectivul „rezonabil” s-a remarcat1 că acesta este de apariție recentă în
vocabularul legislativ, însă are utilizări multiple făcând parte din categoria noțiunilor vagi
și care ridică dificultăți de definire. Această noțiune contribuie la conturarea portretului
unui bonus pater familias, ce a fost definit ca reprezentând „o referință tradițională,
comparabilă cu cea a unei persoane rezonabile”.
În ciuda dificultăților de definire, în literatura juridică franceză s-a formulat o
definiție plastică și sugestivă a „rezonabilului”: „Notion complexe, il naît de l’anssemblage
de deux idées : mesure et normalité”2.
Dacă legiuitorul nu ar fi adăugat criteriul „rezonabilității” după sintagma „nu puteau
fi avute în vedere de debitor”, ar fi absolutizat înțelesul condiției imprevizibilității, ceea ce
ar fi însemnat că, la nivelul actual al științei și cunoașterii, nimeni nu ar fi putut prevedea
modificarea circumstanțelor existente în momentul încheierii contractului. Cu alte cuvinte,
imposibilitatea de prevedere ar fi trebuit apreciată având drept etalon prudența și diligența
unei persoane ce dă dovadă de toată grija de care este capabil un om în activitatea sa. Ar fi
1
V. Bost-Lagier, op. cit. p.76.
2
„noțiune complexă, ea s-a născut din reunirea a două idei: măsură și normalitate-t.n” conform G.
Khairallah, Le raisonnable en droit privé français, développements récents, RTDC, nr. 1/1984, p. 439.
125
fost vorba de o apreciere in abstracto, în care s-ar fi avut în vedere modelul omului cel mai
cunoscător și cu cea mai mare capacitate de prevedere.1
Aprecierea in abstracto a puterii de prevedere a debitorului ar fi îngreunat, dacă nu ar
fi făcut chiar imposibil de aplicat teoria impreviziunii fiindcă, așa cum s-a spus2, in
abstracto totul e previzibil pentru spiritul uman, chiar și evenimentele cele mai rare, astfel
că ideea de imprevizibilitate, în sens absolut, se opune în mod deschis teoriei
impreviziunii.
Așadar, apelarea la „rezonabil” obligă la compararea puterii de prevedere a
debitorului cu cea a unui bonus pater familias, o persoană rezonabilă, dotată cu o prudență
și o diligență medie3.
În vederea aplicării criteriului obiectiv de apreciere a puterii de prevedere a
debitorului au fost propuse a fi avute în vedere mai multe repere sau sub-criterii4.
Un prim reper ce ar trebui avut în vedere în aprecierea puterii de prevedere ar fi
frecvența sau raritatea producerii unor modificări a circumstanțelor similare celor din
situația analizată. Astfel, repetarea frecventă a unor evenimente poate fi considerat un
indiciu al posibilității de prevedere, între cele două existând o relație de directă-
proporționalitate. Cu cât un anumit eveniment se produce mai rar sau are chiar un caracter
de noutate, se poate aprecia că puterea de prevedere a părților a părților a fost mai mică, și
viceversa, frecvența ridicată a producerii unor schimbări, precum cele care au afectat
1
Fl. I. Mangu, Răspunderea civilă, Constantele răspunderi civile, Ed. Universul Juridic, București, 2014,
p.207; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. p. 442.
2
3
C. E. Zamșa, Despre diligența în executarea obligațiilor contractuale, în Revista Pandectele Române, nr.
12/2012, pct. II; accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11010691&Info=RG9jSWQ9MTA0NTImSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MTIzJmhpdHM9MTM
xKzEzOSsxNDkrMTRjKzE0ZCsxNTArMTUxKzE1MisxNTYrNTQwKzU0Mis1NDMrNTQ1KzU0Yis1N
GMrNTRkKzU1Mys1NjMrNTY0KzU4NSs1ODYrNTg3KzU4Yys1OTYrNTk3KzU5Yis1YzgrNWM5KzV
jYSs1Y2MrNWNkKzVkOSs1ZGErNjMzKzYzZis2NDArNjQxKzY1Mis2NTgrNjU5KzczZis3NDgrNzU3K
zc1OCs3NWIrNzVjKzc2YSs3NmUrN2QzKzdkNis3ZDcrN2VjKzdlZCs3ZWUrODAxKzgwOCs4MjMrOD
I1KzgyNis4MjkrODJhKzgyYys4NDErODQ3Kzg0OCs4NGUrODRmKzg1MSs4NTYrODU5Kzg1Zis4NjAr
ODYyKzg2ZSs4NzIrODc3Kzg3Yis4N2MrODdmKzg4MCs4ODIrODkyKzhiYis4YmMrOGNiKzhjYys4Y2
QrOGQ5KzhlMys4ZWMrOGVkKzhmOSs5MDErOTAyKzkwMys5MTUrOTE2KzkxYSs5MWIrOTI1Kzky
Nis5MzUrOTM2KzkzNys5OWYrOWE0KzlhOCs5YWUrOWIxKzliYSs5YmIrOWJmKzljMCs5YzQrOWN
kKzljZSthNGIrYTVlK2E1ZithNjgrYTY5K2E2YSthN2Mr;
4
D.M. Philippe, op. cit. p. 631.
126
echilibrul contractului analizat îndreptățește la aprecierea că astfel de schimbări puteau fi

prevăzute1.
Un alt reper l-ar constitui natura și durata contractului. În cazul contractelor
aleatorii, puterea de prevedere a părților ar trebui apreciată ca fiind mai mare decât în cazul
contractelor comutative întrucât există o mentalitate-tip a contractanților, diferită de la o
categorie contractuală la alta. De asemenea, în cadrul contractelor ce vizează o perioadă
îndelungată de timp, există o mai mare probabilitate de intervenire a unor schimbări, decât
în cazul contractelor a căror executare se întinde pe o perioadă mai scurtă de timp, astfel că
există o directă proporționalitate între durata contractului și previzibilitatea schimbării
circumstanțelor.2
Profesionalismul părților contractante poate, de asemenea, fi luat în calcul. În cest
sens, au fost date3 numeroase exemple în care, în jurisprudența franceză, puterea de
prevedere a profesioniștilor dintr-un anumit domeniu a fost apreciată cu o severitate
sporită, în timp ce, în cazul neprofesioniștilor, s-a manifestat o mai mare îngăduință. În
senul aprecierii unei mari puteri de prevedere a profesioniștilor, în dreptul comerțului
internațional s-a susținut4 existenta unei prezumții de competență profesională a
participanților, care ar face inadmisibilă cererea de revizuire a contractelor.
Există situați în care inclusiv naționalitatea părților poate fi luată în considerare.
Astfel, s-a susținut5 că înainte de primul război mondial francezii și germanii avea o
percepție diferită cu privire la posibilitatea izbucnirii unei conflagrații, în sensul că
germanii ar fi prevăzut acest lucru, împrejurare dedusă din faptul că majoritatea
contractelor încheiate de aceștia conțineau referiri la situații de criză, de mobilizare
generală.
Un alt reper l-ar reprezenta epoca încheierii contractului, care poate juca un rol
decisiv în aprecierea caracterului previzibil sau nu al evenimentelor viitoare, întrucât starea
generală a mediului socio-economic se reflectă, de regulă, în contractele încheiate. Astfel,
dacă un contract se încheie într-o perioadă de stabilitate economică, caracterizată printr-o
fluctuație normală a prețurilor, producerea unor evenimente excepționale poate fi
1
2
C. E. Zamșa, Impreviziunea....op. cit. p. 116.
3
4
S. Delenu, Clauza de hardship, în Revista de Drept Comercial, nr. 9/1996, p. 131.
5
127
considerată drept un fapt imprevizibil. În schimb, în cazul contractelor încheiate în

perioade caracterizate prin frământări sociale, crize politice sau economice, survenirea
unor astfel de evenimente nu mai poate reprezenta motiv de imprevizibilitate. În acest sens,
atât jurisprudența franceză cât și cea română, au apreciat în cazul unor contracte încheiate
în anul 1916, că nu reprezenta o surpriză și că era previzibil continuarea războiului, ori că
era previzibilă intrarea României în război.1
Reperele prezentate mai sus au valoare orientativă, putând fi aplicate toate
concomitent sau doar o parte dintre ele, în funcție de specificul contractului analizat. De
asemenea pot fi avute în vedere și alte repere în aprecierea imprevizibilității schimbării
împrejurărilor, important este ca toate să se raporteze la momentul încheierii contractului.
1.5.2. Condiții ale impreviziunii prin raportare la efectele produse asupra

executării contractului
1.5.2.1. Transformarea obligației debitorului într-una excesiv de oneroasă
Condiția onerozității excesive reiese în mod clar din conținut art. 1271 alin. 2 Cod
civil (2009) care arată că mecanismul impreviziunii se aplică doar „dacă executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasă...”.
Înțelesul noțiunii de „oneros” este explicat în cuprinsul aliniatului prim al aceluiași
articol care, referindu-se la obligații devenite „mai oneroase”, precizează că se întâmplă
acest lucru „fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii
valorii contraprestației”.
Așadar, o executare este excesiv de oneroasă atunci când are loc o creștere excesivă a
costurilor executării obligației debitorului, ori o scădere excesivă a valorii contraprestației
la care are dreptul.
Față de cele reținute mai sus credem că se impun a fi făcute câteva precizări cu
privire la sfera de cuprindere a „onerozității”, indiferent că vorbim despre cea normală ori
de o „onerozitate excesivă”.
Așa cum am conchis atunci când am analizat sfera de aplicare al teoriei
impreviziunii, dacă domeniul predilect al acesteia îl reprezintă contractele sinalagmatice,
1
C. E. Zamșa, op. cit. p. 117; C. Stoyanovitch, op. cit. p. 122.
128
cu titlu oneros și comutative, teoria poate fi aplicată şi în cazul contractelor unilaterale sau
a celor cu titlu gratuit, ori în cazul contractelor aleatorii.
Contractul sinalagmatic este definit la art. 1171 Cod civil (2009) ca fiind contractul
în care „obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”. Așadar, specific
acestui contract este faptul că fiecare parte este creditor și debitor deopotrivă, adică
obligației fiecărei părți îi corespunde obligația celeilalte părți; creditorul fiind în același
timp și debitor iar debitorul este concomitent și creditor.1
Art. 1271 alin. 1 Cod civil (2009) analizează „onerozitatea” doar din perspectiva
debitorului fiindcă doar cu privire la persoana acestuia se verifică oricare dintre cele două
ipoteze vizate: creșterea valorii obligației pe care trebuie să o execute sau scăderea valorii
contraprestației la care are dreptul.
Acest lucru nu însemnă că partenerul său contractual rămâne neprotejat, întrucât, la
rândul său are calitatea de debitor al contraprestației la care ne-am referit mai sus, care
pentru el însemnă obligația ce și-a asumat-o, și la rândul său beneficiază de o
contraprestație care constă în prestația ce i-o datorează cealaltă parte.
Așadar ambele părți ale raportului contractual sinalagmatic sunt protejate în cazul
schimbării circumstanțelor, dobândind însă calitatea de a invoca în favoarea sa mecanismul
impreviziunii, doar partea care are calitatea de debitor dezavantajat, de aceea condițiile
impreviziunii sunt analizate preponderent din perspectiva acestuia.
De altfel creditorul nici nu ar avea interes să pretindă aplicarea impreviziunii,
fiindcă lui aceasta îi profită întotdeauna. Crescând valoarea obligației debitorului, acesta
primește mai mult decât a sperat în momentul încheierii contractului, iar prin scăderea
valorii contraprestației la care este îndatorat, plătește mai puțin decât se aștepta.
În cazul contractelor unilaterale, caracterizate prin aceea că numai o parte își asumă
obligații2, avem un singur creditor și un singur debitor, adică una dintre părți are doar
calitatea de debitor iar cealaltă parte are doar calitatea de creditor. În ceea ce îl privește pe
debitor, valoarea prestației acestuia poate să crească sau să scadă. În cazul acestor
contracte, textul alin. 1 al art. 1271 acoperă doar ipoteza în care prestația debitorului crește,
nu și ipoteza în care valoarea contraprestației scade, întrucât, în cazul contractelor
1
L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul II., op.cit. p.93.
2
Idem, p. 94.
129
unilaterale nu putem vorbi de o contraprestație, fiindcă prin ipoteză, în cazul contractelor

unilaterale nu avem de a face cu „contraprestații” întrucât termenul sugerează existența
unor prestații reciproce și interdependente, ceea ce e specific doar contractelor
sinalagmatice.
Precizarea înțelesului sintagmei de „onerozitate excesivă” este binevenită întrucât în
felul acesta s-a eliminat de la început reluarea unor controverse cu privire la acesta.
Astfel, utilizarea acestei sintagme pentru a denumi sfera de cuprindere a efectului
produs de schimbarea împrejurărilor, a fot criticată1 pe motiv că denumirea acesteia
sugerează că efetul produs de o situație de impreviziune s-ar referi numai la latura pasivă a
raportului obligațional, vizând exclusiv obligația debitorului, fără luarea în calcul și a
situației creditorului. Deși se recunoaște că în spațiul juridic european onerozitatea
excesivă este interpretată în dublu sens, s-a considerat totuși că utilizarea acestei sintagme
este nepotrivită, întrucât conduce la o extindere artificială a înțelesului acesteia, dincolo de
câmpul lexical al termenilor, care, din punct de vedere lingvistic, nu acoperă și cazul
diminuării prestației cuvenite creditorului.
Ca și alternativă la noțiunea de „onerozitate excesivă”, au fost propuse și alte
concepte care să sugereze efectele produse asupra contractului de survenirea unei situații
de impreviziune.
Spre exemplu, s-a propus2 utilizarea unui concept care ar avea un înțeles mai larg,
acela de „schimbare radicală a obligațiilor asumate”.
Pentru definirea acestui concept se pornește de la definirea înțelesului de „economie
contractuală”, în care ar trebui incluse o serie de aspecte ce relevă circumstanțele avute în
vedere de părți pentru încheierea contractului, pornind de la discuțiile purtate în perioada
precontractuală, continuând cu conținutul contractului și terminând cu modul de executare
al acestuia. Doar în felul acesta s-ar putea verifica dacă s-a produs sau nu o bulversare a
economiei contractuale, care ar trebui să se manifeste printr-o „schimbare radicală a
obligațiilor asumate”.
Această noțiune ar permite, în același timp, reținerea aspectelor subiective și
obiective ale efectelor circumstanțelor asupra contractului, insistându-se asupra importanței
1
C. E. Zamșa, op. cit. p. 122-123.
2
D.M. Philippe, op. cit. p. 639-642.
130
cercetării economiei contractuale pentru aplicarea teoriei impreviziunii. De asemenea, nu

ar exclude posibilitatea adaptării contractului atunci când agravarea situației uneia dintre
părți determină pierderea de către contract a funcției sale obiective.
Un alt concept propus1 a înlocui sintagma de „onerozitate excesivă” a fost acela de
„dezechilibru contractual”.
Autorul pornește de la o analiză economică a contractului, singura care ar permite o
stabilire obiectivă a echilibrului contractual, care ar presupune nu atât o analiză a situației
părților contractante, cât mai degrabă a prestațiilor ce formează obiectul contractului.
Astfel, se consideră că am fi în prezența unui contract obiectiv echilibrat, atunci când cel
puțin una dintre părți își mărește bogăția fără ca situația celeilalte părți să se deterioreze.
Cu alte cuvinte, ar exista echilibru contractual, când contractul ar permite să se realizeze o
creare optimă de bogăție pentru un schimb dat, chiar și atunci când una dintre părți, deși
pierde șansa de a se îmbogăți, totuși ea nu sărăcește.
Față de opțiunea legiuitorului, de a alege sintagma de „onerozitate excesivă” nu vom
intra într-o analiză mai detaliată a conceptelor alternative propuse pentru denumirea
efectelor produse asupra contractului de schimbarea excepțională a împrejurărilor, întrucât
apreciem că, pentru aspectul analizat, al înțelesului noțiunii de „onerozitate excesivă”, ar fi
lipsit de relevanță. În schimb vom prezenta pe parcursul analizării acestei condiții, criteriile
indicate de autorii ante-menționați, pe care le vom aprecia ca fiind utile, în determinarea
înțelesului onerozității excesive.
Utilizarea conceptului de „onerozitate excesivă” nu este proprie doar legislației
naționale, ci apare ca fiind în acord cu tendințele manifestate în cadrul dreptului civil din
spațiul european.
În acest sens, așa cum am arătat atunci când ne-am referit la fundamentul juridic al
teoriei impreviziunii, în cadrul Principiilor Dreptului European al Contractelor (Principles
of European Contract Law 2002), în art. 6:111 sub denumirea marginală de „Change of
Circumstances”, aplicarea teoriei este posibilă doar „în cazul în care executarea
contractului devine excesiv de oneroasă datorită schimbării circumstanțelor”.
Recenta modificare a codului Civil francez, ce a avut loc prin Ordonanța nr. 2016-
131 din 10 februarie 2016, prin care a fost consacrată legislativ și în dreptul francez teoria
1
L. Grynbaum, op. cit. p.39-50;
131
impreviziunii, face referire tot la „onerozitatea excesivă”. Astfel în cadrul art. 1195,
conform renumerotării codului, se prevede că:
„Si un changement de circonstances imprévisible lors de la conclusion du contrat
rend l'exécution excessivement onéreuse pour une partie qui n'avait pas accepté d'en
assumer le risque, celle-ci peut demander une renégociation du contrat à son
cocontractant. Elle continue à exécuter ses obligations durant la renégociation.
En cas de refus ou d'échec de la renégociation, les parties peuvent convenir de la
résolution du contrat, à la date et aux conditions qu'elles déterminent, ou demander d'un
commun accord au juge de procéder à son adaptation. A défaut d'accord dans un délai
raisonnable, le juge peut, à la demande d'une partie, réviser le contrat ou y mettre fin, à la
date et aux conditions qu'il fixe.”1
În dreptul italian, teoria impreviziunii, cunoscută sub denumirea de eccessiva
onerosità, a fost reglementată la art. 1467-1469 din codul Civil adoptat în anul 1942, în
următoarea manieră:
„Art. 1467 Contratto con prestazioni corrispettive
Nei contratti a esecuzione continuata o periodica ovvero a esecuzione differita, se la
prestazione di una delle parti è divenuta eccessivamente onerosa per il verificarsi di
avvenimenti straordinari e imprevedibili, la parte che deve tale prestazione può
domandare la risoluzione del contratto, con gli effetti stabiliti dall'art. 1458.
La risoluzione non può essere domandata se la sopravvenuta onerosità rientra
nell'alea normale del contratto.
La parte contro la quale è domandata la risoluzione può evitarla offrendo di
modificare equamente le condizioni del contratto.
Art. 1468 Contratto con obbligazioni di una sola parte
Nell'ipotesi prevista dall'articolo precedente, se si tratta di un contratto nel quale
una sola delle parti ha assunto obbligazioni, questa può chiedere una riduzione della sua
1
„Dacă o modificare imprevizibilă a circumstanțelor la momentul încheierii contractului face ca
executarea să fie excesiv de oneroasă pentru o parte care nu a acceptat să își asume riscul, aceasta din urmă
poate cere o renegociere a contractului de la cealaltă parte. Ea va continua să își îndeplinească obligațiile
pe durata renegocierii.
În caz de refuz sau de eșec a renegocierii, părțile pot conveni asupra rezilierii contractului, la data și în
condițiile pe care le determină sau pot solicita judecătorului să procedeze la adaptarea acesia. În lipsa unui
acord într-un termen rezonabil, judecătorul poate, la cererea unei părți, să revizuiască contractul sau să îl
rezilieze la data și în condițiile pe care le va stabili-(t.n.)”
132
prestazione ovvero una modificazione nelle modalità di esecuzione, sufficienti per

ricondurla ad equità.
Art. 1469 Contratto aleatorio
Le norme degli articoli precedenti non si applicano ai contratti aleatori per loro
natura o per volontà delle parti.”1
Condiția onerozității excesive a executării contractului reprezintă o condiție
esențială a aplicării teoriei impreviziunii și probabil motivul nașterii acestei teorii. De
aceea, una dintre preocupările centrale ale studiilor dedicate acesteia, a reprezentat-o
identificarea unor criterii față de care să se poată stabili, dacă raportul obligațional inițial a
depășit pragul onerozității normale, până la care principiul forței obligatorii a contractului
impune executarea contractului așa cum a fost ea stabilită inițial, sau dacă acest prag a fost
trecut și este necesar a se apela la mecanismul de reechilibrare prevăzut de teoria
impreviziunii contractuale.
În continuare, apreciem ca fiind utilă realizarea unei treceri în revistă a diverselor
criterii propuse pentru determinarea onerozității excesive a executării, cu argumentele
aduse în susținerea și în contestarea lor, pentru ca la final să ne oprim la criteriul pe care îl
apreciem a fi de preferat. După cum vom observa, criteriile propuse variază de la unele ce
ar face extrem de restrictivă aplicarea impreviziunii la unele care al permite aplicarea
acesteia într-o multitudine de situații.
Un prim criteriu propus și care a fost de la început criticat, a fost criteriul ruinei
debitorului. Conform acestui criteriu, mecanismul impreviziunii ar trebui aplicat doar în
situația în care executarea obligației ar atrage ruinarea debitorului. Pe bună dreptate, acest
1
„Art. 1467 Contractul cu prestații reciproce
Într-un contractele cu executare continuă sau periodică sau chiar amânată, dacă prestația unei
dintre părți a devenit excesiv de oneroasă din cauza survenirii unor evenimente extraordinare și
imprevizibile, partea care este debitoarea acelei prestații poate cere rezilierea contractului, cu efectele
stabilite de art. 1458.
Rezoluția nu poate fi cerută dacă onerozitatea survenită intră în alea normal al contractului.
Partea împotriva căreia se solicită rezoluția poate să o evite oferindu-se să modifice echitabil
termenii contractului.
Art. 1468 Contract cu obligații în sarcina unei singure părți
În ipoteza reglementată de articolul precedent, dacă acesta este un contract în care doar una dintre
părți și-a asumat obligații, acesta poate solicita o reducere a prestației sale sau chiar o modificare a
modalității de executare, suficientă pentru a o readuce la echitate.
Art. 1469 Contractul aleatoriu
Dispozițiile articolelor precedente nu se aplică contractelor aleatorii prin natura lor sau prin voința
părților-(t.n.).”
133
criteriu a fost criticat ca fiind unul subiectiv și imoral, ce face diferențiere între debitorii
aflați în aceeași situație doar în funcție de puterea lor economică, și care ține cont doar de
contractul supus analizei, fără a permite o analiză globală a împrejurărilor1.
Un alt criteriu propus a fost cel al stabilirii unui prag procentual, a cărui depășire să
atragă considerarea executării contractului ca fiind excesiv de oneroasă. Acest criteriu
presupune realizarea unei operațiuni matematice pentru a stabili cu cât a crescut procentual
valoarea obligației debitorului, respectiv cu cât s-a diminuat contraprestația creditorului.
Nu a existat o unitate de opinie referitor la valoarea pragului a cărei depășire să califice
executarea ca fiind excesiv de oneroasă. Astfel, valorile propuse au variat de la o pătrime2,
la dublarea valorii obligației debitorului3, existând și opinii intermediare în sensul că ar fi
de preferat un prag de 30%4 sau de 50%, ori chiar un prag progresiv între 15% și 40%5.
Avantajul utilizării unui astfel de criteriu obiectiv ar consta în ușurința în a verifica
îndeplinirea condiției onerozității excesive și ar elimina neajunsul unei jurisprudențe
neunitare.
În schimb, un astfel de criteriu prezintă dezavantajul inflexibilității, întrucât nu exisă
nici o explicație bazată pe echitate, fundament juridic al teoriei impreviziunii, care să poată
justifica de ce debitorul aflat infim sub pragul propus, nu beneficiază de mecanismul
impreviziunii, pe când cel ce a trecut la fel de puțin pragul propus, poate uza de această
teorie, în condițiile în care situația celor doi este aproape identică.
Oricum, un astfel de criteriu nu ar putea fi utilizat decât dacă ar beneficia de o
consacrare legală.
Criteriul profitului nerealizat de debitor a fost caracterizat6, pe bună dreptate, ca
fiind excesiv, întrucât condiționează aplicarea teoriei impreviziunii, nu de suferirea unei
pierderi, ci de nerealizarea unui profit, aflându-se la polul diametral opus față de criteriul
ruinei debitorului.
Conform acestui criteriu, ceea ce ar trebui luat în calcul, nu ar fi pierderea încercată
de debitor, ci faptul că acesta nu a realizat profitul scontat în cazul îndeplinirii obligației,
1
Al. Otetelișanu, op. cit. p. 194; Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 114;
2
P. Voiculeț, op. cit. p. 121,
3
Al. Otetelișanu, op. cit. p. 195;
4
C. Chabas, L’inexécution licite du contrat, Bibl. dr. privé, LGDJ, Paris, 2002, tom. 380p.423;
5
C. E. Zamșa, op. cit. p. 136;
6
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 114;
134
întrucât interesul acestuia în încheierea și menținerea contractului rezultă din speranța

obținerii unui profit.
Criteriul Pareto presupune stabilirea dezechilibrului contractual având ca premisă
adoptarea unei viziuni economice asupra contractului.
Unul dintre primele criterii în economia bunăstării a fost propus în 1896 de
sociologul și economistul italian Pareto. Criteriul Pareto se concentrează pe noțiunea de
„preferință”, adică gusturile, dorințele, valorile și principiile care guvernează conduita
individului. Eficiența a fost dezvoltată de Pareto ca principiu de acțiune politică pentru a
separa alegerile care favorizează un grup de cetățeni față de cele realizate în interesul
general. Există două versiuni ale criteriului Pareto, „Pareto superior" și „Pareto optim". O
schimbare în lume este „Pareto superior” atunci când o preferință a unui individ poate fi
satisfăcută fără ca alte preferințe să fie compromise. Dacă o persoană este afectată în
preferințele sale printr-o schimbare în lume, acesta poate decide să accepte compensații în
schimbul consimțământului său, astfel încât proiectul să poată avansa. În ceea ce privește
criteriul „Pareto optim”, este o situație în care nu mai este posibil să se facă o schimbare a
stării lumii pentru a obține o preferință suplimentară fără a afecta soarta unui individ din
comunitate.1
Transpuse în plan juridic aceste criterii ar însemna că, o convenție ar fi „Pareto
superioară” față de alta atunci când ea ameliorează soarta unui individ din societate, fără să
agraveze soarta niciunuia. Adică am fi în prezența unui contract obiectiv echilibrat, atunci
când cel puțin una dintre părți își mărește bogăția fără ca situația celeilalte părți să se
deterioreze2. Așadar, aplicarea acestui criteriu ar presupune compararea situației
economice a părții, anterioară încheierii contractului, și pe ce rezultată în urma executării,
or starea sa economică poate fi influențată și de alți factori, nu doar de contractul reputat ca
fiind afectat de impreviziune.
Aplicarea acestui criteriu a fost criticată3 pe motiv că ar fi, pe de o parte, independent
de respectarea sau nerespectarea unor principii de drept civil, iar, pe de altă parte, ar duce
la arbitrariu, urmare a prea marii cazuistici pe care o presupune.
1
A. Parent, op. cit. p. 252.
2
L. Grynbaum, op. cit. p.44.
3
135
Criteriile de mai sus au fost considerate de majoritatea doctrinei ca nefiind

concludente pentru a stabili dacă executarea contractului s-a transformat într-una „excesiv
de oneroasă”. Din punctul nostru de vedere, păcatul lor constă în aceea că încercă să
introducă un criteriu fix sau o formulă matematică, într-un domeniu unde acest lucru nu
este posibil. Singurul care putea reduce aprecierea „onerozității excesive” la aplicarea unui
șablon, era legiuitorul. Atâta timp cât nu a făcut-o, „onerozitatea excesivă” nu poate fi
apreciată decât în mod flexibil, prin raportare la specificitatea fiecărui contract, prin
raportare la principiul bunei-credințe și a echității și prin utilizarea mai multor repere, care
să contribuie la formarea unei imagini de ansamblu.
Astfel, doctrina și jurisprudența au reținut mai multe repere pentru verificarea
condiției „onerozității excesive”, care considerăm că ar trebui avute în vedere pentru a
stabili dacă executarea contractului a depășit pragul unei onerozități normale și s-a
transformat în una excesiv de oneroasă.
Pentru început, apreciem că ar fi necesar stabilirea unui sistem de referință ce
presupune determinarea raporturilor juridice relevante, a ansamblului economiei
contractuale dintre părți.
În primul rând trebuie avut în vedere contractul cu privire la care se solicită
aplicarea mecanismului impreviziunii, însă, raportarea nu trebuie făcută doar la executarea
cauzată de acesta, ci la întreaga economie contractuală ce se circumscrie acestuia.
În acest sens, în urma unei ample1 analize de drept comparat ce a vizat sistemele de
drept din Franța, Belgia, Anglia, Italia, Germania și Olanda, au fost identificate mai multe
elemente de care ar trebui să se țină cont în vedere determinării ansamblului „economiei
contractuale”.
Punctul de plecare ar fi dat de convențiile precontractuale sau demersurile prealabile
încheierii contractului. Intră tot în această categorie ofertele făcute de părți, negocierile
purtate, inclusiv conferințele de presă ale acestora, tot ce poate fi luat în considerare pentru
a stabili scopul avut în vedere de acestea, și în urmărirea căruia au încheiat contractul.
Contractul propriu-zis poate furniza la rândul său date importante prin conținutul său,
prețul stabilit și natura sa. Astfel, din conținutul contractului se poate desprinde intenția
comună a părților. Prețul poate fi un element important care să furnizeze date nu numai cu
1
D.M. Philippe, op. cit. p. 633-636;
136
privire la aspectul economic, ci și cu privire la riscurile asumate de părți. Exemplul dat în

acest sens este prețul terenului care de regulă este diferit, mai mare, dacă achiziționarea
acestuia se face pentru edificarea unor construcții. Există diferențe între aceleași categorii
de contracte în situația în care au o natură diferită, civilă sau administrativă. În acest sens,
este dat exemplu dreptului administrativ francez, în cadrul căruia se admite că, în cazul
contractelor care au ca obiect asigurarea unui serviciu public, este posibilă reașezarea
contractului, în situația în care obiectivul nu poate fi atins conform înțelegerii inițiale.
În fine, felul în care părțile au executat contractul poate fi luată de asemenea în
considerare întrucât, eventualele înțelegeri ulterioare ale părților pot furniza date referitoare
la înțelegerea inițială a acestora1.
Importanța identificării intențiilor reale, a scopului urmărit de părți prin încheierea
contactului, constă în aceea, că doar astfel se poate determina echilibrul contractual inițial
ce urmează a fi avut în vedere ca termen de comparație, în vederea stabilirii dacă s-a
produs sau nu o perturbare suficient de gravă a acestuia, pentru a fi într-o situație de
„onerozitate excesivă”.
În cadrul contractelor a căror executare se întinde pe o perioadă mai mare de timp,
stabilirea unui sistem de referință corect, presupune luarea în calcul a economiei globale
contractului. În acest sens, în dreptul italian s-a concluzionat că aceasta urmează a se face
în special prin compararea valorii economice a prestațiilor și a contraprestațiilor, contractul
traducându-se printr-un echilibrul între prestațiile și contraprestațiile pe care fiecare parte și
le-a asumat în momentul încheierii acestuia.2
S-a susținut3 că în analizarea situației părții dezavantajate ar trebui luate în calcul,
atât prestațiile ce rezultă din contractul analizat, cât și prestațiile aferente unor contracte de
același tip încheiate între părți. În ceea ce ne privește, credem că afirmația trebuie privită
nuanțat. Din punctul nostru de vedere, luarea în calcul și a altor contracte de aceeași natură
încheiate între părți, ar fi posibilă doar în cazul în care între acestea și contractul analizat
există o legătură directă, în sensul că ultimul reprezintă o continuare a celorlalte sau a fost
încheiat avându-se în vedere relațiile juridice preexistente.
1
Idem, p. 635.
2
R. Gh. Geamănu, op. cit. p. 100.
3
137
De asemenea, s-a mai arătat1 că din ansamblul cadrului contractual ce trebuie avut în
vedere, trebuie excluse contractele încheiate între părți având obiecte diferite, precum și
contractele încheiate de partea dezavantajată cu terțe persoane. Deși de principiu, suntem
de acord cu aceasta, în baza aceluiași raționament expus mai sus, nu excludem total
posibilitatea de a lua în calcul și contacte cu obiect diferit sau încheiate cu terțe persoane,
în măsura în care obligațiile debitorului dezavantajat din contactul analizat, reprezintă o
transmitere sau o transformare2 a obligațiilor din contractele ante-menționate.
Un alt reper ce trebuie avut în vedere ar fi acela de a nu confunda „onerozitatea
excesivă” cu situația de dificultate în care se găsește debitorul.
Impreviziunea presupune ca debitorul să se găsească în într-o situație de dificultate în
executarea obligației.
Pentru a fi în prezența unei „onerozități excesive”, situația de dificultate în care se
găsește debitorul, trebuie să aibă legătură directă cu executarea contractului, adică să fie
provocată doar de creșterea costului executării propriei obligații, sau de insuficiența
contraprestație la care are dreptul, iar nu de cauze externe.
Această condiție a „onerozității excesive” este recunoscută de marea majoritate a
doctrinei și jurisprudenței italiene.
În acest sens s-a arătat3 că modificările circumstanțelor care intervin în sfera
patrimonială a fiecărui contractant dar care nu au legătură directă cu contractul, sunt
excluse din sfera de aplicare a acestei condiții. Este vorba despre acele circumstanțe care
nu modifică deloc echilibrul contractual, cum ar fi spre exemplu situația financiară precară
a uneia dintre părțile contractante. Atâta timp cât, din punct de vedere strict contractual,
dificultatea financiară în care se află debitorul, nu antrenează nici o dificultate suplimentară
a executării, nu se justifică aplicarea mecanismului impreviziunii.
Stabilirea pragului de la care începe prejudiciul suferit de debitor, este de o
importanță primordială, reprezentând un reper esențial în determinarea împrejurării dacă
acesta se află sau nu în situația unei executări excesiv de oneroase.
1
Idem, p. 134.
2
R.I. Motica, E. Lupan, op cit. p.209 și urm.
3
M. Almeida Prado, op. cit. p. 65; P. Vasilescu, op. cit. p. 458.
138
Transpuse în plan juridic, noțiunile cu caracter economic cu care operează art. 1271
alin. 1 Cod civil (2009) de „creștere a costurilor” ori de „scădere a valorii”, se traduc prin
suferirea de către debitor a unui prejudiciu.
De altfel, suferirea unui prejudiciu sau a unei pagube importante a fost considerată în
literatura de specialitate, fie o condiție a impreviziunii1, fie o trăsătură a onerozității
excesive2.
Astfel, în analizarea prejudiciului suferit de debitor s-a reținut că acesta poate oscila
între două limite: pierderea efectiv suferită, damnum emergens, sau câștigul nerealizat,
adică lucrum cessans.
În doctrina franceză s-a susținut3 că prejudiciul suferit de debitor ar trebui apreciat
diferit în funcție de fundamentul juridic acceptat al impreviziunii: respectarea voinței
părților sau exigențele bunei credințe. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că în situația
impreviziunii fundamentată pe respectarea voinței părților, prejudiciul începe atunci când
debitorul nu realiză câștigul scontat, adică acesta s-ar manifesta sub formă de lucrum
cessans. În schimb, dacă se admite că impreviziunea este fondată pe principiul bunei-
credințe, prejudiciul trebuie să se manifeste sub formă de damnum emergens, adică
debitorul să sufere o pierdere efectivă prin executarea obligației.
Cu privire la aceeași chestiune, în doctrina națională4 abordarea a fost una nuanțată,
în funcție de cele două situații care pot fi generatoare de „onerozitate excesivă”: creșterea
costurilor executării obligației debitorului ori scăderea valorii contraprestației la care acesta
are dreptul. Dacă cu privire la prima ipoteză, cea a creșterii costului executării obligației
asumate de debitor, s-a apreciat ca fiind corectă soluția propusă în dreptul francez, aceea că
prejudiciul constă în damnum emergens, în schimb, pentru cea de a doua situație, când este
vorba de scăderea valorii contraprestației la care debitorul are dreptul, s-a considerat că
prejudiciul încercat de acesta ar fi suficient să conste în lucrum cessans, adică în
neobținerea câștigului scontat.
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 110.
2
3
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 110-116.
4
C. E. Zamșa, op. cit. p. 131-133.
139
Tot în legătură cu prejudiciul, autorii pre-citați1 au arătat că, în cazul creanțelor

monetare, nerealizarea profitului ar urma să se stabilească în funcție de rata inflației.
În ceea ce ne privește, credem că soluția cristalizată în dreptul italian este cea
corectă, reflectând bogata experiență doctrinară și jurisprudențială acumulată în deceniile
de aplicare a teoriei eccessiva onerosità.
Astfel, în dreptul italian este unanim acceptat2 că, în stabilirea onerozității excesive,
trebuie plecat de la determinarea riscului contractual normal, întrucât onerozitatea excesivă
presupune depășirea unui alea contractual normal.
În doctrina italiană3 au fost propuse a fi analizate trei aspecte obiective care ar
permite stabilirea dacă a fost depășit sau nu alea contractual normal. Aspectul cantitativ
prin care s-ar urmări a se stabili valorizarea monetară a prestației și supra-costul său, în
scopul de a determina, în abstract, dacă respectiva prestație a devenit excesiv de oneroasă.
Aspectul calitativ ia în considerare tipul contractual în chestiune, pentru a putea verifica
dacă oscilarea intervenită rămâne sau nu între limitele normale ale unor astfel de
operațiuni. Aspectul temporal presupune realizarea unei comparații între previziunile
economice, ce pot fi deduse din valoarea prestației și a contraprestației, stabilite la
momentul încheierii contractului și valoarea efectiv obținută în momentul executării
contractului.
Aceste aspecte obiective permit realizarea unei analize complete, cu privire la
evoluția echilibrului contractual de-a lungul timpului, în vederea stabilirii dacă s-a produs
sau nu o transformare excesiv de oneroasă a executării acestuia.
Putem deci afirma, că onerozitatea excesivă începe acolo unde se termină riscul
contractual normal, specific genului de contracte din care face parte contractul cu privire la
care se pretinde că ar fi afectat de impreviziune.
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 111; C. E. Zamșa, op. cit. p. 133
2
E. Gabrielli, L’eccessiva onerosità sopravvenuta. Trattato di dritto privato. Vol. XIII- Tomo VIII, ed. G.
Giappichelli, Torino, 2012, p. 8-13; A. Riccio, Dell’eccessiva onerosità art. 1467-1469. Ed. Zanichelli,
Bologna, 2010, p. 164.
3
M. Almeida Prado, op. cit. p. 65.
140
1.5.2.2. Executarea contractului să apară ca fiind vădit injustă
Această condiție a impreviziunii reiese în mod explicit din cuprinsul art. 1271 alin. 2
Cod civil (2009) care menționează că „...executarea contractului a devenit excesiv de
oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă
obligarea debitorului la executarea obligației..(s.n.)”
Dacă analizăm sursele de inspirație identificate ale legiuitorului român și anume
Principiile Dreptului European al Contractelor (Principles of European Contract Law 2002)
și Principiile UNIDROIT 2004, observăm că nici una dintre acestea nu face referire la
această condiție, nu subordonează aplicarea impreviziunii sau a clauzei de hardship, de
existența unei vădite injusteți în a dispune, în noile circumstanțe, obligarea debitorului la
executarea obligației asumate.
De asemenea, această condiționare nu apare nici în reglementarea teoriei eccessiva
onerosità din dreptul italian și nici în recenta modificarea a codului Civil francez, ce a avut
loc prin Ordonanța nr. 2016-131 din 10 februarie 2016
Mai mult această condiție nu am regăsit-o nici în doctrina analizată și la care am
făcut referire pe parcursul lucrării, iar în proiectul Codului civil, transmis Parlamentului de
Ministerul Justiției în decembrie 2008, împreună cu explicațiile redactorilor1, aceasta condiție
lipsea.
Din punctul nostru de vedere, această condiție se adaugă caracterului „excesiv de
oneros”, pe care trebuie să o dobândească executarea, reducând câmpul de aplicare al
acestei condiții, îngreunând astfel aplicarea teoriei impreviziunii.
Astfel, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (2009), adjectivul „vădit”,
care adesea are sens adverbial, are semnificația de „care este limpede, clar, evident”. Tot
astfel, Dicționarul român de sinonime (2002) indică următoarele sinonime ale acestui
adjectiv cu sens adverbial: categoric, clar, evident, indiscutabil, notoriu, fățiș.
Adjectivul „injust” trimite la ideea de echitate și potențează forța sugestivă a
expresiei utilizate de legiuitor. Așadar sintagma „ar face vădit injustă obligarea
debitorului” adaugă o nouă rigoare condiției „onerozității excesive” căreia îi înăsprește
1
disponibil la adresa:
www.just.ro/Portals/0/Comunicate/decembrie%202008/Cartea%20V%20-%20Despre%20Obligatii%20-
%20Titlurile%20I-VI.doc, accesat la 15 septembrie 2013;
141
efectul, augmentând nivelul de „onerozitate” până la pragul la care existența acestuia este
indiscutabilă, fiind una evidentă.
Considerăm că introducerea acestei condiții a reprezentat o alegere nefericită a
legiuitorului, întrucât în felul acesta a limitat câmpul de aplicare a teoriei impreviziunii.
În plus, prin modul de redactare a acestei condiții, pare a se face diferențiere între
cele două sensuri ale onerozității: creșterea costului executării propriei obligații de către
debitor și scăderea valorii contraprestație la care acesta are dreptul.
Interpretând strict gramatical conținutul art. 1271 alin. 2 Cod civil (2009) ar rezulta
aplicarea condiției „văditei injusteți” doar cu privire la creșterea costurilor de executare a
obligației debitorului.
Optăm pentru o interpretare logică a textului de lege în sensul aplicării acestui
criteriu pentru ambele ipostaze sub care se poate manifesta „onerozitatea excesivă” întrucât
echitatea, la care trimite această condiție prin utilizarea adjectivului „injust”, s-ar opune
unei astfel de discriminări.
1.5.3. Condiții ale impreviziunii prin raportare la conduita părților

1.5.3.1. Debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu se
poate rezonabil considera că și l-a asumat
Cerința neasumării riscului schimbării împrejurărilor este prevăzută la art. 1271 alin.
3 lit. c) Cod civil (2009) conform căruia impreviziunea este aplicabilă doar dacă:
„debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că și-a asumat acest risc;”
„Contracter s’est prévoir”1, afirma un reputat civilist francez, însă, chiar dacă
contractul reprezintă un act de previziune2, această afirmație nu trebuie absolutizată.
Așa cum s-a arătat, din acest unghi al previziunii, contractul presupune, prin
definiție, o proiecție în viitor a posibilelor elemente aleatorii care ar putea interveni în
executarea corespunzătoare a obligațiilor pe care le conține3.
1
„a contracta însemnă a prevedea-(t.n)”; G. Ripert, op. cit. p. 160.
2
J. M. Mousseron, La gestion des risques par le contrat , în RTDC 2/1988, p. 481.
3
A-M. Toader, Observații privind noțiunea de risc în dreptul contractelor, în Studia Iurisprudenția, nr.
2/2015, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11016773&Info=RG9jSWQ9MTY5MDkmSW5kZXg9R
142
Prevederea de către părți a posibilității producerii unor schimbări viitoare a

circumstanțelor avute în vedere la încheierea contractului, care să influențeze executarea
acestuia, semnifică asumarea riscului producerii respectivelor schimbări.
Observăm că această cerință a impreviziunii impune o dublă condiționare: nu numai
ca părțile să nu își fi asumat riscul, ci nici să nu se poată prezuma că acesta a fost asumat.
Verificarea primei condiționalități presupune analizarea termenilor contractuali și
implică inexistența vreunei clauze contractuale exprese prin care părțile să își asume, în
general, orice risc produs de schimbarea circumstanțelor contractuale sau, în particular,
chiar schimbarea circumstanțelor survenite.
Părțile sunt libere să procedeze în acest fel, întrucât dispozițiile art. 1271 Cod civil
(2009), ocrotind un interes privat, nu au un caracter de ordine publică, ci unul supletiv, de
la care părțile pot deroga.
Acesta a fost și motivul pentru care am apreciat, alături de alți autori 1, că inexistența
unei clauze de adaptare reprezintă o condiție prealabilă de aplicare a mecanismului
impreviziunii.
Clauza de adaptare trebuie privită ca fiind diferită de clauza de asumare a riscurilor.
Dacă clauza de asumare a riscurilor însemnă că părțile au prevăzut o anumită schimbare a
circumstanțelor, excluzând aplicarea impreviziunii într-o astfel de situație, clauza de
adaptare presupune atât o prevedere a schimbării circumstanțelor, cât și stabilirea unui
mecanism contractual de reechilibrare a acestuia.
Scopul final al aplicării teoriei impreviziunii îl reprezintă refacerea echilibrului
contractual perturbat de o schimbare excepțională a împrejurărilor. Atâta timp cât părțile au
prevăzut contractual un astfel de mecanism de adaptare pentru ipoteza survenirii unor
schimbării, apare atât inutil, cât și contrar principiului libertății contractuale, apelarea la
prevederile legale ce au același scop.
Conform regulii de interpretare statornicite de art. 1269 alin. 1 Cod civil (2009),
astfel de clauze contractuale se interpretează totdeauna în favoarea părții afectate de
schimbarea circumstanțelor, întrucât ea este partea care s-a obligat să suporte executarea,
chiar în condiții excesiv de oneroase. De aceea, o clauză de asumare a anumitor riscuri nu
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MiZoaXRzPTE3ZisxO
DAr
1
143
poate fi extinsă și la alte riscuri, iar, în situația în care schimbările survenite depășesc
limitele asumate, parte va putea apela la mecanismul impreviziunii.
Cea de a doua condiționalitate statuată de art. 1271 alin. 3 lit. c) Cod civil (2009),
este aceea de a nu se putea presupune, în mod rezonabil, că riscul survenit a fost asumat de
debitor.
După cum am arătat anterior, când ne-am referit la condiția „onerozității excesive”,
aceasta presupune acceptarea ideii că părțile, încheind contractul, și-au asumat un risc ce
ține de alea normal al acestuia.
Așadar, riscul cu privire la care instanța este chemată să stabilească dacă nu se poate
în mod rezonabil presupune că a fost asumat, este un risc supraadăugat riscului contractual
normal.
Prezumarea asumării de către debitor a riscului schimbării împrejurărilor este
indisolubil legată de prevederea de către acesta a producerii unor astfel de schimbări. Dacă
pentru debitor schimbarea circumstanțelor nu are un caracter imprevizibil atunci, se poate
prezuma, că el și-a asumat riscul producerii unor astfel de schimbări, întrucât, altfel, nu se
poate explica, rațional, de ce a încheiat contractul, conștient fiind că executarea acestuia
poate să devină excesiv de oneroasă pentru el.
De aceea, reperele pe care le-am indicat ca fiind posibile a fi avute în vedere pentru a
verifica îndeplinirea condiției imprevizibilității, cum sunt frecvența sau raritatea producerii
unor schimbări a împrejurărilor identice cu cele survenite, natura și durata contractului,
profesionalismul debitorului, naționalitatea acestuia ori epoca încheierii contractului, sunt
aplicabile pentru a stabili dacă este rezonabil a prezuma asumarea riscului schimbării
circumstanțelor.
Trimiterea la „rezonabilitate”, nu face decât să reia același criteriu avut în vedere de
legiuitor, atunci când a stabilit măsura după care trebuie apreciată puterea de prevedere a
debitorului, cel al unui bonus pater familias, adică al unui om dotat cu o prudență și o
diligență obișnuită.
144
1.5.3.2. Absența culpei debitorului cu privire la schimbarea împrejurărilor sau a

întinderea efectelor acestora
Această condiție nu rezultă în mod explicit din cuprinsul articolului 1271 Cod civil
(2009), existând controverse doctrinare cu privire la necesitatea sau utilitatea reținerii unei
astfel de condiții.
Astfel, unii autori1 au afirmat că este inutil a se vorbi despre o astfel de condiție,
întrucât, dacă schimbarea circumstanțelor este imputabilă uneia sau alteia dintre părți,
problema trebuie analizată pe tărâmul răspunderii contractuale. Conform regulilor din
materia răspunderii, în situația în care judecătorul ar constata că neexecutarea contractului
este culpabilă, în sensul că, fie schimbarea circumstanțelor, fie efectul acestora asupra
contractului este imputabilă debitorului, va refuza aplicarea mecanismului impreviziunii
față de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia nimeni nu
poate invoca în favoarea sa propria culpă.
În schimb, majoritatea doctrinei consideră această chestiune ca fiind o condiție a
impreviziunii, analizând conduita debitorului atât cu privire la producerea schimbării
împrejurărilor cât și cu privire la efectele pe care această schimbare o poate avea asupra
contractului.
În acest sens, s-a susținut2 că impreviziunea nu există decât dacă evenimentul este
imprevizibil pentru ambele părți, iar producerea lui este în afara intervenției acestora, adică
dacă niciuna dintre părți nu poate fi considerată, direct sau indirect, responsabilă de
producerea evenimentului.
În aceeași linie de gândire, un alt autor3 afirma că, pentru ca debitorul să poată
invoca în favoarea sa intervenirea impreviziunii, este necesar ca să nu îi poată fi imputată
nici producerea schimbării circumstanțelor și nici efectele respectivelor schimbări asupra
contractului. Cu alte cuvinte ar fi necesar ca atât evenimentele cât și efectele acestora să fi
survenit spontan, adică să nu fi fost provocate cu intenție sau din culpă de către cel ce
invocă în favoarea sa impreviziunea. Pe de altă parte, ar fi necesar ca acesta să uziteze de
toate mijloacele de care dispune pentru a împiedica realizarea evenimentului sau
1
P. Voirin , op. cit. p. 187.
2
A. Bruzin, op. cit. p. 121.
3
145
producerea vreunei influențe asupra contractului. Astfel, cel ce invocă impreviziunea,

trebuie să evite orice acțiune care ar avea legătură cu producerea evenimentului sau cu
efectele acestuia, și totodată trebuie să acționeze activ pentru a lua toate măsurile posibile
în vederea contracarării producerii evenimentului sau a efectelor acestuia.
În legătură cu implicarea celui care invocă impreviziunea în producerea
evenimentului sau în efectele acestuia asupra contractului, pentru situația evenimentelor
care sunt produse de fapte umane (greve, războaie, adoptarea unor legi, etc.), s-a făcut
distincția1 între cazurile în care partea participă la producerea evenimentului urmărind un
interes social sau un interes personal. Exemplul luat în discuție, este cel al unui
parlamentar care participă la adoptarea unei legi, sau al unui muncitor care participă la o
grevă, ajungându-se la concluzia că aceștia pot invoca în favoarea lor impreviziunea
întrucât interesul lor personal se suprapune cu unul colectiv, social. În schimb, atunci când
partea urmărește un interes strict personal în declanșarea evenimentului (distrugerea unui
baraj ori producerea unui atentat), nu va putea invoca în favoarea sa impreviziunea.
În realitate, problema analizată este cea a culpei concurente a debitorului în
declanșarea schimbării circumstanțelor ori în producerea efectelor asupra contractului.
În literatura de specialitate, s-a propus2 rezolvarea problemei culpei concurente a
debitorului prin analogie cu soluțiile preconizate în cazul culpei concurente pentru situația
forței majore și respectiv în materia răspunderii civile delictuale.
Astfel, în dreptul francez s-a opinat3 că soluția cea mai clară și mai adecvată ar fi cea
de adoptată de Curtea Supremă într-o jurisprudență mai veche, în materia forței majore, în
care s-a reținut că, cel care a avut o culpă concurentă în producerea unui prejudiciu în cazul
unei situații de forță majoră, nu poate fi condamnat decât la o reparație parțială.
Autorul amintit, în susținerea soluției propuse, invocă argumentele propuse în dreptul
francez în alte ramuri de drept, precum și unele adoptate în planul dreptului comparat. În
acest sens s-a arătat că, în dreptul administrativ francez, în cazul bulversării echilibrului
contractual, pentru situația în care o parte este în culpă pentru schimbarea parțială a
circumstanțelor, aceasta nu are dreptul la despăgubiri pentru daunele cauzate de
schimbarea circumstanțelor pe care ea le-a cauzat. De asemenea în dreptul englez, italian și
1
Idem, p. 129-130.
2
D.M. Philippe, op. cit. p. 628-630; C. E. Zamșa, op. cit. p. 76.
3
146
elvețian se cere inexistența unei relații directe între comportamentul debitorului și

bulversarea economiei contractuale.1
În schimb, pe plan național, sub vechea reglementare, s-a apreciat2 că ar fi de preferat
apelarea la criteriile de stabilire a raportului de cauzalitate, elaborate în materia răspunderii
delictuale.
În materia răspunderii civile delictuale, au fost elaborate mai multe sisteme în
vederea stabilirii raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu: sistemul cauzei proxime,
sistemul echivalenței condițiilor, sistemul cauzei adecvate și sistemul unității indivizibile
între cauză și condiții3.
Potrivit sistemului cauzei proxime, din punct de vedere juridic nu are relevanță
cauzală decât evenimentul cel mai apropiat (temporal) de momentul apariției prejudiciului,
adică ultimul eveniment petrecut înaintea acestui moment4.
Sistemul echivalenței condițiilor presupune că fiecare condiție care precede faptul
păgubitor și în lipsa căreia acesta nu s-ar mai produce, constituie cauza acestuia, asemenea
tuturor celorlalte asemenea condiții5.
În sistemul cauzei adecvate, constituie cauza prejudiciului orice faptă sau împrejurare
anterioară momentului producerii acestuia care, în mod normal, obișnuit, potrivit
experienței umane, poate produce asemenea rezultate păgubitoare.6
Conform sistemului unității indivizibile între cauză și condiții, condițiile exterioare,
care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor, alcătuiesc, împreună cu
împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă7.
Așa cum s-a arătat8 într-o recentă monografie dedicată răspunderii civile, începând
cu anul 1953 acest sistem a fost îmbrățișat de majoritatea jurisprudenței autohtone, fiind
compatibil cu actuala reglementare a răspunderii civile.
În ceea ce ne privește, apreciem că rezolvarea problemei culpei concurente a
debitorului în determinarea schimbării împrejurărilor ori a efectelor împrejurărilor asupra
1
Idem, p. 629.
2
3
Fl. I. Mangu, op. cit. p.197-201.
4
Idem, p.197.
5
Idem, p.198.
6
Idem, p.199.
7
Idem, p.200.
8
Idem, p.201-202.
147
contractului, ar trebui soluționată prin analogie cu materia răspunderii delictuale, prin

raportare la sistemului unității indivizibile între cauză și condiții.
Astfel, așa cum s-a spus1, sistemului unității indivizibile între cauză și condiții,
pleacă de la premisa că fenomenul-cauză nu acționează singur, izolat, ci în ambianța unor
condiții externe care, deși nu au produs ele efectul păgubitor „au favorizat totuși
producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând
dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele negative.2”
Referitor la răspunderea contractuală art. 1350 alin. 1 și 2 din Cod civil (2009)
statuează următoarele:
„(1)Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
(2)Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.”
După cum am arătat, în opinia noastră, impreviziunea reprezintă o cauză justificativă
de neexecutare a unui contract. Așadar, dovedind intervenirea impreviziunii, debitorul
obligației devenită excesiv de oneroasă înlătură aplicarea răspunderii contractuale care
altfel, ar fi putut determina, potrivit art. 1516 alin. 2 pct. 2 Cod civil (2009), obligarea sa la
executarea obligației asumate.
Răspunderea civilă nu reprezintă altceva decât obligația oricărei persoane de a
repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru
care este chemat de lege să răspundă.3 Deci, și în cazul răspunderii contractuale este
necesară stabilirea unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, după cum reiese din
prevederile art. 1357 alin. 1 Cod civil (2009).
În materia impreviziunii, prin aplicarea regulilor stabilirii raportului de cauzalitate
trebuie verificat în primul rând dacă producerea evenimentului perturbator nu este
rezultatul faptei debitorului, adică dacă aceasta nu reprezintă fenomenul-cauză al
schimbării împrejurărilor, situație în care, reținându-se culpa acestuia, se exclude aplicarea
teoriei impreviziunii.
1
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit. p. 439.
2
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Republicii Socialiste România, București, 1972,
p. 131.
3
R. I. Motica, op. cit. p. 389.
148
Pe lângă aceasta, în ipoteza culpei concurente analizate, prin aplicarea sistemului

unității indivizibile între cauză și condiții, urmează a se stabili dacă nu cumva fapta
debitorului nu reprezintă o condiție favorizanta a bulversării echilibrului contractual. În
situația unui răspuns pozitiv, debitorului îi va fi refuzat mecanismul impreviziunii, întrucât,
potrivit art. 1357 alin. 2 Cod civil (2009) răspunderea intervine pentru cea mai ușoară
culpă.
Soluția propusă, credem că este de preferat celei adoptate în dreptul administrativ
francez întrucât, pe lângă faptul că poate fi ancorată în prevederile legale existente în
actuala noastră legislație civilă, ține cont și de realitatea practică a fenomenului
impreviziunii. Astfel, în practică, chiar dacă este relativ ușor de demonstrat că pe lângă
fenomenul-cauză, la bulversarea echilibrului contractual, a contribuit și fapta debitorului,
cu rol de condiție favorizantă, dificultatea va consta în a determina măsura în care aceasta a
sporit onerozitatea obligației.
Tot în legătură cu absența culpei debitorului în producerea evenimentului, în
literatura de specialitate s-a discutat despre necesitatea ca evenimentul perturbator să aibă
un caracter exterior părților.
Această cerință a fost dedusă din caracterul imprevizibil al evenimentului
bulversator al echilibrului contractual, afirmându-se1 că „l’imprévu doit être extérieur aux
parties.”2 Ideea transmisă prin această cerință ar fi aceea că debitorul nu trebuie să aibă
nimic de a face cu survenirea evenimentului neprevăzut. Ar fi mai mult decât o absență a
culpei, și ar presupune, pe lângă aceasta, și o lipsă de responsabilitate a debitorului în
producerea acestuia.
Pe planul dreptului comerțului internațional, această cerință a exteriorității este
tradusă prin expresia „beyond the control”3 împrumutată din dreptul englez ceea ce
însemnă că producerea evenimentului scapă puterilor debitorului4.
Cu referire la clauza de harship s-a arătat5 că, în general, se consideră că expresia „în
afara controlului părților” impune două tipuri de obligații. Prima impune părții
dezavantajate de survenirea evenimentului perturbator, să nu fie în situația de neexecutare
1
2
„neprevăzutul trebuie să fie exterior părților-t.n.”
3
„în afara controlului-t.n.”
4
5
M. Almeida Prado, op. cit. p. 134; R. Al Achkar, op cit. p. 117.
149
a contractului, în momentul în care invocă aplicarea impreviziunii. Pe de altă parte, aceasta

trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a împiedica sau pentru a evita consecințele
dăunătoare contractului, cauzate de survenirea evenimentului perturbator1.
Tot în legătură cu clauza de hardship, în literatura de specialitate s-a ridicat problema
dacă este necesară reținerea condiției exteriorității, în condițiile în care clauza inserată într-
un contract, nu conține o referire explicită cu privire la aceasta, precum în cuprinsul art.
6.2.2. lit. c) din Principiile UNIDROIT care prevăd că pentru a fi aplicabilă respectiva
clauză trebuie îndeplinită condiția ca „evenimentele sunt în afara controlului părții
dezavantajate”.
Concluziile și argumentele expuse, în sensul necesității reținerii acestei condiții,
prezintă interes, în contextul în care, după cum am arătat mai sus, condiția absenței culpei
debitorului, materializată sub aspectul exteriorității fenomenului perturbator, nu rezultă în
mod explicit din prevederile art. 1271 Cod civil (2009).
S-a susținut2 că, a considera că nu este necesară respectarea cerinței exteriorității,
doar pe motiv că aceasta nu rezultă explicit din clauzele contractului, „ar fi în contradicție
cu spiritul clauzei de hardship (bazată pe echitate și bună credință) de a acorda unei părți
care se găsește deja în situația de neexecutare imputabilă, în momentul survenirii
tulburărilor caracterizate în clauza de hardship, beneficiul de a cere renegocierea
contractului, adică exonerarea de obligații.” Așadar, condiția exteriorității ar putea fi
înlăturată doar în prezența unei clauze contractuale exprese în acest sens.
Dacă admitem că fundamentul juridic al impreviziunii îl constituie buna-credința și
că preluarea acestei teorii în dreptul național s-a făcut ca urmare a influențelor venite
dinspre materia dreptului comerțului internațional, în care buna-credință ocupă un loc
central3, credem că trebuie să reținem și cerința exteriorității, privită ca și componentă a
condiției absenței culpei debitorului în producerea sau influențarea perturbării echilibrului
contractual.
Cu privire la ce se înțelege prin caracterul exterior al unui eveniment, au fost
formulate importante precizări în literatura juridică ce a analizat chestiunea forței majore,
în cadrul căreia, exterioritatea reprezintă o condiție a reținerii acesteia.
1
A. Parent, op cit. p. 370.
2
R. Gh. Geamănu, op. cit. p. 197.
3
A se vedea supra. p.81 și urm.
150
Astfel, s-a arătat1 că se verifică această exigență a exteriorității, atâta timp cât
evenimentul constă într-o împrejurare externă care nu are nici o legătură cu lucrul sau cu
animalul care a produs prejudiciul, nici cu însușirile sale, nici cu activitatea desfășurată de
făptuitor, nici cu conduita acestuia, nici măcar cu persoana sa ori cu cea a celui chemat să
răspundă. De asemenea, nu constituie forță majoră pierderea pasageră a facultăților
mentale ale celui care a produs prejudiciul.
Credem că cele statuate cu privire la caracterul extern al forței majore pot fi aplicate
prin analogie și cu privire la cerința exteriorității, privită ca și componentă a condiției
absenței culpei debitorului în producerea sau influența bulversării echilibrului contractual.
Mai mult, în dreptul elvețian s-a susținut2 că circumstanțele care determină
schimbarea împrejurărilor trebuie să aibă un caracter supra-individual, astfel că nici
moartea sau îmbolnăvirea debitorului ori dificultatea financiară în care s-ar afla acesta, nu
ar putea fi incluse, în principiu, în categoria evenimentelor susceptibile să determine
aplicarea impreviziunii. Excepția ar face contractele intuitu personae ori cele care prevăd o
obligație de natură alimentară în care resursele financiare ale părții sunt în legătură directă
cu scopul contractual.
În opoziție cu această din urmă părere, s-a opinat3 pentru nuanțarea modului de
abordare a condiției exteriorității, afirmându-se că, dacă este evident că nu poate invoca în
favoarea sa impreviziunea debitorul care este vinovat de producerea dezechilibrului cu
intenție sau din neglijență, nu este mai puțin adevărat că exigenței exteriorității i-au fost
aduse în practică o serie de atenuări. În acest sens, în dreptul francez, s-a admis aplicarea
forței majore în ipoteza îmbolnăvirii salariatului ori a unei greve spontane, situații
caracterizate în mod clar prin absența exteriorității. De aceea, exterioritatea nu trebuie
înțeleasă ca impunând, de o exigență absolută, cerința ca dezechilibrul contractual să aibă o
origine extrinsecă persoanei, activității sau bunurilor debitorului, ci ar trebui percepută
mult mai suplu, în sensul că dezechilibrul trebuie să provină dintr-o împrejurare străină
persoanei, adică, cu alte cuvinte, nu trebuie să fie provocată de debitor în mod conștient.
Astfel, condiția exteriorității ar trebui înlocuită cu condiția non-imputabilității.
1
Fl. I. Mangu, op.cit. p.206.
2
3
G. Piette, op. cit. p. 468.
151
În concluzie, considerăm că este îndeplinită condiția absenței culpei debitorului în

producerea schimbării împrejurărilor sau a întinderii efectelor acesteia, doar în situația în
care nu se poate reține în sarcina debitorului nici cea mai ușoară culpă în declanșarea
evenimentului perturbator, sau agravarea efectelor acestuia, dacă schimbarea produsă este
în afara puterii de control sau de influență a debitorului, dacă acesta și-a îndeplinit
obligațiile contractuale până la momentul producerii dezechilibrului, iar, după acest
moment a luat toate măsurile posibile pentru a diminua efectele acestuia.
1.6. Concluzii
În cele de mai sus am încercat să decelăm premisele și condițiile ce trebuie
îndeplinite, pentru a putea caracteriza o anumită schimbare a circumstanțelor contractuale,
cu efect perturbator asupra echilibrului acestuia, ca fiind aptă a declanșa remediul
contractual al impreviziunii, prevăzut de art. 1271 Cod civil (2009).
Astfel, am reținut drept condiție prealabilă de aplicare a prevederilor legale amintite
mai sus, inexistența unei clauze de adaptare al contractului, întrucât prezența acesteia
semnifică voința părților de a înlocui dispozițiile legale amintite cu prevederi contractuale
de le stabilite.
Din analiza conținutului art. 1271 Cod civil (2009) am dedus necesitatea întrunirii
cumulative a șapte condiții, pentru a fi aplicabilă teoriei impreviziunii, condiții pe care le-
am structurat prin raportare la trei paliere, în felul următor:
1. Condiții ale impreviziunii prin raportare la evenimentul perturbator, unde vom
reține următoarele:
b). Schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului;
contractului;
152

b). Absența culpei debitorului cu privire la schimbarea împrejurărilor sau a întinderea
efectelor acestora.
Analiza făcută a încercat să răspundă la întrebarea „Când există impreviziune?”,
urmărind stabilirea condițiilor de fond necesare pentru aplicarea acestei teorii.
În cele ce urmează, întrebarea la care dorim să dăm un răspuns este „Ce se întâmplă
când apare impreviziunea?”, și, fiindcă soluția Codului conferă instanței de judecată rolul
principal, în analiza pe care o vom face vom încerca să atingem inclusiv aspecte de ordin
procedural.
2. EFECTELE ANGAJĂRII IMPREVIZIUNII ASUPRA

CONTRACTULUI

Odată ce s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile angajării impreviziunii
contractuale, rolul judecătorului devine unul aproape pretorian întrucât, potrivit art. 1271
alin. 2 Cod civil (2009) acesta poate să dispună, după caz:
„a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.”
Dar, înainte de a proceda în una dintre cele două variante, care, după cum lesne se
poate observa, acoperă o plajă aproape nelimitată de soluții posibile, este necesară
verificarea unei chestiuni prealabile și anume dacă, au fost respectate cerințele art. 1271
alin. 3 lit. d) Cod civil (2009) care impun debitorului să fi „încercat, într-un termen
rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.”
Nu am inclus problematica ridicată de obligația debitorului de a iniția negocieri
prealabile în cadrul condițiilor impreviziunii, întrucât am apreciat că pot fi incluse în cadrul
acestora doar acele situații care au legătură cu fondul analizării condițiilor acestei teorii.
Împrejurarea, dacă a avut sau nu loc o negociere prealabilă, ori dacă negocierea purtată
satisface exigențele legale, reprezintă un aspect ce nu are legătură cu stabilirea faptului că
153
schimbarea circumstanțelor contractuale, cu efect perturbator asupra echilibrului

contractual, reprezintă sau nu o situație de impreviziune.
În cele ce urmează, vom analiza pentru început, cerința realizării unei negocieri
prealabile, atât sub aspectul condițiilor pe care trebuie să le satisfacă respectiva negociere
cât și sub aspectul implicațiilor de ordin procesual atrase de lipsa acesteia, oprindu-ne apoi
asupra celor două soluții posibile, de adaptarea sau de încetare a contractului, încercând să
explicăm ce însemnă fiecare dintre ele, și dacă acestea sunt singurele efecte ale constatării
impreviziunii.
2.2. Negocierea prealabilă a adaptării contractului. Rolul părților în

refacerea echilibrului contractual
2.2.1. Condițiile obligației de negociere
Această cerință este prevăzută la art. 1271 alin. 3 lit. d) Cod civil (2009) care permite
aplicarea mecanismului impreviziunii doar dacă „debitorul a încercat, într-un termen
rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.”
Instituirea în sarcina debitorului a obligației de a încerca renegocierea contractului,
nu este deloc surprinzătoare, rezultând în mod firesc din fundamentul juridic al teoriei
impreviziunii, ce constă în solidarismul contractual și principiul bunei-credințe, ultimul
înglobând în conținutul său îndatorirea de loialitate între părțile contractante. Or, din
conținutul îndatoririi de loialitate a fost dedusă1 existența unei alte obligații, care ar fi
singura ce ar justifica aplicarea teoriei impreviziunii. Este vorba despre obligația de
negociere, ce se activează în momentul în care intervine un dezechilibru ca urmare a
schimbării circumstanțelor, obligație ce ar constitui „la plus haute manifestation de la
solidarité contractuelle2”.
De asemenea, dacă analizăm sursele de inspirație ale redactorilor Codului, observăm,
că atât în cadrul Principiilor UNIDROIT cât și în Principiile Dreptului European al
Contractelor (Principles of European Contract Law 2002), debitorul este obligat să încerce
renegocierea contractului. De altfel, așa cum s-a arătat3, în cadrul contractelor comerciale
1
Y. Picod, op. cit., p. 212.
2
„cea mai înaltă manifestare a solidarității contractuale”-t.n, Ibidem, p. 213.
3
Ș. Diaconescu, Particularități ale efectelor contractului-cadru de distribuție comercială, în Revista
Pandectele Române nr. 1/2005, accesată on-line la adresa:
154
de lungă durată, este destul de frecvent întâlnită realizarea unor negocieri în cursul
executării acestora, atunci când intervin modificări ale condițiilor de piață.
Instituirea unei obligații de negociere ca o condiție prealabilă de investire a instanței
cu o cerere de chemare în judecată, reprezintă o opțiune logică a legiuitorului, întrucât
părțile, cunoscându-și cel mai bine interesele, sunt și cele mai în măsură să procedeze la
adaptarea contractului în vedere restabilirii echilibrului. Oricum, sub vechea reglementare
civilă, una dintre soluțiile doctrinare propuse pentru situația constatării intervenirii
impreviziunii a fost aceea de a obliga părțile să procedeze la negocieri în vederea adaptării
contractului.1
S-a susținut2 că obligația de negociere este prevăzută în sarcina debitorului exclusiv
pentru adaptarea contractului, astfel că la soluția încetării contractului se poate ajunge doar
pe cale judiciară și numai după demonstrarea de către debitor, a eșecului încercării sale de
adaptare a contractului, acesta neavând permisiunea legală de a propune direct desființarea
contractului.
În ceea ce ne privește, nu suntem de acord întru totul cu afirmația de mai sus. Din
lectura textului legal, reiese că scopul negocierii este acela al „adaptării rezonabile și
echitabile a contractului”. Așadar, inițierea negocierilor trebuie să urmărească salvarea
contractului, prin refacerea echilibrului contractual în raport cu noile circumstanțe, însă nu
vedem nici un impediment ca, în urma unor negocieri purtate cu bună credință, părțile să
ajungă la concluzia că cel mai bine pentru interesele lor economice este desființarea
contractului. Este în conformitate cu principiul libertății contractuale3, statornicit în prezent
de art. 1270 alin. 2 Cod civil (2009), că părțile sunt libere ca, prin manifestarea lor de
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11000244&Info=RG9jSWQ9MjM0NyZJbmRleD1EJTN
hJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZnJldmlzdGUlMmZpbmRleCZIaXRDb3VudD05JmhpdHM9MzVhKzM1Yisz
NWMrMzlmKzNhMCszYTErM2MwKzNjMSszYzIr;
1
C. E. Zamșa, Privire comparativă asupra impreviziunii în sistemul vechiului şi actualului Cod civil cu
trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017, pct.
I. 2; accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11016375&Info=RG9jSWQ9MTQ2OTAmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NiZoaXRzPWU1Yytl
NWQrZTVlK2U3NCtlNzUrZTc2Kw==;
2
C. E. Zamșa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea noii concepții asupra
contractului, în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 5/2011, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11009502&Info=RG9jSWQ9OTE1NSZJbmRleD1EJTN
hJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZnJldmlzdGUlMmZpbmRleCZIaXRDb3VudD0zJmhpdHM9MjE3ZisyMTgw
KzIxODEr
3
R. I . Motica, op. cit. p. 29.
155
voință, nu doar să dea naștere sau să modifice un raport juridic ci și să pună capăt unui
contract pre-existent.
Pe de altă parte, după cum reiese din partea de început a alin. 3 a art. 1271, inițierea
unor negocieri în scopul adaptării contractului apare ca fiind obligatorie, indiferent dacă
prin cererea de chemare în judecată se solicită adaptarea contractului ori desființarea
acestuia. Soluția legislativă este firească și în acord cu principiul bunei-credințe.
Îndeplinirea obligației de loialitate ce decurge din acest principiu, impune părților purtarea
unor negocieri în scopul adaptării contractului, negocieri la finalul cărora orice soluție este
posibilă: adaptarea contractului, desființarea acestuia sau imposibilitatea concilierii
pozițiilor divergente. Doar în această din urmă situație se poate apela la concursul instanței,
în vederea găsirii unei soluții de adaptare a contractului, ori a dispune încetarea acestuia.
Prin raportare la scopul stabilit de lege, ce trebuie urmărit în cadrul negocierilor,
„adaptarea rezonabilă și echitabilă a contractului”, rezultă că atât negocierea, cât și întreg
mecanismul impreviziunii are în vedere un contract încă în ființă, în curs de executare, iar
nu un contract ale cărui efecte au încetat, ca urmare a executării sale. Prin definiție,
adaptarea contractului presupune identificarea unor soluții de modificare a contractului, în
vederea continuării acestuia în raport cu noile circumstanțe, or un contract deja executat,
nu mai poate fi adaptat, întrucât el nu mai are o viață viitoare, efectele sale încetând ca
urmare a executării integrale a obligațiilor pe care le-a generat.
După cum s-a arătat1, obligația de negociere a debitorului, nu este una de rezultat ci
una de mijloace, de prudență și diligență2, ceea ce înseamnă că debitorul trebuie să uzeze
de toate mijlocele avute la dispoziția sa și să depună întreaga sa diligență în vederea
reușitei negocierilor, fără însă, a fi obligat a ajunge la un anumit rezultat.
Negocierea inițiată trebuie să satisfacă câteva exigențe pentru a fi considerată
îndeplinită această obligație prealabilă, instituită în sarcina debitorului.
Astfel, în primul rând trebuie respectată o cerință formală3 a unui „termen
rezonabil”. Termenul rezonabil, credem că se referă atât la intervalul de timp acordat de
debitor creditorului în vederea pregătirii negocierilor, cât și la durata acestora. Acest
termen este unul flexibil ce urmează a fi apreciat în funcție de specificul fiecărui contract,
1
C.E. Zamșa, loc. cit.
2
R. I. Motica, op. cit, p. 21.
3
C.E. Zamșa, loc. cit.
156
de amploarea schimbărilor produse asupra echilibrului contractual și de complexitatea

discuțiilor purtate.
Tot în legătură cu termenul rezonabil de inițiere a negocierilor, ne punem
întrebarea, dacă nu cumva acesta se referă și la intervalul de timp scurs între momentul
transformării obligației debitorului într-una excesiv de oneroasă și momentul la care acesta
invocă impreviziunea? Cu alte cuvinte, întrebarea formulată este, dacă debitorul poate
invoca oricând impreviziunea, sau este necesar ca aceasta să fie invocată într-un termen
rezonabil, calculat de la data la care obligația sa a devenit excesiv de oneroasă?
Credem că termenul rezonabil nu se referă și la această chestiune. În primul rând, ar
fi dificil de stabilit momentul de la care ar începe să curgă termenul, întrucât, de regulă, în
practică, creșterea costului executării prestației sau diminuarea valorii contraprestației se
produce treptat, astfel că ar trebui analizată fiecare variație valorică a acestora pentru a
determina de la ce moment executarea a devenit excesiv de oneroasă. În al doilea rând,
invocarea impreviziunii de către debitor este un drept conferit acestuia de lege, iar nu o
obligație, debitorul fiind liber să invoce sau nu în favoarea sa impreviziunea, ori să execute
contractul în noile condiții. În al treilea rând, este de presupus că atâta timp cât contractul a
fost executat, și nu a fost invocată impreviziunea, părțile nu au perceput că executarea a
devenit excesiv de oneroasă, ci eventual una mai oneroasă care obligă la îndeplinirea
angajamentului asumat, conform art. 1271 alin. 1 Cod civil (2009). Nu în ultimul rând,
sancționarea debitorului pe motiv că nu a invocat impreviziunea într-un termen rezonabil,
ar fi contrară echității și logicii juridice, întrucât prin conduita sa, nu a creat nici un
prejudiciu partenerului său contractual, dimpotrivă, i-a produs un avantaj.
A doua cerință ce trebuie să o îndeplinească negocierea este una de fond și se referă
la condiția bunei-credințe1. Negocierile vor fi apreciate ca fiind purtate cu bună-credință,
atâta timp cât scopul lor va fi acela al adaptării echitabile și rezonabile a contractului.
1
O. Puie, Fl. Ludușan, Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii pârților pentru adaptarea
contractului în cazul apariției unor cazuri de impreviziune. Condiţie de exercitare a acțiunii în justiție, în
Revista Pandectele Române, nr. 4/2013, pct. 2, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012585&Info=RG9jSWQ9MTEwMDUmSW5kZXg9
RCUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NDYmaGl0cz1hK2Ir
MTQ4KzE0YisxNjYrMjcwKzI4YysyOGQrMmEwKzJiYysyYmQrMmQ4KzNiNyszYmMrNDNhKzQzYis
0NDkrNDY2KzQ2Nys0ODcrNDhjKzRmNSs0ZmErNTE0KzUxNSs1YTgrNWFiKzc0Nis3NDcrNzVhKzc1
ZCs3NWUrYjA4K2IwOStiOTcrYjllK2JiMytiYjQrMTMwYysxMzBkKzEzMzgrMTMzYisxMzk0KzEzOT
krMTZmMCsxNmYxKw==;
157
Condiția bunei-credințe este respectată atunci când sunt verificate o serie de aspecte
pozitive sau negative, referitoare la conduita avută de părți pe parcursul negocierilor.
Astfel, sub aspect pozitiv, buna-credință se manifestă prin abținerea de la orice intenție de
determinare a eșecului negocierii, printr-un spirit de cooperare și de informare, necesar
ajungerii la un acord final de continuare a relației contractuale. Sub aspect negativ, se va
sancționa conduita partenerului de tergiversare a discuțiilor, sau de respingere
neîntemeiată, cu rea-credință a sugestiilor și propunerilor primite1.
Pentru verificarea respectării condiției bunei-credințe în cadrul negocierilor,
urmează a fi avute în vedere și prevederile art. 1183 alin. 3 Cod civil (2009) ce pot fi
aplicate prin analogie și care prevăd că „este contrară exigențelor bunei-credințe, între
altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocierile fără intenția de a încheia
contractul.”
De asemenea, chiar dacă textul art.1271 alin. 3 lit. d) pare să impună doar
debitorului obligația de a acționa cu bună-credință în cadrul negocierilor, de aceeași
atitudine trebuie să dea dovadă și creditorul, întrucât o astfel de conduită îi este impusă de
dispozițiile art. 1170 Cod civil (2009) ce reglementează buna-credință ca un principiu
general ce trebuie să se manifeste atât cu ocazia încheierii contractului, cât și pe parcursul
executării acestuia, ori în cadrul negocierilor, deci inclusiv în cadrul negocierilor purtate ca
urmare a survenirii unei situații de impreviziune.
În literatura de specialitate s-a pus problema2 dacă, pe perioada desfășurării
negocierilor, contractul mai trebuie executat sau intervine suspendarea executării acestuia.
S-a susținut, că renegocierea adaptării contractului la noile circumstanțe și
derularea efectelor sale, sunt două soluții incompatibile, chiar contradictorii, mai ales
atunci când renegocierea are ca obiect clauze principale, esențiale în economia întregii
convenții. De aceea, s-a apreciat că soluția suspendării este una nu numai logică dar și
economică, întrucât preîntâmpină discuțiile ulterioare privind acordarea unor despăgubiri
în favoarea părții afectate3.
1
C.E. Zamșa, loc. cit.;
2
C. E. Zamșa, Teoria impreviziunii... op. cit., p.225;
3
C. E. Zamșa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil..., loc. cit.;
158
O soluție similară a fost susținută și în doctrina franceză1, unde temeiul juridic al

adoptării acesteia a fost identificat în prevederile art. 1135 Cod civil francez (în
numerotarea anterioară anului 2016), text similar cu art. 970 alin. 2 din Cod civil român
(1864), care prevedea că o convenție obligă la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau lege
o dă obligației după natura sa, astfel că suspendarea a fost văzută ca fiind o consecință a
obligației de negociere.
Dreptul francez a îmbrățișat însă soluția contrară, întrucât prin recenta modificare a
Codului civil, la care am făcut anterior referire, prin teza finală a art. 1195, s-a prevăzut în
mod explicit că pe durata negocierilor trebuie continuată executarea contractului.
De asemenea, în cadrul dreptului comerțului internațional, cu referire la clauza de
hardship, poziția dominată a literaturii juridice2 este în același sens, al continuării
executării contractului pe perioada negocierilor. Totodată, în cadrul Principiilor
UNIDROIT, la alin. 2 al art. 6.2.3 ce reglementează efectele situației de hardship, se
specifică că cererea de renegociere nu îndreptățește partea dezavantajată să suspende
executarea contractului.
În ceea ce ne privește, credem că nu pot fi aduse argumente sustenabile în a susține
dreptul părții dezavantajate, de a suspenda executarea contractului pe perioada
negocierilor.
Astfel, temeiurile de drept invocate (art.970 alin. 2 Cod civil (1864) similar art.
1135 cod Civil francez în numerotarea anerioară) se refereau la reguli de interpretare a
convențiilor, pe când chestiunea în discuție vizează interpretarea unor dispoziții legale, cele
ale art. 1271 alin. 3 lit. d), astfel că dispozițiile amintite nu sunt aplicabile.
În plus, nici argumentele de natură economică nu rezistă unei analize mai atente. În
primul rând, intervalul de timp cu privire la care, eventual, s-ar pune problema suspendării
executării contractului, este doar cel al duratei negocierilor. În situația unei negocieri
reușite, nu se pune problema suferirii vreunui prejudiciu de către partea dezavantajată
întrucât situația prestațiilor executate a fost luată în calcul și avută în vedere de soluția de
adaptare agreată. Dacă negocierile au eșuat, odată cu sesizarea instanței de către partea
1
J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, op. cit., p.284;
2
D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.
654.
159
dezavantajată în vederea aplicării mecanismului impreviziunii, nimic nu se opune ca

aceasta să solicite pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării contractului,
aceasta putând fi considerată o variantă provizorie de adaptare a acestuia sau o soluție
intermediară între adaptare și încetare.
Continuarea executării contractului în perioada negocierilor, este în conformitate cu
principiul forței obligatorii a acestuia. Chiar dacă impreviziunea reprezintă o clauză
justificativă de neexecutarea a contractului, ea dobândește acest caracter doar în urma
constatării amiabile sau judiciare a intervenirii unei situații de impreviziune. Până la acel
moment contractul își păstrează forța obligatorie și, în consecință, trebuie executat.
Nu se poate susține că executarea contractului pe perioada negocierilor i-ar putea
crea părții dezavantajate un prejudiciu semnificativ, întrucât durata negocierilor trebuie să
satisfacă cerința rezonabilității, ori în aprecierea acestei cerințe intră inclusiv evaluarea
noilor costuri ale executării obligațiilor. În plus, pentru argumentele pe care le vom expune
atunci când vom analiza implicațiile de ordin procesual a acțiunii în impreviziune, nu
excludem posibilitatea suspendării executării contractului, pe calea ordonanței
președințiale, chiar în perioada purtării negocierilor1.
Acceptând soluția contrară, de suspendare a executării contractului pe perioada
negocierilor, pentru identitate de rațiune, se ajunge la concluzia că respectiva suspendare ar
trebui să intervină și în etapa judiciară, întrucât atât argumentele de ordin economic cât și
de interpretare a contractului, rămân aplicabile. Dacă această suspendare ar putea fi
considerată, din perspectiva celui cu adevărat afectat de intervenirea impreviziunii, ca fiind
în acord cu echitatea, consecințele ar fi inacceptabile, în situația în care mecanismul
impreviziunii ar fi denaturat de la scopul său. Astfel, în ipoteza unui debitor de rea-
credință, care nu mai dorește să își execute obligațiile sau intenționează să le întârzie
executarea, invocarea impreviziunii ar reprezenta un mod facil de a întrerupe executarea
contractului la cea mai mică modificare a valorii prestației ori a contraprestație.
Nu credem că aceasta a fost intenția redactorilor Codului ori a legiuitorului, întrucât
soluția suspendării contractului în cazul invocării impreviziunii, putea fi prevăzută în mod
explicit, așa cum s-a întâmplat în cazul Legii nr. 77/2016, cu atât mai mult cu cât
1
A se vedea infra p. 184.
160
chestiunea suspendării nu prezintă un caracter de noutate, fiind dezbătută de mult timp în

literatura de specialitate.
2.2.2. Sancționarea nerespectării obligației de negociere

2.2.2.1. Situația părții afectate de schimbarea circumstanțelor
Am arătat mai sus că dispozițiile art. 1271 alin. 3 lit. d) Cod civil (2009) impun
debitorului ca, anterior sesizării instanței cu o cerere prin care solicită aplicarea
mecanismului impreviziunii, să încerce într-un termen rezonabil și cu bună-credință,
negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.
În cele ce urmează, vom încerca să răspundem la întrebarea: care vor fi
consecințele juridice ale nerespectării acestei obligații?
Răspunsul la această întrebare poate fi diferit în funcție de calificarea negocierilor,
ca fiind o procedură prealabilă sesizării instanței, ori o condiție de a cărei îndeplinire
depinde nașterea dreptului de a solicita aplicarea mecanismului impreviziunii.
În literatura de specialitate s-a susținut1 că negocierea prealabilă reprezintă o
veritabilă procedură prealabilă sesizării instanței, care se asemănă în multe privințe cu
procedura concilierii directe, prevăzute de art. 7201 Cod procedură civilă (1865), diferența
de esență dintre ele, constând tocmai în lipsa formalismului, legiuitorul lăsând modalitatea,
termenul și condițiile efectuării ei la aprecierea părții. De asemenea, cele două proceduri
prealabile ar diferi și în privința sancțiunilor care le atrag în cazul nerespectării lor, în
sensul că nerespectarea procedurii prealabile a negocierii, în cazul impreviziunii ar atrage
respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, pe când sancțiunea pentru
neîndeplinirea procedurii concilierii directe, ar fi respingerea cererii ca inadmisibilă.
Procedura prealabilă este reglementată în actualul Cod de procedură civilă la art.
193 de următoarea manieră:
1
G. Viorel, L.A. Viorel, op. cit., p.41-42; V. Lozneanu, V. Barbu, P. Bebi, Discuții asupra excepției lipsei
procedurii prealabile în materia impreviziunii, în Revista Română de Executare Silită, nr. 4/2012, accesată
on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012898&Info=RG9jSWQ9MTA4NjcmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NDkmaGl0cz0zYWYrM
2NhKzNjYiszZGMrNDM4KzQzZCs0NTArNDVhKzQ2MSs0NmYrNDcwKzQ3Mys0ODErNGFkKzRiMis
0ZjErNGY2KzU5Nys1OWMrNzQ2Kzc0OSs3NGErNzY4KzdiMis3YjUrN2M4KzdkMCs3ZDErODk1Kzh
hMys4YTQrOGM5KzhjZCs4ZTYrOGU3KzljMSs5YzYrOWU3KzlmNCs5ZjUrOWY3K2ExNithMTcrYTI
2K2EzMSthNjArYTYzK2JmNitiZjcr;
161
„(1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri
prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii
prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin
întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
(3) La sesizarea instanței cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va
depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidențelor succesorale
prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de
către instanță, din oficiu, sau de către pârât.”
Sub vechea reglementare procesual civilă, neîndeplinirea procedurii prealabile
atrăgea respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca efect al admiterii excepției
prematurității, fie ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității procedurale, fie în urma
admiterii excepției neîndeplinirii procedurii prealabile1.
Actualmente, în literatura de specialitate, pentru neîndeplinirea procedurii
prealabile, în conformitate cu prevederile art. 193 Cod procedură civilă (2010), s-a susținut
că cererea de chemare în judecată ar trebui respinsă fie ca inadmisibilă2, fie ca urmare a
admiterii excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, excepție de fond (pentru că este în
legătură cu o condiție de exercitare a acțiunii), peremtorie/dirimantă (pentru că admiterea
ei duce la anularea cererii de chemare în judecată) și relativă (pentru că poate fi invocată
numai de către pârât, prin întâmpinare)3. Tot în acest sens, o altă opinie exprimată4 a fost
aceea că, deși Codul de procedură civilă (2010) nu reglementează în mod expres
sancțiunea aplicabilă, din coroborarea dispozițiilor art. 193 cu cele ale art. 174 Cod
procedură civilă (2010) se deprinde concluzia că respingerea cererii de chemare în judecată
este un efect al aplicării sancțiunii nulității relative, în cazul art. 193 alin. 2 sau al nulității
absolute, în cazul art. 193 alin. 3 Cod procedură civilă (2010).
1
Gh. Florea, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I –art. 526, Coord. V. M. Ciobanu, M.
Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 552.
2
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2017, p. 376; I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Art. 1-1133, ed. C.H. Beck,
București, 2013, p. 332; D. N. Teohari, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-
526, Coord. G. Boroi, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 454.
3
M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II-Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura
necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 21;
4
Gh. Florea, op. cit., p.552.
162
Așadar, calificarea negocierilor ce trebuie purtate în caz de impreviziune, ca fiind o

procedură prealabilă, ar atrage respingerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art.
193 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă (2010), cu una dintre motivările enumerate mai sus,
însă doar condiționat de invocarea de către pârât, prin întâmpinare, a acestei omisiuni.
Într-o astfel de accepțiune, instanța nu ar avea posibilitatea să pună în discuție din
oficiu aspectul neîndeplinirii condiției inițierii unor negocieri prealabile și nu ar putea
sancționa în vreun fel nerespectarea prevederilor art. 1271 alin. 3 lit. d) Cod civil (2009),
cu toate că alin. 3 al acestui articol prevede în mod imperativ că mecanismul impreviziunii
poate fi aplicat doar dacă sunt întrunite cumulativ toate condițiile enumerate la literele a)-
d).
Practic, printr-o astfel de interpretare s-ar ajunge la golirea de conținut a unor
dispoziții legale imperative, dându-se posibilitatea părților, ca prin acordul lor, să
transforme cerința negocierii prealabile a adaptării contractului, dintr-o condiție obligatorie
a legii, într-una facultativă.
În ceea ce ne privește, nu suntem de acord cu opinia exprimată, în sensul că obligația
de negociere reprezintă o simplă condiție prealabilă sesizării instanței, conform art. 193
Cod procedură civilă (2010).
Așa cum am arătat mai sus, obligația de negociere rezultă din obligația de loialitate
de care părțile trebuie să dea dovadă pe parcursul executării contractului, obligație care la
rândul său se desprinde din principiul bunei-credințe, fundamentul juridic al impreviziunii.
Chiar dacă negocierea nu reprezintă o condiție a impreviziunii, întrucât nu are
legătură cu stabilirea faptului, dacă schimbarea circumstanțelor contractuale, cu efect
perturbator asupra echilibrului contractual, reprezintă sau nu o situație de impreviziune, din
punctul nostru de vedere, aceasta reprezintă o condiție de îndeplinirea căreia depinde
nașterea dreptului de a solicita aplicarea mecanismului impreviziunii. Cu alte cuvinte,
dreptul de a solicita instanței adaptarea ori încetarea contractului nu devine actual decât
după îndeplinirea condiției, ca în urma unor negocieri purtate cu bună-credință, să fi eșuat
încercarea de adaptare rezonabilă și echitabilă a contractului.
O astfel de concluzie se desprinde și din interpretarea gramaticală a textului art. 1271
alin. 3 Cod civil (2009) care statuează că „dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă
163
(s.n.):...”. Folosirea sintagmei „numai dacă” instituie, în mod evident, o condiționalitate în

funcție de îndeplinirea căreia este posibilă sau nu aplicarea teoriei impreviziunii.
Acceptarea ideii că, dreptul părții dezavantajate de schimbarea circumstanțelor de a
apela la instanță în vederea aplicării impreviziunii, este unul afectat de condiția suspensivă
a eșecului negocierilor, are consecințe și în planul sancțiunilor ce pot fi aplicate pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de negociere.
După cum reiese din prevederile art. 32 alin. 1 lit. c) Cod procedură civilă (2010),
una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile este aceea a formulării unei pretenții de
către reclamant, adică a afirmării unui drept.
Pentru ca dreptul subiectiv civil afirmat prin cererea de chemare în judecată să se
bucure de protecție judiciară, în literatura de specialitate1 au fost decelate mai multe
condiții pe care acesta trebuie să le îndeplinească: să fie recunoscut de lege, să fie exercitat
în limitele legii, să fie exercitat cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele
moravuri, și să fie actual.
În legătură cu această din urmă condiție, s-a arătat2 că dreptul nu este actual atunci
când este supus fie unui termen, fie unei condiții suspensive. În această situație se găsește
și debitorul care a sesizat instanța în temeiul art. 1271 Cod civil (2009) fără ca anterior să
încerce negocierea adaptării contractului.
Dacă dreptul nu este actual, lipsa acestei condiții poate fi invocată pe parcursul
procesului prin intermediul excepției prematurității, excepție de fond, peremtorie/dirimantă
și absolută și care poate fi ridicată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din
oficiu. În cazul admiterii respectivei excepții, cererea de chemare în judecată urmează a fi
respinsă ca prematur introdusă, reclamantul putând formula oricând o nouă cerere, după ce
dreptul său devine actual, fără a exista autoritate de lucru judecat între prima cerere și cea
ulterioară3.
Tot în legătură cu regimul juridic al acestei excepții s-a mai arătat4 că, deși dreptul
trebuie să îndeplinească toate cerințele de validitate la momentul sesizării instanței, dacă
1
M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I-Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 223-
224.
2
V. M. Ciobanu, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I –art. 526, Coord. V. M. Ciobanu,
M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 120.
3
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 38-39.
4
M. Tăbârcă, op. cit., p. 230.
164
până la invocarea excepției, termenul sau condiția este îndeplinit, excepția nu mai poate fi
admisă.
Așadar, neîndeplinirea obligației de negociere, ar atrage, în opinia noastră,
respingerea ca prematură a cererii de chemare în judecată prin care se solicită aplicarea
impreviziunii, excepție ce poate fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță din
oficiu, care, în felul acesta, poate da eficiență prevederilor art. 1271 alin. 3 ce
condiționează aplicarea mecanismului impreviziunii de îndeplinirea obligației de
negociere.
Ducând mai departe raționamentul juridic dezvoltat, se ridică întrebarea, dacă
excepția prematurității poate fi admisă numai în situația în care nu a avut loc defel o
încercare de negociere, sau și în ipoteza în care negocierea nu a respectat cerințele impuse
de lege și analizate mai sus?
A considera că doar lipsa totală a unei încercări de negociere conduce la admiterea
excepției prematurității, ar goli de conținut ideea de negociere și ar fi în contradicție cu
scopul urmărit de legiuitor atunci când a impus obligativitatea negocierii: acela ca părțile,
care își cunosc cel mai bine interesele economice, să ajungă ele însele la refacerea
echilibrului contractual afectat. De aceea, considerăm că excepția prematurității trebuie
admisă nu numai atunci când partea afectată de impreviziune, debitorul, nu a inițiat deloc
negocierea ci și atunci când nu a respectat condițiile de fond sau de formă ale acesteia,
întrucât o astfel de atitudine trădează lipsa intenției sale de a se ajunge pe cale amiabilă, la
adaptarea rezonabilă și echitabilă a contractului.
2.2.2.2. Situația părții favorizate de schimbarea circumstanțelor
Aparent, din simpla lecturare a textului art. 1271 alin. 3 lit. d) Cod civil (2009), ar
reieși că singurul căruia îi revine vreo obligație în cadrul negocierilor este doar debitorul,
care trebuie să respecte condiția de formă, a termenului rezonabil și cea de fond, a purtării
negocierilor cu bună-credință.
Însă, așa cum am arătat mai sus, de bună-credință pe parcursul negocierilor trebuie să
dea dovadă și creditorul, întrucât o astfel de conduită îi este impusă de dispozițiile art. 1170
ce reglementează buna-credință ca un principiu general ce trebuie să se manifeste atât cu
ocazia încheierii contractului, cât și pe parcursul executării acestuia ori în cadrul
165
negocierilor, deci inclusiv în cadrul negocierilor purtate ca urmare a survenirii unei situații
de impreviziune.
Privind retrospectiv, observăm că în varianta inițială a Legii 287/2009 privind Codul
civil, obligația de negociere era instituită în sarcina ambelor părți - „părţile sunt obligate să
negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia”- obligație ce a fost
eliminată prin Legea 71/2011 de punere în aplicare, prin care s-a conferit forma actuală a
art. 1271.
S-a arătat că prin modificarea art. 1271, mecanismul impreviziunii a pierdut din
caracterul său convențional, cooperarea părților stipulată inițial fie pentru adaptarea
contractului, fie pentru încetarea contractului, nu ar mai reprezenta un efect distinct al
impreviziunii1.
Cu toate acestea, credem că atitudinea creditorului care, fie nu acceptă propunerea de
negociere, fie are o conduită de rea-credință pe parcursul negocierilor, respingând orice
ofertă venită din partea debitorului, nu poate rămâne nesancționată.
Refuzul acceptării negocierii, indiferent de conținutul ofertei și motivelor invocate de
debitor, este contrar exigențelor art. 1170 Cod civil (2009), reprezentând o încălcare a
principiului bunei-credințe, astfel că o asemenea atitudine din partea creditorului, urmează
a fi calificată ca fiind rea-credință.
Reaua-credință a creditorului, manifestată în una dintre cele două forme descrise mai
sus, ce duce inevitabil la eșecul negocierilor și determină sesizarea instanței în vederea
adaptării sau a încetării contractului, poate fi avută în vedere de instanță ca reprezentând un
indiciu al lipsei intenției creditorului în a continua contractul sub altă formă, a pierderii
interesului său pentru o altă prestație decât cea actuală. Aceasta poate determina adoptarea
de către instanță a soluției radicale constând în a dispune încetarea contractului.
Pe de altă parte, reaua-credință a creditorului poate conduce la angajarea răspunderii
sale în condițiile art. 1350 cu consecința obligării la daune interese pentru prejudiciu
încercat de debitor, prin inițierea și desfășurarea negocierilor. Astfel, atâta timp cât se
acceptă ideea că buna-credință reprezintă, în virtutea art. 1170 Cod civil (2009), o obligație
legală pe care părțile trebuie să o respecte pe parcursul executării contractului, încălcarea
acestei obligații poate atrage răspunderea contractuală a părții ce dă dovadă de rea-credință.
1
C. E. Zamșa, loc. cit.;
166
De altfel, pentru situația negocierilor precontractuale, art. 1183 alin. 4 Cod civil (2009),
prevede în mod explicit angajarea răspunderii părții ce dă dovadă de rea-credință. În
literatura de specialitate1 această răspundere a fost caracterizată ca fiind una delictuală
întrucât, în faza precontractuală nu există vreun contract încheiat.
În opinia noastră, s-ar circumscrie noțiunii de prejudiciu, costurile directe legate de
purtarea negocierilor, care ar putea consta în efectuarea unor expertize, în consultanța
juridică oferită de un avocat sau de un alt specialist în cadrul negocierilor, taxe plătite
pentru obținerea unor documente, etc. Mai mult, credem că ar putea fi inclus în prejudiciul
încercat, inclusiv diferența valorică dintre costul executării obligației asumate inițial și cel
cauzat de schimbarea circumstanțelor, pentru intervalul de timp alocat negocierilor în cazul
în care executarea contractului nu a fost suspendată.
2.3. Rolul instanței în cadrul mecanismului impreviziunii

2.3.1. Considerații prealabile
La o analiză sumară a conținutului art. 1271 alin. 2 Cod civil (2009) reiese că, în caz
de eșec al negocierilor, instanței de judecată îi revine rolul de a constata intervenirea
situației de impreviziune și a decide soarta contractului în una dintre cele două modalități
descrise de lege, respectiv prin adaptarea contractului sau prin hotărârea încetării sale.
În cele ce urmează, întrucât ne-am propus ca această parte a lucrării să aibă un
caracter preponderent practic, vom realiza o scurtă trecere în revistă a discuțiilor purtate în
legătură cu abilitarea judecătorului de a interveni în contract, pentru ca apoi, să analizăm ce
semnifică adaptarea contractului, ori încetarea acestuia, ce anume ar trebui să aibă în
vedere judecătorul pentru a alege una dintre cele două variante, și dacă acestea sunt
singurele măsuri pe care instanța le poate dispune. De asemenea vom analiza și diferitele
implicații de ordin procesual pe care le presupune un astfel de litigiu.
Alături de identificarea fundamentului juridic al teoriei impreviziunii, o altă
preocupare centrală a studiilor dedicate acestei teorii, a reprezentat-o justificarea dreptului
1
M. Floare, Reaua-credință precontractuală în cadrul contractelor negociate în Noul Cod civil și în dreptul
comparat, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2012, pct. 3.1.2, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011218&Info=RG9jSWQ9MTA3MDEmSW5kZXg9
RCUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MyZoaXRzPTRjM2
YrNGM0MCs0YzQxKw==;
167
instanței de a interveni în contractul încheiat și stabilirea limitelor unei astfel de intervenții.

O astfel de abordare a fost firească spațiului juridic român, anterior anului 2009 și celui
francez de dinainte de anul 2016, întrucât până atunci niciuna dintre legislațiile civile
naționale nu aveau consacrată legislativ teoria impreviziunii, aceasta fiind o creație a
doctrinei și jurisprudenței.
Dreptul francez a cunoscut, până la Ordonanța nr. 2016-131 din 10 februarie 2016,
mai multe etape cu privire la acceptarea dreptului instanței de a interveni în contract.
Astfel, într-o primă etapă, urmare a interpretării voluntariste a principului forței
obligatorii a contractului, jurisprudența civilă franceză, începând cu decizia Curți de
Casație nr. 1876.1.193 din 06.05.1876, pronunțată în celebra afacere judiciară denumită
„Canal de Craponne”, s-a pronunțat în favoarea menținerii contractului în temeiul
principiului ante-menționat1. În ciuda practicii jurisprudențiale, o parte din doctrina2,
începând cu anii ’20 s-a pronunțat pentru intervenția directă a instanței asupra contractului,
apreciind-o chiar ca fiind preferabilă celei realizate de părți3. În același timp în cadrul
dreptului administrativ, cu privire la contractele având ca obiect asigurarea unui serviciu
public, începând cu la fel de celebra afacere „Gaz Bordeaux” din 30 martie 1916, instanțele
administrative au admis aplicarea teoriei impreviziunii4.
Într-o a doua etapă, sub influența unui nou curent doctrinar5 care milita pentru o
intervenție indirectă a instanțelor asupra contractului, în sensul recunoașterii existenței, în
sarcina părților, a unei obligații de renegociere a contractului în cazul intervenirii unei
schimbări a circumstanțelor, pentru prima data, în anul 1992, această obligație a fost
recunoscută și de jurisprudență în cauza Huard.6
Pe planul dreptului național, prima situație în care s-a făcut aplicarea teoriei
impreviziunii a fost în cauza Lascăr Catargiu c. Banca Bercovic, de către Tribunalul Ilfov,
Secția I-a comercială, prin sentința pronunțată în 11 mai 1920. În respectiva cauză, în anul
1912, domul Lascăr Catargiu dăduse ordin băncii ca din contul curent care era ținut în
franci belgieni, având la data respectivă aceeași valoare ca și leul, să îi fie cumpărate 250
1
A. Parent, op. cit., p. 22.
2
A. Bruzin, op. cit., p. 373.
3
C. Stoyanovitch, op. cit., p.164.
4
J. Magnan de Bornier, Essai sur la theorie de l’imprévision, thèse, Ed. Jouve & C, Paris, 1924, p. 49.
5
6
A. Parent, op. cit., p. 26.
168
de a acțiuni pentru care banca a plătit suma de 180.000 lei, acțiuni ce au fost păstrate de
bancă cu titlu de gaj. În anul 1919 când Lascăr Catargiu a dorit răscumpărarea acțiunilor,
banca a solicitat ca plata să fie făcută în franci, monedă care între timp ajunsese la o
valoare de 7 ori mai mare decât cea a leului. Prin sentința pronunțată instanța, aplicând
teoria impreviziunii, a decis ca plata acestora să se facă în lei1.
După cum s-a arătat, în spațiul juridic românesc, adaptarea conținutului contractului
la noile circumstanțe prin intervenția directă a judecătorului a constituit, încă de la început,
singurul mijloc prin care s-a făcut aplicarea teoriei impreviziunii.2
Fiind analizate efectele admiterii teoriei impreviziunii, în literatura juridică franceză 3
și română4, dezvoltată anterior consacrării legale a teoriei impreviziunii, s-a arătat că aceste
efecte nu se limitează doar la intervenția directă ori indirectă a instanței asupra contractului
ci au o sferă mai largă de cuprindere, pentru definirea căreia a fost utilizat conceptul de
„revizuire lato sensu” a contractului. Astfel, revizuirea în sens larg a contractului, ca
urmare a survenirii impreviziunii s-ar putea realiza prin mai multe modalități, cum ar fi:
1). Desființarea contractului prin reziliere/rezoluțiune pentru cauză de impreviziune;
2). Suspendarea contractului;
3). Prorogarea contractului;
4). Executarea prin anticipație a obligației debitorului;
5). Revizuirea stricto sensu a contractului prin intervenția directă a instanței în două
modalități: în scopul fixării limitelor de revizuire a prestațiilor sau în scopul determinării
exacte a cuantumului valoric al prestațiilor;
6). Concilierea amiabilă a părților;
7). Instituirea unei obligații de renegociere a contractului sau intervenția indirectă a
instanței;
8). Intervenția legiuitorului prin reglementarea, în domenii precise, a limitelor de
revizuire stricto sensu;
Întrucât obiectul studiului de față îl reprezintă studierea teoriei impreviziunii din
perspectiva modului în care aceasta a fost reglementată în actualul Cod civil român, iar
1
C. M. Popesu, op. cit., p. 197-198.
2
C.E. Zamșa, op. cit., p. 209.
3
4
169
prezenta secțiune are drept scop doar analizarea efectelor impreviziunii prevăzute de art.
1271 alin. 2 Cod civil (2009), nu vom prezenta decât acele modalități de revizuire, lato
sensu a contractului, care se circumscriu temei de cercetare propusă.
Astfel, excedă analizei ce o vom face prorogarea contractului întrucât ea presupune
intervenția legiuitorului în sensul prelungirii efectelor anumitor contracte, fără a avea nimic
de a face cu limitele intervenției instanței asupra contractului, astfel cum au fost stabilite în
actualul Cod civil.
Aceleași rațiuni, pentru excluderea din domeniul de analiză, sunt valabile și cu
privire la intervenția legiuitorului în vederea stabilirii unor limite de revizuire în anumite
domenii punctuale. Cu toate acestea, în cadrul unui capitol viitor ce își propune analizarea
asemănărilor și deosebirilor dintre impreviziune și alte instituții juridice apropiate, vom
analiza cazul particular al Legii nr. 77/2016, care, urmare a intervenției Curții
Constituționale, a devenit o aplicație particulară a impreviziunii.
Nu vom analiza nici modalitatea indirectă de intervenire a instanței în contract, prin
instituirea în sarcina părților a unei obligații de negocieri, întrucât un astfel de efect al
aplicării impreviziuni este incompatibil cu legislația actuală.
În ceea ce privește concilierea amiabilă a părților, aceasta a făcut obiectul analizei
atunci când am discutat despre negocierea prealabilă.
În privința suspendării contractului și a executării prin anticipație, apreciam că prima
soluție este permisă de lege, fiind în spiritul ei, iar cea de a doua, poate fi asimilată cu o
situație particulară de încetare a contractului, urmând a le analiza în cele ce vor urma.
Dintre variantele de revizuire, în sens larg, enumerate mai sus, în cadrul art. 1271
Cod civil (2009), au fost reglementate expres doar două, care se suprapun parțial cu
desființarea contractului și revizuirea stricto sensu.
2.3.2. Adaptarea contractului

Conform textului legal pre-citat, una dintre măsurile pe care le poate lua instanța în
condițiile în care constată că sunt întrunite condițiile impreviziunii este de a proceda la
„adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;”.
170
După cum s-a subliniat1 în literatura de specialitate, genul de obiect al cererii de

chemare în judecată determinat de aplicarea art. 1271 Cod civil (2009), nu corespunde
tipologiei clasice încetățenite până în prezent în dreptul procesual, care cunoștea solicitări
de anulare/declarare a nulității, de rezoluțiune/reziliere ori de obligare la executarea
contractului, însă nu și solicitări de „adaptare a contractului.” Diferența de esență dintre
acțiunile tradiționale și noua categorie de acțiuni constă în aceea că, dacă în cazul primelor,
rolul instanțelor se rezuma la aplicarea unor norme de drept neechivoce în situația
constatării încălcării unui anumit comportament contractual, în ipoteza adaptării pentru
impreviziune nu se pune problema sancționării unei anumite conduite a părților ci în
aprecierea unei stări de fapt.
Noutatea dată de un astfel de gen de cereri rezultă și din analiza comparativă sub
aspect lexical, a vechiului și actualului Cod civil, în urma căreia constatăm că nicăieri în
cadrul Codului civil de la 1865 nu se făcea referire la posibilitatea de a se proceda la
adaptarea contractului, pe câtă vreme o astfel de soluție este acum posibilă în cazul viciului
de consimțământ al erorii (art. 1213), al leziunii (art. 1222), ori în situația impreviziunii.
Nici măcar în literatura juridică dedicată studierii teoriei impreviziunii, termenul de
„adaptare” nu a fost în mod curent utilizat pentru a desemna intervenția instanței în cadrul
contractului ori celelalte mijloace la care se putea apela, pentru a pune în aplicare efectele
impreviziunii. Astfel, deși s-a admis că termenii de „adaptare” ori de „modificare” sunt
sinonimi cu cel de „revizuire” s-a apreciat2 că cel din urmă este mai potrivit limbajului și
tehnicii juridice, ceilalți doi având inconvenientul de a aparține cu precădere limbajului
comun. De altfel, în spațiul juridic francez, această terminologie tradițională a fost păstrată
și în prezent, art. 1195 din Codul civil francez, modificat în anul 2016, vorbind despre
„revizuirea contractului” ca urmare a intervenirii impreviziunii.
Preferința redactorilor codului civil român pentru termenul de „adaptare”, este
explicabilă dacă avem în vedere sursa de inspirație a legiuitorului român, și anume
1
V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, impactul noului Cod civil asupra unor instituții de drept procesual
civil, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2012, pct. III.1.a), accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011014&Info=RG9jSWQ9MTA1NTAmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MTUmaGl0cz0yZDA
wKzJkMWIrMmQxYysyZDJmKzJkYjErMmRiNysyZGJjKzJkZGMrMmUyNSsyZTI3KzJlNGQrMmU0Zis
yZTVkKzJlNzArMmU4Zis=;
2
171
Principiile UNIDROIT și Principiile Dreptului European al Contractelor care, la art. 6.2.3

și respectiv la art. 6:111, folosesc aceeași exprimare.
În esență, între vechea terminologie și cea actuală nu există vreo diferență de conținut
ci doar una semantică, în ambele accepțiuni instanța fiind chemată să realizeze același
lucru: refacerea echilibrului contractual.
Așadar, „adaptarea contractului” la care face referire art. 1271 alin. 2 lit. a) din Cod
civil (2009) se supranume cu „revizuirea stricto sensu” a acestuia analizată în doctrina
franceză și cea română, dezvoltată sub imperiul vechiului Cod civil.
Cu privire la revizuirea stricto sensu a contractului, s-a arătat1 că aceasta presupune
intervenția directă a instanței, astfel încât, prin hotărârea judecătorească pronunțată, să fie
modificate valorile economice la prestațiile părților în vederea refacerii echilibrului
contractual perturbat.
În cadrul teoriei impreviziunii, în special în doctrina și jurisprudența franceză, așa
cum am arătat mai sus, a fost elaborată și o modalitatea de intervenție indirectă a instanței
într-un contract afectat de impreviziune, prin instituirea în sarcina părților a unei obligații
de negociere, în vederea adaptării chiar de către părți a contractului la noile circumstanțe.
Corelativ instituirii acestei obligații, ce și-ar găsi originea în principiul bunei-credințe,
respectiv în obligația de loialitate și cooperare ce decurge din acesta, au fost instituite și
sancțiuni în sarcina părților responsabile de încălcarea ei, sancțiuni care în practică au
constat fie în obligarea părții vinovate de eșecul negocierilor la plata unor despăgubiri 2, fie
în retrimiterea părților la negociere sub egida unui mediator3.
Ca o varianta intermediară între cele două, apreciată ca fiind tot o modalitate de
intervenție directă a instanței în cadrul contractului, a fost elaborată și o altă tehnică, ce ar
consta în fixarea de către instanță doar a limitelor minime și maxime a valorilor recalculate
ale prestațiilor, revenind părților sarcina, ca în urma negocierilor, să stabilească în concret
valoarea finală a acestora, variantă care se pare că nu a fost întâlnită în practică4.
1
2
3
C. Chabas, op. cit., p. 427.
4
172
Analizând reglementarea națională, față de conținutul art. 1271 alin. 2 lit. a) din Cod
civil (2009), credem că nu ar fi posibilă pronunțarea unei soluții, în sensul ultimelor două
modalități de refacere a echilibrului contractual, propuse în literatura de specialitate.
Astfel, textul legal exclude posibilitatea optării pentru o intervenție indirectă a
instanței, în sensul de a se institui în sarcina părților o obligație de negociere, întrucât
acesta vorbește despre rolul instanței de a distribui între părți pierderile și beneficiile, ceea
ce presupune o intervenție directă a acesteia în cadrul contractului.
Pe de altă parte, în sarcina debitorului, s-a instituit în mod explicit, prin art. 1271
alin. 3 lit. c) Cod civil (2009), o obligație de negociere ce trebuie îndeplinită anterior
sesizării instanței, sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării ei, așa cum am arătat mai
sus, fiind respingerea ca prematură a cererii de chemare în judecată prin care se solicită
aplicarea mecanismului impreviziunii. De asemenea, în sarcina creditorului, o astfel de
obligație de negociere există în temeiul bunei-credințe impuse de art. 1170 Cod civil
(2009), iar sancțiunea nerespectării ei poate să conste în obligarea acestuia la despăgubiri
și/sau în a se dispune varianta mai drastică a încetării contractului.
Așadar, retrimiterea părților la negociere, pe lângă că ar fi în contradicție cu norma
legală, ar fi și inutilă, întrucât ar duce la o tergiversare nejustificată a litigiului dintre părți.
Același argument, al conflictului cu norma legală, este valabil și pentru ipoteza în
care instanța ar stabili doar limitele minime sau maxime între care să se desfășoare
negocierile, întrucât rolul său este acela ca, ea însăși, să procedeze la adaptarea echitabilă a
contractului.
Adaptarea contractului presupune găsirea unei soluții de păstrare a acestuia în cadrul
căreia, judecând în echitate, instanța să realizeze o distribuire adecvată a pierderilor și
beneficiilor ce au rezultat în urma schimbării circumstanțelor.
Câteva sublinieri se impun a fi făcute.
În primul rând, pentru adoptarea unei astfel de soluții judecătorul trebuie să renunțe
la rolul său tradițional, acela de a realiza aplicarea unor norme de drept la o stare de fapt
reținută în urma probelor administrate, și să se transforme într-un veritabil arbitru care,
apelând la echitate, va trebui să remodeleze raportul obligațional de așa manieră încât
executarea contractului să prezinte din nou utilitate pentru ambele părți.
173
O judecată în echitate presupune, așa cum s-a arătat1, o apreciere în concreto a

circumstanțelor fiecărei cauze, de aceea este dificil, dacă nu chiar imposibil, de stabilit o
regulă clară, precisă, de o rigoare aproape matematică, pe care ar trebui să o urmeze o
astfel de judecată, întrucât o judecată în echitate va presupune întotdeauna o apreciere
subiectivă din partea judecătorului.
În ciuda acestor dificultăți, în doctrina franceză și cea națională, dezvoltată anterior
codificării impreviziunii2, au fost propuse mai multe criterii ce ar putea fi utilizate,
concomitent sau separat, în vederea refacerii echilibrului contractual.
Un prim astfel de criteriu în identificare echilibrului contractual îl reprezintă criteriul
reciprocității prestațiilor, care presupun o simplă verificare a existenței unor obligații
reciproce sau a unor clauze care să confere drepturi fiecărei părți. Acest criteriu a fost
caracterizat ca fiind unul minimal și adesea insuficient în cazul impreviziunii, întrucât
presupune verificarea doar a chestiunii reciprocității prestațiilor, nu și o evaluare
cantitativă a acestora, or impreviziunea presupune adaptarea acestora la noile împrejurări3.
Un alt criteriu, cel al comutativității, presupune verificarea dacă în urma survenirii
impreviziunii, o parte a suferit un avantaj sau un dezavantaj. Deși acest criteriu reprezintă
un progres comparativ cu primul, și acesta a fost apreciat ca fiind insuficient în materia
impreviziunii întrucât presupune simpla constatare a producerii avantajului/dezavantajului,
fără a se preocupa de aspectul subsecvent al determinării valorice a acestuia4.
Criteriul echivalenței prestațiilor ar înlătura inconvenientul criteriului
comutativității întrucât presupune o verificare a existenței unui raport de echivalență între
prestațiile reciproce, echivalență care însă ar trebui apreciată în mod relativ, nu absolut,
prin raportarea la utilitate pe care încheierea contractului a avut-o pentru fiecare parte.
Respectivul criteriu a fost considerat a fi necesar în materia impreviziunii, dar nu și
1
I. Deleanu, Repere ale controlului de convenționalitate, ale controlului de constituționalitate și ale
controlului judiciar asupra conceptelor juridice „vagi” în materie procesual-civilă, în Revista Română de
Drept Privat nr. 5/2014, pct. 2. E), accesat on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11014467&Info=RG9jSWQ9MTI1OTAmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NSZoaXRzPTIzMDgr
MjMwOSsyMzBkKzIzMTUrMjMyMys=
2
L. Fin-Langer, op. cit., p. 205-225; C.E. Zamșa, op. cit., p. 211-213.
3
L. Fin-Langer, op. cit., p. 217; C.E. Zamșa, op. cit., p. 211.
4
174
suficient, fiind criticat pentru posibila confuzie pe care o poate genera între valoarea în sine
a prestației și aprecierea ei efectivă1.
Pentru a dobândi un caracter suficient, criteriul echivalenței prestațiilor ar trebui
completat cu criteriul proporționalității care ar exprima un raport necesar de adecvare
între două elemente, pentru a cărui aplicare se va cerceta finalitatea clauzelor contractuale
incidente. În acest sens, va exista un echilibru contractual dacă, în funcție de scopul urmărit
de părți, și față de noile circumstanțe, se va proceda la modificarea valorii prestațiilor
ținând cont și de proporția inițială a acestora2.
În concret, în vederea adaptării contractului, s-a arătat3 că instanța ar urma să aplice
criteriul proporționalității, prin raportare și la rezultatul diverselor tipuri de expertize ce s-
ar putea efectua în cauză. În plus, ar trebui să țină cont și de riscul contractual normal, ce ar
urma să fie suportat de debitorul a cărei obligație a devenit excesiv de oneroasă, ori de
creditorul a cărei contraprestație s-a diminuat.
Fără a nega justețea criteriilor propuse, credem că, judecata în echitate a adaptării
contractului, trebuie să aibă drept bază de plecare fundamentul juridic al impreviziunii,
acele rațiuni care au justificat reglementarea acestei teorii.
Astfel cum am arătat4, atunci când am analizat fundamentul juridic al teoriei
impreviziunii, influența tot mai pronunțată a doctrinei solidarismului contractual, în
detrimentul concepției voluntariste cu privire la fundamentul contractului, a determinat
introducerea și în legislația civilă națională a teoriei analizate. Fără a reitera cele reținute
atunci, reamintim că solidarismul contractual identifică fundamentul acestuia, atât în
autonomia de voință a părților cât și în interesul părților contractante, contractul fiind privit
ca un instrument juridic prin care acestea urmăresc satisfacerea propriilor trebuințe, motiv
pentru care executarea acestuia trebuie să permită realizarea interesului fiecărei părți.
Concilierea intereselor părților poate fi realizată doar ca urmare a satisfacerii principiului
proporționalității și al coerenței. Principiul proporționalității presupune asigurarea unui
echilibru între sarcinile și avantajele ce rezultă din conținutul unui contract și, în același
timp, permite corectarea eventualelor dezechilibre ce pot apărea în cursul executării.
1
2
3
Idem;
4
A se vedea supra p. 87 și urm.
175
Principiul coerenței presupune o armonie între diversele clauze contractuale și este totodată
un instrument în serviciul unei juste repartizări a sarcinilor şi profiturilor între părţile
contractante, într-un cuvânt, un mijloc de asigurare a echilibrului contractual prin
concilierea intereselor contractanților.
Așadar, o judecată în echitate care să satisfacă exigențele art. 1273 alin. 2 lit. a) Cod
civil (2009) trebuie să urmărească refacerea proporționalității între prestațiile părților,
astfel ca, în urma reașezării raporturilor contractuale, executarea contactului să asigure din
nou satisfacerea intereselor ambelor părți contractante.
Pentru atingerea acestui obiectiv, credem că raționamentul juridic al instanței trebuie
să parcurgă câteva etape.
O primă etapa presupune identificarea in concreto a proporționalității inițiale a
contractului, plecând de la premisa că părțile au încheiat un contract echilibrat, și că
prestațiile inițiale satisfăceau pe deplin interesele lor, chiar dacă, la o analiză in abstracto,
contactul inițial poate părea dezechilibrat comparativ cu media contractelor de același gen.
Spre exemplu, în cazul vânzării unor produse, chiar dacă prețul stabilit în contract este mai
mare sau mai mic decât prețul mediu de vânzare a acestora, contactul va trebui considerat
echilibrat, iar diferența valorică față de medie va trebui păstrată și în urma adaptării
contractului.
O a doua etapă ar consta în identificarea riscului contactul normal aferent genului de
contract încheiat. Acest lucru se poate realiza fie prin analizarea retrospectivă, prin
raportare la un interval de timp suficient de îndelungat, a evoluției valorilor bunurilor și
serviciilor ce fac obiectul contractului, fie prin raportare la beneficiile estimate de părți a fi
obținute ca urmare a încheierii contractului.
A treia etapă ar presupune identificarea beneficiilor și a pierderilor produse ca
urmare a schimbării împrejurărilor și care urmează a fi repartizate în mod echitabil în
vederea adaptării contractului. Beneficiile și pierderile nu trebuie confundate cu creșterea
sau scăderea valorii prestației, respectiv a contraprestației, ci credem că acestea reprezintă
doar creșterea sau scăderea produsă dincolo de riscul contractual normal.
După cum se poate observa, analiza efectuată în cele trei etape anterior descrise, se
suprapune parțial cu analiza ce o presupune stabilirea survenirii onerozității excesive, cu
diferența că aceasta din urmă se axează exclusiv asupra laturii economice a contractului.
176
Următoarea etapă ar consta în repartizarea beneficiilor și a pierderilor fără a se

urmări stabilirea unui echilibru perfect, ci ținând-se cont de proporționalitatea inițială
dintre valorile prestațiilor. O adaptare a contractului ar trebui considerată ca fiind
satisfăcătoare în momentul în care, raportat la noile circumstanțe (condițiile în care ar
putea fi încheiat la momentul adaptării, un contract de genul celui care face obiectul
adaptării), executarea contractului adaptat ar mai prezenta utilitate economică pentru părți.
Pentru o ilustrare a modului de funcționare a analizei descrise mai sus vom reda o
soluție a jurisprudenței italiene pronunțată în 14 decembrie 1979 de Tribunalul din Turin1:
În martie 1972, între părți s-a încheiat un contract preliminar de vânzare a unui
imobil cu destinația de locuință ce urma să se construiască și care trebuia predat în iunie
1976, prețul stabilit fiind de 22 milioane de lire, plătibil după cum urmează: 12 milioane în
momentul încheierii contractului, 4 milioane în momentul începerii lucrărilor, 2 milioane
în decembrie 1975 și restul de 4 milioane la data predării imobilului.
Vânzătorul a refuzat executarea contractului invocând puternica depreciere monetară
ce s-a produs în anul 1973 și care a redus considerabil valoarea contraprestației ce îi revine.
Instanța a reținut că la momentul încheierii contractului părțile se puteau aștepta la o
fluctuație monetară de ±20% în timp ce deprecierea monetară produsă a fost de 61%.
Cu toate acestea, a arătat instanța, deprecierea monetară imprevizibilă de 41% nu a
diminuat decât parțial contraprestația, întrucât aceasta nu a avut niciun efect asupra
prestațiilor deja executate la momentul survenirii ei, respectiv asupra sumei de 12 milioane
achitate în momentul încheierii contractului și nici asupra celor 4 milioane plătite la data
începerii lucrărilor. Deprecierea nu a adus atingere decât restului de 6 milioane care mai
erau de plătit, ceea ce înseamnă o diminuare a valorii contraprestației cu doar 2,4 milioane
(41% din 6 milioane) care reprezintă aproximativ 10% din prețul inițial, ceea ce este prea
puțin pentru a se aplica eccessiva onerosità.
Chiar dacă în speța identificată instanța italiană nu a mai aplicat și a patra etapă a
analizei descrise, credem că exemplul dat rămâne sugestiv, cel puțin pentru explicarea
primelor trei etape ale raționamentului juridic de adaptare a contractului.
Revenind la cea de a patra etapă, a distribuirii efective a beneficiilor și a pierderilor,
credem că aceasta, de regulă, se poate realiza prin acționarea asupra valorii prestației și/sau
1
D.M. Philippe, op. cit., p. 431.
177
a valorii contraprestației. Astfel, în cazul în care onerozitatea excesivă se manifestă prin

creșterea valorii unei prestații, se poate dispune atât diminuarea acesteia cât și creșterea
valorii contraprestației, iar în cazul onerozității manifestate sub forma diminuării valorice a
contraprestației se poate alege, fie varianta majorării acesteia fie cea a diminuării prestației
corelative1.
După cum s-a arătat2, există și situații în care se poate acționa doar în mod
unidirecțional cum ar fi situația contractelor de prestări de servicii, referitor la care,
adaptarea presupune doar majorarea sau doar diminuarea prețului serviciului, fără sa se
pute acționa și asupra serviciului prin diminuarea ori majorarea furnizării.
Adaptarea contractului nu trebuie să ducă neapărat la o completă repartizare a
beneficiilor și a pierderilor, în sensul de a fi reinstaurat un echilibru economic contractual
deplin, la fel ca și în momentul încheierii acestuia. Scopul adaptării este acela ca
executarea contractului să nu mai fie „excesiv de oneroasă”, însă această condiție este
satisfăcută și dacă noua executare impusă de instanță este „mai oneroasă” pentru partea
dezavantajată, decât în varianta inițial consimțită prin contract.
Cu privire la riscul contractual normal, atât în doctrina națională3 cât și în cea
italiană, elvețiană, germană și franceză, s-a subliniat că dezechilibrul inclus între aceste
limite trebuie plasat în sarcina părții prejudiciate de schimbarea circumstanțelor, o astfel de
repartizare a pierderilor fiind conformă nu numai cu ideea de justiție contractuală, dar este
în acord și cu logica juridică, reprezentând în același timp un factor de securitate juridică4.
Pe lângă intervenția asupra valorii prestațiilor, în vederea adaptării echitabile a
contractului, instanța poate acționa și asupra clauzelor contractuale, în sensul eliminării
unor prevederi ori prin reducerea sau augmentarea intensității efectelor acestora 5. În cazul
în care se optează pentru o astfel de variantă de adaptarea a contractului, instanța va trebui
să țină seama de faptul că, prin corecția pe care o va face contractului, nu poate să noveze 6,
corecția adusă neputând avea efect novator în sensul transformării obligațiilor părților,
1
2
3
4
D.M. Philippe, op. cit., p. 631.
5
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 160.
6
N. Loussouarn, Contribution a l’etude de la revision judiciaire des contrats en droit prive, thèse,
Universitte de Rennes I, 1996, p. 19.
178
întrucât pentru a se realiza acest lucru este necesară manifestarea intenției părților în acest
sens, animus novandi fiind de esența novației, conform art. 1609 Cod civil (2009)1.
Așa cum s-a subliniat2, instanței îi este interzis să rescrie contractul ori să îi schimbe
natura impunând părților un contract nou și complet diferit, în cadrul căruia au fost
schimbate obiectul acestuia ori au fost impuse obligații complet noi.
2.3.3. Încetarea contractului

O altă măsură pe care o poate lua instanța în situația în care constată că sunt întrunite
condițiile impreviziunii este aceea de a dispune „încetarea contractului, la momentul și în
condițiile pe care le stabilește.”
Dintr-o perspectivă graduală asupra efectelor intervenirii impreviziunii contractuale,
încetarea contractului a fost apreciată ca fiind consecința cea mai gravă, cea mai radicală și
mai puțin suplă, întrucât duce la dispariția contractului3.
Dintr-o perspectivă istorică, acest efect a fost recunoscut încă de la începutul apariției
teoriei impreviziunii, fiind considerat de majoritatea autorilor din perioada interbelică una
dintre soluțiile cele mai la îndemână, în cazul contractelor afectate de schimbarea
circumstanțelor. În același timp, fiindcă acest efect intra cel mai mult în conflict cu
concepția voluntaristă asupra forței obligatorii a contractului, larg îmbrățișată în perioada
respectivă, desființarea contractului a fost folosită ca principal argument în combaterea
teoriei impreviziunii. În timp, s-a produs o mutare a centrului de greutate a efectelor
impreviziunii, de la desființarea contractului către soluțiile convergente înspre salvarea
acestuia4.
În literatura juridică anterioară reglementării legale a impreviziunii, au fost propuse
trei modalități, prin aplicarea cărora s-ar fi putut ajunge la desființarea contractului de către
instanță: prin încadrarea impreviziunii în teoria forței majore și a cazului fortuit; prin
1
G. Piette, op. cit., p. 599; I. Gânfălean, I. N. Gheberta, A brief overview of the effects of contractual
imprevision, în AGORA International Journal of Juridical Sciences, nr. 3/2014, p. 69, disponibil on-line la
adresa:
http://univagora.ro/jour/index.php/aijjs/article/viewFile/1456/419.
2
R.A. Momberg Uribe, op. cit., p. 253.
3
4
C.E. Zamșa, op. cit., p. 183; E. Ciongaru, Theory of Imprevision, a Legal Mechanism for Restoring of the
Contractual Justice, în Procedia - Social and Behavioral Sciences , nr. 149/2014, p. 177, disponibilă on-line
la adresa: http://ac.els-cdn.com/S1877042814048599/1-s2.0-S1877042814048599-main.pdf?_tid=481e76c8-
9c8e-11e7-943e-00000aacb362&acdnat=1505752236_7e811a403fe5bb6d13653510bec27a44;
179
considerarea impreviziunii ca și cauză distinctă, de sine-stătătoare de stingere a

obligațiilor; și prin aplicarea mecanismului unei rezilieri/rezoluțiuni sui generis. Ultima
dintre ele a fost considerată a fi de preferat, bucurându-se de o largă susținere doctrinară.1
Cu toate acestea, recenta codificare a impreviziunii atât din dreptul român cât și cel
francez2 a optat pentru o varianta în care impreviziunea este văzută ca o cauză de sine
stătătoare de stingere a obligațiilor, alegându-se soluția de încetare a contractului.
În actualul Cod civil român, încetarea contractului este reglementată cu titlu general
în cadrul art. 1321 care prevede: „Contractul încetează, în condițiile legii, prin executare,
acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau,
după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice
alte cauze prevăzute de lege.”
Cu toate că impreviziunea nu este prevăzută printre situațiile expres enumerate de
încetare a contractului, aceasta nu înseamnă că ea nu reprezintă o cauză de încetare, putând
fi inclusă în categoria „alte cauze prevăzute de lege”. Explicația neincluderii impreviziunii
în enumerarea din cuprinsul art. 1321 constă în aceea că situațiile enumerate au
întotdeauna efectul de a provoca încetarea contractului, pe câtă vreme, în cazul
impreviziunii, încetarea contractului este doar unul dintre efectele posibile.
Deși soluția încetării contractului este cea mai drastică, în anumite circumstanțe
poate fi și cea mai potrivită pentru concilierea intereselor părților. Nu este exclus, ca în
anumite situații, să se ajungă la concluzia că adaptarea contractului ar fi o măsură
inadecvată, fiind inechitabil, din perspectiva părții ce nu a fost victima schimbării
circumstanțelor, ca aceasta să fie obligată să suporte costurile suplimentare generate de
1
C.E. Zamșa, op. cit., p. 183; C. Stoyanovitch, op. cit., p.186.
2
Y. Picod, Les projets français sur la réformedu droit des obligations, în InDret- Revista para el Análisis del
Derecho, nr. 4/2009, p.9, disponibilă on-line la adresa:
http://www.raco.cat/index.php/InDret/article/viewFile/141379/192890; C. Cousin, H. Guiziou, B. Moron-
Puech, M. Leveneur-Azemar, A. Stevignon, Regards comparatistes sur l'avant-projet de reforme du droit des
obligations. Recueil Dalloz, Dalloz, 2015, p. 1119, disponibilă on-line la adresa: https://halshs.archives-
ouvertes.fr/halshs-01457355/document; C. Castets-Renard, Les projets de réforme du droit français des
contrats, în Osaka University Law Review, Nr. 57/2010, p.77, disponibil on-line la adresa:
http://hdl.handle.net/11094/10514;
180
noile împrejurări, întrucât, prin împărțirea acestor costuri cu partea dezavantajată, situația
sa economică ar deveni prea împovărătoare, poate chiar ruinătoare1.
Cu referire la criteriul de apreciere pe care trebuie să îl aibă instanța în vedere atunci
când alege a dispune încetarea contractului, s-a arătat că, dacă dezideratul salvgardării
contractului nu mai poate fi atins pe calea adaptării acestuia, deoarece ar genera o situație
injustă pentru cel puțin una dintre părți, atunci ar trebui aleasă soluția încetării contractului,
prin impunerea unor condiții care să genereze un prejudiciu cât mai mic pentru ambele
părți.2
Corectă în principiu, afirmația de mai sus necesită câteva nuanțări. Nu trebuie uitat
că premisa de la care se pornește atunci când discutăm despre efectele impreviziunii, este
aceea că deja s-a stabilit că sunt întrunite condițiile acesteia, inclusiv aceea că executarea
contractului apare ca fiind vădit injustă din perspectiva părții afectate de impreviziune.
Așadar, va fi preferată varianta încetării contractului în ipoteza în care o soluție de adaptare
ar risca să îi creeze părții dezavantajate o situație și mai defavorabilă. De asemenea,
întrucât justețea executării obligației este o condiție a impreviziunii, și justețea obligării
părții neafectate la acceptarea executării contractului adaptat, trebuie să reprezinte o
condiție a adaptării. În consecință, dacă prin alegerea oricărei soluții de adaptare se ajunge
ca părții neafectate de impreviziune să îi fie impusă o executare injustă, instanța va trebui
să se îndrepte către soluția încetării contractului.
Când am discutat despre adaptarea contractului, am arătat că în vederea alegerii
soluției de adaptare a contractului, instanța trebuie să aibă tot timpul în vedere faptul că
admiterea teoriei impreviziunii reprezintă o consecință a declinului concepției voluntariste
asupra contractului și o tot mai largă acceptare a doctrinei solidariste care privește
contractul nu doar prin prisma manifestărilor de voință a părților, ci și ca o modalitate de
realizare a intereselor acestora.
Din această perspectivă, a contractului care urmărește asigurarea unui interes pentru
ambele părți, a echilibrului contractual care presupunea inițial ca fiecare parte să aibă ceva
de câștigat și, în același timp, să nu piardă nimic prin punerea în balanță a prestațiilor
1
M. Almeida Prado, Regards croisés sur les projets de régles relatifs à la théorie de l’imprévision en
Europe. In: Revue internationale de droit comparé. Vol. 62 N°4,2010. p. 883, accesat on-line la adresa:
http://www.persee.fr/docAsPDF/ridc_0035-3337_2010_num_62_4_20145.pdf;
2
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 160.
181
reciproce, schimbarea circumstanțelor produce o ruptură, în sensul că partea dezavantajată

nu mai găsește nici un interes în executarea care o face, pe câtă vreme cealaltă parte, obține
o satisfacere a interesului urmărit peste așteptările sale.
Dacă schimbarea circumstanțelor întrunește condițiile impreviziunii, însemnă că
partea avantajată nu are nici o culpă în producerea respectivelor schimbări ori în agravarea
efectelor acestora, iar obligarea sa la a suporta consecințele negative pe care noile
împrejurări le-au cauzat partenerului său contractual, se fundamentează pe principiul
bunei-credințe, pe obligația de cooperare și loialitate ce rezultă din acesta și pe cerința
solidarității de care părțile trebuie să dea dovadă în cursul executării contractului.
Față de aceste premise, dacă orice variantă de adaptare a contractului ar duce la
pierderea interesului contractual din partea ambelor părți, singura soluție care ar putea fi
adoptată ar rămâne cea a încetării contractului.
De asemenea, credem că ar fi injustă soluția în care adaptarea contractului ar putea
asigura doar restabilirea interesului părții dezavantajate pentru o viitoare continuare a
contractului, în timp ce cealaltă parte, care nu a avut nici o culpă în producerea
dezechilibrului și în același timp și-a executat obligațiile, ar ajunge în situația ca pentru ea
contractul să nu mai aibă nici o rațiune de a fi. Dacă singura variantă de adaptare găsită, ar
conduce la o astfel de ipoteză, încetarea contractului apare ca fiind soluția ce mai adecvată.
În concluzie, încetarea contractului este necesară atunci când adaptarea contractului
ar avea drept consecință pierderea interesului contractual, cel puțin pentru partea neafectată
de intervenirea impreviziunii.
În mod voit am ales prezentarea cazurilor în care se poate dispune încetarea
contractului, ca fiind mai degrabă situații în care nu se poate dispune adaptarea
contractului, întrucât, în opinia noastră, soluția încetării contractului reprezintă una
subsidiară și de preferat doar dacă nu se poate realiza ajustarea adecvată a contractului.
Am ajuns la această concluzie apelând din nou la fundamentul juridic al teoriei
impreviziunii. Astfel, dacă interesul contractual justifică acceptarea teoriei impreviziunii
pentru a nu păstra în ființă o executare care, nu numai că nu satisface interesul contractual
al uneia dintre părți, dar îi creează și prejudicii, dezideratul salvgardării interesului
contractual, impune instanței obligația de a încerca în primul rând adaptarea contractului și
a dispune încetarea acestuia, doar dacă adaptarea nu e posibilă.
182
În acest sens, inclusiv în comentariile oficiale ale Principiilor Dreptului European al

Contractelor, se subliniază că încetarea contractului trebuie să fie privită de instanță ca o
ultimă soluție, prevalând încercarea de a păstra contractul prin adaptarea acestuia1.
Un alt argument în sprijinul opiniei noastre, îl reprezintă modul de redactare a art.
1271 Cod civil (2009), unde, în topica textului, soluția adaptării este menționată înaintea
celei de încetare a contractului, sugerând o anumită ordine de preferință.
Cu privire la efectele încetării contractului în cazul constatării intervenirii
impreviziunii observăm că există o concurență între dispozițiile art. 1271 alin. 2 lit. b) care
statuează că încetarea contractului se dispune la momentul și în condițiile stabilite de
instanță, și prevederile art. 1322 care reglementează efectele încetării contractului și care
prevede că „La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi
însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin
echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului.”
Conflictul aparent dintre cele două norme legale se va soluționa în baza principiului
specialia generalibus derogant, potrivit căruia, o normă legală cu caracter special va
deroga de la norma legală cu caracter general, în ipoteza analizată, dispozițiile referitoare
la încetarea contractului, în caz de impreviziune, având statutul de normă legală cu caracter
special.
Observăm că formularea folosită în cadrul art. 1271 alin. 2 lit. b) Cod civil (2009)
este extrem de permisivă lăsând practic instanței posibilitatea alegerii unei game variate de
soluții.
În literatura de specialitate au fost purtate o serie de discuții cu privire la condițiile pe
care ar trebui să le impună instanța atunci când dispune încetarea contractului.
Astfel, într-o opinie s-a susținut2 că hotărând încetarea contractului, instanța va
trebui să dispună întotdeauna acordarea unor daune-interese, întrucât prin măsura dispusă
se cauzează inevitabil un prejudiciu în sarcina părții neafectate de impreviziune, prin faptul
că aceasta nu mai beneficiază de executarea contractului. O soluție contrară ar însemna ca
riscul survenit în urma schimbării circumstanțelor să fie suportat cu precădere de
cocontractantul părții afectate, ajungându-se la corectarea unei situații de injustiție inițială,
1
R.A. Momberg Uribe, op. cit., p. 257.
2
C.E. Zamșa, op. cit., p. 189-190.
183
printr-o altă injustiție, întrucât debitorul ar fi eliberat de executarea obligației devenite

excesiv de oneroase, iar creditorul ar suporta în întregime prejudiciul cauzat de
neîndeplinirea obligației.
A fost exprimată și opinia contrară1, în sensul că nu este obligatorie întotdeauna
acordarea de daune-interese, atunci când se dispune încetarea contractului, instanța
trebuind să procedeze circumstanțiat în funcție de datele concrete ale cauzei.
În ceea ce ne privește, împărtășim această din urmă opinie. În sprijinul acesteia avem
în vedere în primul rând conținutul prevederii legale care nu obligă instanța la acordarea de
despăgubiri. În al doilea rând, se pot imagina situații în care, punând în balanță cât s-a
executat din contract, inclusiv în condiții excesiv de oneroase, și prejudiciul încercat de
creditor prin neexecutare, instanța să ajungă la concluzia că executarea efectuată în condiții
excesiv de oneroase acoperă prejudiciul suferit de creditor.
Cu privire la valoarea despăgubirilor ce pot fi acordate, s-a apreciat2 că acestea ar
trebui stabilite, prin aplicarea unor criterii subiective care să țină cont de situația
economică a părților, de cadrul contractual, precum și de gradul de anormalitate a riscului
survenit, fiind propusă regula de stabilire a unui raport de directă proporționalitate între
cuantumul despăgubirilor și anormalitatea riscului, prin risc înțelegându-se nivelul de
creștere a valorii prestației părții afectate.
În același timp, față de specificul încetării contractului în situația impreviziunii, care
presupune absența culpei în executare a părții afectate de schimbarea împrejurărilor, prin
despăgubirea acordată nu va trebui să se urmărească acoperirea integrală a prejudiciului
cauzat prin neexecutare creditorului. Dacă prejudiciul creditorului ar fi acoperit integral, s-
ar ajunge ca întreg riscul produs de schimbarea circumstanțelor, să fie suportat de partea
afectată, ceea ce ar fi în contradicție cu scopul reglementării acestei instituții.
Față de cele de mai sus, credem că instanța va trebui să facă o apreciere în echitate a
valorii eventualei despăgubiri pe care o va stabili cu titlu de indemnizație pentru
impreviziune, punând în balanță următoarele elemente obiective:
- Costurile ce ar trebui să fie suportate de debitorul afectat de schimbarea
circumstanțelor prin continuarea unei executări excesiv de oneroase, costuri, care în
1
2
C.E. Zamșa, op. cit., p. 190;
184
situația unor prestații de natură economică, ar putea fi calculat ca diferența dintre valoarea
obligației devenită excesiv de oneroasă și valoarea maximă pe care ar fi putut-o atinge
obligația sa, dacă s-ar fi încadrat într-un risc contractual normal.
- Câștigul nesperat, realizat de creditor (partea neafectată de schimbarea
împrejurărilor) în perioada în care a beneficiat de executarea obligației în condiții de
onerozitate excesivă. Și în acest caz, se va avea în vedere diferența dintre prestația
executată și cea care putea fi asimilată riscului contractual normal.
- Pierderile ce ar fi cauzate creditorului prin neexecutarea în viitor a contractului. De
data aceasta, apreciem că acestea nu trebuie determinat ca diferența dintre valoarea
prestațiilor rămase de executat și valoarea prestațiilor ce ar fi trebuit executate în condițiile
unui risc contractual normal. În această situație, credem că paguba se rezumă la pierderile
care le-ar suferi creditorul în situația în care ar fi nevoit să încheie un contract similar în
noile condiții date, pierderi în care pot fi incluse și prejudiciul ce i-ar putea fi cauzat de
eventualele întârzieri în executarea unor obligații colaterale, care ar avea legătură cu
contractul a cărui încetare se dispune.
2.3.4. Posibilitatea instanței de a adopta soluții intermediare între adaptarea

contractului și încetarea acestuia
Soluțiile pe care le avem în vedere sunt cele prin care s-ar dispune executarea
anticipată a contractului ori suspendarea executării acestuia.
În privința executării anticipate a contractului, credem că aceasta ar putea fi inclusă
în soluția de încetare a acestuia.
După cum rezultă din conținutul art. 1271 alin. 2 lit. b) Cod civil (2009), atunci când
dispune încetarea contractului, instanța trebuie să stabilească atât condițiile în care acesta
va înceta, cât și momentul în care se va produce aceasta.
Una dintre modalitățile generale de încetare a contractului enumerate la art. 1321
Cod civil (2009) este și executarea contractului.
Așadar, dispunând executarea anticipată a contractului, instanța nu face altceva decât
să stabilească o modalitate de încetare a acestuia, la un moment diferit de cel ales inițial de
părți și în condiții noi, prin oferirea unei singure prestații globale în loc de mai multe
prestații succesive.
185
Referitor la posibilitatea de a dispune suspendarea executării contractului, observăm

că aceasta nu poate fi inclusă nici în situația de adaptare a acestuia care presupune o
distribuire echitabilă a pierderilor și beneficiilor rezultate din schimbarea circumstanțelor,
deci o intervenire asupra valorii prestațiilor, și nici nu poate fi asimilată încetării
contractului, care presupune ca în urma adoptării unei astfel de soluții raportul juridic
obligațional dintre părți să ia sfârșit.
Posibilitatea instanței de a dispune suspendarea executării contractului în cazul
impreviziunii, ar prezenta o utilitate practică incontestabilă pentru domeniul analizat.
În literatura juridică dedicată studiului acestei teorii, elaborate anterior codificării
impreviziunii, suspendarea executării a fost considerată1 una dintre modalitățile de
revizuire, în sens larg, a contractului, utilă a fi adoptată atunci când schimbarea
circumstanțelor, ce transformă executarea într-una excesiv de oneroasă, are un caracter
temporar, iar executarea ulterioară a contractului nu ar fi lipsită de interes pentru părți.
Chiar dacă dispozițiile art. 1271 alin. 2 Cod civil (2009) nu prevăd, în mod explicit,
printre soluțiile pe care le poate adopta instanța, și pe cea de suspendare a executării
contractului, credem că o astfel de soluție este posibilă a fi pronunțată pentru următoarele
argumente:
În primul rând, o astfel de soluție ar fi în „spiritul legii”, în acord cu finalitatea avută
în vedere de legiuitor atunci când a reglementat impreviziunea, aceea de a oferi un remediu
eficient pentru situațiile de dezechilibru contractual survenite în etapa de executare, ori
suspendarea executării poate fi, în anumite circumstanțe, un remediu chiar mai eficient
decât adaptarea contractului sau încetarea acestuia.
În al doilea rând, o astfel de soluție, deși nu este prevăzută de textul legal, nici nu
este interzisă de acesta. Astfel, atunci când legiuitorul a dorit a exclude din câmpul de
aplicare și alte ipoteze decât cele la care a făcut referire, a folosit o tehnică legislativă de
exprimare aparte, prin utilizarea conjuncției „fie”, care restrânge posibilitatea de alegere,
doar la una dintre situațiile enumerate, fără posibilitatea de a opta pentru o variantă terță.
Cu titlu de exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, în cazul unor
construcții durabile realizate de un constructor de bună-credință, dacă proprietarul terenului
dorește să își păstreze dreptul de proprietate, nu poate decât, conform art. 581 lit. a) „să
1
C. Stoyanovitch, op. cit., p.169; C.E. Zamșa, op. cit., p. 198;
186
ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la

alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare
adus imobilului prin efectuarea lucrării”. După cum s-a arătat1, proprietarul terenului nu
poate să ceară ridicarea construcției sau plantației deși o astfel de soluție ar fi posibilă.
Deși exemplele ar putea continua, nu credem că ar fi utilă o enumerare exhaustivă a
tuturor situațiilor din Codul civil în care a fost utilizată conjuncția „fie” în sensul restrictiv
descris mai sus, întrucât, exemplul dat credem că este ilustrativ în argumentarea punctului
nostru de vedere.
În al treilea rând avem în vedere faptul că inclusiv în cadrul comentariilor oficiale ale
Principiilor Dreptului European a Contractelor și Principiilor UNIDROIT, care conțin
dispoziții similare cu cele ale art. 1271, în sensul că nu menționează explicit posibilitatea
suspendării contractului de către instanță, se admite că în situații excepționale o astfel de
măsură poate fi justificată2.
În concluzie, față de argumentele expuse, credem că instanța poate, în funcție de
împrejurările concrete ale cauzei, să dispună suspendarea temporară a executării
contractului, aceasta putând fi privită ca o măsură de revizuire, în sens larg, a contractului
afectat de impreviziune.
Acceptarea argumentelor expuse, în sensul că fondul litigiului având ca obiect
aplicarea teoriei impreviziunii, poate fi soluționat printr-o măsură de suspendare temporară
a executării contractului, are drept consecință și acceptarea faptului că o astfel de măsură
poate fi solicitată și pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, însă, această
chestiune o vom dezvolta în secțiunea următoare, referitoare la aspectele procesuale pe
care le implică acțiunea în impreviziune.
2.3.5. Unele aspecte procesuale privind acțiunea în impreviziune

2.3.5.1. Calitatea procesuală, interesul și natura juridică a acțiunii în
impreviziune
Sub denumirea generică de acțiune în impreviziune, în continuare vom denumi

acțiunea civilă prin care se urmărește aplicarea mecanismului impreviziunii, adică, acea
1
V. Stoica, Drept civil, Drepturi reale principale, Vol. II, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 256;
2
E. Vasiliu, op. cit., p. 198.
187
acțiune prin care partea afectată de schimbarea împrejurărilor solicită instanței constatarea
întrunirii condițiilor impreviziunii, cu consecința aplicării unuia dintre efectele acesteia:
adaptarea contractului, suspendarea temporară a executării ori încetarea acestuia.
Referitor la calitatea procesuală, art. 36 din Cod procedură civilă (2010) stabilește că
acesta rezultă din „identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum
este dedus judecății.”
În privința interesului în formularea acțiunii civile, art. 33 Cod procedură civilă
(2010) se rezumă să enumere condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, în sensul
că „trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.” Cu privire la ultima
condiție enumerată, aceea de a fi „născut și actual”, teza a II-a aceluiași text de lege
precizează că, „chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu
scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina
producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.” Cu toate că textul legal nu
conține o definiție a interesului, în literatura de specialitate1 interesul a fost definit ca fiind
folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Plecând de la aceste considerații preliminare, rezultă că în cadru acțiunii în
impreviziune poate avea calitate procesuală activă, în cadrul unei cereri formulate pe cale
principală, doar partea afectată de schimbarea împrejurărilor, fie datorită creșteri costului
executării obligație, fie datorită scăderi valorii contraprestației. Doar aceasta va justifica un
interes în promovarea unei astfel de acțiuni, întrucât doar ea poate urmări un folos practic,
constând în refacerea echilibrului contractual perturbat, și care o prejudiciază. Într-o astfel
de ipoteză, de regulă se găsește doar una dintre părțile contractante, însă nu excludem
situația ipotetică în care, într-un contract sinalagmatic, schimbarea împrejurărilor să
afecteze executarea obligațiilor ambelor părți, caz în care oricare dintre ele va putea
promova o astfel de acțiune pe cale principală.
În privința naturii juridice a acțiunii în impreviziune, din perspectiva clasificării
acțiunilor civile în funcție de scopul urmărit, în: acțiuni în constatare, în realizarea
dreptului sau în acțiuni în constituire de drepturi, apreciem că suntem în prezența unei
acțiuni în realizare.
1
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 39.
188
Acțiunile în realizare, reglementate de art. 30 alin. 1 Cod procedură civilă (2010), au

fost definite ca fiind acelea prin care reclamantul, ce se pretinde titularul dreptului, solicită
instanței să îl oblige pe pârât să-i respecte dreptul, iar dacă acest lucru nu mai este posibil,
să îl oblige la despăgubiri pentru prejudiciul suferit1.
Au fost incluse2 în această categorie: acțiunea prin care se solicită plata unei sume de
bani, acțiunea în executarea unei obligații contractuale, în anularea unui act juridic, în
pronunțarea rezoluțiunii sau rezilierii, etc.
Acțiunile în constatare, reglementate de art. 35 Cod procedură civilă (2010), sunt
cele prin care se solicită instanței doar să se constate existența unui drept subiectiv al
reclamantului ori inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, adică se solicită
constatarea existenței ori a inexistenței unui raport juridic concret.3
Potrivit art. 35 teza a II-a Cod procedură civilă (2010), cererile în constatare au un
caracter subsidiar astfel că nu vor putea fi primite dacă partea poate cerere realizarea
dreptului pe orice cale prevăzută de lege.
Cu privire la acțiunile sau cererile în constituire de drepturi, numite și în
transformare, s-a arătat4, că sunt acelea prin care reclamantul solicită aplicarea legii la
anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situație juridică nouă, adică acele
cereri prin care se urmărește schimbarea sau desființarea unui raport juridic vechi și crearea
unui raport juridic nou între părți. Ar intra în această categorie cererile de divorț, cele
pentru încuviințarea sau desfacerea adopției, cererile de partaj, etc.
Credem că acțiunea în impreviziune ar trebui inclusă în categoria acțiunilor în
realizare, întrucât, prin promovarea unei astfel de acțiunii, se urmărește de către partea
afectată de schimbarea împrejurărilor, materializarea dreptului său de a beneficia de
adaptarea, suspendarea temporară, ori de încetare a contractului. Cu alte cuvinte, referindu-
ne la impreviziunea reglementată de art. 1271 Cod civil (2009), am putea spune că
intervenirea impreviziunii, dă naștere unui drept subiectiv în favoarea debitorului obligației
devenite excesiv de oneroasă, în virtutea căruia acesta este îndrituit a beneficia de o
reechilibrare a contractului, prin una dintre cel trei modalități descrise mai sus. Exercitarea
1
M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol.I, ... op. cit., p. 241.
2
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 55.
3
Ibidem, p.56.
4
M. Tăbârcă, op. cit., p. 250.
189
dreptului la reechilibrarea contractului se materializează în acțiunea în impreviziune, care

apare astfel ca având natura juridică a unei acțiuni în realizare.
Nu credem că suntem în prezența unei acțiuni în constituire sau transformare,
întrucât, așa cum am arătat mai sus, o astfel de acțiune presupune desființarea sau
modificarea raportului juridic vechi și nașterea unuia nou, ori, în cazul impreviziunii, nu se
poate vorbi de un nou raport juridic. Astfel, încetarea contractului sau suspendarea
temporară a executării acestuia, exclud în mod evident nașterea unui nou raport juridic
întrucât, în primul caz, raporturile juridice încetează, iar în cel de al doilea caz, vechiul
raport juridic subzistă pe perioada suspendării. Nici în situația adaptării contractului nu
putem vorbi de un raport juridic nou, întrucât noua modalitate de executare se va face tot în
temeiul vechiului raport juridic. Ceea ce se modifică este doar întinderea obligațiilor. Așa
cum am arătat când am discutat despre adaptarea contractului, aceasta nu poate avea
efectele unui novații, ori, doar în acest din urmă caz am pute vorbi despre un nou raport
juridic.
Sub aspectul clasificării1 acțiunilor civile în cereri nepatrimoniale și patrimoniale, cu
subclasificarea acestora din urmă în cereri personale, reale și mixte, credem că acțiunea în
impreviziune reprezintă o acțiune patrimonială, care poate avea un caractere personal sau
mixt în funcție de natura juridică a contractului afectat de impreviziune. Astfel, acțiunea în
impreviziune va avea un caracter mixt în situația în care se urmărește încetarea unui
contract prin care s-a transmis ori s-a constituit un drept real.
2.3.5.2. Suspendarea executării contractului pe calea ordonanței președințiale
Pe lângă procedura contencioasă obișnuită, care presupune verificarea temeiniciei

pretențiilor reclamantului, în condiții de contradictorialitate, și care înseamnă, de regulă,
analizarea unui probatoriu amplu, a cărui administrare necesită o perioadă destul de
îndelungată de timp, în cuprinsul art. 997-1002 Cod procedură civilă (2010), este
reglementată o procedură specială, caracterizată printr-un grad ridicat de celeritate, și
anume procedura ordonanței președințiale.
Scopul și condițiile de admisibilitate ale unei cereri formulate pe calea ordonanței
președințiale, reies din prevederile art. 997 alin. 1 Cod procedură civilă (2010), potrivit
1
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 60;
190
cărora: „instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de

drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept
care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar
putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.”
Fiindcă excedă obiectului nostru de cercetare realizarea unei analize ample a
procedurii ordonanței președințiale, în cele ce urmează, ne vom rezuma la prezentarea
condițiilor de exercitare a unei cereri fundamentate pe această procedură, prin raportare la
intenția noastă de a demonstra admisibilitatea unei cereri de suspendare a executării
contractului pe motiv de impreviziune, formulată în cadrul unei astfel de proceduri.
Plecând de la conținutul art. 997 Cod procedură civilă (2010), marea majoritate a
doctrinei1 și jurisprudenței2 a dedus existența a trei condiții de admisibilitate a cererii de
ordonanță președințială, și anume: urgența, neprejudecarea fondului cauzei și vremelnicia
măsurilor dispuse.
Condiția urgenței rezultă din utilizarea în cuprinsul textului legal a sintagmei „în
cazuri grabnice”. Legea nu definește conceptul de urgență, limitându-se doar la a enumera
situațiile care pot face necesară și posibilă intervenția instanței, respectiv păstrarea unui
drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu ar putea fi
reparată altfel și înlăturarea piedicilor ivite cu ocazia executării. Raportat la situațiile
enumerate, s-a apreciat că există urgență ori de câte ori păstrarea unui drept, ori prevenirea
unei pagube iminente nu s-ar putea realiza în mod adecvat pe calea unei acțiuni de drept
comun3.
1
I. Delenu, Unele aspecte cu privire la ordonanța președințială, în Revista Română de Jurisprudență, nr.
2/2014, pct. I; accesat on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11014083&Info=RG9jSWQ9MTIyNjMmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9OTImaGl0cz02KzcrNjcr
NjgrOTArOTErOWQrOWUrZDcrZDgrZGIrZGMrMWQ3KzFkOCsyMTErMjEyKzJjYisyY2MrMmZkKzJ
mZSszM2MrMzNkKzM2MSszNjIrMzcxKzM3MiszYzYrM2M3KzNlNSszZTYrM2YwKzNmMSs0YTYrN
GE3KzY4NSs2ODYrNmJhKzZiYis2ZDcrNmQ4Kzc0YSs3NGIrN2IwKzdiMSs3ZWQrN2VlKzgwNis4MD
crOTJhKzkyYis5OWUrOTlmKzljOSs5Y2ErYTcyK2E3MytiMWYrYjIwK2JiYytiYmQrY2RmK2NlMCtk
MmYrZDMwK2Q1ZStkNWYrZTU4K2U1OStlZDcrZWQ4K2Y3YStmN2IrZjg3K2Y4OCtmY2YrZmQwK
2ZmZisxMDAwKzExYTIrMTFhMysxMWFmKzExYjArMTIxZisxMjIwKzEzZGQrMTNkZSsxNTI3KzE1
MjgrMTUzZCsxNTNlKzE1OGMrMTU4ZCs=;
2
C. R. Radu, Ordonanța preeședințială. Practică judiciară și reglementarea din noul Cod de procedură
civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 6; B. Mischie, Ordonanța președințială. Culegere de practică
judiciară, Ed. C. H. Beck, București, 2007, p. 16.
3
B. Ionescu, Considerente asupra noțiunii de urgență în materia ordonanței președințiale, în Revista
Română de Drept Privat, nr. 4/2009, accesat on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011745&Info=RG9jSWQ9NjgzMSZJbmRleD1EJTNh
191
În cazul impreviziunii, singura interesată să uzeze de o astfel de procedură ar fi

partea afectată de schimbarea împrejurărilor, fie datorită faptului că a crescut excesiv
costul executării propriei obligații, fie datorită faptului că s-a diminuat în mod drastic
valoarea contraprestației la care era îndreptățit.
În cadrul unei cereri de ordonanță președințială, partea afectată va trebui să justifice,
pe lângă prejudiciul cauzat de intervenirea impreviziuni, și faptul că acesta nu ar putea fi
reparată eficient pe calea unei acțiuni de drept comun, în sensul că, dacă ar continua
executarea în condiții excesiv de oneroase, pe toată perioada desfășurării litigiului de fond,
la finalul acestuia nu ar mai fi posibilă luarea unor măsuri adecvate de adaptare, sau că,
încetarea contractului nu ar mai putea fi dispusă în condiții echitabile. Astfel, ar întruni
condiția urgenței, spre exemplu, acele situații în care continuarea executării ar putea duce
la ruinarea părții afectate, sau când, raportat la situația financiară a partenerului său
contractual, ar exista riscul ca acesta să nu îi poată plăti eventualele despăgubiri stabilite de
instanță.
Condiția neprejudecării fondului reprezintă o altă condiție specifică de
admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, dedusă, în vechea reglementarea
procesual civilă, din condiția caracterului vremelnic al măsurilor dispuse, și care, în actuala
reglementare, a fost menționată explicit prin utilizarea expresiei „stabilind că în favoarea
reclamantului există aparența de drept.”
Verificarea acestei condiții presupune realizarea de către judecător a unui examen
sumar al fondului cauzei, spre a stabili de partea cui este aparența dreptului. Acest examen
se întinde asupra tuturor pretențiilor și apărărilor reciproce precum și a înscrisurilor ori a
altor probe înfățișate de părți1.
JTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZnJldmlzdGUlMmZpbmRleCZIaXRDb3VudD01MCZoaXRzPTIxMisyMTMrM
jg4KzI4OSsyZmIrMmZjKzdkNSs3ZDYrOWE5KzlhYStiMTQrYjE1K2IzYStiM2IrZWU2K2VlNytmNTIrZ
jUzK2Y4NStmODYrMTEyMCsxMTIxKzEzMTgrMTMxOSsxMzM2KzEzMzcrMTM0ZSsxMzRmKzE0M
2ErMTQzYisxNGE3KzE0YTgrMWI4MysxYjg0KzFjMWQrMWMxZSsxY2Y4KzFjZjkrMWQ4ZCsxZDhl
KzFmOTgrMWY5OSsxZmI2KzFmYjcrMWZkOSsxZmRhKzIwMjgrMjAyOSsyMGJlKzIwYmYr;
1
L. A. Viorel, A. C. Stamatoiu, Ordonanța președințială în noul Cod de procedură civilă. Elemente de
continuitate și noutate. Propuneri de lege ferenda, în Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2013, pct. VII.3,
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11013053&Info=RG9jSWQ9MTEyNjEmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MjAwJmhpdHM9MSsy
KzJiNSsyYjYrMzBkKzMwZSszNWUrMzVmKzNiNCszYjUrM2ZkKzNmZSs0MmQrNDJlKzQ0Zis0NTAr
NDU2KzQ1Nys0ODErNDgyKzUzZSs1M2YrNWEyKzVhMys2ZDIrNmQzKzg4ZSs4OGYrOGJkKzhiZSs
5NTYrOTU3Kzk5OSs5OWErOWM5KzljYSs5ZTYrOWU3K2E2YSthNmIrYjcyK2I3MytiODMrYjg0K2N
192
In ipoteza analizată, întrunirea acestei condiții presupune justificarea de către

reclamant, și constatarea de către instanță, a faptului că în cauză există aparența intervenirii
impreviziunii. Aceasta presupune o analiză sumară a tuturor condițiilor impreviziunii iar
nu doar a nivelului la care a crescut valoarea prestației ori a celui la care s-a diminuat
contraprestația.
Cu privire la negocierea prealabilă a părților, am arătat că aceasta reprezintă o
condiție prealabilă a sesizării instanței, de îndeplinirea căreia depinde însăși nașterea
dreptului părții afectate de a cere aplicarea mecanismului impreviziunii.
În cazul unei cereri formulate pe calea ordonanței președințiale, credem că aparența
îndeplinii acestei condiții este satisfăcută, și în situația în care reclamantul face dovada
convocării partenerului său contractual la negocieri, iar din conținutul cererii de convocare
rezultă seriozitatea formulării respectivei solicitări.
Condiția vremelniciei reiese din folosirea sintagmei „să ordone măsuri provizorii” și
este în strânsă legătură cu condiția neprejudecării fondului. Această condiție ține de
rațiunea de a fi a ordonanței președințiale, care este aceea de a se lua măsuri rapide și cu
caracter temporar. Măsurile dispuse de instanță pe calea acestei proceduri au, de regulă, un
caracter limitat în timp, fiind destinate să dureze până când se va soluționa fondul litigiului.
Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a admis că măsurile dispuse își păstrează
caracterul vremelnic chiar dacă partea nu promovează ulterior o acțiune de drept comun1.
hMitjYTMrZDUyK2Q1MytkY2ErZGNiK2RlOStkZWErZTQ2K2U0NytlOWUrZTlmK2VlZStlZWYrZjFjK
2YxZCsxMGUzKzEwZTQrMTEwNisxMTA3KzExODkrMTE4YSsxMzU0KzEzNTUrMTNjNCsxM2M1K
zE0ZTYrMTRlNysxNjc1KzE2NzYrMTdhOCsxN2E5KzE4MWErMTgxYisxOWMyKzE5YzMrMWI5Yisx
YjljKzFjMjQrMWMyNSsxYzcyKzFjNzMrMWNkNSsxY2Q2KzFkNDgrMWQ0OSsxZmU5KzFmZWErMj
A0MysyMDQ0KzIxMDArMjEwMSsyMTZhKzIxNmIrMjIxNisyMjE3KzIyNTQrMjI1NSsyMzc5KzIzN2Er
MjdiMisyN2IzKzI3ZTcrMjdlOCsyODMxKzI4MzIrMmNjYisyY2NjKzJjZWErMmNlYisyZTA0KzJlMDUr
MmVkZSsyZWRmKzJmMDkrMmYwYSsyZjMyKzJmMzMrMmZlOCsyZmU5KzJmZjIrMmZmMyszMDF
kKzMwMWUrMzIwMiszMjAzKzM2NWMrMzY1ZCszNmUyKzM2ZTMrM2FjYSszYWNiKzNiMTIrM2I
xMyszZDU3KzNkNTgrM2RlMSszZGUyKzNlMzUrM2UzNiszZTQwKzNlNDErM2YyMSszZjIyKzNmND
MrM2Y0NCs0MDAwKzQwMDErNDFiZis0MWMwKzQxZDgrNDFkOSs0MjY2KzQyNjcrNDMxMCs0M
zExKzQ0ZTArNDRlMSs0NGU2KzQ0ZTcrNDRlZSs0NGVmKzQ0ZjkrNDRmYSs0NTFkKzQ1MWUrND
U2MCs0NTYxKzQ1YjArNDViMSs0NWJjKzQ1YmQrNDVjYis0NWNjKzQ1ZjArNDVmMSs0NzFjKzQ3
MWQrNDczYSs0NzNiKzQ3NzQrNDc3NSs0NzhkKzQ3OGUrNGMwMCs0YzAxKzRjYjcrNGNiOCs0Zm
ExKzRmYTIrNTA3OCs1MDc5KzUxMDUrNTEwNis1MWQxKzUxZDIr;
1
I. Deleanu, Privire asupra Codului de procedură civilă adoptat prin Legea 134/2010, în Revista Pandectele
Române, nr. 9/2010, accesată on-line la adresa:
https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11008616&Info=RG9jSWQ9Nzk5MCZJbmRleD1EJTN
hJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZnJldmlzdGUlMmZpbmRleCZIaXRDb3VudD02JmhpdHM9MjBjOSsyMGNh
KzJhNDIrMmE0MysyYTZlKzJhNmYr;
193
Față de specificul impreviziunii, care presupune constatarea intervenirii ei de către

instanță, iar apoi găsirea unor remedii în vederea refacerii echilibrului contractual, credem
că nu va putea fi considerată îndeplinită condiția vremelniciei în lipsa unui litigiu de drept
comun. De aceea, în cazul în care cererea de ordonanță președințială este formulată între
data inițierii negocierilor și anterior datei sesizării instanței cu o acțiune în impreviziune,
măsura suspendării contractului nu va putea fi dispusă decât până la finalizarea
negocierilor. După acesta dată, în situația eșecului acestora, se va putea formula o nouă
cerere de ordonanță președințială, cu condiția dovedirii promovării acțiunii de drept
comun.
Față de exigențele acestei condiții, ca măsurile dispuse să aibă un caracter
provizoriu, credem că pe calea acestei proceduri nu se poate dispune nici adaptarea
contractului, nici încetarea acestuia, întrucât astfel de măsuri ar afecta în mod definitiv
executarea contractului.
Posibilitatea instanței de a dispune, pe calea ordonanței președințiale, măsura
suspendării provizorii a executării contractului în situația impreviziunii, se înscrie în noua
viziune a legiuitorului care, prin actualul Cod civil, a extins sfera de aplicare a situațiilor în
care se poate apela la procedura ordonanței președințiale1.
2.3.5.3. Limitele investirii instanței în cadrul acțiunii în impreviziune
Din perspectiva dreptului substanțial, prin raportare la prevederile art. 1271 alin. 2
Cod civil (2009), în cazul în care se constată că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii,
instanța poate să dispună adaptarea contractului sau încetarea acestuia. De asemenea, am
argumentat mai sus că, în funcție de împrejurările cauzei, se poate alege și soluția
suspendării temporare a executării contractului, dacă schimbarea împrejurărilor are un
caracter temporar. Ca o variantă a încetării contractului, am admis că este posibilă și
adoptarea unei soluții prin care să se stabilească executarea anticipată a obligațiilor
contractuale.
Din perspectiva dreptului procesual, instanța este ținută a hotărî doar în limitele
învestirii sale. Astfel, art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă (2010), referindu-se la rolul activ
1
C. Roșu, A. Fnu-Moca, Domeniile de aplicare a ordonanței președințiale în noul Cod civil, în Reista
Dreptul, nr. 6/2010, p. 78;
194
al judecătorului, prevede că acesta „trebuie să se pronunțe asupra tot ce s-a cerut, fără însă
a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.” Tot în același
sens, în cadrul secțiuni dedicate deliberării și pronunțării hotărârii, cu referire la
soluționarea cauzei, în cadrul art. 397 alin. 1 Cod procedură civilă (2010), se statuează că
„Instanța este obligată să se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate
acorda mai mult decât s-a cerut sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.”
Nerespectarea acestor dispoziții procedurale, pe lângă faptul că reprezintă motiv de
apel, ori de recurs conform art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă (2010), poate duce
la inclusiv la revizuirea hotărârii, conform art. 509 alin. 1 pct. 1 din același act normativ.
Necesitatea concilierii dispozițiilor de drept substanțial cu cele de drept procesual a
fost sesizată în literatura de specialitate.
În acest sens, s-a pus întrebarea1 dacă instanța este în drept să pronunțe adaptarea
contractului, în ipoteza în care partea solicită încetarea acestuia. Răspunsul a fost unul
pozitiv, plecându-se de la aprecierea că efectele încetării contractului sunt mai energice
decât cele ale adaptării, urmat de aplicarea raționamentului juridic qui potest plus potest
minus, adică „cine poate mai mult poate și mai puțin”. În felul acesta, pronunțarea unei
soluții de adaptare ar echivala cu o admitere în parte a cererii de chemare în judecată,
soluție ce satisface exigențele prevederilor de drept procesual amintite mai sus.
În privința răspunsului la întrebarea dacă este posibilă pronunțarea unei soluții de
încetare a contractului în situația în care partea solicită doar adaptarea contractului, opiniile
au fost împărțite.
Astfel, într-o opinie2 s-a apreciat că instanța, constatând că sunt întrunite condițiile
impreviziunii, ar trebui să aibă libertatea de a alege între adaptarea și încetarea
contractului.
În dezacord cu această opinie, s-a susținut3 că rolul activ al instanței ar fi depășit,
dacă s-ar pronunța încetarea contractului în situația în care reclamantul a solicitat doar
adaptarea acestuia. S-a apreciat că, pentru ca instanța să fie în drept să pronunțe o astfel de
1
G. Viorel, L.A. Viorel, op. cit., p. 38;
2
B. Dumitrache, Transcriptul Conferinței „Intrarea în vigoare a noului Cod civil: realități și provocări
legislative ale modernizării societății românești”, București, JW Marriot Grand Hotel, 30. Iunie 2010, p. 75.
3
G. Viorel, L.A. Viorel, op. cit., p. 38;
195
soluție, ar trebui ca partea să fi solicitat în principal adaptarea contractului și în subsidiar

încetarea acestuia.
În ceea ce ne privește, de principiu, împărtășim această din urmă opinie precum și
cea exprimată în legătură cu posibilitatea instanței de a dispune doar adaptarea, în
condițiile în care solicitarea reclamantului este în sensul încetării contractului, însă credem
că se impun câteva nuanțări.
Din punctul nostru de vedere, soluția pronunțată de instanță nu poate depinde doar
de solicitarea reclamantului ci și de poziția procesuală a pârâtului, în măsura în care aceasta
este exprimată.
Astfel, în ipoteza în care reclamantul solicită exclusiv adaptarea contactului, iar
pârâtul, răspunzând cererii reclamantului, arată că pentru el adaptarea contractului, în orice
sens, nu ar mai prezenta utilitate, solicitând încetarea acestuia, instanța va trebui să
considere că o astfel de poziție procesuală reprezintă o cerere reconvențională, cu care a
fost investită pe cale incidentală.
Într-o astfel de ipoteză, instanța va putea pronunța oricare dintre soluții, fiindcă
practic a fost investită atât cu o cerere de adaptare, pe cale principală, cât și cu o cerere de
încetare a contractului, pe cale incidentală.
Am arătat atunci când am analizat interesul și calitatea procesuală că, de principiu,
doar partea afectată de schimbarea împrejurărilor justifică calitate procesuală activă și
interes în formularea unei acțiuni în impreviziune. Însă, o dată ce o astfel de acțiune a fost
formulată pe cale principală, și cealaltă parte dobândește calitate procesuală și interes în a
solicita, pe cale reconvențională o altă modalitate de revizuire, în sens larg, a contractului.
Nu vom fi în prezența unei cereri reconvenționale atunci când, în cadrul aceleiași
modalități de revizuire, în sens larg, partea adversă propune variante diferite, spre exemplu
atunci când propune o altă variantă de adaptare, ori condiții diferite de încetare a
contractului, sau un termen diferit de suspendare a acestuia.
2.4. Concluzii
Referindu-ne la efectele impreviziunii, am analizat consecințele ce se pot produce
asupra executării contractului ca urmare a intervenției instanței.
196
Urmare a interpretării dispozițiilor legale prin prisma fundamentului juridic și a

scopului reglementării impreviziunii, am ajuns la concluzia că negocierea, pe care trebuie
să o inițieze debitorul (partea afectată de schimbarea împrejurărilor), reprezintă o condiție
până la îndeplinirea căreia nu devine actual dreptul debitorului de a sesiza instanța cu o
acțiune în impreviziune, astfel că, sancțiunea nerespectării acesteia este respingerea ca
prematură a acțiunii formulate.
Pe lângă analizarea condițiilor și a implicațiilor pe care le presupune alegerea uneia
sau alteia dintre soluțiile indicate în mod explicit în cadrul art. 1271 alin. 2 Cod procedură
civilă (2010), respectiv, adaptarea contractului și încetarea acestuia, am încercat să
demonstrăm că este posibil a se dispune, ca efect al intervenirii impreviziunii, și
suspendarea temporară a executării contractului sau executarea sa cu anticipare, acesta din
urmă fiind o variantă particulară a încetării contractului.
Cu privire la acțiunea în impreviziune, pe care am apreciat-o ca fiind o acțiune
personală, în realizarea dreptului, am discutat despre posibilitatea instanței de a dispune, pe
cale de ordonanță președințială, suspendarea executării contractului, iar raportat la limitele
investiri instanței, am analizat posibilitatea acesteia de a alege o altă variantă de revizuire a
contractului decât cea indicată în cererea de chemare în judecată.
197
CAPITOLUL IV. IMPREVIZIUNEA PRIN

RAPORTARE LA ALTE INSTITUȚII JURIDICE
1. ASPECTE INTRODUCTIVE
În cadrul acestei secțiuni ne propunem să facem o prezentare a principalelor
instituții juridice cu care impreviziunea prezintă elemente comune, punând accentul pe
elementele care le deosebesc, în scopul reliefării trăsăturilor specifice ale acesteia și evitării
confuziilor intre instituții.
În acest sens vom realiza o comparație între impreviziune și imposibilitatea fortuită
de executare întrucât ambele au ca element comun producerea unui eveniment caracterizat
printr-un anumit grad de imprevizibilitate.
În continuare vom compara impreviziunea cu două vicii de consimțământ, respectiv
cu leziunea și eroarea. Între impreviziune și leziune elementul comun îl reprezintă apariția
unui de dezechilibru între prestații, pe când cu eroarea are în comun o falsă reprezentare a
realității.
În final, vom analiza impreviziune dedusă de Curtea Constituțională, prin Decizia
nr. 623 din 25 octombrie 2016, din prevederile Legii nr. 77/2016, în scopul de a prezenta
elementele comune și de diferențiere față de impreviziunea reglementată în cuprinsul art.
1271 Cod civil (2009).
2. IMPREVIZIUNEA ȘI IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE

EXECUTARE
Pentru început vom realiza o trecere în revistă a noțiunilor de caz fortuit și forță
majoră, ca principale cauze care generează imposibilitatea fortuită de executare a
contractelor, prezentând și elementele de noutate aduse de actuala reglementare. În intenția
de a realiza o demarcare cât mai clară între cele două instituții, vom arăta care sunt
asemănările și deosebirile între imposibilitatea fortuită de executare și impreviziune.
198
2.1. Forța majoră și cazul fortuit în actualul Cod civil

Tradițional, imposibilitate fortuită de executare este considerată o modalitate de
stingere a obligațiilor civile atunci când acestea au devenit imposibil de executat ca urmare
a faptului că a intervenit o situație de forță majoră sau un caz fortuit.1 Pot exista și alte
situații care să creeze imposibilitate fortuită de executare, cum ar fi fapta unei terțe
persoane, însă, prin prisma comparației cu impreviziunea contractuală, nu vor face obiectul
analizei de față.
Conform art. 1351 alin. 2 din noul Cod civil: "forța majoră este orice eveniment
extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil". Alineatul 3 al aceluiași articol
definește cazul fortuit ca fiind „un eveniment care nu poate fi nici prevăzut și nici
împiedicat de cel chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs".
Caracterul extern al forței majore impune condiția, potrivit căreia, evenimentul
produs trebuie să fie rezultatul unei împrejurări exterioare persoanei care altfel ar trebui să
răspundă. Împrejurările respective, ce își găsesc resorturile cauzale dincolo de puterile,
voința sau influența unei persoane concrete, pot fi atât evenimente naturale (inundații,
cutremure, calamități naturale etc.) cât și evenimente sociale (războaie, revoluții, greve,
etc)2.
Pentru a fi un caz de forță majoră evenimentul trebuie să fie și imprevizibil.
Această trăsătură nu trebuie absolutizată, ci aprecierea caracterului imprevizibil trebuie
făcută în mod rezonabil, luând în considerare capacitatea de imaginație și analiză a unui
om obișnuit, normal, prudent și diligent, cu adaptare la activitatea debitorului și la nivelul
specializării pe care acesta îl are. Așa cum s-a arătat, „evenimentul imprevizibil este cel pe
care agentul nu l-a prevăzut fără să i se poată imputa aceasta"3.
În acest sens, actualul Cod civil aduce o schimbare de optică în privința caracterului
imprevizibil al forței majore, abătându-se de la doctrina anterioară care atribuia acesteia un
caracter absolut imprevizibil, ceea ce însemna că, la nivelul actual al științei și cunoașterii,
producerea evenimentului nu putea fi prevăzută.4
1
R. I. Motica, Ernest Lupan, op. cit. p. 384.
2
P. Vasilescu, op. cit. p. 588.
3
I.Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a-V-a. Despre obligaţii (art.1164-1649). Comentarii şi explicaţii,
ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011. p. 417.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 291.
199
Prin această abordare, actuala reglementare se aseamănă cu cea din dreptul francez,
unde se vorbește despre "în mod normal imprevizibil"1. În dreptul francez s-a impus
concepția relativistă asupra forței majore, aprecierea făcându-se ținând cont de toate
circumstanțele de timp, loc, economice, sociale sau politice, dar și de mijloacele pe care
persoana chemată să răspundă le avea la dispoziție pentru a rezista evenimentului2.
A treia caracteristică a forței majore este aceea de a fi absolut invincibilă și
inevitabilă, ceea ce înseamnă că, orice persoană dotată cu o prudență, inteligență și o
capacitate intelectuală medie este depășită de efectele evenimentului, fiind peste putința
acesteia de a-l stăpâni sau de a-l controla, și că, nici o persoană nu poate înfrânge sau evita
evenimentul.
După cum a statuat prima cameră a Curții de casație franceze, într-o decizie de
speță din 2008, imprevizibilitatea trebuie apreciată în funcție de momentul încheierii
contractului pe câtă vreme caracterul irezistibil trebuie verificat la data executării acestuia3.
Din definiția pe care actualul Cod civil o dă cazului fortuit, acesta ne apare, luând
în considerare evenimentul în care se materializează, ca un "diminutiv" al forței majore4.
În ipoteza cazului fortuit nu mai este necesar a fi vorba despre un eveniment extern,
precum în situația forței majore, iar pe de altă parte, evenimentul nu trebuie să fie absolut
invincibil și inevitabil, fiind suficient ca el să fie relativ invincibil și inevitabil, adică pentru
cel chemat să răspundă5 .
Nemaifiind vorba de o întâmplare exterioară domeniului de activitate a persoanei
responsabile, cazul fortuit va fi un eveniment ce se regăsește printre circumstanțele în care
fiecare dintre noi își desfășoară activitatea, precum spargerea unui cauciuc, ruperea unei
piese din cauza unui defect de fabricație, îmbolnăvirea, etc6.
Spre deosebire de situația forței majore, în ipoteza cazului fortuit, imprevizibilitatea
urmează a se aprecia in concreto, ținând cont de persoana debitorului.
1
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Defrenois, Paris, 2007, tradusă de Diana
Dănişor, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.538
2
I. Turcu, op. cit. p. 416.
3
Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, Droit civil. Les obligations., 13e édition, Sirey, Paris, 2012, p.
630.
4
P. Vasilescu, , op. cit., p. 590
5
6
P. Vasilescu, op. cit., p. 590
200
În vederea aprecierii caracterul relativ imprevizibil al evenimentului fortuit trebuie

analizate toate circumstanțele în care s-a produs (de timp, de loc, de natură economică,
socială și politică) pentru a stabili dacă debitorul avea la dispoziție mijloacele necesare
pentru a evita producerea acestuia. Astfel unele fenomene naturale (căderi de zăpadă,
furtuni, etc.) nu au caracter excepțional în raport de condițiile climatice locale, existând
posibilitatea, ca pe baza informațiilor meteorologice furnizate să fie prevăzute. De
asemenea unele evenimente sociale (greve, conflicte armate locale, etc) pot fi prevăzute în
anumite zone pe baza analizelor socio-politice efectuate. În măsura în care, în concret, nu
puteau fi anticipate, aceste evenimente ar putea fi apreciate ca fiind împrejurări fortuite de
natură să înlăture răspunderea1.
Modul de reglementare al articolului 1351 din noul Cod civil se înscrie în concepția
tradițională a dreptului românesc care și anterior făcea distincție între noțiunile de forță
majoră și caz fortuit, acesta din urmă fiind plasat în zona care desparte culpa de forța
majoră2.
Deși formularea articolului 1083 din vechiul Cod civil era similară cu cea de la
articolul 1148 din codul Civil francez (în numerotarea anterioară modificării din 2016), în
dreptul francez nu se face o distincție între cele două noțiuni. Chiar dacă la nivel teoretic se
acceptă că între cele două noțiuni există diferențe, plecând de la aprecierea că autorii
Codului au folosit indiferent cele două expresii, jurisprudența nu a admis vreo distincție
între cazul fortuit și forța majoră3.
Raportat la răspunderea contractuală, în practică, diferențierea între forță majoră și
cazul fortuit este destul de puțin importantă întrucât, potrivit alineatului ultim al articolului
1351 dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere pentru un caz fortuit, el
este, de asemenea exonerat de răspundere și pentru forță majoră, fiind astfel suficient să se
verifice dacă evenimentul era imprevizibil și inevitabil pentru persoana debitorului, pentru
ca aceasta să fie apărată de răspundere. Doar în situațiile în care legea, sau părțile în cadrul
contractului, ar prevedea expres, că răspunderea este înlăturată doar pentru cazul exclusiv
al forței majore, distincția între cele două noțiuni prezintă utilitate.
1
L. R. Boilă, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coord. de F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
şi I. Macovei. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1351.
2
R. I. Motica, E. Lupan, op. cit. p. 584.
3
F. Terre, Ph. Simler, Y. Leqœtte, op. cit., p. 585.
201
Spre exemplu, noul Cod civil prevede, referitor la o serie de contracte, că doar forța
majoră este exoneratoare de răspundere. Astfel articolul 2004 alin. 4 și 2005 alin. 1
prevede că, transportatorul nu răspunde pentru paguba cauzată călătorului sau bagajelor
acestuia dintr-un caz de forță majoră; conform articolului 2032 alin. 2, în cazul revocării
mandatului declarat irevocabil, mandantul nu răspunde dacă revocarea s-a făcut din cauza
forței majore; exonerarea de răspundere a consignatarului pentru pieirea sau deteriorarea
bunurilor poate avea loc doar pentru caz de forță majoră conform articolului 2060; articolul
2130 exonerează hotelierul de răspundere pentru furtul sau distrugerea bagajelor
călătorului doar în caz de forță majoră.
În cazul forței majore și a cazului fortuit, conform reglementării exprese cuprinse în
art. 1351 alin. 1 din noul Cod civil, partea afectată de un astfel de eveniment este exonerată
de răspundere.
Actualul Cod civil reglementează, în mai multe articole, efectele pe care le produce
asupra contractului intervenția unui caz de forță majoră sau de caz fortuit. Astfel, articolul
1274 se referă la suportarea riscurilor în contractele translative de proprietate, iar la
articolul 1557 și 1634 este reglementată imposibilitatea de executare și, respectiv,
imposibilitatea fortuită de executare.
În ceea ce privește riscul imposibilității de executare a unei obligații, atât în vechea1
cât și în noua2 reglementare, regula generală a rămas aceeași: riscul este suportat de
creditorul obligației imposibil de executat. În cazul contractelor bilaterale sau
sinalagmatice se va aplica regula res perit debitori, în sensul că debitorul obligației
imposibil de executat va suporta și riscul neexecutării obligației de către cocontractant,
care nu mai poate fi obligat la executarea propriei prestații.
Referitor la riscul în contractele translative de proprietate, noul Cod civil aduce o
schimbare fundamentală de optică, în acord cu majoritatea reglementărilor moderne în
materie de riscuri contractuale3. Astfel s-a renunțat la soluția din vechiul cod, res perit
domino, bazată pe legătura ce se considera că trebuie să existe între risc și proprietate, și,
conform articolului 1274, a fost instituită regula res perit debitori (numită și res perit
1
L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general. Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p.563.
2
P. Vasilescu, , op. cit., p. 512; G. A. Ilie, op. cit., p. 152;
3
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I.Vidu, op. cit. p. 326.
202
detiente1), conform căreia riscul rămâne în sarcina debitorului obligației de predare a

bunului care are stăpânirea materială asupra acestuia, fiind fără relevanță faptul că
transferul dreptului de proprietate a operat anterior. Dacă creditorul a fost pus în întârziere
cu privire la primirea bunului, de la acel moment va suporta riscurile, fiind aplicabilă
regula res perit creditori, fără ca acesta să se poată apăra invocând că bunul ar fi pierit și la
debitor.
Articolul 1557 cuprinde soluțiile ce se pot adopta în cazul imposibilității fortuite de
executare, conținând reguli diferite în funcție de împrejurarea dacă imposibilitatea de
executare este absolută sau relativă (imposibilitate parțială sau temporară2).
Dacă imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație
contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, din
chiar momentul producerii evenimentului. Dacă în cazul contractelor cu executare imediată
părțile trebuie să restituie prestațiile primite, în cazul contactelor succesive, prestațiile
primite nu se restituie, rămânând câștigate contractanților, desființarea producând efect
doar pentru viitor3.
Dacă imposibilitatea de executare a obligației e temporară, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligații, ori poate desființa contractul, urmând a fi aplicate
regulile din materia rezoluțiunii. Credem că regulile la care se referă alineatul ultim al
articolului 1557 sunt cele cuprinse la articolul 1554 cu privire la momentul desființării
contractului și la efectul asupra cauzelor menționate la alineatul al doilea al articolului
precitat.
Dispozițiile cuprinse la articolul 1634 cuprind referiri privitoare la: necesitatea
notificării creditorului în legătură cu intervenirea unui eveniment ce cauzează
imposibilitatea de executare, cu privire la sarcina probei dovedirii imposibilității, criterii de
stabilire a termenului pe durata căruia poate fi suspendat contractul, cu privire la efectele
punerii în întârziere a debitorului anterior evenimentului și dacă imposibilitatea de
executare privește sau nu și bunurile de gen.
1
P. Vasilescu, , op. cit., p. 514
2
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I.Vidu, op. cit. p. 324.
3
203
2.2. Asemănări între impreviziune și imposibilitatea fortuită de

executare
a). Atât impreviziunea cât și imposibilitatea fortuită de executare sunt cauzate de
evenimente caracterizate printr-un grad mai mare sau mai mic de imprevizibilitate. Această
cerință a imprevizibilității rezultă în mod explicit atât din cuprinsul art. 1351 alin. 2 și alin.
3 Cod civil (2009) unde sunt definite forța majoră și cazul fortuit, cât și din cuprinsul art.
1271 alin. 3 lit. b), în care se arată că atât schimbarea împrejurărilor cât și întinderea
acesteia „nu au fost și nu puteau fi avute în vedere de debitor”.
b). Aceleași evenimente, în funcție de efectele pe care le au asupra contractului, pot
determina fie imposibilitatea fortuită de executare, fie declanșarea mecanismului
impreviziunii. Putem spune că, cel puțin cu referire la forța majoră, nu există o delimitare,
în funcție de natura evenimentului, între evenimente apte a determina imposibilitatea
fortuită de executare și evenimente care să genereze o onerozitate excesivă. Astfel,
izbucnirea unui război sau producerea unor frământări sociale, poate avea drept consecință
determinarea imposibilității totale și definitive de executare a obligației asumate de debitor
sau o imposibilitate temporară de executare. În aceste situații se pune problema
imposibilității fortuite de executare, caz în care soarta contractului va fi decisă conform
regulilor specifice acestei instituții și pe care le-am amintit mai sus. Aceleași evenimente
pot de asemenea să determine o creștere substanțială a executării obligațiilor făcând ca
executarea acestora să devină o sarcină excesiv de oneroasă pentru debitor. În această
situație se va aplica mecanismul impreviziunii contractuale, soarta contractului urmând a fi
decisă conform regulilor acestei instituții.
c). Atât imposibilitatea fortuită de executare cât și impreviziunea au în comun
faptul că obligația inițială asumată de debitorul afectat de evenimentele imprevizibile, va fi
executată altfel, adică în alți termeni, fie nu va mai fi executată deloc. În cazul
impreviziunii, am arătat că instanța poate să dispună atât adaptarea contractului sau
încetarea acestuia, cât și suspendarea temporară a executării acestuia. Această din urmă
soluție este similară cu cea prevăzută de legiuitor pentru situația imposibilității temporare
de executare. De asemenea, soluția de încetare a contractului se aseamănă cu soluția
prevăzută de legiuitor pentru situația imposibilității totale de executare, când contractul
204
este desființat de drept, ori cu cea din cazul imposibilității temporare unde desființarea
contractului este lăsată la latitudinea instanței sau a creditorului.
d). Atât impreviziunea cât și imposibilitatea fortuită de executare au fost apreciate
ca fiind cauze de neexecutare justificată a contractului. Astfel, așa cum s-a arătat,
principiul forței obligatorii a contractului reprezintă unul dintre cei trei piloni de bază ai
regimului juridic al contractului, împreună cu principiul libertății contractuale și principiul
relativității efectelor contractului1.
Atât în doctrina elaborată sub imperiul vechiul Cod civil2 cât și în actuala doctrină
civilă3 este recunoscut faptul că una dintre consecințele forței obligatorii a contractului este
aceea că părțile sunt ținute să execute întocmai obligațiile pe care și le-au asumat.
Dacă nu este respectată obligația de executare întocmai a contractului, suntem în
prezența unei neexecutări. Pentru ca prin această neexecutare să fie încălcat principiul
forței obligatorii a contractului este necesar să fim în prezența unei neexecutări ilicite a
contractului, sau, conform formulării art. 1516 din noul Cod civil, „fără justificare”.
Intră în categoria neexecutării fără justificare toate formele de neexecutare care
atrag răspunderea contractuală și celelalte remedii pentru neexecutare, astfel cum sunt
reglementate de art. 1516 din noul Cod civil4.
Această neexecutare trebuie distinsă de neexecutarea licită a contractului ce a fost
definită5 ca fiind „neexecutarea unei obligații, care poate să fie totală, parțială sau
temporară, permisă de lege, de judecător sau de părți și care, atunci când poate fi opusă de
o manieră voluntară, constă în exercitarea unui drept (t.n.)”.
Cu privire la această neexecutare, s-a arătat6, că ea este perfect licită pentru că
reprezintă de fapt exercitarea unui drept potestativ. Astfel, debitorul ar fi titularul unui
drept potestativ de a refuza executarea contractului, drept pe care îl poate opune
creditorului său ce va fi nevoit astfel să se supună voinței partenerului său contractual.
Trăsăturile dreptului potestativ de a refuza executarea contractului ar consta în acelea că
1
L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual,... op. cit. p. 72.
2
R. I. Motica, E. Lupan, op. cit., p.67.
3
4
L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p.143.
5
C. Chabas, op. cit., p. 4.
6
Idem, p.19.
205
exercitarea dreptului de a nu executa contractul se bazează numai pe voința titularului

dreptului, iar eficacitatea sa este independentă de voința creditorului.
S-a considerat1 că, exemplificativ, neexecutarea licită a contractului poate fi
justificată în următoarele situații: când debitorul își exercită dreptul potestativ de dezicere
stabilit printr-o clauză contractuală; în cazul în care o parte contractantă exercită dreptul de
retractare sau de răzgândire prevăzut de lege în materia protecției consumatorului; în
situația acordării de către instanță a unor termene de grație; în cazul neexecutării
determinată de starea de necesitate ori de imposibilitatea de executare în caz de forță
majoră; în situația suspendării executării prin invocarea neexecutării în cazul contractelor
sinalagmatice; ori neexecutarea unor contracte în cazul procedurii insolvenței etc.
Așa cum s-a arătat2 neexecutarea licită a contractului poate fi definitivă sau, după
caz, temporară. Ar fi definitivă, de exemplu, în cazul în care un contract cu executare
instantanee nu mai poate fi executat din cauză de forță majoră. La fel s-ar întâmpla în cazul
exercitării unui drept contractual sau legal de dezicere de către una dintre părțile
contractante. Neexecutarea licită ar fi temporară, fiind doar suspendată executarea, pentru
cauză de forță majoră în cazul contractelor cu executare succesivă sau atunci când se
invocă excepția de neexecutare a contractului de către cealaltă parte. În acest din urmă caz,
de fapt, ar fi suspendată forța obligatorie a contractului dar numai în raport cu partea
contractuală care se apără invocând excepția de neexecutare. Neexecutarea licită ar fi
temporară și atunci când judecătorul acordă părții debitoare un termen de grație.
În capitolul dedicat executării silite a obligațiilor, în cadrul secțiunii a 6-a, la
articolele 1.555-1.557, noul Cod civil reglementează regimul juridic al cauzelor
justificative de neexecutare a obligaților contractuale, referindu-se la ordinea executării
obligațiilor, excepția de neexecutare și imposibilitatea fortuită de executare.
Nu suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate 3 potrivit căreia,
deși se recunoaște, la nivel teoretic, identitatea conceptuală între neexecutarea licită și
neexecutarea fără justificare, se consideră că, în actuala reglementare s-a restrâns sfera de
1
L. Pop, Tratat de Drept Civil. Obligaţiile. Volumul II. ..., p. 509.
2
Idem, p.510.
3
C. E. Zamaşa, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coord. de Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru,
Rodica Constantinovici, şi Ioan Macovei. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1650.
206
cuprindere a cauzelor justificative de neexecutare doar la cele trei situații enumerate

anterior.
Din punctul nostru de vedere enumerarea doar a celor trei situații, în capitolul
dedicat executării obligațiilor, este justificată prin aceea că doar acestea au o legătură,
strânsă, directă cu executarea obligațiilor, putând fi incluse, stricto sensu, în categoria
cauzelor justificative de neexecutare. Faptul că nu au fost enumerate și alte cauze
justificative de neexecutare, nu înseamnă că acestea au fost excluse, ci unele cauze au fost
reglementate în cuprinsul altor capitole, împreună cu instituțiile față de care s-a considerat
că sunt mai apropiate, iar altele nu au fost reglementate deloc, întrucât rezultă din
principiile libertății contractuale și a forței obligatorii a contractului, cum ar fi de exemplu
dreptul potestativ de dezicere rezultând dintr-o clauză contractuală.
În sensul celor de mai sus, considerăm că un alt exemplu de neexecutare licită a
contractului îl reprezintă invocarea impreviziunii de partea afectată de schimbarea
circumstanțelor contractuale, deși instituția este reglementată în cuprinsul secțiunii
dedicate efectelor contractului, fiind analizată împreună cu principiul forței obligatorii a
contractului. Ca efect al invocării impreviziunii, neexecutarea contractului poate să aibă
efect temporar, în situația în care instanța, făcând aplicarea prevederilor art. 1271 alin. 2 lit.
a), apreciază necesar suspendarea executării contractului, sau definitivă în situația în care
se dispune încetarea acestuia.
2.3. Deosebiri între impreviziune și imposibilitatea fortuită de

executare
a). Principala deosebire între impreviziune și imposibilitatea fortuită de executare
este dată de efectele pe care le are asupra executării obligației evenimentul imprevizibil
survenit. Astfel, în cazul imposibilității fortuite de executare este necesar ca evenimentul
survenit, ce poate avea valența unei forțe majore sau a unui caz fortuit, să determine o
imposibilitate totală sau parțială, de executare a obligațiilor asumate de către una din
părțile contractante1. În cazul impreviziunii, evenimentul survenit, care poate să aibă
intensitatea fie a unei forțe majore, ori a unui caz fortuit, fie o intensitate mai mică, trebuie
1
J. Foulon, La caractére provisoire de la notion d’imprévision, thèse, Imprimeries Les Presses Modernes,
Paris, 1938, p. 8.
207
să determine doar o creștere nejustificată și vădit injustă a costului executării obligației

asumate. Spre exemplu, producerea unui eveniment care întrunește caracteristicile forței
majore poate să nu aibă nici un efect asupra obligațiilor contractuale sau poate să
determine doar o creștere a costurilor executării ori o scădere a valorii contraprestației,
situație în care obligațiile vor trebui executate conform principiului forței obligatorii, pacta
sunt servanda, statuate de art. 1270 și 1271 alin. 1 din noul Cod civil. În situația în care
același eveniment ar avea drept efect transformarea obligației asumate într-una excesiv de
oneroasă, se va aplica mecanismul impreviziunii, astfel că se va ajunge fie la adaptarea
contractului, fie la încetarea sau suspendarea acestuia. În schimb, dacă evenimentul
respectiv ar determina imposibilitatea totală sau temporară de executare a obligației
asumate, se va ajunge fie la constatarea încetării de drept a contractului, fie, după caz, la
suspendarea executării obligațiilor creditorului sau desființarea contractului.
b). Impreviziunea și imposibilitatea fortuită de executare se disting și prin efectele
pe care le au asupra contractului.
În situația în care se constată că sunt întrunite condițiile impreviziunii, soluțiile la
care se poate ajunge sunt, așa cum am arătat, de adaptare a contractului, de suspendare
temporară a executării ori de încetare a acestuia.
În privința imposibilității fortuite de executare, efectele acesteia asupra contractului
sunt diferite după cum ne aflăm în prezența unei imposibilități totale de executare sau doar
temporare.
O primă ipoteză reglementată de legiuitor este cea a imposibilității fortuite totale și
definitive. Conform art. 1557 alin. 1, în această situație contractul este desființat de drept și
fără vreo notificare din chiar momentul producerii evenimentului fortuit. Pentru a opera
această desființare de plin drept a contractului este necesar ca neexecutarea să vizeze o
„obligație contractuală importantă”.
Formularea textului a fost criticată datorită faptului că nu s-a aliniat formula
neexecutării la cea a neexecutării rezolubile, astfel cum se deduce din prevederile art. 1551
alin. 1 din noul Cod civil, trebuind a se vorbi despre o neexecutare suficient de importantă.
„În acest fel, criteriile neexecutării s-ar fi raportat nu la clasificarea neexecutării în funcție
208
de tipul obligației contractuale (care ne duce cu gândul la obligații principale și accesorii),

ci la clasificarea neexecutării în funcție de gravitatea acestora”.1
Nu suntem de acord cu critica formulată. Considerăm că, în mod judicios, s-a
folosit sintagma „obligație contractuală importantă”, indicându-se necesitatea ierarhizării
obligațiilor asumate de partea afectată de evenimentul fortuit, ierarhizare care poate avea în
vedere atât clasificarea obligațiilor în principale și accesorii, sau, în situația asumării mai
multor obligații independente, un criteriu cauzal. Acest criteriu presupune stabilirea în ce
măsură respectiva obligație ar fi putut reprezenta, singură, cauză determinantă a încheierii
contractului. Pe de altă parte gravitatea neexecutării a fost avută în vedere, stabilindu-se că
este vorba despre o neexecutare totală.
Referitor la definirea noțiunii de „obligație contractuală importantă”, în literatura de
specialitate s-a arătat2 că prin aceasta se înțelege obligația pe care părțile au avut-o în
vedere ca pe o obligație esențială a executării. Caracterul esențial nu trebuie înțeles numai
în sens obiectiv, ci și în sens subiectiv, adică prin raportare la concepția părților.
Neîndeplinirea unei astfel de obligații îl privează pe creditor în mod substanțial de prestația
pe care era îndreptățit să o aștepte de la debitor.
Așadar, dacă suntem în prezența unui eveniment fortuit care are drept efect
imposibilitatea de executare totală și definitivă a unei obligații contractuale importante,
contractul este desfăcut de drept și fără vreo notificare, din chiar momentul producerii
evenimentului fortuit. Chiar dacă desființarea contractului nu este condiționată de vreo
notificare în acest sens din partea creditorului sau a debitorului obligației imposibil de
executat, acesta din urmă are obligația, conform art. 1634 alin. 4 Cod civil (2009), de a
notifica creditorului producerea evenimentului fortuit care afectează executarea
contractului.
Legiuitorul nu a stabilit un termen determinat în care creditorul trebuie notificat,
alegând o formulare flexibilă, „termen rezonabil”, în care înștiințarea trebuie să ajungă la
cunoștința creditorului. Acest termen rezonabil începe să curgă de la data la care debitorul
a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea evenimentului fortuit.
1
I.-Fl. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
p. 200.
2
I. Turcu, op. cit., p.649.
209
Neîndeplinirea de către debitor a acestei obligații nu are vreun efect cu privire la

desființarea contractului, însă dă dreptul creditorului de a solicita debitorului daune pentru
prejudiciu cauzat prin notificarea cu întârziere sau omisiunea de a trimite notificarea.
Efectele imposibilității fortuite de executare sunt diferite după cum evenimentul
fortuit a intervenit înainte sau după ce debitorul a fost pus în întârziere.
Astfel, conform art. 1634 alin. 1 Cod civil (2009), debitorul este liberat de obligația
asumată prin contract doar dacă evenimentul fortuit a intervenit înainte ca el să fie pus în
întârziere. De asemenea, prin excepție, conform alin. 2, el este liberat și dacă evenimentul
fortuit a intervenit după punerea sa în întârziere, în măsura în care probează că oricum
creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației ca urmare a producerii
evenimentului respectiv.
Conform art. 1321-1323 din noul Cod civil, liberarea debitorului semnifică faptul
că acesta nu mai poate fi obligat la executarea obligației asumate sau la plata de daune
interese pentru neexecutare. Ca efect al încetării contractului, părțile sunt ținute să restituie
prestațiile primite, astfel că debitorul este dator să restituie, dacă este cazul, prestația
primită de la creditor, în schimbul obligației cu privire la care se află în imposibilitate de
executare.
În situația în care debitorul obligației imposibil de executat a fost pus în întârziere
și nu poate face dovada la care se referă art. 1634 alin. 2 din noul Cod civil, sau și-a asumat
riscul producerii evenimentului fortuit, acesta nu mai este liberat de îndeplinirea obligației
asumate, după cum reiese din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1634 alin. 1
și 2, astfel că, în această ipoteză creditorul este îndreptățit să invoce remediile oferite de
art. 1516 Cod civil (2009), pentru neexecutarea contractului1. Evident, în situația în care ar
apela la executarea silită nu va putea solicita executarea în natură ci doar executarea prin
echivalent.
După cum reiese din teza a II-a a art. 1557, care face trimitere la art. 1274 alin. 2
din noul Cod civil, în situația în care creditorul obligației imposibil de executat a fost pus
în întârziere, deși contractul se desființează ca urmare a intervenirii evenimentului fortuit,
acesta nu mai este la rândul său liberat de obligația asumată. Astfel, în ipoteza în care deja
1
D. Zeca, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II. Art. 953-1649, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 1022.
210
și-a executat obligația asumată, nu mai are dreptul să solicite restituirea prestațiilor
acordate debitorului obligației imposibil de executat. De asemenea, în ipoteza în care nu a
executat contraprestația pentru obligația imposibil de executat, debitorul acesteia este
îndreptățit să solicite îndeplinirea ei.
Întrucât dispozițiile legale nu disting, regulile prezentate mai sus sunt comune
tuturor contractelor, indiferent că este vorba despre contracte unilaterale sau sinalagmatice
ori că acestea au ca obiect obligații de a da, de a face sau de a nu face.
În cazul particular al contractelor translative de proprietate, în situația apariției unui
eveniment fortuit, sunt aplicabile regulile instituite de art. 1274 din noul Cod civil potrivit
principiului specialia generalibus derogant, non generalia specialibus1.
Actualul Cod civil aduce o schimbare de optică în materia riscurilor în contractele
translative de proprietate față de vechiul Cod civil. Noua reglementare rupe legătura
tradițională dintre proprietate și risc, renunțând la regula res perit domino, adoptând o
soluție pragmatică, „mai puțin logică, dar mai ușor de acceptat strict intuitiv”2. Noua regulă
instituită de art. 1274 alin. 1 din noul Cod civil este aceea conform căreia res perit
detinente, adică riscul pieirii fortuite este suportat de deținătorul bunului, titular al
obligației de predare, chiar dacă transferul dreptului de proprietate a operat deja în favoarea
creditorului obligației de predare.
Cea de a doua ipoteză reglementată de legiuitor este acea a imposibilității de
executare temporară. Observăm că în art. 1557 alin. 2, legiuitorul a renunțat la îmbinarea
celor două paliere, temporal și cantitativ, astfel că, în situația imposibilității temporare de
executare, este indiferent dacă neexecutrarea este totală sau parțială. În această situație,
întrucât ființa contractului poate fi salvată, legiuitorul a lăsat creditorului obligației
imposibil de executat temporar, opțiunea între suspendarea executării contractului și
posibilitatea de a cere desființarea acestuia.
Astfel în măsura în care executarea contractului, chiar cu întârziere, mai prezintă
interes pentru creditor, acesta va opta, conform art. 1557 alin. 2 teza I-a, pentru
1
R. I. Motica; D. Negrescu: op. cit., p. 186.
2
P. Vasilescu, op. cit. p. 514.
211
suspendarea contractului. În fapt, așa cum s-a arătat1, suspendând executarea propriilor
obligații creditorul nu face altceva decât să invoce excepția de neexecutare a contractului.
Plecând de la faptul că, referindu-se la imposibilitatea temporară de executare, art.
1557 alin. 2 folosește sintagma „creditorul poate suspenda” iar art. 1634 alin. 3 prevede că
„obligația se suspendă”, s-a pus problema2 de a stabili dacă, în această ipoteză,
suspendarea este imperativă sau este lăsată la latitudinea creditorului.
În ciuda formulării aparent imperative a art. 1644 alin. 3 din noul Cod civil,
concluzia la care s-a ajuns3, și pe care o împărtășim, a fost aceea că suspendarea executării
este lăsată la latitudinea creditorului obligației imposibil de executat. Formularea diferită a
celor două texte a fost explicată prin aceea că, art. 1557 alin. 2 constituie o sursă de
remedii văzute din perspectiva dreptului creditorului la executare, pe când art. 1634 alin. 3
presupune perspectiva drepturilor debitorului. Aceasta ar rezulta din amplasarea, în Cod, a
celor două articole, unul în capitolul dedicat executării silite a obligațiilor (valorificarea
drepturilor creditorului) iar celălalt, în capitolul ce reglementează stingerea obligațiilor
(liberarea debitorului).
Cealaltă opțiune pe care o are creditorul, în ipoteza imposibilității fortuite
temporare de executare, în măsura în care consideră că o executare cu întârziere nu
corespunde intereselor sale, este aceea de a „obține desființarea contractului”. Formularea
frazei finale a art. 1557 alin. 2 din noul Cod civil, potrivit căreia „în acest din urmă caz,
regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător”, a suscitat în
literatura de specialitate o serie de discuții.
Astfel, o parte a doctrinei4, pornind și de la această formulare, a considerat că, prin
alin. 2 al art. 1557 din noul Cod civil, a fost reglementat „un caz particular de rezoluțiune a
contractului”.
Alături de alți autori5, suntem de părere că între rezoluțiune și desființarea
contractului ca urmare a imposibilității fortuite de executare, există diferențe semnificative.
1
Fl. I. Mangu, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor-(II) Condiţiile, în Revista pandectele
Române, nr. 2/2014 accesată online la adresa: http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11013654.
2
I.-Fl. Popa, op. cit. p. 207.
3
Idem, p. 208.
4
C. E. Zamşa, Efectele obligaţiilor civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 207; în acelaşi sens I.-Fl. Popa,
op. cit. p. 205
5
V. Stoica, Înţelesul noţiunii de rezoluţiune şi reziliere în Codul Civil român. Între dezideratul clarităţii şi
fatalitatea ambiguităţii, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2013, accesată on-line la adresa:
212
Considerăm că, din formularea art. 1557 alin. 2 din noul Cod civil, nu se poate desprinde
concluzia că legiuitorul a dorit să reglementeze un caz particular de rezoluțiuni, ci doar că
s-a făcut trimitere la mecanismul rezoluțiunii, în ceea ce privește invocarea, modul de
operare și efectele acesteia, mecanism care urmează a se aplica prin analogie și în situația
imposibilității fortuite temporare de executare.
Susținătorii opiniei conform cărei situația imposibilității temporare de executare
reprezintă un caz particular de rezoluțiune, pleacă de la premisa că dreptul de a invoca
rezoluțiunea este independent de elementul de culpă sau de vinovăție1.
Ideea că rezoluțiunea este independentă de culpă a apărut inițial în doctrina juridică
franceză2, și avea ca argumente faptul că, întrucât art. 1184 Cod civil francez (în
numerotarea anterioară anului 2016, omologul art. 1020 din Codul civil 1864) nu distingea
între cauzele de neexecutare a convențiilor, ar rezulta că forța majoră nu constituie un
obstacol în invocarea rezoluțiunii/rezilierii, în cazul în care una dintre părțile contractante
nu își îndeplinește obligațiile. Fiindcă într-un contract sinalagmatic, obligația uneia dintre
părți are drept cauză obligația celeilalte și reciproc, dacă obligația uneia nu ar fi îndeplinită,
indiferent de motiv, obligația celeilalte devine fără cauză astfel că ar fi justificată invocarea
rezoluțiunii/rezilierii3.
Întrucât nu rezoluțiunea reprezintă obiectul prezentei cercetări, nu vom prezenta
polemicile dezvoltate pe marginea acestei teme și nu vom încerca să aducem argumente în
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11013427&Info=RG9jSWQ9MTE2MTkmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NjkmaGl0cz03NmErNz
ZiK2I2ZitiNzArYzNkK2MzZStkMGMrZDBkKzEwNzArMTA3MSsxMDgyKzEwODMrMTA4YisxMDhj
KzExM2IrMTEzYysxMWM1KzExZDMrMTFkZSsxMWU1KzExZTYrMTFlYysxMWVmKzEyNjgrMTI4
NysxMjg4KzEyYzYrMTJjNysxMmRjKzEyZGQrMTJlMysxOTgzKzE5ODQrMTllZSsxOWVmKzFhZTQr
MWFlNSsxYWY5KzFhZmErMWI1MSsxYjUyKzFjNjcrMWM2OCsxYzg5KzFjOGErMWNkNysxY2Q4K
zFjZGMrMWNkZCsxY2YzKzFjZjQrMWQ2NCsxZDY1KzFkN2ErMWQ4YSsxZGU2KzFkZTcrMWRmZ
SsxZTUwKzFlNTErMWU1ZCsxZTZlKzFlNmYrMWU3YSsxZTdiKzFlZDUrMWVkNisxZjY1KzFmNjYr,
; Fl. I. Mangu, loc.cit.
1
În acest sens: L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, op.cit. p. 288 ; P. Vasilescu, op.cit. p. 520 ; V. Diaconiţă,
Condiţiile rezoluţiunii în noul Cod civil, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2012, accesată online la
adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012926&Info=RG9jSWQ9MTIyNTkmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MzcmaGl0cz01OGViKz
U4ZWMrNTk0MSs1OTQ0KzU5YmYrNTljMCs1OWRlKzU5ZGYrNWEzMSs1YTMyKzVhODQrNWE5
OSs1YWMyKzVhYzMrNWFmNSs1YWY2KzViMTMrNWIxNCs1YjFlKzViMWYrNWIyNSs1YjI2KzVi
NmErNWI2Yis1YmRmKzViZmUrNWJmZis1YzQ1KzVjNWQrNWM1ZSs1ZDFlKzVkMjErNWQyZSs1Z
DQ5KzY4MTIrNjgxMys2ODE3Kw==;
2
Fr. Terre ; Ph. Simler; Y. Leqœtte, op. cit., p. 657.
3
Fl. I. Mangu, loc.cit.
213
sprijinul uneia sau alteia dintre opiniile exprimate privind includerea, sau nu, a culpei
printre condițiile rezoluțiunii, subscriind însă opiniei că, în actuala reglementare, culpa
debitorului nu mai reprezintă o condiție a rezoluțiunii.
Chiar dacă suntem de părere că în actuala reglementare culpa nu mai face parte
dintre condițiile rezoluțiunii, credem că imposibilitatea fortuită de executare nu poate
reprezenta „un caz particular de rezoluțiune a contractului”, întrucât cele două noțiuni se
exclud.
Astfel, după cum rezultă din prevederile art. 1516 din noul Cod civil, creditorul
poate solicita rezoluțiunea contractului dacă debitorul nu își execută obligația, fără
justificare. Per a contrario, dacă debitorul nu își execută justificat obligația, creditorul nu
poate solicita rezoluțiunea. Imposibilitatea fortuită de executare reprezintă, conform art.
1557 din noul Cod civil, o cauză justificativă a neexecutării. Așadar creditorul nu poate
solicita rezoluțiunea contractului în cazul imposibilității fortuite de executare.
Faptul că legiuitorul a văzut în imposibilitatea fortuită de executare o cauză de sine
stătătoare de încetare a contractului rezultă și din prevederile art. 1321 din noul Cod civil,
care enumeră imposibilitatea fortuită de executare printre cauzele de încetare ale
contractului, alături de executare, acordul de voință a părților, denunțarea unilaterală,
expirarea termenului, împlinirea sau neîmplinirea condiției.
Chiar dacă prin teza finală a art. 1557 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă se
face trimitere la „regulile din materia rezoluțiunii”, aceasta nu însemnă identificarea celor
două instituții, care continuă să își păstreze individualitatea. Trimiterea realizată de
legiuitor era necesară întrucât regulile rezoluțiunii nu pot fi aplicate tale quale, ci trebuie
adaptate la specificul imposibilității fortuite de executare.
În acest sens, față de modul de formulare a art. 1557 alin. 2 teza I, în cuprinsul
căreia se arată că, în situația imposibilității temporare de executare creditorul „poate
obține” desființarea contractului, considerăm că singurele reguli de la rezoluțiune care se
aplică sunt cele de la rezoluțiunea judiciară. Practic în acest caz instanța este chemată să
aprecieze dacă neexecutarea temporară are un caracter suficient de însemnat încât să
justifice desființarea contractului1.
1
V. Stoica, loc.cit.
214
Avem rezerve față de opinia1 exprimată, în sensul că, în ipoteza analizată,

„desființarea contractului se poate face prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege
pentru rezoluțiune, respectiv pe cale judiciară, prin metoda unei declarații unilaterale ori,
după caz, pe baza unei clauze contractuale exprese în acest sens, similară unui pact
comisoriu”. Nu credem că, față de specificul imposibilității fortuite de executare, ar fi
posibilă aplicarea regulilor de la rezoluțiunea unilaterală.
Astfel, rezoluțiunea unilaterală, conform art. 1552 alin. 1 din noul Cod civil, este
posibilă în trei situații2: atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de
drept în întârziere sau când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în
întârziere. În aceste situații, declarația unilaterală de rezoluțiune a creditorului are drept
efect desființarea contractului.
Dacă părțile au prevăzut în contract posibilitatea de a desființa contractul în cazul
imposibilității fortuite temporare de executare, în realitate contractul se va desființa nu ca
urmare a aplicării regulilor neexecutării fortuite ci în temeiul rezoluțiunii. Inserarea unei
astfel de clauze are practic efectul unei agravări a răspunderii contractuale și de eliminare a
imposibilității fortuite de executare (temporare sau definitive) dintre cauzele justificative
ale neexecutării. Aceste considerații sunt valabile și pentru rezoluțiunea convențională.
În privința celorlalte situații în care este posibilă rezoluțiunea unilaterală, și care
necesită punerea în întârziere prealabilă a debitorului, acestea nu pot fi luate în considerare
fiindcă vin în conflict cu cele statuate la art. 1634 alin. 1 din noul Cod civil, al cărui
domeniu de cuprindere vizează toate situațiile de neexecutare fortuită. Conform art. 1634
alin. 1 imposibilitatea fortuită de executare, fie ea totală și definitivă, fie doar temporară,
este cauză justificativă a neexecutării doar dacă evenimentul fortuit intervine anterior
punerii în întârziere a debitorului. Cum, declarația unilaterală de rezoluțiune poate
interveni doar după punerea în întârziere a debitorului, rezultă că nu este posibil aplicarea
1
C. Popa, A. Lisievici, Probleme privind rezoluţiunea contractului în Noul Cod civil(III), în Revista Română
de Drept al Afacerilor nr. 10/2012 accesată online la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11010710&Info=RG9jSWQ9MTE5OTgmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MzkmaGl0cz1kMitkMyt
mMCtmMSsxNDc1KzE0ODErMTg4YisxODhjKzE4OWQrMTg5ZSsxOGFkKzE4YzkrMThkNCsxOTQ0K
zE5NDUrMTk1YysxOTVmKzFhMGMrMWEyOCsxYTU5KzFhNWErMWE3ZCsxYTdlKzFhOTArMWFi
ZCsxYWRhKzFhZGIrMWFlYSsxYjI2KzFiM2UrMWIzZisxYjVhKzFiNzQrMWI3NSsxYjg1KzFiODYrM
WI5MisxYmM3KzFiYzgr
2
P. Vasilescu, op.cit. p. 522.
215
regulilor rezoluțiunii unilaterale pentru situația imposibilității fortuite de executare

temporară.
Fiindcă în cadrul acestei secțiuni am discutat despre efectele produse asupra
contractului în cazul survenii unor evenimente fortuite, dorim în continuare să ne referim
la cîteva situații care nu au fost incluse de legiuitor între cazurile de imposibilitate fortuită
de executare. Astfel, articolul 1557 din noul Cod civil nu acoperă toate efectele pe care le
poate avea asupra contractului survenirea unui eveniment fortuit. În cadrul acestuia nu este
reglementată ipoteza imposibilității fortuite definitive dar parțiale și nici ipoteza
imposibilității definitive și totale însă care nu privește o obligație contractuală importantă.
Cu privire la aceste ipoteze în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe
opinii. Într-o primă opinie1, se consideră că în astfel de situații urmează a se aplica regulile
din materia rezoluțiunii. Întrucât culpa debitorului nu mai reprezintă în noul Cod civil o
condiție a rezoluțiunii, și fiindcă aceasta reprezintă remediul principal al contractului în
situația neexecutării, urmează ca, și în cazurile de imposibilitate fortuită de executare
analizate mai sus, care nu fac parte dintre cauzele justificative de neexecutare, să se aplice
regula generală: rezoluțiunea.
Într-o altă opinie2, se consideră că urmează a fi aplicate prin analogie prevederile
art. 1557 alin. 2 din noul Cod civil, întrucât există identitate de rațiune între ipoteza
reglementată de textul legal și cea avută în vedere.
În ceea ce ne privește credem că în ipotezele în discuție sunt, de principiu, posibile
oricare dintre remediile prevăzute de art. 1516 alin. 2 din noul Cod civil, fiind nejustificată
restrângerea doar la aplicarea rezoluțiunii, chiar dacă, în practică, probabil acesta va fi cel
mai des utilizat dintre remedii.
Astfel conform textului legal susmenționat, pentru aplicarea remediilor contractului
sunt necesare a fi întrunite cumulativ două condiții: debitorul să nu își fi executat obligația
fără justificare și să se afle în întârziere.
Întrucât, atât imposibilitatea fortuită de executare parțială și definitivă cât și
imposibilitatea de executare totală, definitivă dar care nu vizează o obligație importantă, nu
sunt menționate la art. 1557 printre cauzele justificative de executare, rezultă că legiuitorul
1
V. Diaconiţă, loc. cit.
2
Fl. I. Mangu, loc. cit.
216
nu a dorit să acorde acest caracter și situațiilor ante-menționate, astfel că acestea nu

reprezintă cauze justificative de neexecutare.
În privința punerii în întârziere, această condiție este ușor de îndeplinit întrucât,
fiind vorba de o imposibilitate definitivă de executare (parțială sau care afectează doar o
obligație ce nu are caracter important), chiar dacă evenimentul fortuit a intervenit anterior
punerii în întârziere, efectul acestuia, de a împiedica executarea obligației, se va menține în
timp, fiind doar o formalitate punerea debitorului în întârziere.
Fiind verificate cele două condiții creditorul are dreptul să aleagă între remediile
oferite de art. 1516 alin. 2 din noul Cod civil. Evident față de ipoteza în discuție executarea
silită este exclusă, însă are deschisă calea executării silite prin echivalent, a rezoluțiunii sau
a rezilierii ori a reducerii obligațiilor ce îi revin sau oricare alt remediu prevăzut în Cod.
c). Gradul de previzibilitate al evenimentului survenit este apreciat parțial diferit în
cazul impreviziunii și în cazul imposibilității fortuite de executare. În cazul impreviziunii
nivelul de prevedere de care trebuie să dea dovadă debitorul reiese din cuprinsul
dispozițiilor art. 1271 alin. 3 lit. b) care spune că nici schimbarea împrejurărilor și nici
întinderea acestora „nu puteau fi avute în vedere de debitor, în mod rezonabil”. Majoritatea
autorilor1 consideră că, față de modul de redactare a textului, puterea de prevedere a
debitorului va fi analizată, in abstracto luând în considerare putere de prevedere a unu
individ ce dă dovadă de o prudență și o diligență medie. De asemenea, s-a subliniat2 faptul
că acest criteriu al rezonabilității, ales de legiuitor, a fost împrumutat din dreptul anglo-
saxon și se asemănă cu criteriul obiectiv care ia în calcul o persoană abstractă, un bonus
pater familias, căruia îi aduce anumite amendamente. Astfel evaluarea prin raportare la un
individ abstract va trebui amendată cu anumite criterii de ordin subiectiv, cum ar fi
profesionalismul părților, sau de ordin obiectiv ca de exemplu natura contractului.
În situația forței majore, așa cum am arătat, noua reglementare aduce o schimbare
de optică în sensul că imprevizibilitatea evenimentului nu mai trebuie să fie una absolută ci
aceasta urmează a fi apreciată in abstracto, prin raportare ca etalon la un individ dotat cu o
1
P. Vasilescu, op. cit., p. 458; T. V. Rădulescu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II.
Art. 953-1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 588;
2
C.E. Zamşa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare… loc. cit;
217
prudență și o diligență medie, conform etalonului impus de prevederile art. 1480 Cod civil
(2009) 1.
Spre deosebire de forța majoră, în situația cazului fortuit puterea de prevedere a
debitorului trebuie apreciată in concreto, în funcție de caracteristicile intelectuale, nivelul
de pregătire și de personalitatea debitorului.
2.4. Concluzii
După cum reiese demersul analitic prezentat mai sus, același eveniment, în
anumite conjuncturi, poate să îmbrace atât forma forței majore cât și a cazului fortuit sau
doar să provoace o bulversare a echilibrului contractual, fiind un caz de impreviziune.
Concluzia care se impune este aceea că analiza evenimentului în sine, separat de
efectele pe care le produce asupra contractului, este lipsită de relevanță pentru a decela
diferențele dintre cele trei instituții întrucât, rezultatul celor analizate până acum este acela
că nu se poate stabilii faptul că o categorie de evenimente, cu anumite caracteristici, pot fi
asimilate întotdeauna forței majore, cazului fortuit sau determină doar o bulversare a
echilibrului contractual.
Așadar, în analiza acestor situații trebuie pornit de la efectele produse asupra
obligațiilor contractate. În cazul în care un debitor se află în situația de a nu-și putea
executa obligația asumată, trebuie stabilit în ce măsură cauza imposibilității de executare se
înscrie în unul sau altul dintre categoriile de evenimente cu trăsăturile descrise mai sus.
Dacă da, vom fi în fața unui caz fortuit sau de forță majoră cu efect de înlăturare a
răspunderii acestuia. Dacă nu, răspunderea sa contractuală va fi angajată (dacă nu cumva
evenimentul respectiv poate fi circumscris unei alte situații de exonerare de răspundere
cum ar fi fapta victimei sau a unei terțe persoane).
De asemenea, dacă executarea obligației sale a devenit excesiv de oneroasă, trebuie
verificat dacă nu cumva cauza onerozității respective o reprezintă un eveniment
excepțional ce nu putea fi prevăzut de debitor în mod rezonabil. În situația în care
răspunsul este afirmativ, și sunt întrunite și celelalte condiții ale impreviziunii, se poate
declanșa mecanismul descris la articolul 1271 din noul Cod civil cu consecința adaptării
1
L. Pop, I.-Fl. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p.442.
218
contractului sau a suspendării ori a încetării acestuia. În cazul unui răspuns negativ,
debitorul va fi ținut să își execute obligația.
În concluzie accentul trebuie pus pe efectele pe care evenimentul le are asupra
contractului și nu pe eveniment în sine. Atât evenimentul cât și efectele sale trebuie
analizate împreună, pornind de la efect înspre cauză.
3. IMPREVIZIUNEA ȘI VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

3.1. Aspecte introductive
Noul Cod civil enumeră la art. 1206 viciile de consimțământ ca fiind: eroarea,
dolul, violența și leziunea. Este afirmată astfel concepția tradițională1 existentă în dreptul
românesc potrivit căreia și leziunea reprezintă un viciu de consimțământ.
În cele ce urmează ne propunem a analiza doar acele vicii de consimțământ care
prezintă asemănări cu impreviziunea în scopul decelării elementelor specifice
impreviziunii și evitării vreunei confuzii cu acestea. Astfel, vom analiza leziunea, întrucât
cele două instituții au ca element comun, existența unui dezechilibru între contraprestații.
De asemenea ne vom ocupa de eroare întrucât, în cadrul ambelor, putem vorbi despre o
neconcordanță între realitate și voința internă a părților. Dacă în cazul erorii există o
discrepanță între voința internă a părții și voința exteriorizată materializată prin încheierea
actului, în cazul impreviziunii se produce o discrepanță, tot la nivel volitiv, între efectele
contractului, previzionate în momentul încheierii acestuia și care au reprezentat motivul
determinant al încheierii actului juridic, și cele produse pe parcursul executării
contractului.
Considerăm că nu prezintă utilitate sub aspectul demersului nostru analizarea
dolului ca viciu de consimțământ întrucât acesta, sub aspectul elementului subiectiv, de
falsă reprezentare a realității, se identifică cu eroarea. În privința elementului obiectiv -
manoperele dolozive provocatoare ale erorii - acesta nu prezintă nici o asemănare cu
impreviziunea, astfel că demersul analitic ar deveni redundant.
1
Ghe. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a XI-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.151.
219
Ar fi, de asemenea, lipsită de utilitate prin prisma comparației, analizarea violenței,

întrucât elementul definitoriu al acesteia îl constituie amenințarea celuilalt contractant în
vederea încheierii contractului, astfel că nu prezintă puncte comune cu impreviziunea.
3.2. Leziunea
3.2.1. Reglementarea leziunii în vechiul și noul Cod civil
Pentru început, având în vedere elementele de noutate aduse de actuala
reglementare a leziunii, vom prezenta mai pe larg elementele definitorii ale acestei
instituții, iar apoi ne vom opri asupra punctelor comune și elementelor de diferențiere
dintre leziune și impreviziune.
După ce în cuprinsul primului aliniat al art. 1206 din noul Cod civil sunt enumerate
ca fiind vicii de consimțământ eroarea, dolul și violența, aceleași ca și cele specificate la
art. 953 din vechiul Cod civil, parcă pentru a pune capăt disputelor doctrinare care
excludeau leziunea din categoria acestora, considerând-o ca fiind în fapt o cauză specială
de desființare a contractului1, legiuitorul a simțit nevoia să accentueze că: „de asemenea
consimțământul este viciat în caz de leziune”. În ciuda acestei încercări, disputa pare să
continue, fiind pe mai departe contestată includerea leziunii printre viciile de
consimțământ2.
Noua reglementare aduce o schimbare de optică și conține diferențe fundamentale
față vechile norme.
Sub vechea reglementare câmpul de aplicare al leziunii era limitat doar la
contractele încheiate de minori, conform art. 1157 din vechiul Cod civil, iar această sferă a
fost restrânsă și mai mult, urmare a apariției Decretului 32/1954 care, prin art. 25, a făcut
ca acest viciu de consimțământ să poată fi invocat doar de minorii cu capacitate de
exercițiu restrânsă. Majorii nu puteau invoca leziunea, acest lucru fiindu-le interzis de
prevederile art. 1165 din vechiul Cod civil. Putând fi invocată doar de minorul cu
capacitate de exercițiu restrânsă, sfera de aplicare a leziunii era limitată doar la actele pe
1
L. Pop, Echilibru contractual şi leziunea în contracte, în revista Dreptul nr. 11/2008, p. 82.
2
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 520.
220
care acesta le putea încheia singur, respectiv la actele de administrare1. Codul civil anterior
reglementa o singură excepție de la această regulă, la art. 694, dând și majorului dreptul să
ceară anularea acceptării succesiunii, în situația în care ar fi descoperit o diminuare cu mai
mult de jumătate a moștenirii ca urmare a descoperirii unui testament necunoscut la
momentul acceptării.
În doctrina anterioară s-au conturat două teorii cu privire la structura leziunii: una
subiectivă și una obiectivă.
Potrivit concepției subiective leziunea, prin ea însăși, nu reprezintă un viciu de
consimțământ, ci este consecința unui viciu de consimțământ. Persoana care își exprimă
consimțământul la încheierea unui act lezionar, fie este în eroare, fie este indusă în eroare,
fie este constrânsă. În situația în care nu se găsește într-una din aceste stări și își exprimă
consimțământul, în mod liber și neviciat, în vederea încheierii actului care conține un
dezechilibru între contraprestații, înseamnă că a avut intenția de a face o liberalitate 2. În
consecință, pentru existența leziunii, nu este suficientă inexistența echilibrului între
contraprestațiile reciproce, ci este necesar să existe și un contractant a cărui voință, din
anumite motive, este mai slabă în fața celuilalt contractant care este mai puternic. Dacă
echilibrul prestațiilor este rupt încă de la începutul încheierii contractului, această situație
se datorează unui viciu de consimțământ, care are ca etiologie vârsta ori, după caz,
alterarea procesului de formare a voinței. Așadar, rezultă că anularea contractului pentru
leziune, în concepția subiectivă, este în realitate o nulitate, după caz, pentru incapacitate de
a contracta ori pentru viciu de consimțământ3.
Conform teoriei obiective, leziunea reprezintă prejudiciul material ce rezultă din
disproporția dintre prestații, independent de împrejurările care au dus la această
disproporție4. Așadar, potrivit acestei concepții, în structura leziunii intră un singur element
și anume dezechilibrul valoric dintre contraprestații. Pornind de la aceasta, unii autori au
considerat că nu ne-am afla în prezența unui viciu de consimțământ, ci leziunea ar
reprezenta o modalitate de a desemna sancționarea dezechilibrului valoric, care există între
1
E. Lupan, Drept civil. Partea generală. Ed. Standard SRL, Cluj-Napoca 1995, p. 184-185.
2
C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.165.
3
L. Pop, op. cit., p. 82;
4
C. T. Ungureanu, Reflecţii privind leziunea, viciu de consimţământ, în statornicirea Codului civil (Legea nr.
287/2009), în revista Dreptul nr. 10/2012, p. 23.
221
prestațiile contractuale la momentul încheierii actului juridic, cu scopul ocrotirii

patrimoniale a minorului de peste 14 ani, care a suferit un dezechilibru patrimonial1.
Sub vechea reglementare, doctrina românească, într-o proporție covârșitoare, a
considerat leziunea ca fiind un viciu de consimțământ îmbrățișând totodată concepția
obiectivă cu privire la leziune2. Deci, pentru existența leziunii era suficient dovedirea
disproporției de valoare dintre contraprestații la momentul încheierii actului juridic.
În actuala reglementare viziunea legiuitorului cu privire la leziune s-a schimbat
complet. După cum rezultă din conținutul art. 1206 din noul Cod civil, care enumeră viciile
de consimțământ, leziunea a fost pentru prima dată reglementată ca fiind un viciu de
consimțământ de aplicabilitate generală3.
Observăm că în cuprinsul art. 1221 din noul Cod civil, în cadrul căruia găsim
definită leziunea, legiuitorul face o distincție între leziunea aplicabilă în cazul contractelor
încheiate de majori și leziunea aplicabilă contractelor încheiate de minori, instituindu-le
condiții diferite de aplicare.
Referindu-se la situația majorilor, art. 1221 alin. 1 prevede că „există leziune
atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de
lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o
prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea
propriei prestații”.
După cum reiese din cuprinsul textului legal, în cazul majorilor, legiuitorul a optat
pentru concepția subiectivă cu privire la impreviziune. Așadar, pentru a face dovada
leziunii în cazul contractelor încheiate de majori, nu este suficient a se face doar dovada
existenței unei disproporții între prestațiile părților, ceea ce ar reprezenta elementul
obiectiv, ci este necesar a se dovedi și elementul subiectiv, respectiv că cealaltă parte a
încheiat contractul profitând de starea în care se găsea cocontractantul său.
1
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Vol. 2, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007, p. 238.
2
P. Vasilescu, op. cit., p.351.
3
E. Mihai, Principiul echilibrului contractual în noul Cod civil şi în dreptul consumului, în Revista
Pandectele Române, nr. 1/2013 accesată on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011225&Info=RG9jSWQ9MTA4OTMmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MTQmaGl0cz0xMTBk
KzExMGYrMTExNisxMTE3KzExMmErMTEyZisxMWIwKzExYjIrMTFiNysxMWJiKzExY2MrMTFjZCs
xMWNlKzExZDIr;
222
Elementul subiectiv, al profitării de starea cocontractantului, trebuie să se

circumscrie uneia dintre cele trei situații enumerate de legiuitor: starea de nevoie, lipsa de
experiență ori lipsa de cunoștințe. Credem că enumerarea făcută de legiuitor este una
limitativă astfel că nu poate fi extinsă și la alte situații în care una dintre părți ar fi putut
profita de starea celeilalte. Spre exemplu dacă una din părți ar profita de starea de bucurie a
celeilalte (aflarea neașteptată a unei vești bune) și ar convinge-o să încheie un contract în
care prestațiile ar fi în mod considerabil disproporționate, acesta nu ar putea fi anulat
pentru leziune.
În literatura de specialitate s-a subliniat1 necesitatea realizării unei demarcații între
starea de nevoie care exploatată duce la asimetria prestațiilor atrăgând anularea
contractului pentru leziune, și starea de necesitate care, de asemenea exploatată de
cocontractant, poate atrage anularea contractului pentru violență, ca viciu de consimțământ,
conform art. 1218 din noul Cod civil.
Potrivit textului legal pre-citat, contractul încheiat de partea aflată în stare de
necesitate, nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare. A
fost dat2 drept exemplu în acest sens, acceptarea făcută de căpitanul vasului de a plăti o
sumă exorbitantă pentru remorcare, în condițiile în care nava se afla în dificultate.
Starea de necesitate nu este definită în Codul civil, în schimb o definiție a acesteia
se regăsește la art. 20 alin. 2 din noul Cod penal. Conform acestuia, starea de necesitate
presupune un pericol imediat care amenință viața, integritatea corporală sau sănătatea, ori
un bun important, ori un interes general.
Așadar starea de necesitate presupune, de regulă, intervenția unui eveniment extern
care pune în pericol imediat valorile amintite mai sus. Partea lezată încheie contractul sub
imperiul temerii provocate de iminența producerii unei vătămări asupra respectivelor
valori, astfel că acceptă condiții contractuale mai oneroase. De asemenea cocontractantul
său, speculând starea persoanei amenințate, urmărește să obțină un profit ce excedă celui ce
ar putea fi obținut în mod normal în contracte similare.
1
C. T. Ungureanu, Reflecţii.... op. cit. p. 28.
2
223
Starea de nevoie la care face referire art. 1221, presupune exploatarea unor nevoi de
natură economică, precum starea de nevoie financiară în care se găsește o persoană 1. Starea
de nevoie nu presupune ca prin nesatisfacerea ei să fie puse în pericol valori precum viața,
integritatea corporală sau sănătatea, cum se întâmplă în cazul stării de necesitate. Dacă
lipsurile financiare ale părții ar amenința astfel de valori, contractul ar fi anulabil pentru
violență iar nu pentru leziune. Starea de nevoie poate să presupună atât nevoi financiare
care urmăresc satisfacerea unor valori fundamentale precum viața, integritatea corporală,
sănătatea sau dreptul de proprietate, dar poate să vizeze și alte nevoi financiare (spre
exemplu vânzarea unor bunuri la un preț mult diminuat pentru a obține lichidități și a
preveni intrarea în insolvență). În prima ipoteză, diferența dintre starea de nevoie și stare
de necesitate este una de intensitate. Dacă în cazul stării de necesitate este amenințată
însăși existența respectivelor valori, în cazul stării de nevoie acestea doar nu se pot
manifesta plenar.
Sub aspect subiectiv starea de necesitate cauzează victimei o temere care o
determină să încheie actul juridic în condiții mult mai oneroase decât în condiții normale.
În cazul stării de nevoie actul este încheiat nu datorită temerii provocate de această stare ci
din motive economico-financiare2.
În cazul contractelor încheiate de minori, legiuitorul a optat pentru aplicarea
teoriei obiective în vederea stabilirii condițiilor de existență a leziunii, probabil pentru a
asigura o protecție sporită acestei categorii de persoane3. Conform art. 1221 alin. 3 Cod
civil (2009), există leziune în cazul acestora „atunci când minorul își asumă o obligație
excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract
ori la ansamblul circumstanțelor.” Așadar pentru ca un act încheiat de un minor să fie
1
C. T. Ungureanu, op. cit., p. 28
2
A. Lisievici, C. Tăbîrţă, Discuţii privind viciul de consimţământ al violenţei în raporturile dintre
profesionişti. Încadrearea violenţei economice, în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 9/2013,
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11013184&Info=RG9jSWQ9MTEzOTAmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NDUmaGl0cz1jZitiMz
MrYzNjK2QzZCtkNTcrZGY0K2U0MStlYTErZWI2K2VjZCtlZmMrZjJlK2YzYStmNjkrZjkwKzE1OTkrM
WY5YSsxZmIxKzIwYjArMjBkNisyMTEyKzIxNWMrMjFhMSsyMWFlKzIxYmMrMjFkOCsyMWRlKzIy
MWQrMjI3NysyMmM2KzIyZjArMjJmYisyMzBmKzIzMzkrMjM0YSsyMzZkKzIzOTYrMjNhYysyNGI4
KzI0ZDErMjRmNysyNTA0KzI1ZjYrMjYwNysyNjc3Kw==;
3
D. Chirică, Leziunea-Între reglementarea vechiului şi noului Cod civil, în revista Studia Iurisprudenţia, nr.
4/2013, pct. 36, disponibilă on -line la adresa:
http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=574#_ednref30;
224
lezioanr, este suficient ca obligația asumată de acesta să fie excesivă, fără a mai fi necesar
a se verifica dacă cocontractantul a profitat de stare de nevoie sau de lipsa de cunoștințe ori
de experiență a minorului.
Deși textul ante-menționat are o formulare generală, părând a se aplica tuturor
categoriilor de acte juridic încheiate de minori, față de condițiile de validitate impuse de
lege în privința actelor încheiate de aceștia, se impun anumite precizări.
La fel ca și în vechea reglementare, și în cea prezentă, legiuitorul a instituit o serie
de dispoziții de protecție a minorului, statuând că anumite acte juridice, pentru valabilitatea
lor, trebuie încheiate de minor, cu încuviințarea ocrotitorului legal sau cu autorizarea
instanței de tutelă. Pentru a putea vorbi de leziune în cazul minorului, actul lezionar trebuie
să poată fi încheiat singur de acesta, fără a fi necesară vreo încuviințare sau autorizare,
întrucât actele încheiate cu nesocotirea respectivelor formalități, după cum statuează art. 44
alin. 1 din noul Cod civil, sunt anulabile „chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu.” În
situația în care actul lezionar, intrând în categoria actelor pentru care este necesară
încuviințarea ocrotitorului legal, ar fi încheiat având respectiva încuviințare, anularea lui
pentru leziune, s-ar putea cere doar în condițiile art. 1221 alin. 1 din noul Cod civil,
urmând ca verificarea îndeplinirii condițiilor leziunii să se facă prin raportare la persoana
ocrotitorului legal.
Întrucât actele pe care minorul le poate încheia singur sunt relativ puține, în
continuare vom realiza o trecere în revistă a acestora prin raportare la capacitatea de
exercițiu a minorilor.
Din coroborarea dispozițiilor art. 43 alin. 3 și art. 44 alin. 1 Cod civil (2009),
rezultă că minorul lipsit de capacitate de exercițiu (sub 14 ani) poate încheia singur doar
actele de conservare și actele de dispoziție de valoare redusă1. În cazul celor din urmă nu se
poate pune problema aplicării leziunii având în vedere că, prin definiție, acestea au o
valoare derizorie deci nu pot cauza un dezechilibru patrimonial. În concluzie, în cazul
minorilor lipsiți de capacitatea de exercițiu, doar actele de conservare, încheiate de către
aceștia singuri, pot fi atacate pentru leziune.
1
C. T. Ungureanu, Drept civil... op. cit. p. 77;
225
Deși în literatura de specialitate s-a exprimat opinia1 că actele juridice de

conservare încheiate de către minori nu sunt susceptibile de a fi atacate pentru leziune,
întrucât un asemenea act este întotdeauna util, împărtășim opinia contrară 2, în sensul că pot
exista anumite situații în care un act de conservare poate avea un caracter lezionar, cum ar
fi ipoteza în care costurile încheierii actului ar fi exagerate față de valoarea bunului cu
privire la care s-au luat măsurile conservatorii.
În privința minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă, din coroborarea
prevederilor art. 41 alin. 3 cu cele ale art. 44 alin. 1 Cod civil (2009), rezultă că aceștia pot
să încheie singuri atât actele pe care le pot încheia minorii lipsiți de capacitate de exercițiu
cât și actele de administrare care nu îi prejudiciază.
Suntem de acord cu opinia3 exprimată în literatura de specialitate, în sensul că
pentru minorii care au dobândit capacitatea de exercițiu deplină, fie prin căsătorie fie prin
recunoașterea ei anticipată, ipoteze reglementate la art. 39 și 40 din noul Cod civil,
stabilirea caracterului lezionar al unui contract urmează a se face prin raportare la
prevederile art. 1221 alin. 1 și nu în condițiile alin. 3 ale aceluiași articol.
Sancționarea leziunii. Actuala reglementare, la art. 1222 Cod civil (2009), prevede
trei remedii ale contractului lezionar4: anularea contractului, reducerea obligațiilor celui
lezat cu valoarea daunelor interese la care ar fi îndreptățit, și adaptarea contractului.
În cazul majorilor acțiunea în anulare poate fi admisă doar dacă leziunea depășește
jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului prestația promisă
sau executată, disproporție care trebuie să subziste până la data formulării acțiunii.
În cazul minorilor nu s-a pus condiția ca disproporția dintre prestații să fie de cel
puțin jumătate, astfel că revine instanței să analizeze dacă obligația asumată de minor este
excesivă prin raportarea la stare sa patrimonială, la avantajele obținute din contract ori la
ansamblul circumstanțelor.
În situația în care partea lezată optează pentru anularea contractului, se pune
problema de a ști dacă aceasta are dreptul și la daune-interese. La o primă vedere art. 1257
Cod civil (2009), pare să dea dreptul la a pretinde daune interese doar părții care a obținut
1
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 151, nota 1;
2
D. Chirică, op. cit., pct. 17;
3
Idem, pct. 34
4
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit.(2013), p. 521.
226
anularea actului pe motiv de violență sau dol, textul vorbind explicit doar de dreptul de a
pretinde respectivele daune în ipoteza celor două vicii de consimțământ. Așa cum s-a
subliniat în doctrină1, dreptul de a pretinde daune-interes rezidă din aceea că în structura
celor două vicii de consimțământ există și a un element obiectiv (manoperele dolozive
respectiv actele de violență) care justifică angajarea răspunderii civile delictuale a
cocontractantului. Se pune întrebarea de a ști, dacă, conduita contractuală a cuiva care
profită de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a cuiva, poate
angaja răspunderea sa delictuală. Credem că da, întrucât o astfel de conduită este contrară
bunei-credințe impusă de art. 1170 Cod civil (2009), ca o obligație a părților ce trebuie să
guverneze încheierea contractului. Încălcându-se o regulă de conduită impusă de lege,
conform art. 1349 alin. 1 Cod civil (2009), poate fi angajată răspunderea delictuală a
persoanei respective. În situația minorilor, unde leziunea presupune doar existența unui
dezechilibru între prestații, prin asumarea unei obligații excesive a minorului, pot fi
imaginate situații în care conduita cocontractantului este conformă bunei-credințe, însă, cu
toate acestea, se produce un dezechilibru contractual. Într-o astfel de situație partea lezată
nu are dreptul de a pretinde și daune interese.
Cealaltă opțiune pe care o are partea lezată este aceea de a cere reducerea
obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită. După cum s-a
subliniat2, față de modul explicit de redactare al art. 1222 alin. 1 Cod civil (2009), partea
lezată poate doar să ceară reducerea propriei sale obligații fără a putea pretinde
augmentarea prestației cocontractantului său. Ca atare, în situația în care obligația
contractuală a părții lezate este una indivizibilă, aceasta nu poate opta decât pentru
anularea contractului.
În ceea ce ne privește considerăm formularea textului legal ca fiind una incompletă,
susceptibilă de a naște inechități. Astfel, în situația în care leziunea este de mai puțin de
jumătate din valoarea contractului, majorul poate opta doar pentru reducerea propriilor sale
obligații, fiindu-i oprită opțiunea de a cere anularea contractului. De asemenea, față de
formularea aleasă de legiuitor, posibilitatea de a cere reducerea obligației sale o are doar
partea lezată care și-a asumat o obligație divizibilă (a da o sumă de bani) fiind imposibil a
1
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 144 şi p. 149.
2
D. Chirică, op. cit., pct. 43-44
227
se dispune reducerea unei obligații, dacă aceasta are un caracter indivizibil (predarea unui
bun individual determinat). Credem că nu există nici o rațiune pentru a institui un regim
juridic diferit al leziunii în funcție doar de caracterul divizibil sau nu al obligației asumate
de partea lezată, astfel că apreciem ca fiind deficitară formularea textului legal.
Adaptarea contractului poate avea loc, potrivit alin. 3 al art. 1222 Cod civil (2009),
doar la inițiativa părții avantajate care, dacă dorește păstrarea contractului trebuie să ofere
fie o reducere a propriei creanțe fie o majorare a obligațiilor sale, notificând în acest sens
partea lezată după procedura reglementată la art. 1213 pentru viciul de consimțământ al
erorii.
3.2.2. Asemănări între impreviziune și leziune

a). Principala asemănare dintre impreviziune și leziune o reprezintă faptul că
ambele presupun existența unui dezechilibru contractual. Astfel, impreviziunea presupune
ca una dintre obligații să devină excesiv de oneroasă încât obligarea debitorului la
executarea acesteia să apară ca fiind vădit injustă. În cazul leziunii, dezechilibrul
contractual e cauzat fie de faptul că partea, care a profitat de situația cocontractantului său,
stipulează în favoarea sa o obligație considerabil mai mare, fie de faptul că minorul își
asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială ori la avantajele pe care
le obține.
Observăm că atât în cazul impreviziunii cât și în situația leziunii asupra minorilor
legiuitorul a folosit adjectivul „excesiv” pentru a caracteriza obligația părții afectate:
„executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă” în cazul impreviziunii, respectiv
minorul își asumă „o obligație excesivă”. Urmare a folosirii aceluiași adjectiv, pentru a
cuantifica dezechilibrul contractual ar rezulta că dacă o anumită disproporție dintre
prestații poate fi caracterizată ca „excesivă” în cazul leziunii, ar trebui să fie considerată ca
„excesivă” și în situația impreviziunii.
Folosul practic al acestei observații s-ar fi acela că s-ar putea utiliza concluziile
doctrinare și jurisprudențiale la care s-ar ajunge în vederea determinării caracterului
excesiv al unei obligații lezionare, pentru a putea fi transpuse și în cazul impreviziunii.
b). Sub aspect sancționator, atât impreviziunea cât și leziunea, pot să aibă aceleași
efecte asupra contractului. Astfel o primă soluție posibil a fi adoptată în cazul
228
impreviziunii, o reprezintă adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între

părți pierderile și beneficiile. Practic se urmărește refacerea cadrului contractual prin
restabilirea echilibrului inițial ce exista între prestații. În situația leziunii, echilibrarea
contractului poate avea loc fie prin reducerea obligațiilor asumate de partea lezată, conform
tezei statuate la art. 1222 alin. 1, fie prin acceptarea ofertei făcute de partea avantajată în
sensul reducerii creanței sale sau, după caz, prin majorarea obligației acesteia, în condițiile
stabilite de art. 1222 alin. 3 din noul Cod civil.
Cealaltă sancțiune care poate intervenii în caz de leziune, o reprezintă anularea
contractului, ceea ce presupune desființarea acestuia cu efect retroactiv și repunerea
părților în situația anterioară încheierii actului lezionar. Același efect îl poate avea și
impreviziunea. După cum prevede art. 1271 alin.2 lit. b) în caz de impreviziune, pe lângă
adaptarea contractului, instanța poate să dispună și încetarea contractului stabilind
momentul și condițiile în care să intervină aceasta. Nimic nu se opune, ca instanța să
stabilească ca părțile să își restituie prestațiile executate, repunându-le practic în situația
anterioară încheierii contractului, similar situației anulării acestuia.
3.2.3. Deosebiri între impreviziune și leziune

a). Dacă dezechilibrul dintre prestații reprezintă principala asemănare între cele
două instituții, momentul la care intervine acest dezechilibru, reprezintă, de asemenea,
principalul element de diferențiere a celor două.
În situația leziunii, încă de la momentul formării contractului există o disproporție
între obligațiile asumate de părți. În schimb, în cazul impreviziunii, contractul se naște
echilibrat însă, pe parcursul executării acestuia, ca urmare a survenirii unor evenimente
excepționale, se produce un dezechilibru între prestațiile părților1.
Raportat la același criteriu de demarcare - momentul producerii dezechilibrului
între prestațiile părților - în literatura juridică franceză2 se vorbește despre leziunea „a
1
S. Neculaescu, Leziunea-viciu de consimţământ sau dezechilibru contractual?, în Revista Română de Drept
Privat, nr. 3/2010, accesată on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011592&Info=RG9jSWQ9ODQxOSZJbmRleD1EJTN
hJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZnJldmlzdGUlMmZpbmRleCZIaXRDb3VudD03JmhpdHM9MTAyNysxMDJj
KzEwMmQrMTAyZSsxMDMzKzEwM2IrMTA0NCs=
2
B. Margo, op.cit. p. 5;
229
posteriori”, care prezintă caracteristici particulare, ce o deosebesc de leziunea inițială și, în

același timp, nu permit confundarea ei cu impreviziunea.
S-a considerat că suntem în situația unui caz de leziune „a posteriori”, atunci când,
dezechilibrul contractual se produce între momentul exprimării manifestării de voință a
părților și momentul formării definitive a contractului. O astfel de situație ar fi atunci când
părțile încheie un contract sub condiție suspensivă. La momentul exprimării voinței de a
contracta, prestațiile acestora erau echilibrate, însă între acest moment și momentul
împlinirii condiției se produce un dezechilibru1.
Un alt caz de leziune „a posteriori”, ar fi atunci când dezechilibrul intervine înainte
ca manifestările de voință ale părților să se reunească. Exemplul dat este cel al unei
persoane care face o promisiune de a vinde sau de a arenda un imobil, însă destinatarul
promisiunii nu s-a decis încă, a o accepta sau nu, și nici nu încheie o promisiune de
cumpărare sau de preluare în arendă, iar între cele două momente intervine un eveniment
neprevăzut, care face ca între contra-prestații să apară un dezechilibru semnificativ. În
această situație, nu se poate considera că dezechilibrul produs este rezultatul unui viciu de
consimțământ întrucât promitentul și-a exprimat voința de a contracta în condiții normale.
De asemenea, nu s-ar putea vorbi de impreviziune, întrucât, la momentul produceri
dezechilibrului, contractul nu este încă pe deplin format2.
O altă ipoteză avută în vedere, pentru a analiza leziunea „a posteriori”, este aceea în
care, deși voința părților s-a întâlnit și este clar exprimată, încheierea valabilă a
contractului depinde de îndeplinirea unei formalități impuse de lege. Între momentul
întâlnirii celor două manifestări de voință, și momentul îndeplinirii formalităților, se
produce un eveniment neprevăzut care face ca echilibrul contractual avut în vedere în
momentul întâlnirii celor două manifestări de voință, să nu mai existe. Exemplele avute în
vedere sunt cele ale contractelor pentru valabilitatea cărora este cerută forma autentică.
Înainte de a prezenta concluzia la care s-a ajuns în dreptul francez cu privire la
sancțiunea ce s-ar putea aplica în caz de leziune „a posteriori”, trebuie precizat, că dreptul
francez nu recunoștea aplicabilitatea leziunii, conform art. 1118 Cod civil francez (în
numerotarea anterioară anului 2016), decât cu privire la anumite persoane sau la anumite
1
Idem, p 10;
2
Idem, p. 13-14.
230
contracte, respectiv în privința incapabililor, ori în ipoteza contractului de vânzare de

imobile, când leziunea vizează mai mult de 7/12 din prețul imobilului, sau în caz de partaj,
când lotul unuia dintre copărtași este diminuat cu mai mult de un sfert1.
Sub aspect teoretic, pentru ipoteza promisiunii de vânzare a unui imobil, s-a
considerat2 că ar trebui admisă anularea contractului pentru leziune „a posteriori” atât timp
cât este admisă anularea pentru leziune, în situația contractului sinalagmatic de vânzare a
unui imobil. Argumentele aduse au fost acelea, că obligarea promitentului vânzător la
încheierea vânzării, ca urmare a acceptării ofertei de către cealaltă parte, ar fi injustă
avându-se în vedere disproporția frapantă dintre prestații. În plus, anularea contractului nu
ar fi în contradicție cu principiul „pacta sunt servanda”, fiindcă până la momentul în care
intervine leziunea, ne-am afla în fața unui act juridic imperfect căruia îi lipsește unul din
elementele indispensabile. Întrucât, până în momentul intervenirii leziunii, cealaltă parte nu
îți asumase vreo obligație, o cerere de anularea a contractului nu ar putea fi asimilată cu o
denunțare unilaterală și nu ar veni în contradicție cu principiul stabilității contractelor. În
plus, atâta timp cât textul art. 1675 din Codul civil francez (în numerotarea anterioară
anului 2016), nu cuprinde nici o referire cu privire la momentul vânzării, când ar trebui
făcută estimarea celor două prestații, nimic nu s-ar opune ca această evaluare să vizeze data
acceptării promisiunii de vânzare3.
Inițial, jurisprudența a respins acțiunile având ca obiect anularea promisiunilor de
vânzare, pe motiv de leziune „a posteriori”, considerând că momentul ce trebuie avut în
vedere, este cel al încheierii promisiunii. Ulterior, printr-o decizie pronunțată în 1916,
Curtea de Casație a statuat că leziunea trebuie apreciată în funcție de momentul perfectării
vânzării, care este cel al acceptării promisiunii. Această soluție a fost consacrată și
legislativ în anul 1949 prin introducerea unui nou aliniat la art. 1674 din Codul civil
francez (în numerotarea anterioară anului 2016)4.
Față de faptul că actualul Cod civil a recunoscut atât leziunea, ca fiind un viciu de
consimțământ general aplicabil, cât și posibilitatea adaptării/încetării contractului pentru
motiv de impreviziune, distincția dintre leziunea „a posteriori” și leziunea propriu-zisă ori
1
Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, op.cit. p. 355.
2
B. Margo, op.cit. p. 20-22.
3
Idem, p. 30.
4
C.E. Zamşa, Teoria impreviziunii... op. cit., p. 15.
231
impreviziune, prezintă o utilitate practică mai mică, fiind evident că în toate ipotezele
vizate de leziunea „a posteriori”, echilibrarea contractului poate fi cerută apelând, după
caz, la una sau alta dintre cele două instituții.
b). Chiar dacă am evidențiat anumite asemănări sub aspectul regimului
sancționator, între impreviziune și leziune, în realitate, între cele două instituții, există sub
acest aspect diferențe importante.
În privința adaptării contractului, observăm că în cazul impreviziunii, rolul
determinant revine instanței de judecată, care practic, poate lua orice măsură în vederea
distribuirii echilibrate între părți a pierderilor și a beneficiilor. În cazul leziunii, actorii
principali sunt părțile. Astfel, partea lezată este cea care are alegerea între anularea
contractului și reducerea obligațiilor sale, fără a putea însă solicita și augmentarea
obligațiilor celeilalte părți. De asemenea, doar în situația în care, partea, care a profitat de
pe urma leziunii, face o ofertă echitabilă de reducere a propriei creanțe, sau de majorare a
obligațiilor sale, instanța poate menține contractul, adaptându-l în sensul ofertei făcute.
Celălalt remediu, pe care îl poate alege instanța, în situația survenirii unei situații
de impreviziune, îl reprezintă încetarea contractului, la momentul și în condițiile stabilite.
Spre deosebire de situația leziunii, unde, în ipoteza în care se dispune anularea
contractului, efectele nulității sunt stabilite de lege - fiind de principiu că desființarea
actului are loc cu efect retroactiv, că sunt desființate și actele subsecvente, iar părțile sunt
repuse în situația anterioară, conform art. 1254 din noul Cod civil - observăm că în cazul
impreviziunii revine instanței dreptul de a stabili toate aceste aspecte.
c). O altă diferență dintre cele două instituții, ține de însăși natura lor. Astfel,
leziunea, reprezentând o alterare a voinței interne, împiedicând nașterea validă a
contractului1. Ca atare, nu se poate vorbi despre vreo forță obligatorie a acestuia. În cazul
impreviziunii, ne aflăm în prezența unui contract perfect valabil și care se bucură de forța
obligatorie conferită de art. 1270 din noul Cod civil. Producerea evenimentului neprevăzut,
care rupe echilibrul contractul inițial, face ca impreviziunea să devină o cauză justificativă
de neexecutare a contractului și care totodată impune identificarea unor remedii pentru
salvgardarea acordului de voință inițial al părților.
1
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit.(2013), p.491.
232
3.3. Eroarea
3.3.1. Reglementarea erorii în vechiul și noul Cod civil
Fără a aduce a aduce o schimbare radicală de optică, precum în cazul leziunii,
reglementarea erorii în noul Cod civil conține câteva elemente de noutate.
Așa cum s-a arătat,1 având ca sursă de inspirație prevederile art. 1429-1433 din
Codul civil italian, noua reglementare a erorii nu mai utilizează distincțiile clasice,
moștenite din dreptul roman, pe filieră franceză, între eroarea-obstacol, eroarea-viciu de
consimțământ și eroarea indiferentă. În vechea reglementare, eroarea-obstacol, ce putea
cădea fie asupra naturii acului juridic – error in negotio -, fie asupra identității obiectului
actului juridic – error in corpore -, era sancționată cu nulitatea absolută a actului încheiat.
Eroarea - viciu de consimțământ, care la rândul ei putea viza substanța obiectului actului
juridic – error in substantiam - sau identitatea ori calitățile persoanei contractante – error
in personam -, era sancționată cu nulitatea relativă. Eroarea indiferentă, întrucât nu avea
nici o consecință asupra formării actului sau asupra efectelor sale, nu era însoțită de vreo
sancțiune2.
În actuala reglementare, legiuitorul a simplificat lucrurile, împărțind eroarea, în
funcție de consecințele sale, între eroarea esențială și eroarea indiferentă 3. Au fost incluse
în categoria erorii esențiale, atât situațiile de eroare, care în vechea reglementare erau
considerate ca fiind erori-obstacol, cât și situațiile care erau apreciate ca fiind erori-viciu de
consimțământ, astfel că, în prezent, conform art. 1207 alin. 2 din noul Cod civil, este eroare
1
L. M. Harosa, M. Mocanu, Câteva consideraţii cu privire la eroare în cazul vânzării având ca obiect
operele de artă, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 12/2013, disponibilă on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11013484&Info=RG9jSWQ9MTE2NzYmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9NzEmaGl0cz02KzExNy
sxMjUrMTVlKzE2Nys5MWYrOTVkKzk3ZCthZWIrY2I5K2NiZCtjYmYrY2M0K2NjZStjZDMrY2RjK2N
lNytjZWIrZDA1K2Q2MitkYTIrZGI3K2RkZStkZWQrZTAxK2UwYStlMjMrZTY0K2VlNitmOTcrZmU5K
2ZmZCsxMDFmKzEwZjYrMTE0MysxMjMwKzEyM2YrMTNhNSsxM2M3KzE0MGIrMTQxZCsxNDJk
KzE0NDArMTQ0NSsxNDRhKzE0YjErMTRiYSsxNGU3KzE1MzkrMTU3NysxNWFjKzE1ZDErMTYxO
CsxNjI2KzE3YzQrMTdmMCsxOTAwKzE5MGIrMTljMisxYTMzKzFhNDErMWE3OSsxYTgyKzFhYjEr
MWFjNisxYWM3KzFhYzgrMWFjOSsxYWNhKzFhY2IrMWFkNSs=
2
G. Beleiu, op. cit., p. 156-157.
3
G . Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135.
233
esențială, fiind un viciu de consimțământ, atât error in substantiam și error in personam

cât și error in negotio și error in corpore1.
Alineatul al treilea al art. 1207, pune capăt discuțiilor doctrinare de până în prezent
cu privire la inadmisibilitatea2 sau recunoașterea fără rezerve a erorii de drept ca viciu de
consimțământ3, ori acceptarea ei numai cu privire la normele supletive de drept4. Credem,
alături de alți autori5, că în prezent eroarea de drept trebuie a fi recunoscută ca viciu de
consimțământ, indiferent de caracterul normei asupra căruia părțile s-au aflat în eroare.
Păstrând linia tradițională6, și actuala reglementare condiționează anularea
contractului pentru eroare de caracterul scuzabil al acesteia, statuând la art. 1208 alin. 1 că,
un contract nu poate fi anulat, dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu o diligență rezonabilă.
După cum reiese din formularea textului legal, în aprecierea caracterului scuzabil al
erorii, legiuitorul a folosit un criteriu mixt, subiectiv și obiectiv. Astfel, utilizarea sintagmei
„după împrejurări” sugerează ideea unui criteriu subiectiv, in cadrul căruia urmează a se
ține cont de elementele referitoare la contractul analizat, cum ar fi: personalitatea
contractanților, pregătirea lor profesională, vârsta, experiențe de viață, condițiile de loc și
de timp în care a avut loc negocierea contractului, etc. De asemenea, expresia „diligențe
1
C. Todică, Particularităţi ale reglementării viciilor de consimţământ în actualul Cod civil. Privire
comparativă cu dispoziţiile Codului civil anterior.Soluţii de practică judiciară europeană, în Revista
Pandectele Române, nr. 10/2014, disponibilă on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11014206&Info=RG9jSWQ9MTIzODMmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MyZoaXRzPTEzZCs5O
TQrYTAxKw ; C. Tăbîrţă, Despre eroarea- viciu de consimţământ in noul Cod civil (I), în Revista Română
de Drept al Afacerilor, nr. 5/2013, disponibilă on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012666;
2
A. Ionascu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 83.
3
J, Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în revista Dreptul nr. 8/1992, p.40; I.
Deleanu, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, în revista Dreptul nr. 7/2004, p. 39; D Cosma, Teoria
generală a actului juridic civil, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 162.
4
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. V, Ed. Tipografia Naţională,
Iaşi, 1903, p. 53; E. Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994, p. 42.
5
B. Ionescu, Eroarea-viciu de consimţământ în lumina dispoziţiilor Noului Cod civil, în Revista Română de
Drept Privat, nr. 5/2008 disponibilă on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011862&Info=RG9jSWQ9NTY2MCZJbmRleD1EJTN
hJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZnJldmlzdGUlMmZpbmRleCZIaXRDb3VudD03MiZoaXRzPTErMiszKzQrM
WErMTk5KzE5YSsxOWUrMTlmKzFhMCsxYTQrMWFkKzRjNCs0YzYrNGQxKzRkMys1NWIrNTVkK
zU2Nis1NmQrNTZlKzU2Zis1NzQrNThlKzY3ZSs2ODIrNjg1KzY5Mys2OTUrNjllKzY5Zis2YTErYWQ2
K2FlMithZTcrYWViK2FmOStmMDArZjAzK2YwYStmMTErZjE1K2YxYitmMjErZjMyKzIxZmUrMjFm
ZisyMjBlKzIyMGYrMjIxMCsyMjJkKzIyM2YrMmI1ZisyYjY2KzJiNjcrMmI2OCszMDcxKzMwNzQrMzA
4MiszMDg0KzMzZjkrMzNmZiszNDA3KzM0MGUrMzQxMSszNDJlKzNiMDErM2IxOSszYjFhKzNiMW
IrM2IxYyszYjJkKw==
6
D. Chirică, Eroarea, viciu de consimţământ în materie contractuală, în Revista Dreptul nr. 7/2005, p. 10
234
rezonabile”, trimite la un criteriu obiectiv, unde eforturile depuse de părți pentru a înțelege
drepturile și obligațiile care și le asumă, urmează a fi apreciate după modul de
comportament al unui persoane, ce dă dovadă de o prudență și o diligență medie1.
3.3.2. Asemănări și deosebiri între viciul de consimțământ al erorii și

impreviziune
Un prim punct comun al impreviziunii și al viciului de consimțământ al erorii
constă în faptul că ambele presupun o receptare greșită a realității. Astfel, în cazul erorii,
receptarea greșită a realității cade asupra unuia dintre elementele esențiale ale contractului
enumerate în cuprinsul art. 1207 alin. 2 Cod civil (2009). În cazul impreviziunii, receptarea
greșită a realității se rezumă la ignorarea faptului că, pe parcursul executării contractului,
poate intervenii o schimbare a circumstanțelor care să transforma executarea acestuia în
una excesiv de oneroasă.
Cea de a doua asemănare dintre cele două, vizează consecința posibilă pe care o pot
avea asupra contractului, atât eroare, cât și impreviziune, și anume ambele pot duce la
adaptarea acestuia. Astfel, în cazul erorii, art. 1213 alin. 1 prevede că „dacă o parte este
îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că
dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea
îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a
înțeles această din urmă parte.” De asemenea, în cazul impreviziunii, adaptarea
contractului se poate produce fie ca urmare a acordului părților, în etapa negocierii, fie
poate fi dispusă de instanță în etapa judiciară.
Pe lângă aceste puncte comune, impreviziunea și eroarea prezintă o serie de
trăsături specifice care fac cele două instituții a fi inconfundabile.
1
C. Tăbîrţă, Despre eroarea- viciu de consimţământ in noul Cod civil (II), în Revista Română de Drept al
Afacerilor, nr. 6/2013, accesată on-line la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012954&Info=RG9jSWQ9MTExNjUmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MTE1JmhpdHM9MiszK
zQrNSsxZithMythNCthNStiOCtjMitjNSsxOWIrMTljKzE5ZCsxYTYrMWI3KzFiYSsxYmMrMWNmKzFk
MCsxZGMrMWRkKzFkZSsxZGYrMWY2KzYyNys2MjkrNjM0KzYzNis2NWErNjVkKzY2Nis2NzkrNjh
mKzY5MCs2OTErNjkyKzY5Yys4NzMrODc3Kzg3OSs4N2MrODgzKzg4ZitjMjcrYzJhK2MzMStjMzIrYz
MzK2MzNCtjM2ErYzNkK2M0MitjNDUrYzYwKzEyMDMrMTIwYysxMjBmKzEyMTErMTIxYisxMjFm
KzEyMjArMTIyMSsxM2EyKzEzYjArMTNiMysxM2I1KzEzYmYrMTNjMisxM2NiKzEzZGQrMTNlMCs
xM2UyKzEzZjMrMTU2NSsxNTc1KzE1NzYrMTU3NysxNTc5KzE1N2YrMTU4MisxNTg0KzE3MGYrM
TcxMisxNzE0KzE3MWUrMTcyNCsxNzJjKzE3M2ErMTc0MysxNzQ0KzE3NDUrMTc0NisxNzU0KzE3N
TkrMTc2YysxNzc3KzE3ODArMTc4MisxNzgzKzE3ODQrMTc4ZisxYTAwKzFhMDErMWEwMisxYTAz
KzFhMDcrMWEwZCsxYTFhKzFmZTYrMWZmZisyMDAwKzIwMDErMjAwMisyMDEyKw==
235
Astfel, chiar dacă reprezentarea greșită a realității reprezintă un punct comun al

impreviziunii și erorii, în cazul fiecăreia dintre cele două, aceasta vizează momente
diferite. În cazul erorii, reprezentarea greșită a realității se produce chiar în momentul
încheierii contractului, pe când, în cazul impreviziunii, acesta vizează un moment viitor,
cel al executări prestațiilor.
În privința efectelor, adaptarea contractului în cazul erorii și al impreviziunii
funcționează diferit. Astfel, în cazul erorii, după cum rezultă din prevederile art. 1213 Cod
civil (2009), adaptarea contractului funcționează într-un mod destul de rigid, în sensul că
partea care nu s-a aflat în eroare, pentru a evita anularea contractului, are doar opțiunea de
a executa contractul sau a declara că dorește să îl execute în varianta pe care partea aflată
în eroare declară că l-a înțeles. Spre deosebire de situația impreviziunii, unde instanței îi
revine ei rolul principal de a proceda la adaptarea contractului, în cazul adaptării pentru
eroare, rolul acesteia este unul pasiv, rezumându-se la a lua act de executarea, sau
acceptarea executării în sensul înțeles de partea aflată în eroare, cu consecința constatării
stingerii dreptului de a cere anularea contractului.
De asemenea, și celelalte efecte ale impreviziunii și erorii sunt diferite. Pe câtă
vreme eroarea dă dreptul la anularea contractului, cu consecința desființării acestuia cu
efect retroactiv și repunerii părților în situația anterioară, în cazul impreviziunii, încetarea
contractului produce efecte pentru viitor și, de regulă nu presupune o repunere a părților în
situația anterioară.
3.4. Impreviziunea și Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a

unor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite
3.4.1. Aspecte introductive
Am apreciat ca fiind utilă realizarea unei comparații între impreviziunea „de drept
comun”, reglementată la art. 1271 Cod civil (2009), și Legea nr. 77/2016, întrucât prin
Decizia nr. 623 din 25 octombrie 20161, Curtea Constituțională a stabilit că această lege
este constituțională numai în măsură în care instanța, sesizată cu aplicarea dispozițiilor
1
Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art.
6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017;
236
acestei legi, are posibilitatea de a verifica condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Totodată în cadrul considerentelor deciziei, Curtea analizează fundamentul juridic,
condițiile și efectele impreviziunii, cu referire la Codul civil anterior, însă subliniază că și
în actuala reglementare sunt aceleași.
Ulterior, printr-o serie de decizii prin care au fost respinse excepțiile de
neconstituționalitate ridicate cu privire la diverse articole din cuprinsul legii, Curtea a
explicat o serie de considerente din cuprinsul Deciziei 623/2016, decizii la care vom face
referire pe parcursul prezentării.
În cele ce urmează ne propunem ca, după o prezentare succintă a motivelor care au
dus la adoptarea acestei legi, modului în care a gândit inițial legiuitorul „darea în plată” a
imobilului ipotecat în favoarea creditorului în vederea stingerii creditului acordat, să
analizăm condițiile de aplicare ale legii nr. 77/2016 prin cheia de interpretare dată de
Decizia 623 din 25 octombrie 2016, verificând în ce măsură există elemente de diferențiere
între impreviziunea de „drept comun” și impreviziunea ce trebuie analizată în cazul
situațiilor vizate de Legea nr. 77/2016.
3.4.2. Premisele adoptării Legii nr. 77/2016

La data de 20.05.2015 era înregistrată la Biroul Permanent al Camerei Deputaților,
sub numărul 531, de către Grupul Parlamentar al Partidului Național Liberal, Propunerea
legislativă privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor
asumate prin credite, însoțită de expunerea de motive.
Conform acestora, legea își propunea să protejeze debitorii contractelor de credite
de abuzurile cesionarilor de creanță și să partajeze între creditor și debitor, într-un mod cât
mai echitabil, riscurile devalorizării bunului. Se dorea crearea unui mecanism prin care
predarea de către debitor, creditorului a imobilului aflat în proprietatea sa, ca urmare a
acordării de către acesta din urmă a unui contract de credit, să stingă integral obligația
debitorului. Darea în plată a fost văzută ca reprezentând o soluție echitabilă atât pentru
debitor cât și pentru creditorul care, la momentul acordării creditului, a considerat că
imobilul adus ca și garanție acoperă valoarea creditului acordat.
Apreciindu-se că „restabilirea echilibrului contractual înseamnă că, în situația unei
”crize a contractului”, părțile împart riscul”, darea în plată a fost văzută drept soluție
237
salvatoare atât pentru debitorul executat silit, care, pe lângă pierderea imobilului, risca să
fie condamnat în continuare la stingerea creanțelor restante, cât și pentru creditor care,
primind bunul în plată, îl poate introduce rapid în circuitul civil.
După un periplu legislativ destul de sinuos – proiectul suferind mai multe
modificări, fiind trimis, după o primă adoptare, spre reexaminare de Președintele României
- la data de 28.04.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 330 Legea 77/2016 privind
darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.
Încă anterior promulgării, în aprilie 2016, cu ocazia prezentării Raportului asupra
stabilității financiare, Guvernatorul Băncii Naționale a României acuza ante-menționata
inițiativă legislativă că ar reprezenta un risc sistemic intern sever la adresa sistemului
financiar-bancar întrucât „riscă să încalce dreptul de proprietate, să contrazică
fundamentele economiei de piață, să creeze instabilitate, incertitudine, cu toată suita de
probleme care derivă de aici”.
În lumea juridică reacțiile stârnite de apariția acestei legi au fost extrem de
puternice și contradictorii, iar, cu puține excepții1, opiniile exprimate au fost predominant
nefavorabile2. Criticile formulate au pornit chiar de la denumirea3 actului normativ în
cadrul căreia se folosește sintagma de „dare în plată”, în condițiile în care instrumentul
juridic reglementat de acesta a fost apreciat ca având o natură juridică diferită 4 de
1
G. Piperea, Despre constituționalitate Legii dării în plată (și despre unele neînțelegeri majore și
regretabile) publicată pe situ-ul Juridice, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/473401/despre-
constiuionalitatea-legii-darii-in-plata-si-despre-unele-neintelegeri-majore-si-regretabile.html (accesat la data
de 14.04.2017);
2
Spre exemplu: M. Avram, Si ce ar fi, dacă va mai fi legea dării în plată... publicat pe situ-ul Juridice,
disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/471327/si-ce-ar-mai-fi-daca-va-mai-fi-legea-darii-in-plata.html
(accesat la data de 14.04.2017); M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și
rațiunea dreptului, publicat pe situ-ul Juridice, disponibil la adresa https://www.juridice.ro/455084/despre-
legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-ratiunea-dreptului.html (accesat la data de 14.04.2017);
M. Nicolae, Legea dării în plată: lex autenthica sau lex simulata, publicat pe situ-ul Juridice, disponibil la
adresa: https://www.juridice.ro/471779/legea-darii-in-plata-lex-authentica-sau-simulata.html#_ftn2 (accesat
la data de 14.04.2017); L. Bercea, Instrumentele normative de protecție a consumatorului supraîndatorat
(Din nou) despre convergență și concurență normativă, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 5/2016,
pp. 15-24; R. Rizoiu, Tipic și atipic în Legea dării în plată, publicat pe situ-ul Juridice disponibil la adresa:
https://www.juridice.ro/464088/tipic-si-atipic-in-legea-darii-in-plata.html (accesat la data de 14.04.2017);
3
V. Stoica, Natura Juridică a dreptului de a stinge creanța bancarăipotecară și datoria corelativă, conform
Legii 77/2016 (Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie dar poate fi) în Legea dării în plată.
Argumente și soluții, ed. Hamangiu, București, 2016, p. 3 și urm.
4
F. I. Mangu, Despre natura juridică a dării în plată a imobilelor în vederea stingerii obligațiilor asumate
prin credite, în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 5/2016 accesată online la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11015648&Info=RG9jSWQ9MTM4NTgmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MTIyJmhpdHM9M2Er
238
modalitatea de stingere a obligațiilor descrisă de art. 1492 noul Cod civil, sau au vizat
însăși filozofia legii, caracterizată ca fiind „paranormală” ori că instituie in beneficiul
consumatorilor „un drept de tip nou,”1 argumentându-se totodată că o serie din prevederile
sale sunt neconstituționale2.
NWErNWIrYmErYmMrYmQrMTAwKzEwMisxMDMrMTM3KzEzOSsxM2ErMTdjKzE3ZSsxN2YrNjJk
KzYyZis2MzArNjUxKzY1Mys2NTQrNjY1KzY3Zis2ODErNjgyKzY4NSs2YmUrNmMwKzZjMSs2ZDkr
ODgyKzg4NCs4ODUrOGExKzhhMys4YTQrYTA1K2EwNythMDgrYWY2K2FmOCthZjkrYjAzK2IwNSti
MDYrYzI4K2MyYStjMmIrZDI0K2QyNitkMjcrZTIyK2UyNCtlMjUrZWRiK2VkZCtlZGUrMTAxYysxM
DFlKzEwMWYrMTAyZCsxMDJmKzEwMzArMTA0NCsxMDQ2KzEwNDcrMTA2MCsxMTM5KzExM2
IrMTEzYysxMWJhKzExYzkrMTFjYisxMWNjKzEzZDUrMTNkNysxM2Q4KzEzZWErMTQ1MisxNDU0
KzE0NTUrMTQ4MysxNDg1KzE0ODYrMTQ5NCsxNGFkKzE0YWYrMTRiMCsxNTZmKzE1NzErMTU
3MisxNWU1KzE1ZTcrMTVlOCsxNWVkKzE2YzErMTZjMysxNmM0KzE3ODgrMTc4YSsxNzhiKzE3Y
TIrMTdhNCsxN2E1KzE5OTcrMTk5OSsxOTlhKzFiYTQrMWJhNisxYmE3KzFiYmUrMWJjMCsxYmMx
KzFiZGYrMWJlMSsxYmUyKzFjNTIrMWM1NCsxYzU1KzFjYzQrMWNjNisxY2M3Kw== ; I. Sferdian,
Natura juridică a dării în platăa unor bunuri imobile în condițiile Legii nr. 77/2016, în Revista Română de
Drept Privat nr. 3/2016, accesată online la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11015920&Info=RG9jSWQ9MTQyMzEmSW5kZXg9R
CUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MjgmaGl0cz1kK2YrM
TArZmErMTBhKzEwYisxMTIrMTEzKzI1NCsyNTYrMjU3KzJmNysyZjkrMmZhKzMzMiszMzQrMzM1
KzMzOCszNGErMTEwNysxMTA5KzExMGErMWJiMisxYmI0KzFiYjUrMWNjMCsxY2MyKzFjYzMr;
1
M. Avram, Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin dare în plată: un fenomen juridic
paranormal, în Legea dării în plată. Argumente și soluții, ed. Hamangiu, București, 2016, p. 37.
2
St. Tîrnoveanu, Al. Iorgulescu, G. Tîrnoveanu, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri
imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Analiză comparativă a principalelor instituții
menționate în lege, drept comparat, respectiv a incidenței unui potențial control de constituționalitate, în
Revista Română de Drept Privat nr. 5/2016, p. 66-83; M. Livescu, Incidența normelor de drept al UE în
analiza neconstituționalității Legii dării în plată, publicat pe situ-ul Juridice, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/466478/incidenta-normelor-de-drept-al-ue-in-analiza-neconstitutionalitatii-legii-
darii-in-plata.html (accesat la data de 14.04.2017); C. Bîrsan, St. Tîrnoveanu, I. Crăciun Legea privind
"darea în plată" - examen critic al anumitor elemente de (ne)constituţionalitate şi (ne)convenţionalitate, în
Revista Română de Drept Privat nr. 5/2016 accesată online la adresa:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11016104&Info=RG9jSWQ9MTQ0MjQmSW5kZXg9RC
UzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MjgxJmhpdHM9NDU2
KzQ1Nys0NzUrNTM2KzU1MCs1NTErNTY4KzU2YSs1NmIrNjdjKzY3ZSs2N2YrNjg0KzY5OSs2YjMrN
mM3KzZjOSs2Y2ErNmRmKzc5MSs3OTMrNzk0KzdhYys4NGMrODRlKzg0Zis5OWYrOWFhKzlhYys5
YWQrOWNhK2IwMCtiMDIrYjAzK2IwYitiNGMrYjRlK2I0ZitiNWUrYzI4K2M0MCtjNDIrYzQzK2M2N
CtkMjkrZDM1K2QzNytkMzgrZGExK2RhMytkYTQrZWM2K2VjOCtlYzkrZjE0K2YxNitmMTcrZjRkK2
Y0ZitmNTArZjY2K2ZiMStmYjMrZmI0K2ZlNitmZTgrZmU5KzEwYWIrMTBhZCsxMGFlKzExMDQrM
TEwZisxMTExKzExMTIrMTEyYysxMWI5KzExYmErMTFjMSsxMWMzKzExYzQrMTIxYysxMjFlKzEy
MWYrMTMyNCsxMzI2KzEzMjcrMTNiYisxM2JkKzEzYmUrMTQ5MisxNDk0KzE0OTUrMTRhYysxNT
BhKzE1MGMrMTUwZCsxNWU0KzE1ZTYrMTVlNysxNjM0KzE2MzYrMTYzNysxNzgzKzE3ODUrMT
c4NisxN2E4KzE3YmMrMTdkOSsxN2RiKzE3ZGMrMTgwOSsxODBiKzE4MGMrMWE5ZSsxYWEwKzF
hYTErMWFjMSsxYWM2KzFhYzgrMWFjOSsxYWZiKzFhZmQrMWFmZSsxZGM4KzFkY2QrMWRjZis
xZGQwKzFkZTMrMWVkNCsxZWQ2KzFlZDcrMWVlOCsxZWVhKzFlZWIrMWZiOCsxZmJhKzFmYmI
rMWZjNisyMWUxKzIxZTMrMjFlNCsyMjMzKzIyNGUrMjI1MCsyMjUxKzIyNjkrMjI2YisyMjZjKzIyOG
MrMjI4ZSsyMjhmKzI4ZjErMjhmMysyOGY0KzI5MmQrMjkyZisyOTMwKzI5M2UrMjk0YysyOTRlKzI5
NGYrMmIwNisyYjA4KzJiMDkrMmM1YSsyYzVjKzJjNWQrMmQwMisyZDIwKzJkMjIrMmQyMysyZD
QzKzJlMjYrMmUyOCsyZTI5KzJlNzcrMmU5MSsyZTkzKzJlOTQrMmU5ZSsyZWI0KzJlZTYrMmVlOCs
yZWU5KzJmMmErMmYyYysyZjJkKzJmOGErMmY4YysyZjhkKzJmOTErMmZmMyszMDAxKzMwMD
MrMzAwNCszMDFiKzMwMzErMzAzMyszMDM0KzMxNDQrMzE0NiszMTQ3KzMxZDIr
239
Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 20161, prin care s-a admis
excepția de neconstituționalitate a unora din prevederile Legii nr. 77/2016, a fost apreciată
ca fiind o dovadă cu privire la „forța comunității juridice din România de a corecta un abuz
legislativ, apărând rațiunea de a fi a dreptului: asigurarea spațiului stabil și predictibil de
libertate și de siguranță a persoanei, precum și a armoniei sociale, potrivit criteriilor
echității”2, afirmându-se că după apariția deciziei, „Legea dării în plată devine o lege
„normală”3. Așa cum plastic s-a subliniat, atât prin soluțiile adoptate, cât și prin motivarea
acesteia decizia ante-menționată devine „o nouă lectură-obligatorie-a Legii dării în plată”4.
3.4.3. Mecanismul „dării în plată” prevăzut de Legea nr. 77/2016, anterior

pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016
Prin Legea 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, legiuitorul român a imaginat un mijloc juridic de stingere
a datoriilor izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare,
prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului. Legea, în forma adoptată
de Parlament, permitea transmiterea imobilului ipotecat către creditor, în vederea stingerii
datoriei, prin simpla manifestare de voință a debitorului, instanței de judecată, în caz de
neînțelegeri între aceștia, revenindu-i doar rolul de a verifica dacă, formal, debitorul a
respectat procedura prealabilă a notificării și dacă sunt întrunite cumulativ condițiile de
admisibilitate5 ale „dării în plată” enumerate la art. 4 alin. 1 din lege: .
„a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1),
astfel cum acestea sunt definite de legislația specială;
1
Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art.
6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017;
2
V. Stoica, O anomalie legislativă în „Legea dării în plată. Argumente și soluții”, ed. Hamangiu, București,
2016, p. VIII;
3
R. Rizoiu Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: Condițiile (constituționale ale) dării în plat,
în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017, p. 157;
4
V. Stoica O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în plată, în Revista Română de
Drept Privat, nr. 1/2017, p. 186;
5
I. C. Chiorean, Condițiile prevăzute de Legea 77/2016 pentru nașterea dreptului la stingerea creanței
bancare prin dare în plată, în „Legea dării în plată. Argumente și soluții”, ed. Hamangiu, București, 2016, p.
225-237.
240
b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul

în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca
Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi,
extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de
scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de
locuință;
d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru
infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.”
Potrivit art. 7 din lege, împotriva notificării transmise, creditorul putea formula
contestație în cadrul căreia apărările sale1 puteau viza fie faptul că notificarea transmisă nu
întrunea condițiile formale statuate la art. 5 din lege, fie faptul că, în ceea ce îl privește pe
consumator sau cu referire la creditul acordat, nu sunt întrunite vreuna dintre cele patru
condiții de admisibilitate reglementate de art. 4 alin. 1 din lege.
În situația în care creditorul nu formula contestație, dar nici nu se prezenta la notar
în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care, în schimbul predării
imobilului, se stingea întreaga datorie izvorâtă din contractul de credit, potrivit prevederilor
art. 8 din lege, debitorul putea cere instanței judecătorești să pronunțe o hotărâre prin care
să constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit și să dispună transmiterea
dreptului de proprietate către creditor.
Deși legea tace, din interpretarea coroborată a dispozițiilor sale reiese că, cu ocazia
soluționării cererii formulate potrivit articolului 8 din lege, instanța nu putea face alte
verificări decât cu privire la formularea unei notificări prealabile conforme și la întrunirea
condițiilor de admisibilitate enumerate la art. 4 alin. 12.
Întrucât condițiile de admisibilitate enumerate la art. 4 alin. 1 din lege presupuneau
doar o verificare a unor elemente formale ale contractului de credit - cum ar fi cuantumul
sumei împrumutate și scopul acordării împrumutului - sau referitoare la persoana
debitorului- dacă are calitatea de consumator și să nu fie condamnat penal pentru
1
M. A. Tănase, A.-M. Murgoci Luca, Contestația împotria notificării de dare în plată, prevăzută de art. 7
din Legea 77/2016, în „Legea dării în plată. Argumente și soluții”, ed. Hamangiu, București, 2016, p. 298-
300.
2
R. Stancu, Constatarea juridică a dări în plată și acțiunea în regres, în „Legea dării în plată. Argumente și
soluții”, ed. Hamangiu, București, 2016, p. 326-332.
241
infracțiuni în legătură cu creditul- rolul instanței, în viziunea legiuitorului, se reducea la

unul mai degrabă decorativ, aceasta nefiind abilitată să verifice, de la caz la caz, dacă se
justifică în funcție de datele concrete ale speței, aplicarea mecanismului „dării în plată”.
3.4.4. Metamorfozarea „dării în plată” în impreviziune, urmare a Deciziei nr.

623 din 25 octombrie 2016 a Curții Constituționale
Raționamentul Curții în a ajunge la concluzia că prevederile din art. 11 teza întâi,
raportat la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale
doar în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența
impreviziunii, pleacă de la constatarea că legea „are drept obiect reglementarea acelor
situații apărute în urma crizei economice din cauza cărora debitorii nu au mai fost capabili
să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de
motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate și împărțirea
riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Prin urmare principala problemă
care se ridică este cea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii
criticate .”1
După o frumoasă demonstrație juridică în urma căreia se ajunge la concluzia că
regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări, și că „impreviziunea constituie
doar o excepție aparentă de la principiul autonomiei de voință”2, Curtea reține: „chiar dacă
Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenția legiuitorului de a face
aplicarea instituției impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la
echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din Expunerea de motive
a legii care folosește sintagma de «criză a contractului». Aceste sintagme trebuie
interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei
impreviziunii așa cum a fost enunțată mai sus. Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea
prestațiilor în condițiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc
supraadăugat riscului firesc ce însoțește un contract de credit și în care niciuna dintre părți
nu este culpabilă de apariția evenimentului.”3
1
Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, par. 94;
2
3
242
În continuare, Curtea constată că, din analiza prevederilor legale, potrivit art. 4 alin.
1 din lege, reiese că instanța poate să verifice doar întrunirea cumulativă a anumitor
condiții formale și că aceasta nu ar avea dreptul să verifice și alte condiții cum ar fi cele
privind existența impreviziunii1. Observând că „legiuitorul a configurat cadrul legal
reprezentat de Legea 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis
pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării
impreviziunii”2, Curtea a precizat că „o astfel de instituție a impreviziunii...nu poate fi
recunoscută, fiind în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (1) privind
statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin.
(3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și cele ale art. 124 privind înfăptuirea
justiției.”3
În opoziție cu impreviziunea aplicabilă ope legis a cărei consecință directă ar fi fost
modificarea contractului în baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict formală,
limitată la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă ar
fi avut drept efect darea în plată4, Curtea apreciază că dispozițiile legii „sunt constituționale
numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției
creditorului, poate și trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii în contractele în
derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanța judecătorească, în condițiile
formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va
verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr.
77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu
teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8, ori în cadrul art. 9 din aceeași
lege.”5
Așadar, urmare a Deciziei Curții Constituționale instanțele judecătorești au
dobândit plenitudine de competență în a verifica îndeplinirea condițiilor de aplicare a
teoriei impreviziunii, în cazul contractelor de credit ce se încadrează în condițiile art. 4
alin. 1 din lege, indiferent dacă instanța a fost sesizată cu o contestație formulată de
creditor sau dacă a fost investită direct de debitor cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri
1
2
3
4
5
243
de constatare a stingerii obligațiilor rezultate din contractul de credit și de transmitere a

imobilului către creditor.
3.4.5. Condițiile și efectele impreviziunii „de drept comun” comparativ cu

cele menționate în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 ca fiind aplicabile
în cazul Legii nr. 77/2016
Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 se referă în cuprinsul
său la o serie de elemente pe care trebuie să le verifice instanța de judecată pentru a stabili
dacă sunt sau nu sunt întrunite condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii. Chiar dacă se
referă la o impreviziune aplicabilă unor contracte încheiate sub vechiul Cod civil, Curtea
ține să sublinieze: „condițiile privind aplicarea teoriei impreviziunii au fost decelate în
jurisprudență și preluate în mare parte în codul civil actual, într-o formă aproximativ
identică [art. 1271].”1 Așadar, în opinia Curții, indiferent că vorbim de contracte încheiate
sub vechiul Cod civil, și care au fost vizate de excepțiile de neconstituționalitate, sau de
contracte încheiate după 01.10.2011, condițiile de aplicare ale impreviziunii sunt aceleași.
Vorbind despre o impreviziune aplicabilă în cazul contractelor de credit, pentru
început vom discuta despre raportul dintre principiul nominalismului monetar și
impreviziune. Apoi vom încercând să evidențiem punctele comune și posibile diferențe
între impreviziunea „de drept comun” și impreviziunea aplicabilă în cazul contractelor de
credit ce intră sub incidența Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost descrisă prin Decizia nr.
623 din 25 octombrie 2016.
3.4.5.1. Problema nominalismului monetar din perspectiva Legii nr. 77/2016 și a

contractelor de credit
Principiul nominalismului monetar, consacrat atât de vechiul Cod civil, la art. 1578,
cât și de noul Cod civil, la art. 1488 alin. 1, art. 2158 alin. 1 și art. 2164 alin. 2, prevede că,
în cazul împrumutului de consumație având drept obiect o sumă de bani, împrumutatul
trebuie să restituie exact suma împrumutată, în moneda primită, oricare ar fi variația valorii
acesteia.
1
244
În dreptul francez nominalismul monetar a fost văzut, chiar și de către susținătorii

cei mai înfocați ai aplicării teoriei impreviziunii, drept principalul obstacol în calea
revizuirii contractelor de împrumut1.
Rezolvarea conflictului dintre principiul nominalismului și teoria impreviziunii a
fost posibilă, atât în dreptul francez2 cât și în dreptul românesc3, prin apelarea la principiul
bunei-credințe, al echității și la caracterul normelor care reglementează respectivul
principiu, stabilindu-se că acestea nu au caracter de ordine publică, fiind norme supletive.
În ciuda argumentelor aduse de susținătorii teoriei impreviziunii privind
posibilitatea aplicării acestei teorii, inclusiv în privința contractelor de împrumut,
jurisprudența, atât cea mai veche cât și cea mai nouă, nu a aplicat teoria impreviziunii în
cazul contractelor de împrumut4.
Încă anterior apariției Legii nr. 77/2016 au existat încercări ale debitorilor din
contractele de împrumut în monedă străină de a obține, invocând aplicarea teoriei
impreviziunii, înghețarea cursului de schimb al valutei în care trebuie să restituie
împrumutul, la cursul de schimb de la momentul la care a fost încheiat contractul de credit.
Majoritatea soluțiilor jurisprudențiale5, pronunțate în temeiul prevederilor din
vechiul Cod civil, au fost în sensul respingerii solicitărilor de înghețarea a cursului, și
implicit de aplicare a impreviziunii, apreciindu-se că în cazul contractelor de împrumut se
aplică nominalismul monetar.
În situația în care debitorul din cadrul unui contract de credit ce intră sub incidența
prevederilor Legii nr. 77/2016 a invocat, într-un proces anterior, aplicarea teoriei
impreviziunii pentru a obține înghețarea cursului de restituire a creditului, ne punem
întrebarea dacă acesta mai poate invoca într-un nou proces, pornit de data acesta în temeiul
Legii nr. 77/2016, aplicarea teoriei impreviziunii. Într-o astfel de ipoteză ne punem
problema dacă între cele două litigii există sau nu autoritate/putere de lucru judecat.
1
Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 147 și urm.;
2
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.I. Gautier, op. cit., p.. 510;
3
C. E. Zamşa, op. cit., p.80-86; I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanțelor, în
revista Dreptul, nr. 2/1996, p. 20 și urm.; R. I. Motica, op. cit., p. 77;
4
I. F. Popa, Impreviziunea și creditele oferite consumatorilor. Constituie darea în plată şi conversia valutară
remedii ale impreviziunii?, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017, p.117;
5
Sentința civilă nr. 5820/10.06.2015 a Judecătoriei Cluj Napoca; Sentința civilă nr. 2880/21.05.2016 a
Judecătoriei Arad; Sentința civilă 2072/06.04.2016 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, toate
disponibile pe sit-ul: http://www.rolii.ro/
245
Întrebarea este legitimă având în vedere că atât darea în plată cât și conversia
creditului la un anumit curs valutar nu reprezintă altceva decât o modalitate de restabilire a
echilibrului contractual urmare a aplicării mecanismului impreviziunii.
După cum rezultă din prevederile art. 431-432 Cod procedură civilă (2010),
autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate de părți, obiect și cauză între două
procese1.
În ceea ce ne privește, considerăm că nu există putere de lucru judecat, și nu se
poate invoca nici autoritatea de lucru judecat, între un litigiu în care s-a invocat
impreviziunea, solicitându-se ca, urmare a aplicării mecanismului acesteia, să se
stabilească un alt curs de schimb valutar pentru restabilirea echilibrului contractual, și un
litigiu în care, invocându-se prevederile Legii nr. 77/2016 se solicită constatarea existenței
unei situații de impreviziune și, în consecință, se cere reechilibrarea contractului. În opinia
noastră, ceea ce diferențiază cele două acțiuni este cauza diferită a acestora.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate2, „prin cauză urmează a se înțelege,
în materie de lucru judecat, faptul material sau juridic care constituie temeiului legal sau
fundamentul direct și imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una din părți îl
prevalează. Așadar, cauza nu este însuși dreptul sau beneficiul legal, ci sursa generatoare a
acestuia.” Cu alte cuvinte3 „cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecății,
temeiul juridic al cererii.”
Prima categorie de litigii a avut drept cauză teoria impreviziunii, nereglementată
explicit de vechiul Cod civil, fundamentă pe principii precum buna-credință și echitatea.
Putem spune că, în aceste litigii, a fost invocată drept cauză a cererii de chemare în
judecată, o impreviziune, pe care am putea-o caracteriza ca fiind de „drept comun”. Era
puțin probabil, și chiar nefiresc, ca în conflictul dintre o teorie a impreviziunii „de drept
comun”, a cărei forță juridică nu era mai mare decât a unei norme juridice generale (același
caracter îl are și art. 1271 din actualul Cod civil), și principiul nominalismului monetar,
afirmat în mod ritos și cât se poate de explicit ca fiind aplicabil în cazul particular al
1
A. Nicolae, Noul cod de procedură civilă comentat şi adnotat . Vol. I- art. 1-526, coord. V. M. Ciobanu , M.
Nicolae, ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 959. I. Leș, op. cit., p. 566;
2
I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea Judecătorească, ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 90;
3
M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II ...op. cit., p. 592;
246
contractelor de împrumut, să câștige impreviziunea, chiar și în condițiile acceptării

caracterului supletiv al celei din urmă .
De aceea era nevoire de o lege specială care să permită aplicarea teoriei
impreviziunii în cazul particular al contractelor de credit. Intenția legiuitorului, de a face
prin Legea nr. 77/2016 aplicarea teoriei impreviziunii, a fost dedusă de Curtea
Constituțională din utilizarea în Expunerea de motive a expresiei „criză a contractului” și
din reglementarea art. 11 în care se face referire la echilibrarea riscurilor izvorâte din
contractul de credit1, fapt ce a determinat Curtea să concluzioneze că „Legea 77/2016
reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit”2.
O acțiune fundamentată pe Legea nr. 77/2016 va avea o cauză diferită, întrucât
această lege reglementează un caz particular de impreviziune. Din întreaga filosofie a legii,
astfel cum a fost ea descifrată și interpretată prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016,
reiese că, implicit, nominalismului monetar a fost exclus de la aplicare în cazul contractelor
de credit ce intră sub incidența acestei legi. Astfel, „darea în plată”, prin modul în care a
fost gândită de legiuitor, este incompatibilă cu nominalismul monetar potrivit căruia
debitorul, pentru stingerea obligației, trebuie să restituie exact suma de bani primită, iar nu
o altă valoare. De asemenea, adaptarea contractului la o limită inferioară „dării în plată”,
sau deciderea încetării contractului, nu ar fi posibile față de același principiu al
nominalismului.
În concluzie, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe prevederile Legii 77/2016 nu va
putea fi opusă cu succes excepția autorității de lucru judecat ce ar rezulta dintr-o hotărâre
anterioară în care s-a stabilit că, prin raportare la principiul nominalismului monetar, nu
este aplicabilă teoria impreviziunii în cazul unui anumit contract de credit, dacă respectivul
contract face parte din categoria celor care intră sub incidența Legii 77/2016.
Raportul dintre nominalismul monetar și teoria impreviziunii a fost analizat de
Curtea Constituțională prin Decizia nr. 62 din 7 februarie 20173, prin care, la solicitarea
Guvernului, a admis obiecția de neconstituționalitate a legii prin care se dorea modificarea
1
2
3
Referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordinanței de
urgență nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial nr. 161
din 03.03.2017.
247
OUG 50/2010, în sensul de a permite conversia în lei a contractelor de credit acordate în

franci elvețieni, la cursul de schimb din momentul contractării creditului.
Curtea pornește în analiza care o face de la constatarea că principiul
nominalismului monetar, potrivit căruia suma împrumutată trebuie restituită întocmai,
indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, a fost consacrat atât în Codul civil de
la 1865, la art. 1584, cât și de actualul Cod civil, la art. 2158 alin. 1 teza a II-a, și constituie
dreptul comun în materia contractelor de credit.1
Apoi, Curtea reține că opțiunea consumatorilor pentru un credit în monedă străină a
fost făcută conștient și cu bună-știință, în considerarea avantajelor pe care respectivul
credit le-a oferit în comparație cu alte produse bancare. Obligația debitorilor de a rambursa
suma primită reprezintă obiectul contractului, fapt ce impune acestora procurarea monedei
în care a fost acordat creditul. Ca urmare, „riscul valutar inerent este un element al prețului
contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să
restituie împrumutul în aceeași monedă.” Așadar, conchide Curtea, diferențele între
valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar, sunt incluse inerent
în prețul contractului2.
Plecând de la cele statuate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea
apreciază că „incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credite în
franci elvețieni nu constituie o piedică în calea mecanismului impreviziunii, dacă sunt
întrunite condițiile de incidență ale acestuia.”3 Dezvoltând această afirmație, Curtea
reamintește acele considerente avute în vedere în cuprinsul deciziei ante-menționate și pe
care le apreciază relevante în justificarea aprecierii făcute. Astfel, se arată că în cazul
contractelor de credit există un risc inerent asumat în mod voluntar de părți, însă poate
interveni și un risc supraadăugat, care, odată constatat că s-a produs, impune intervenirea
asupra contractului fie în sensul încetării acestuia fie în senul adaptării la noile
circumstanțe.4
Reamintind că executarea unui contract este legitimă atâta timp cât este rezultatul
întrunirii cumulative a principiului forței obligatorii și a principiului buni-credințe, și că
1
Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 7 februarie 2017, par. 35-38;
2
Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 7 februarie 2017, par. 39-41;
3
Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 7 februarie 2017, par. 44 și 49;
4
Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 7 februarie 2017, par. 45;
248
echitatea alături de buna-credință constituie fundamentul juridic al teoriei impreviziunii,

Curtea conchide că instanțele judecătorești au competența și obligația să aplice
impreviziunea și în cazul contractelor de credite în franci elvețieni. În acest sens, adaptarea
contractului, prin conversia ratelor de plată în moneda națională, poate fi făcută, în funcție
de circumstanțele cauzei, nu numai prin alegerea cursului valutar de la data încheierii
contractului, ci și a unui alt curs cum ar fi cel de la data survenirii evenimentului
imprevizibil, ori cel de la data efectuării conversiei1.
Această decizie a Curții Constituționale, prin efectul său obligatoriu, atât în privința
dispozitivului cât și a considerentelor, va duce cu siguranță la o schimbare de optică pe
plan jurisprudențial, în sensul aplicării mecanismului impreviziunii și în cazul contractelor
de împrumut de consumație. De altfel, pe plan doctrinar2, încă anterior pronunțării deciziei,
s-a susținut că principiul nominalismului monetar, aplicabil contractelor de credit, nu intră
în dezacord cu mecanismul impreviziunii.
3.4.5.2. Asemănări între impreviziunea „de drept comun” și impreviziunea dedusă

din dispozițiile Legii nr. 77/2016
Atunci când am analizat condițiile impreviziunii, am realizat o structurare a

acestora pe trei paliere, după cum urmează:
1. Condiții ale impreviziunii prin raportare la evenimentul perturbator:
b).Schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului;
contractului:
1
Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 7 februarie 2017, par. 46 și 49;
2
C. Bârsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziuneaîn contractul de împrumut de consumație
având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2014,
pct. 6; accesată on-line la adresa: https://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11014468;
249

b). Absența culpei debitorului cu privire la schimbarea împrejurărilor sau a
întinderea efectelor acestora.
Curtea a ales un alt criteriu de grupare a condițiilor impreviziunii, în subiective, și
obiective, probabil având drept sursă de inspirație, o monografie apărută în spațiul juridic
francez referitoare la neexecutarea licită a contractului1. În cadrul respectivei lucrări,
impreviziunea ea fost considerată ca fiind o cauză licită de neexecutare, iar pentru ca partea
afectată să aibă dreptul a o invoca, s-a apreciat că trebuie întrunită condiția obiectivă a
determinării unui prag al onerozității de la care începe impreviziunea, și două condiții
subiective cele ale non-imputabilității și cea a absenței relei-credințe.
Decizia amintită mai sus nu cuprinde o prezentare structurată, didactică, a
condițiilor impreviziunii. Cu toate aceste, în cuprinsul motivării2, Curtea grupează aceste
condiții după un criteriu volitiv împărțind aceste condiții în: condiții obiective (evaluarea
existenței situației neprevăzute și absența unei clauze de adaptare a contractului), condiții
subiective (care ar consta în analizarea efectelor evenimentului asupra contractului și a
absenței relei-credințe a debitorului în executarea contractului) și condiții mixte ce
presupun atât o latură obiectivă cât și una subiectivă (ar intra în această categoria aplicarea
principiului echității). Acestea nu sunt însă singurele condiții ale impreviziunii, ci
reprezintă cele mai importante aspecte ce vor trebui analizate de instanțele judecătorești
sesizate cu cauze formulate în temeiul Legii nr. 77/2016
Așadar, Curtea nu a urmărit a realiza o prezentare globală a condițiilor
impreviziuni, făcând doar referire la unele dintre condițiile impreviziunii, pentru a sublinia
diferența dintre impreviziunea ope legis, gândită de legiuitor atunci când a adoptat Legea
nr. 77/2016, și impreviziunea „de drept comun”, pe care urmează să o aplice instanțele
judecătorești.
Făcând o paralelă cu impreviziunea reglementată în actualul Cod civil, ale cărei
fundament, condiții și efecte le-am analizat în capitolele anterioare, putem identifica
următoarele similitudini cu impreviziunea la care a făcut referire Curtea în cadrul Deciziei
1
C, Chabas, op. cit., p. 422;
2
250
nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în unele decizii ulterioare, prin care au fost respinse
excepțiile de neconstituționalitate ale diverselor prevederi din Legea nr. 77/2016, însă, prin
considerentele acestora, au fost detaliate și explicate unele alegații din cuprinsul Deciziei
nr. 623 din 25 octombrie 2016
- În viziunea Curții, principiul bunei-credințe și echitatea, grefate pe ideea de
utilitate socială a contractului, reprezintă fundamentul juridic al teoriei impreviziunii,
aspect afirmat în mod repetat în cuprinsul paragrafelor 97-100;
- Premisa aplicării impreviziunii, și anume absența unei clauze de adaptare,
este amintită de Curte, care însă, în paragraful 117, o califică ca fiind o condiție a
impreviziunii,
- Condiția caracterului extraordinar al evenimentului survenit este menționată
în paragrafele 95 și 96;
- Prin referirea, în cuprinsul paragrafelor 96, 98 și 102, la faptul că survenirea
evenimentului sau a riscului supra-adăugat trebuie să se producă pe parcursul executării
contractului, se deduce condiția reținută de noi, ca schimbarea circumstanțelor să intervină
după încheierea contratului.
- Condiția imprevizibilității schimbării împrejurărilor rezultă din cuprinsul
paragrafelor 100 și 117, în cadrul cărora se arată că efectul schimbării împrejurărilor
trebuie să fie rezultatul unei „situații neprevăzute”;
- Condiția onerozității excesive este nu numai menționată, ci și explicată de
Curte în cuprinsul paragrafelor 96-99, 119 și 125. Astfel, se arată că impreviziunea
presupune intervenirea unui risc supra adăugat care nu a făcut obiectul contractului. Riscul
supra-adăugat este, potrivit Curții, acela „care nu putea face obiectul in concreto al unei
previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece de puterea de prevedere a
contractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la
momentul a quo”.1 În cadrul Deciziei 95 din 28 februarie 20172, în cuprinsul paragrafului
48, se precizează că impreviziunea trebuie evaluată exclusiv în funcție de echilibrul
contractual dintre părți, fiind o chestiune ce ține de dezechilibrul prestațiilor.
1
Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, par. 97 și 96
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 656 din 09.08.2017
251
- Cu privire la condiția caracterului vădit injust al obligării debitorului la

executarea prestație, în literatura de specialitate s-a arătat1 că acesta se desprinde din
referirea făcută de Curte, în cuprinsul paragrafului 99, la principiul bunei-credințe și a
echității.
- Cerința ca debitorul să nu își fi asumat riscul schimbării circumstanțelor și
nici să nu se poată prezuma că și l-a asumat, rezultă din cuprinsul paragrafului 98 în cadrul
căruia sunt enumerate câte criterii în funcție de care se poate deduce acest aspect.
- Absența culpei debitorului în producerea schimbării circumstanțelor sau în
agravarea efectelor acestora, reiese din cuprinsul paragrafelor 95, 96 și 117 în cadrul cărora
se face referire la cerința ca evenimentul survenit să aibă un caracter exterior părților și la
faptul că nu trebuie să existe o culpă a debitorului în executarea obligațiilor.
Referitor la limitele revizuirii contractului sunt făcute următoarele precizări:
„instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa, va
putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016
(predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa
acordului părților și în temeiul art. 969 și 970 din Codul Civil din 1864, respectiv al Legii
nr. 77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie
adaptarea contractului în forma pe care o va decide, fie încetarea sa.”2
Cu privire la această afirmație a Curții, în literatura de specialitate3 s-a exprimat
opinia că instanța ar putea opta pentru soluția predării imobilului numai în măsura în care
ar exista un acord al părților în acest sens.
Prin Deciziile nr. 638 din 27 octombrie 20164 și nr. 639 din 27 octombrie 20165,
afirmațiile Curții au fost explicate în sensul că, în baza opțiunii debitorului, datoria sa se
stinge integral, ca urmare a „dării în plată” a imobilului.
1
V. Stoica, op. cit. p. 203;
2
3
V. Stoica, op. cit. p. 195;
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017;
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017;
252
3.4.5.3. Deosebiri între impreviziunea „de drept comun” și impreviziunea dedusă

din dispozițiile Legii nr. 77/2016
Raportându-ne la prevederile Legii nr. 77/2016 și la considerentele Deciziei nr. 623

din 25 octombrie 2016, putem distinge următoarele elemente de diferențiere între
impreviziunea de „de drept comun” și impreviziunea dedusă din dispozițiile legii ante-
menționate:
-Caracterul supletiv al dispozițiilor art. 1271 Cod civil (2009) și interesul privat pe
care acestea îl ocrotesc, împiedică instanța să invoce din oficiu intervenirea impreviziunii,
astfel că, pentru aplicarea acesteia, este nevoie de o cerere în acest sens venit din partea
părții contractante interesate. Diferit de aceasta, față de considerente Curții din cadrul
paragrafului 98, ultima frază, în care se specifică că „odată constatată depășirea riscului
inerent și survenirea celui supra-adăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie”, în
cazul Legii nr. 77/2016 instanța este obligată ca din oficiu să invoce și să verifice condițiile
impreviziunii, aplicându-i efectele.
-În cadrul impreviziuni „de drept comun”, notificarea transmisă de partea afectată de
schimbarea împrejurărilor partenerului său, în senul convocării acestuia la negociere, ori
sesizarea instanței cu o acțiune în impreviziune, nu are drept efect, suspendarea, ope legis,
a executării contractului. În schimb, conform art. 6 alin. 1 și 7 alin. 4 din Legea nr.
77/2016, notificarea transmisă de consumator produce suspendarea de drept a executării
contractului. Aceste prevederi legale au fost apreciate ca fiind constituționale, și în acord
cu mecanismul impreviziunii, prin mai multe decizii ale Curții Constituționale dintre care
amintim Decizia nr. 568 din 19 septembrie 20171 și Decizia nr. 743 din 23 noiembrie
20172.
-Atunci când am analizat efectele impreviziunii, și ne-am referit la cerințele pe care
trebuie să le respecte o soluție de adaptare ori de încetare a contractului, am arătat că
instanța este limitată în privința hotărârii ce o poate pronunța, de respectarea cerinței ca
măsura dispusă să nu aibă efect novator, în senul de a crea drepturi și obligații cu o natură
juridică diferită de cele stabilite de părți prin contract. În schimb, prin Legea nr. 77/2016,
se reglementează o modalitate nouă de stingere a obligației, care se aseamănă mai degrabă
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 28.11. 2017 ;
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 24.04.2018;
253
cu obligația facultativă decât cu darea în plată1. În situația aplicării unei impreviziuni „de
drept comun”, nu ar fi fost posibilă aplicarea unei astfel de soluții întrucât nu s-ar fi
încadrat nici în limitele adaptării contractului, nici în cele ale încetării acestuia.
- De asemenea, prezintă interes modul în care Curtea dă eficiență principiului
bunei-credințe. Astfel, se arată că instanța trebuie să verifice dacă părțile au acționat cu
bună-credință în executarea obligațiilor asumate întrucât „față de cadrul legal existent la
data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar
debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu art. 57 din
Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit (s.n.)”2.
Referirea la imposibilitatea debitorului de a-și mai executa obligațiile asumate pare
să semnifice opțiunea Curții pentru criteriul „ruinei debitorului” în determinarea
caracterului excesiv de oneros al obligației asumate de debitor. Credem că acesta este doar
un criteriu subsidiar, întrucât, altfel nu s-ar mai fi cerut instanțelor să verifice condițiile
specifice impreviziunii,3 astfel că va trebui verificată atât condiția transformării obligației
într-una excesiv de oneroasă, cât și a caracterului vădit injust al menținerii acesteia.
- Riscul contractual analizat în cazul Legii nr. 77/20a6 este un risc specific
generat de încheierea unor contractelor de credite, fie în lei fie în valută. Problematica
riscului valutar și contextul economic care a dus la aprecierea francului în raport de
moneda națională, evoluția cursului acestuia în perioada 2006-2016, comparativ cu
celelalte valute de referință, a fost analizată pe larg în cadrul unor studii publicate relativ
recent4. Luând în calcul intervale mari de timp din această secțiune de 10 ani, s-a constatat
că cea mai mică creștere a cursului este de 63% în intervalul 2006-2014 și cea mai mare de
105% pentru intervalul 2007-2015. Comparativ, în aceleași intervale de referință, cursul
dolarului american s-a apreciat față de moneda națională cu 19% respectiv cu 64%, iar cel
al monedei europene cu 26% și respectiv 33%.
1
F. I. Mangu, Despre natura juridică a dării în plată… loc. cit;
2
3
4
L. Bercea, Protecția consumatorilor prin conversia creditelor în valută, Revista Română de Drept Privat,
nr. 6/2016, p. 26-32; L. Bercea, Riscul valutar, impreviziunea și conversia creditelor în valută, publicat pe
situ-ul Juridice, disponibil la adresa: https://juridice.ro/essentials/1116/riscul-valutar-impreviziunea-si-
conversia-creditelor-in-valuta(accesat la data de 25.04.2017).
254
3.4.6. Concluzii
În forma adoptată de Parlament, Legea 77/2016 prevedea o impreviziune ope legis,
golită de conținut, fiind practic prezumate legal a fi întrunite toate condițiile impreviziunii
din simplu fapt al încheierii unui contract de din categoria celor vizate de lege, iar rolul
instanțelor de judecată a fost redus la acela de a verifica simple criterii formale, precum
natura contractului, cuantumul sumei împrumutate, ori dacă notificarea a fost transmisă în
mod corespunzător.
Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curte Constituțională a stabilit că o
astfel de impreviziune încalcă prevederile Constituției și a decis că darea în plată a
imobilelor în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite poate fi făcută numai dacă
sunt întrunite toate condițiile impreviziunii.
Deși în cuprinsul Deciziei, Curtea s-a referit la teoria impreviziunii dezvoltată sub
vechiul Cod civil, a subliniat că, raportat la actuala reglementare, condițiile acesteia nu
sunt diferite.
În cuprinsul motivării sunt formulate o serie de referiri la condițiile impreviziunii,
față de care putem concluziona că impreviziunea desprinsă din dispozițiile Legii nr.
77/2016, astfel cum a fost ea configurată prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25
octombrie 2016, deși presupune, în principal, verificarea acelorași condiții, prezintă
trăsături specifice, care o diferențiază de impreviziunea de „drept comun”, reglementată în
cuprinsul art. 1271 Cod civil (2009).
255
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii, teze doctorale
1. R. Al Achkar, Clause de Hardship et Clause d’Amiable Composition, thèse, Univ.

Panthéon-Assas (Paris II), 2010;
2. D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom.
V, Ed. Tipografia Naţională, Iaşi, 1903;
3. M. Almeida Prado, Le hardship dans le droit du commerce international, Ed.
Bruylant, Bruxelles, 2003;
4. P. H. Antonmattei, Contribution à l`étude de la force majeure, Bibl. dr. privé,
LGDJ, Paris, 1992, tom. 220;
5. L. Barac, Repere de interpretare în drept. Ghid de interpretare în materie civilă,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
6. Ghe. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ediţia a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
7. D. Berthiau, La principe d’égalité et le droit civil des contrats, Bibl. dr. privé,
LGDJ, Paris, 1999, tom. 320;
8. L. R. Boilă, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coord. de F. A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, şi I. Macovei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;
9. A. Bomsel, La théorie de l'imprévision en droit civil français, thèse, ed. Jouve et Cie,
Paris, 1922;
10. G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
11. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed.
Hamangiu, București, 2017;
12. V. Bost-Lagier, L’exceptionnel en droit civil, thése, Universire Panheon-Assas
(Paris II), 2002;
13. A. Bruzin, Essai sur la notion d’imprévision et sur son rȏle en matière
contractuelle, thèse, Imprimerie J. Perly, Bordeaux, 1922.
256
14. Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, Droit civil. Les obligations., 13e édition,

Sirey, Paris, 2012;
15. R. Cabrillac, Droit des obligations, 10e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2012 ;
16. R. Cabrillac, Droit européen comparé des contrats, ed. L.G.D.J., Paris, 2012;
17. C. Chabas, L’inexécution licite du contrat, ed. L.G.D.J., Paris, 2002;
18. V. M. Ciobanu, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I –art. 526,
Coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
19. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;
20. I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea Judecătorească, ed. Servo-Sat, Arad, 1998;
21. R. Demogue, Traité des obligation en général, tome VI, Libraire A. Rousseau,
Paris, 1931;
22. A. Dessens, Essai sur la notion d’équité, thèse, Toulouse, Imprimerie F. Boisseau,
1934 ;
23. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului(Enciclopedia juridică). Drept rațional,
Izvoarele și Drept pozitiv, ed. ALL, București, 1995;
24. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Republicii Socialiste
România, București, 1972;
25. M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, Ed. Presses Universitaires de France,
Paris, 2010;
26. Gh. Florea, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I –art. 526,
Coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
27. J. Foulon, La caractére provisoire de la notion d’imprévision, thèse, Imprimeries
Les Presses Modernes, Paris, 1938,
28. G.C. Frenţiu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II. Art.
953-1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
29. L. Fyot, Essai d'une justification nouvelle de la théorie de l'imprévision à l'égard
des contrats portant sur des objets autres qu'une somme d'argent, thèse, Dijon,
1921;
30. E. Gabrielli, L’eccessiva onerosità sopravvenuta. Trattato di dritto privato. Vol.
XIII- Tomo VIII, ed. G. Giappichelli, Torino, 2012;
257
31. R. Gh. Geamănu, Clauza de hardship în contractele comerciale internaționale, Ed.

Hamangiu, București, 2007;
32. D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei,
București, 1981;
33. J. Ghestin, M. Billiau, Le prix dans les contrats de longue durée, Ed. L.G.D.J.,
Paris, 1990;
34. J. Ghestin, C. Jamin, M. Billau, Traté de droit civil. Les effets du contrat, Ed.
L.G.D.J., vol. I Paris, 2001;
35. J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau: Traité de droit civil. Les effets du contrat :
interprétation, qualification, durée, inexécution, effet relatif, opposabilité, 3e
edition, Ed. L.G.D.J., Paris, 2001;
36. L. Grynbaum, Le contrat contingent. L’adaptation du contrat par le juge sur
habilitation du législateur, Bibl. dr. privé, LGDJ, Paris, 12004, tom.389;
37. Ph. Hujo, Force majeure et Imprévision. Une analyse comparatiste entre le droit
français, le droit anglais et le droit allemand, GRIN Verlag, 2007, Norderstedt;
38. A. Ionașcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963;
39. G.A. Ilie, Riscurile în contracte de la vechiul la noul Cod civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012;
40. V.O. Klopp, L'Evolution comparée de la notion d'imprévision en droit allemand et
en droit français, thése, Univ. Paris. 1969;
41. J. Lartigolle, Justice comutative et droit positif, ed. Péchade, Paris, 1957;
42. I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Art. 1-1133, ed. C.H.
Beck, București, 2013;
43. N. Loussouarn, Contribution a l’etude de la revision judiciaire des contrats en
droit prive, thèse, Universitte de Rennes I, 1996.
44. E. Lupan, Drept civil. Partea generală. Ed. Standard SRL, Cluj-Napoca 1995;
45. J. Magnan de Bornier, Essai sur la theorie de l’imprévision, thèse, Ed. Jouve & C,
Paris, 1924.
46. Ph. Malaurie, L. Aynès, P.Y. Gautier, Drept civil. Contracte speciale, Defrenois, Paris,
2007, tradusă de Diana Dănişor, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009;
258
47. Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Defrenois, Paris,
2007, tradusă de D. Dănişor, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010;
48. Fl. I. Mangu, Răspunderea civilă, Constantele răspunderi civile, Ed. Universul
Juridic, București, 2014;
49. B. Margo, Lésion “a posteriori” et imprévision, thèse, Paris, 1949.
50. S. Mayoux, Les conventions d’abandon amiable du contrat, ed. L.G.D.J., Paris,
2012.
51. C. Mendoza, A. Hector A : La théorie de l’imprévision en droit civil et
international comparé, thèse, Ed. Ann Arbor Mich : UMI Dissertation Services,
Droit. Faculté de droit, Université Laval, Québec, 2002.
52. B. Mischie, Ordonanța președințială. Culegere de practică judiciară, Ed. C. H.
Beck, București, 2007;
53. R.A. Momberg Uribe, The effect of a change of circumstances on the binding force
of contracts: comparative perspectives, Ed. Cambridge Antwerp Portland :
Intersentia, 2011.
54. R.I. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008;
55. R.I. Motica, D. Negrescu, Lexicon juridic latin-român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012.
56. A. Nicolae, Noul cod de procedură civilă comentat şi adnotat . Vol. I- art. 1-526,
coord. V. M. Ciobanu , M. Nicolae, ed. Universul Juridic, București, 2013;
57. Al. Oteteleseanu, Studiu asupra cazului fortuit sau a forţei majore şi a
impreviziunii, teză, Bucureşti, 1928;
58. A. Parent, L’imprévision en droit comparé: une analyse normative économique;
thése, Montreal, 2014, disponibilă on-line la adresa:
http://digitool.library.mcgill.ca/webclient/StreamGate?folder_id=0&dvs=15055529
84831~662&usePid1=true&usePid2=true;
59. D. M. Philippe, Changement des circonstances et boulversement de l'économie
contractuelle, Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1986;
60. Y. Picod, Le devoir de loyauté dans l’exécution du contrat, Bibl. dr. privé, LGDJ,
Paris, 1989, tom. 208;
259
61. G. Piette, La corection du contract, Tome I, ed. Presses Universitaires D Àix-

Marseille, 2004 ;
62. M.M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009;
63. L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general. Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
64. L. Pop, Tratat de drept Civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul. Ed. Universul
65. L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat de elementar de drept Civil. Obligaţiile.
Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
66. I.-Fl. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil, Ed. Universul
67. C. M. Popescu, Essai d’une théorie de l’imprévision en droit français et compare,
these, Ed. Librairie générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1937.
68. M. Planiol, G. Ripert, Traté Practique de droit civil français, tom. VI, Ed.
L.G.D.J., Paris, 1952, par P. Esmein;
69. C. R. Radu, Ordonanța preeședințială. Practică judiciară și reglementarea din
noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012;
70. T. V. Rădulescu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II. Art.
953-1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
71. I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Vol. 2, Ed.
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007;
72. I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013;
73. A. Riccio, Dell’eccessiva onerosità art. 1467-1469. Ed. Zanichelli, Bologna, 2010;
74. G. Ripert, La régle morale dans les obligations civiles, ediția a 4-a, Ed. LGDJ,
1949, p. 81 ;
75. E. Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994;
76. D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, vol. I, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2004;
260
77. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL
Educational, Bucureşti, 1998;
78. V. Stoica, Drept civil, Drepturi reale principale, Vol. II, Ed. Humanitas, București,
2006;
79. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Institutul de arte grafice Bucovina,
Bucureşti, 1931;
80. Ph. Stoffel-Munck, Regards sur la théorie de l’imprévision : vers une souplesse
contractuelle en droit privé français contemporain, these, Ed. Aix-en-Provence :
Presses universitaires d'Aix-Marseille, 1994;
81. C. Stoyanovitch, De l'intervention du juge dans le contract en cas de survenance
de imprévues, thése, Marseille, 1941;
82. I. Stroe, Teoria impreviziunii, teză de doctorat, Institutul de arte grafice Craiova,
1924;
83. M. Tăbăraș, Răspunderea contractuală. Daune interese. Practică judiciară, Ed.
ALL, București, 2005;
84. M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I-Teoria generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2013;
85. M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II-Procedura contencioasă în fața primei
instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2013;
86. D. N. Teohari, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art.
1-526, Coord. G. Boroi, Ed. Hamangiu, București, 2013;
87. Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Leqœtte, Droit civil. Les obligations, 10e édition, Dalloz,
Paris, 2009;
88. L. Thibierge, Le contrat face à l’imprévu, Ed. Economica, Paris, 2011;
89. I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a-V-a. Despre obligaţii (art.1164-
1649). Comentarii şi explicaţii, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
90. L. Turmel, L’imprévision dans le droit anglaise de contrats, thèse, Universite de
Paris, 1954;
91. C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012;
261
92. I. R. Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Teoria Obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2015.
93. P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
94. P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie
generală a actului de drept privat, ed. Rosetti, București, 2003;
95. E. Vasiliu, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale
internaționale, Ed. Minerva, București, 2006,;
96. P. Voiculeţ, Teoria impreviziunii, teză de doctorat, Bucureşti, 1934;
97. P. Voirin, De lìmprévision dans les rapports de droit privé, thèse Nancy, 1922 ;
98. C.E. Zamşa, Efectele obligaţiilor civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
99. C.E. Zamşa, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coord. de F. A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, şi I. Macovei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;
100. C.E. Zamşa, Teoria impreviziuni. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă. Ed.
Hamangiu, Bucureşti 2006.
101. D. Zeca, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II. Art. 953-
1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
102. R. Zimmermann, S. Wittaker, Good Faith in European Contract Law, Cambridge
University Press, Cambridge, 2000;
II. Articole, studii de specialitate
1. C. Alunaru, Das ABGB in Rumänien (frühere Geltung und heutige Ausstrahlung),

vol. Festschrift 200 JAHRE ABGB, ed. Manz, Viena, 2011;
2. M. Almeida Prado, Regards croisés sur les projets de régles relatifs à la théorie de
l’imprévision en Europe. In: Revue internationale de droit comparé. Vol. 62
N°4,2010;
3. L. Aynés, Lìmprévision en droit privé, Revue de jurisprudence commerciale, 2005,
nr. 11;
262
4. M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea
dreptului, publicat pe situ-ul Juridice, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/455084/despre-legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-
juridic-si-ratiunea-dreptului.html (accesat la data de 14.04.2017);
5. M. Avram, Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin dare în
plată: un fenomen juridic paranormal, în Legea dării în plată. Argumente și soluții,
ed. Hamangiu, București, 2016;
6. M. Avram, Si ce ar fi, dacă va mai fi legea dării în plată... publicat pe situ-ul
Juridice, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/471327/si-ce-ar-mai-fi-
daca-va-mai-fi-legea-darii-in-plata.html (accesat la data de 14.04.2017);
7. A. M. Baciu, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale
internaționale în perspectiva celei de-a treia ediții, publicat pe situ-ul Juridice,
disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/93345/principiile-unidroit-aplicabile-
contractelor-comerciale-internationale-in-perspectiva-celei-de-a-treia-editii.html
(accesat la data de 05.01.2018);
8. L. Bercea, Instrumentele normative de protecție a consumatorului supraîndatorat
(Din nou) despre convergență și concurență normativă, în Revista Română de
Drept al Afacerilor nr. 5/2016;
9. C. Bârsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziuneaîn contractul de
împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani: o asociere
ireconciliabilă?, în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2014;
10. C. Bîrsan, St. Tîrnoveanu, I. Crăciun Legea privind "darea în plată" - examen critic
al anumitor elemente de (ne)constituţionalitate şi (ne)convenţionalitate, în Revista
Română de Drept Privat nr. 5/2016;
11. C. Castets-Renard, Les projets de réforme du droit français des contrats, în Osaka
University Law Review, Nr. 57/2010;
12. D. Chirică, Eroarea, viciu de consimţământ în materie contractuală, în Revista
Dreptul nr. 7/2005;
13. D. Chirică, Leziunea-Între reglementarea vechiului şi noului Cod civil, în revista
Studia Iurisprudenţia, nr. 4/2013;
263
14. E. Charpentier, Les Principes d’Unidroit : une codification de la lex mercatoria?,

Le Cahiers de droit, vol. 46, nr. 1-2, 2005, p. 194;
15. H. Ciurtin, Aplicații ale noii lex mercatoria în arbitrajul internațional, publicat pe
situ-ul Juridice, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/294987/aplicatii-ale-
noii-lex-mercatoria-in-arbitrajul-international.html (accesat la data de 05.01.2018);
16. V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, impactul noului Cod civil asupra unor
instituții de drept procesual civil, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2012;
17. E. Ciongaru, Theory of Imprevision, a Legal Mechanism for Restoring of the
Contractual Justice, în Procedia - Social and Behavioral Sciences, nr. 149/2014;
18. I. C. Chiorean, Condițiile prevăzute de Legea 77/2016 pentru nașterea dreptului la
stingerea creanței bancare prin dare în plată, în „Legea dării în plată. Argumente
și soluții”, ed. Hamangiu, București, 2016;
19. A. M. Cordeiro, La bonne foi à la fin du vingtième siècle, Revue de droit de
l'Université de Sherbrooke, 26 (1996);
20. C. Cousin, H. Guiziou, B. Moron-Puech, M. Leveneur-Azemar, A. Stevignon,
Regards comparatistes sur l'avant-projet de r eforme du droit des obligations. Re-
cueil Dalloz, Dalloz, 2015;
21. I. Deleanu, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, în revista Dreptul nr. 7/2004;
22. I. Deleanu, Privire asupra Codului de procedură civilă adoptat prin Legea
134/2010, în Revista Pandectele Române, nr. 9/2010;
23. I. Deleanu, Repere ale controlului de convenționalitate, ale controlului de
constituționalitate și ale controlului judiciar asupra conceptelor juridice „vagi” în
materie procesual-civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 5/2014;
24. I. Deleanu, Unele aspecte cu privire la ordonanța președințială, în Revista Română
de Jurisprudență, nr. 2/2014;
25. S. Deleanu, Clauza de hardship, în Revista de Drept Comercial, nr. 9/1996;
26. J. L. Delvolvé, L'imprévision dans les contrats internationaux. In: Droit
international privé : travaux du Comité français de droit international privé, 9e
année, 1988-1990. 1991;
27. Ș. Diaconescu, Particularități ale efectelor contractului-cadru de distribuție
comercială, în Revista Pandectele Române nr. 1/2005;
264
28. V. Diaconiţă, Condiţiile rezoluţiunii în noul Cod civil, în Revista Română de Drept
Privat nr. 6/2012;
29. B. Dumitrache, Transcriptul Conferinței „Intrarea în vigoare a noului Cod civil:
realități și provocări legislative ale modernizării societății românești”, București,
JW Marriot Grand Hotel, 30. Iunie 2010;
30. I. Gânfălean, I. N. Gheberta, A brief overview of the effects of contractual
imprevision, în AGORA International Journal of Juridical Sciences, nr. 3/2014;
31. M. Floare, Observaţii privind buna şi reaua-credinţă în executarea contractelor de
drept comun, în noul cod civil al României şi în dreptul comparat, Revista Română
de Drept Privat, nr. 5/2014;
32. M. Floare, Reaua-credință precontractuală în cadrul contractelor negociate în
Noul Cod civil și în dreptul comparat, în Revista Română de Drept Privat nr.
3/2012;
33. M.I. Floare, Consideraţii de drept comparat privind conceptele îngemănate de
"bună-credinţă" şi "rea-credinţă" în materie contractuală, în Revista Română de
Drept Privat nr. 2/2014;
34. L. M. Harosa, M. Mocanu, Câteva consideraţii cu privire la eroare în cazul
vânzării având ca obiect operele de artă, în Revista Română de Drept al
Afacerilor, nr. 12/2013;
35. I. Deleanu, Privire asupra Codului de procedură civilă adoptat prin Legea
134/2010, în Revista Pandectele Române, nr. 9/2010;
36. B. Ionescu, Eroarea-viciu de consimţământ în lumina dispoziţiilor Noului Cod
civil, în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2008;
37. G. Khairallah, Le raisonnable en droit privé français, développements récents,
RTDC, nr. 1/1984;
38. J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în revista
Dreptul nr. 8/1992;
39. A. Lisievici, Clauza de impreviziune, în Dreptul nr. 6/2010;
40. A. Lisievici, C. Tăbîrţă, Discuţii privind viciul de consimţământ al violenţei în
raporturile dintre profesionişti. Încadrearea violenţei economice, în Revista
Română de Drept al Afacerilor, nr. 9/2013;
265
41. M. Livescu, Incidența normelor de drept al UE în analiza neconstituționalității

Legii dării în plată, publicat pe situ-ul Juridice, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/466478/incidenta-normelor-de-drept-al-ue-in-analiza-
neconstitutionalitatii-legii-darii-in-plata.html (accesat la data de 14.04.2017);
42. V. Lozneanu, V. Barbu, P. Bebi, Discuții asupra excepției lipsei procedurii
prealabile în materia impreviziunii, în Revista Română de Executare Silită, nr.
4/2012;
43. F. I. Mangu, Despre natura juridică a dării în plată a imobilelor în vederea
stingerii obligațiilor asumate prin credite, în Revista Română de Drept al
44. Fl. I. Mangu,: Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor-(II) Condiţiile, în
Revista Pandectele Române, nr. 2/2014;
45. D. Mazeaud, Regards positifs et prospectifs sur le nouveau monde contractuel,
Petites Affiches 7 mai 2004;
46. J. M. Mousseron, La gestion des risques par le contrat , în RTDC
2/1988;
47. M. Nicolae, Legea dării în plată: lex autenthica sau lex simulata, publicat pe situ-
ul Juridice, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/471779/legea-darii-in-
plata-lex-authentica-sau-simulata.html#_ftn2 (accesat la data de 14.04.2017);
48. Y. Picod, Les projets français sur la réformedu droit des obligations, în InDret-
Revista para el Análisis del Derecho, nr. 4/2009;
49. G. Piperea, Despre constituționalitate Legii dării în plată (și despre unele
neînțelegeri majore și regretabile) publicată pe situ-ul Juridice, disponibil la
adresa: https://www.juridice.ro/473401/despre-constiuionalitatea-legii-darii-in-
plata-si-despre-unele-neintelegeri-majore-si-regretabile.html (accesat la data de
14.04.2017);
50. Ghe. Piperea, Introducere în teoria solidarismului contractual, Revista Română de
Drept al Afacerilor, nr. 3/2011;
51. L. Pop, Echilibru contractual şi leziunea în contracte, în revista Dreptul nr.
11/2008, p. 82.
266
52. L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului

contractual, în revista Dreptul nr. 7/2011;
53. L. Pop, Solidarism contractual și Noul Cod civil, Revista Română de Drept al
54. L. Pop, Solidarismul contractual şi obligaţiile părţilor în cursul executării
contractelor, Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017;
55. L. Pop, Unele exigenţe ale solidarismului contractual în cazul nerealizării de către
o parte contractantă a interesului celeilalte părţi, Revista Română de Drept Privat
, nr. 2/2012;
56. C. Popa, A. Lisievici, Probleme privind rezoluţiunea contractului în Noul Cod
civil(III), în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 10/2012;
57. I. F. Popa, Impreviziunea și creditele oferite consumatorilor. Constituie darea în
plată şi conversia valutară remedii ale impreviziunii?, în Revista Română de Drept
Privat, nr. 1/2017;
58. O. Puie, Fl. Ludușan, Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii
pârților pentru adaptarea contractului în cazul apariției unor cazuri de
impreviziune. Condiţie de exercitare a acțiunii în justiție, în Revista Pandectele
Române, nr. 4/2013;
59. R. Rizoiu Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: Condițiile
(constituționale ale) dării în plat, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017;
60. R. Rizoiu, Tipic și atipic în Legea dării în plată, publicat pe situ-ul Juridice
disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/464088/tipic-si-atipic-in-legea-darii-
in-plata.html (accesat la data de 14.04.2017);
61. C. Roșu, A. Fnu-Moca, Domeniile de aplicare a ordonanței președințiale în noul
Cod civil, în Reista Dreptul, nr. 6/2010;
62. V. Stoica, Înţelesul noţiunii de rezoluţiune şi reziliere în Codul Civil român. Între
dezideratul clarităţii şi fatalitatea ambiguităţii, în Revista Română de Drept Privat
nr. 4/2013;
63. I. Sferdian, Natura juridică a dării în plată a unor bunuri imobile în condițiile
Legii nr. 77/2016, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2016;
267
64. R. Stancu, Constatarea juridică a dări în plată și acțiunea în regres, în „Legea

dării în plată. Argumente și soluții”, ed. Hamangiu, București, 2016;
65. V. Stoica, Natura Juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și
datoria corelativă, conform Legii 77/2016 (Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu
pare să fie dar poate fi) în Legea dării în plată. Argumente și soluții, ed. Hamangiu,
București, 2016;
66. V. Stoica, O anomalie legislativă în „Legea dării în plată. Argumente și soluții”,
ed. Hamangiu, București, 2016;
67. V. Stoica O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în plată, în
Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017;
68. C. Tăbîrţă, Despre eroarea- viciu de consimţământ in noul Cod civil (I), în Revista
Română de Drept al Afacerilor, nr. 5/2013;
69. C. Tăbîrţă, Despre eroarea- viciu de consimţământ in noul Cod civil (II), în
Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 6/2013;
70. M. A. Tănase, A.-M. Murgoci Luca, Contestația împotria notificării de dare în
plată, prevăzută de art. 7 din Legea 77/2016, în „Legea dării în plată. Argumente și
soluții”, ed. Hamangiu, București, 2016;
71. G. Tița-Nicolescu, Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credinţe
contractuale în Noul Cod civil român, în Revista Pandectele Române nr. 4/2013;
72. G. Tița-Nicolescu, Excepţiile de la principiul obligativităţii efectelor contractului
prevăzute în Noul Cod civil, Revista pandectele române, nr. 11/2012;
73. St. Tîrnoveanu, Al. Iorgulescu, G. Tîrnoveanu, Legea nr. 77/2016 privind darea în
plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.
Analiză comparativă a principalelor instituții menționate în lege, drept comparat,
respectiv a incidenței unui potențial control de constituționalitate, în Revista
Română de Drept Privat nr. 5/2016;
74. C. Todică, Particularităţi ale reglementării viciilor de consimţământ în actualul
Cod civil. Privire comparativă cu dispoziţiile Codului civil anterior. Soluţii de
practică judiciară europeană, în Revista Pandectele Române, nr. 10/2014;
75. C.T. Ungureanu, Reflecţii privind leziunea, viciu de consimţământ, în statornicirea
Codului civil (Legea nr. 287/2009, în revista Dreptul nr. 10/2012;
268
76. L. Uță, Buna-credințăî în raporturile contractuale (I), Revista Română de

Jurisprudență, nr. 1/2015;
77. L. Uță, Buna-credințăî în raporturile contractuale (II), Revista Română de
Jurisprudență, nr. 2/2015;
78. L. A. Viorel, A. C. Stamatoiu, Ordonanța președințială în noul Cod de procedură
civilă. Elemente de continuitate și noutate. Propuneri de lege ferenda, în Revista
Română de Drept Privat, nr. 2/2013;
79. G. Viorel, L.A. Viorel, Configuraţia impreviziunii în codul Civil (Legea
nr.287/2009, republicată), în revista Dreptul nr. 2/2012;
80. C. E. Zamșa, Buna-credință în executarea obligațiilor civile, Revista Pandectele
Române, nr. 1/2013;
81. C. E. Zamșa, Despre diligența în executarea obligațiilor contractuale, în Revista
Pandectele Române, nr. 12/2012;
82. C. E. Zamşa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil.
Reflectarea noii concepţii asupra contractului, în Revista Română de Drept al
83. C. E. Zamșa, Privire comparativă asupra impreviziunii în sistemul vechiului şi
actualului Cod civil cu trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, în
Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017;
III. Jurisprudență
1. Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în

Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017;
2. Decizia Curții constituționale nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017;
3. Decizia Curții Constituționale nr. 639 din 27 octombrie 2016, Publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 12 ianuarie 2017;
269
4. Decizia 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 161 din 03.03.2017;
5. Decizia 568 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 941 din 28.11. 2017;
6. Decizia nr. 743 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 354 din 24.04.2018;
7. Deciziei Curții Constituționale nr. 95 din 28 februarie 2017, Publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 09.08.2017;
8. Sentința civilă nr. 5820/10.06.2015 a Judecătoriei Cluj Napoca, disponibiă pe sit-ul:
http://www.rolii.ro/;
9. Sentința civilă nr. 2880/21.05.2016 a Judecătoriei Arad, disponibiă pe sit-ul:
http://www.rolii.ro/;
10. Sentința civilă 2072/06.04.2016 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă,
disponibiă pe sit-ul: http://www.rolii.ro/;
11. Sentința civilă nr. 3576/22.05.2008 a Judecătoriei Arad, nepublicată;
12. Decizia civilă nr. 96/1994 a Curții de Apel București, publicată în M. Tăbăraș,
Răspunderea contractuală. Daune interese. Practică judiciară, Ed. ALL,
București, 2005;
13. Decizia civilă nr. 421/1994 a Curții de Apel București, publicată în M. Tăbăraș,
Răspunderea contractuală. Daune interese. Practică judiciară, Ed. ALL,
București, 2005;
14. Decizia din 3 noiembrie 1992 a Camerei Comerciale a Curții de Casație Franceze
disponibilă pe sit-ul: www.lexinter.net;
15. Decizia din 24 noiembrie 1998 a Camerei Comerciale a Curții de Casație Franceze
16. Decizia din 15 ianuarie 2002 a Camerei Comerciale a Curții de Casație Franceze
17. Decizia nr. 1876.1.193 din 06.05.1876 a Curții de Casație Franceze apud A.
Parent, L’imprévision en droit comparé: une analyse normative économique; thése,
Montreal, 2014;
270
18. Decizia din 30 martie 1916 a Curții de Casație Franceze apud Ph. Stoffel-Munck,
Regards sur la théorie de l’imprévision : vers une souplesse contractuelle en droit
privé français contemporain, these, Ed. Aix-en-Provence : Presses universitaires
d'Aix-Marseille, 1994;
19. Sentința comercială din 11 mai 1920 a Tribunallui Ilfov apud C. M. Popescu, Essai
d’une théorie de l’imprévision en droit français et compare, these, Ed. Librairie
générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1937;
20. Sentința din 14 decembrie 1979 a Tribunalului Turin apud D. M. Philippe,
Changement des circonstances et boulversement de l'économie contractuelle,
Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1986.
271

Flavius Virgiliu Bradin - Impreviziunea Contractuala in Noul Cod Civil - Teza Doctorat-Semnat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Flavius Virgiliu Bradin - Impreviziunea Contractuala in Noul Cod Civil - Teza Doctorat-Semnat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Flavius Virgiliu Bradin, Impreviziunea contractuală în noul Cod civil

Universitatea de Vest din Timișoara

3.2.6.6. Buna-credință ca fundament al impreviziunii în Codul civil român

2.3.5.3. Limitele investirii instanței în cadrul acțiunii în impreviziune ............ 194

conceptului de echitate și a teoriei solidarismului contractual, care, în opinie noastră,

CAPITOLUL I. REPERE ISTORICE PRIVIND

acțiune care să acorde dreptul de a se solicita revizuirea contractului pentru impreviziune.

suficient. În lucrarea sa, De officiis, pentru a justifica situațiile în care, pe parcursul

determinarea acestuia, afirmând că1: „Justum pretium non est punctualiter

6. TEORIA CLAUSULA ȘI PRINCIPIUL PACTA SUNT SERVANDA

6.1. Vechiul drept francez

Existența teoriei clausula este recunoscută și de Tiraqueau, care, arată că

6.2. Vechiul drept italian

Eforturile celor doi autori au fost apreciate a fi deosebit de importante în elaborarea

6.3. Vechiul drept în statele germanice

unui eveniment nou și neașteptat, ulterior încheierii contractului (repugnantia casus

Și alți juriști ai timpului s-au preocupat de modul de funcționare a clauzei rebus

6.4. Vechiul drept anglo-saxon

O altă atenuare a principiului forței obligatorii a contractului a fost făcută în cauza

7. VECHIUL DREPT ROMÂNESC

Codul Calimach, promulgat în anul 1817 de domnitorul Moldovei Scarlat

În secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, această idee a fost receptată diferit în

CAPITOLUL II. NOȚIUNE, DOMENIUL DE

UNIDROIT este reglementată la art. 6:111 sub denumirea de „schimbarea

reglementării, fiind explicată de conținutul textului, folosirea denumirii alese nu pare

1.2. Sensul literal

bazează pe previziune (1); ceea ce prevede cineva”, provenind din franțuzescul

circumstanțelor putea fi prevăzută de părți cu o minimă diligență, însă nu au făcut acest

1.3. Sensul juridic

În această ordine de idei s-a arătat că imprevizibilitatea semnifică imposibilitatea de

Epoca în care se încheie un contract poate juca de asemenea un rol important în

Așadar, sub aspect juridic, termenul de impreviziune se referă la efectele produse

2.1. Contracte afectate de termen sau condiție suspensivă și

2.2. Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale

unilaterale1, în ceea ce ne privește dorim să aducem argumente în a demonstra aplicarea

2.3. Contracte cu titlu oneros și contracte gratuite

de măsură ar veni în conflict cu principiul irevocabilității donațiilor, statuat de art. 1015

voluntariat intervine, independent de voința părților, o situație de natură să îngreuneze

2.4. Contracte comutative și contracte aleatorii

regulă, se poate aplica contractelor aleatorii, fiind incompatibil doar cu contractele

3. FUNDAMENTUL JURIDIC AL TEORIEI IMPREVIZIUNII

Identificarea fundamentului juridic al teoriei impreviziunii, al principiilor pe care se

demersul intelectual de decelare a condițiilor de aplicare și al mecanismului de

3.2. Principii de drept și teorii propuse în literatura de specialitate

3.2.1. Teoria clauzei subînțelese: „rebus sic standibus”

au considerat că admiterea existenței clauzei în discuție, ar conduce la rezilierea

În concluzie, principala critică ce s-a adus aceste teorii, pleacă de la faptul că ea se

3.2.2. Forța majoră ca fundament al impreviziunii

impreviziunea se asemăna cel mai mult. Autorii în discuție au interpretat prevederile

poate să determine exonerarea debitorului în măsura în care aceasta este imprevizibilă,

argumentând că debitorul trebuie exonerat și atunci când demonstrează că se găsește în

3.2.3. Previzibilitatea prejudiciului ca fundament al impreviziunii

3.2.4. Abuzul de drept ca fundament al impreviziunii

impreviziunea presupune existența unui astfel de dezacord ar rezulta că baza teoriei

3.2.5. Absența cauzei ca fundament al impreviziunii

sinalagmatice ar fi rezultatul unui echilibru între avantajele pe care părțile încearcă să le

3.2.6. Buna-credință ca fundament al impreviziunii

3.2.6.1. Aprecieri generale

Actualul Cod civil nu s-a preocupat de definirea noțiunii de bună-credință, de

În concordanță cu cele de mai sus, și fiindcă lucrarea de față nu este dedicată

3.2.6.2. Sensurile noțiunii de bună-credință

Cu privire la sensurile noțiunii de bună-credință, s-a arătat1 că majoritatea doctrinei

- credința eronată și scuzabilă protejată de lege...”