1.

GENERALITĂŢI DESPRE AMBALAJE

Ambalajul se defineşte ca un mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să

învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecţia temporară din punct
de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menţinerii calităţii şi integrităţii acestora în
stare de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii până la consumator
sau până la expirarea termenului de garanţie.
Operaţia de ambalare este un procedeu sau o metodă prin care se asigură, cu ajutorul
ambalajului, protecţia temporară a produsului în timpul manipulării, transportului, depozitării,
vânzării, contribuind la înlesnirea acestora, până la consumare sau până la expirarea termenului de
garanţie.
În practica curentă se mai întâlneşte şi termenul de preambalare, care reprezintă ambalarea
parţială a produselor efectuată la locul de producţie sau de depozitare, în scopul prevenirii unor
deteriorări pe fazele de producţie. De asemenea, unele produse sunt preambalate înaintea vânzării
folosind ambalajele de desfacere.
Ambalajul mărfurilor poate fi privit şi analizat din două puncte de vedere: tehnic şi
economic.
Din punct de vedere tehnic ambalajul mărfurilor constituie un ansamblu de materiale destinat
protecţiei calităţii şi integrităţii produsului, destinat facilitării tuturor operaţiilor ce urmează în
circuitul economic după ambalarea produselor.
Sub aspect economic ambalajul este privit ca un produs finit deoarece în el s-au investit
cheltuieli materiale şi umane pentru obţinerea lui.
În comerţul actual, practic nu se mai poate concepe marfa fără ambalajul ei.

1.1. Funcţiile ambalajelor

Considerat de multe ori fără importanţă, ambalajul este însă un produs indispensabil
tranzacţiilor comerciale datorită rolului şi funcţiilor pe care le îndeplineşte. În ţările cu tradiţie în
domeniul ambalajelor, acesta este considerat ca fiind parte integrantă a produsului de înaltă calitate.
Ponderea costului ambalajelor în costul total al produselor nu este de neglijat, fiind cuprinsă
între 5 şi 15 %, iar în cazul produselor de lux, poate ajunge până la 30 – 50 %.
Ambalajul a devenit indispensabil în circulaţia tehnică a mărfurilor. În prezent se apreciază
că cca. 99 % din mărfuri sunt ambalate într-un mod sau altul.
Principalele funcţii pe care trebuie să le îndeplinească ambalajele sunt:

1
 Funcţia de conservare şi protecţie a produselor – reprezintă funcţia de bază a ambalajelor
şi constă în capacitatea ambalajului de a proteja conţinutul de influenţele mediului extern. Între
ambalaj, produs şi metoda de ambalare trebuie să existe o corelaţie perfectă, astfel încât produsul să
ajungă la client într-o stare cât mai bună, care să permită consumul sau utilizarea conform
parametrilor specificaţi în documentaţia tehnică a produsului. Ambalajele asigură protecţia
produselor împotriva acţiunii următorilor tipuri de factori:
- factori fizici – solicitări mecanice, lumină, temperatură, presiune, etc.
- factori chimici – vapori de apă, gaze atmosferice (oxigen, dioxid de carbon, dioxid de sulf,
oxizi de azot, etc.)
- factori biologici – microorganisme, spori, mucegaiuri, insecte, rozătoare, etc.
Această funcţie de bază a ambalajelor prezintă două aspecte particulare:
 conservarea calităţii prin ambalare înseamnă că ambalajul protejează produsul din
interior de influenţa factorilor externi, care îl pot deteriora, îi pot provoca daune sau pot
iniţia procese de degradare (umiditatea, radiaţiile solare, praful, microorganismele,
temperatura, radiaţiile ultraviolete, etc.). Acţiunea acestor factori poate fi directă sau
indirectă. Ambalajul fiind în contact direct cu produsul, acest contact nu trebuie să ducă la
degradarea mărfii prin reacţii chimice posibile. Din acest punct de vedere, alegerea
materialului de ambalare va fi condiţionată de specificul produsului ambalat.
 ambalajul este un mijloc de protecţie a mediului şi a oamenilor împotriva efectelor
negative ale unor produse toxice, inflamabile sau corozive. În acest caz trebuie avută o
grijă deosebită în alegerea materialului de ambalare, care trebuie să satisfacă mai multe
condiţii – să fie o barieră impermeabilă pentru produsul din interior şi să nu interacţioneze
chimic cu acesta pentru a nu da naştere altor produşi periculoşi.
Funcţia de transport – manipulare - depozitare - se manifestă în cadrul circuitului
economic ce urmează producerii mărfii, în drumul ei către beneficiar sau consumator. Pe acest
circuit apar o serie de probleme legate de menţinerea calităţii produsului. Din acest punct de vedere,
cerinţele ambalajului sunt următoarele:
- adaptarea ambalajului la normele şi mijloacele de transport;
- optimizarea raportului volum / masă (greutate); de exemplu, ambalajele cu volum standard
beneficiază de un preţ mai avantajos faţă de ambalajele cu volume nestandardizate sau
agabaritice (foarte mari), respectiv ambalajele cu mase proprii mai mici beneficiază de
taxe de transport mai mici;
- posibilitatea adaptării dimensiunilor ambalajelor la mijloacele de transport (ambalaje
pliabile, sau cu volume variabile).

2
 Se apreciază că pe parcursul circuitului transport – manipulare – depozitare, mărfurile şi
ambalajele lor sunt supuse la cca. 30 – 40 de operaţii de manipulare, ceea ce înseamnă că, în loc de
1 tonă de produse se manipulează, de fapt, 30 – 40 de tone. Se impune, deci, o optimizare a acestor
operaţii, lucru posibil şi prin intermediul ambalajelor. În această direcţie au apărut două concepte
noi – paletizarea şi containerizarea.
Paletizarea - este operaţia de manipulare şi transport a mărfurilor aşezate pe paleţi, deplasaţi
cu ajutorul electro-stivuitoarelor. Paletul este o suprafaţă plană de dimensiuni standardizate, folosită
la transportul mărfurilor ambalate în ambalaje paralelipipedice, ce prezintă o stabilitate suficientă.
Paletizarea este importantă pentru că permite transportul mai multor mărfuri în acelaşi timp,
utilizând judicios spaţiul avut la dispoziţie. Există paleţi de uz general, paleţi – lăzi şi paleţi de uz
special.
Containerizarea - foloseşte pentru transportul, manipularea şi depozitarea mărfurilor unitatea
numită container. Acesta este realizat din materiale rezistente, eventual flexibile, care să permită
plierea atunci când nu este utilizat. Containerul oferă avantajul păstrării avansate a calităţii şi
integrităţii mărfurilor, chiar şi în condiţiile eliminării ambalajelor individuale şi a manipulărilor
repetate.
La baza sistemelor de paletizare şi containerizare stă modularea ambalajului. Modularea
constă în corelarea dimensiunilor ambalajului de desfacere cu cele ale ambalajului de transport, cu
cele ale containerului, ale mijlocului de transport sau ale spaţiului de depozitare.
Funcţia de promovare a produselor şi informare – este cea mai nouă funcţie a
ambalajelor. Crearea ambalajelor constituie unul din elementele strategice ale firmelor în politica de
comercializare a produselor. Ambalajul înlocuieşte arta vânzătorului prin forma, grafica şi estetica
sa, contribuind la promovarea desfacerii. El trebuie să atragă atenţia cumpărătorului în mod spontan,
să fie uşor de recunoscut şi să sugereze o idee precisă despre produs. Prin intermediul lui,
cumpărătorul trebuie să afle informaţii despre caracteristicile principale ale produsului în limitele
cadrului juridic şi tehnic, să fie un agent de publicitate pentru produs şi în nici un caz să inducă în
eroare consumatorul.
Ambalajul trebuie să îndeplinească câteva condiţii de bază pentru a-şi putea îndeplini funcţia
de promovare şi informare:
- să pună în evidenţă marca comercială a produsului
- înscrisurile să fie clare, uşor de citit, pentru a nu da naştere la confuzii
- să pună în valoare caracteristicile principale ale produsului, astfel încât cumpărătorul să-l
deosebească cu uşurinţă de altele similare
- să creeze imaginea calităţii produsului prin diferite mijloace (formă, soliditate, comoditate
în utilizare).

3
 În cazul produselor vândute în sistemul de autoservire, ambalajul constituie singura legătură
dintre client şi produs. De aceea el trebuie adaptat vânzării în masă şi să aibă însuşiri care să-i
permită promovarea vânzărilor. În condiţiile actuale, în care raportul calitate / preţ este aproximativ
acelaşi pentru produse asemănătoare realizate la firme diferite, produsul care se diferenţiază prin stil,
ambalaj ingenios, reuşesc să iasă în evidenţă faţă de produsele concurente. Din această cauză
ambalajul este numit deseori „vânzătorul mut al produselor”.

1.2. Cerinţe de calitate impuse ambalajelor

Ambalajele sunt elemente indispensabile în cadrul circuitului producţie – transport –
desfacere – comercializare jucând un rol important în păstrarea caracteristicilor de calitate ale
mărfurilor.
În afara funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească consumatorii mai cer de la ambalaj şi
alte cerinţe ca de exemplu:
 să fie comod în utilizare, adică să aibă o formă care să-i permită o mânuire uşoară;
 să poată fii închis şi deschis cu uşurinţă;
 să conţină o cantitate de produs potrivită;
 să aibă o masă proprie cât mai mică ;
 să nu fie toxic ;
 fără miros, gust propriu;
 rezistenţă mecanică ridicată ;
 impermeabilitate faţă de gaze, praf, grăsimi;
 compatibilitate faţă de produsul ambalat ;
 să permită sau nu ( după caz ) pătrunderea radiaţiilor luminoase ;
 forma , grafică atractive .
Din cele prezentate se poate trage concluzia că nu este uşor să se aleagă ambalajul potrivit
care să îndeplinească cât mai bine funcţiile şi celelalte cerinţe precizate anterior.
Alegerea ambalajelor este determinată de următorii factori principali:
 caracteristicile produsului care se ambalează ;
 condiţiile de transport, manipulare şi toate solicitările la care poate fii supus ambalajul ;
 caracteristicile de calitate ale materialului de ambalare;
 metoda de ambalare folosită;
 cheltuielile ocazionale de producerea ambalajului şi de transportul lui.

4
 Ca şi în cazul mărfurilor, s-a încercat şi s-a reuşit în mare măsură standardizarea ambalajelor.
Astfel, s-a putut raţionaliza producţia de ambalaje, s-a redus numărul tipurilor constructive, s-au
putut corela dimensiunile ambalajelor cu cele ale paleţilor .De asemenea, există tendinţa pe plan
mondial de a standardiza şi unifica ambalajele utilizate în comerţul internaţional cu multiple
avantaje atât pentru ţările exportatoare, cât şi pentru cele importatoare.
Dezvoltarea economiei, diversificarea mărfurilor, existenţa unei varietăţi sortimentale şi
calitative din ce în ce mai mari, au impus apariţia unei industrii speciale pentru conceperea
realizarea şi dezvoltarea ambalajelor.
În multe ţări dezvoltate, standardul de viaţă al locuitorilor se apreciază şi cu ajutorul
indicelui care arată producţia şi consumul de ambalaje.
Principalii factori care au impulsionat şi continuă să impulsioneze dezvoltarea ambalajelor şi
modernizarea operaţiilor de ambalare sunt:
 realizarea unei reclame eficiente pentru noile produse apărute pe piaţă;
 comercializarea uşoară şi rapidă a mărfurilor;
 transportul şi depozitarea economică a mărfurilor;
 diversificarea sortimentală a mărfurilor;
 conservarea produselor perisabile;
 asigurarea unei igiene corespunzătoare pentru produsele alimentare, farmaceutice,
chimice etc.
În ceea ce priveşte dimensiunile ambalajelor, se recomandă ca acestea să fie standardizate
pentru a eficientiza procesul de producere a lor şi pentru uşurarea activităţilor de transport –
manipulare - depozitare.
În normele de igienă privind alimentele şi protecţia sanitară a acestora aprobate prin Ordinul
Ministerului Sănătăţii nr. 611/ 3.04 .1995 se menţionează următoarele cerinţe privitoare la
ambalajele pentru alimente:
- să fie avizate sanitar (ca de altfel utilajele, recipientele şi ustensilele utilizate în sectorul
alimentar) ;
- materialele din care se confecţionează să aibă grad ridicat de stabilitate fizico-chimică,
care sa nu permită cedarea în timpul utilizării substanţelor străine peste limitele admise ;
- să nu influenţeze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice sau valoarea nutritivă a
produsului alimentar cu care vine în contact în timpul prelucrării, manipulării, transportului sau
păstrării acestuia ;

5
 - să nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine în contact ;
- să asigure produsului alimentar o protecţie eficientă faţă de impurităţile accidentale pe
toată perioada prelucrării, păstrării şi transportul produsului respectiv;
- cernelurile şi coloranţii folosiţi la imprimarea şi colorarea materialelor de ambalaj care vin
în contact cu produsul alimentar să fie avizat de Ministerul Sănătăţii;
- este inadmisibil contactul direct al alimentelor cu partea colorată sau imprimată a
ambalajului ;
- nu este admisă folosirea la ambalarea alimentelor a hârtiei provenite din deşeuri.

6
 2. MATERIALE PENTRU AMBALARE

La fabricarea ambalajelor se foloseşte o gamă variată de materiale cu proprietăţi diferite, ce

corespund cerinţelor impuse ambalajelor şi care sunt potrivite uneia sau alteia dintre grupele de
mărfuri ce necesită ambalare.
Materialele pentru ambalaje se împart în 3 grupe în funcţie de tipul ambalajului ce se fabrică
din ele, astfel:
1. materiale pentru ambalaje exterioare ;
2. materiale de protecţie, amplasate între produsul ambalat şi ambalajul exterior
(materiale de umplutură ) ;
3. materiale pentru ambalaje de prezentare .
Alegerea unui material de ambalare se face ţinând cont de gradul de protecţie pe care îl
asigură produsului, posibilităţile de transport, capacitatea de a îndeplini funcţia de promovare a
vânzărilor şi ponderea costului ambalajului în cadrul costului total al produsului.
Materialele pentru ambalarea alimentelor pot fi clasificate în două grupe principale, în
funcţie de perioada de timp de când sunt utilizate:
 materiale clasice de ambalare
 materiale moderne de ambalare

2.1. Materiale clasice de ambalare

Ambalaje din materiale celulozice (hârtia si cartonul)
Hârtia şi cartonul se afla pe primul loc în ierarhia materialelor de ambalare, în sensul că
înregistrează cel mai mare consum anual.
Ambalajele din materiale celulozice pot fi de trei tipuri:
1. Hârtie pentru ambalaje ;
2. Carton plat ;
3. Carton ondulat .
Aceste materiale se pot asocia între ele sau cu alte materiale, în vederea realizării
ambalajelor complexe.
Printre avantajele folosirii hârtiei şi cartoanelor la fabricarea ambalajelor amintim:
 au masă proprie mică ;
 se pot modela la forma şi dimensiunile dorite ;
 se pot inscripţiona uşor, direct, fără să mai fie necesară ataşarea etichetei ;
7
  au costuri reduse ;
 sunt biodegradabile sau se pot recicla ;
 unele pot fi rezistente la penetrarea uleiurilor şi grasimilor.
Dintre dezavantajele acestor materiale de ambalare se pot enumera:
 rezistenţă mecanică mică la sfâşiere, rupere ;
 permeabilitate la apă şi la vapori de apă ;
 folosirea limitată doar la anumite mărfuri.
Printre preocupările recente din domeniul ambalajelor se înscrie îmbunătăţirea
caracteristicilor de calitate ale hârtiei şi cartonului, s-au creat astfel, hârtia ECO-ECO fabricată din
plante anuale, perfect compatibilă cu produsele alimentare şi biodegradabilă, hârtia obţinută din alge
de mare rezistenţă la rupere, reciclabilă şi mai ieftină.
Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt:
1. Cartonul duplex ;
2. Cartonul ondulat ;
3. Cartonul triplex .
Cartonul ondulat este format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei straturi
ondulate din hârtia inferioară sau superioară de ambalaj, unite între ele cu un adeziv. Cartonul
ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice) în scopul obţinerii unor
tipuri constructive de ambalaje mai eficiente şi cu proprietăţi îmbunătăţite.
Cartonul ondulat este utilizat la: ambalarea produselor care necesită protecţie împotriva
şocurilor şi presiunii exterioare; ambalajele secundare (cutii de prezentare); ambalaje terţiare (sub
forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor de transport încărcate).
Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate în prezent, la
ambalarea unei game largi de produse alimentare lichide.
Sticla ca material de ambalare
Sticla este considerată materialul ideal pentru ambalaje datorită caracteristicilor sale şi a
avantajelor pe care le oferă ca ambalaj; fiind utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide
sau vâscoase.
Este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar şi în industria farmaceutică, la
ambalarea produselor chimice etc.
Avantajele utilizării sticlei ca material de ambalare sunt următoarele :
 Este impermeabilă la gaze, vapori, lichide ;

8
  Este inertă din punct de vedere chimic faţă de produsele alimentare şi nu pune
probleme de compatibilitate cu produsul ambalat ;
 Este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea ;
 Nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor ;
 Este transparentă, permiţând vizualizarea produselor ;
 Poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului împotriva
radiaţiilor ultraviolete ;
 Este un material rigid care poate fii realizat în forme variate ;
 Are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor
băuturi ca: şampanie, cidru etc. ;
 Este reciclabilă, nu poluează mediul;
 Se poate inscripţiona uşor prin ataşarea de etichete.
Reactivitatea chimică a sticlei este foarte scăzută ea fiind inertă faţă de cea mai mare parte a
substanţelor chimice şi mărfurilor cunoscute. Singura substanţă care reacţionează cu sticla este
acidul fluorhidric.
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantaje legate de :
 Rezistentă la şoc mecanic, rezultând dificultăţi în transport şi depozitare ;
 Rezistenţă scăzută la şoc termic ;
 Masă proprie mare.
Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele
din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei sănătăţii consumatorilor. În
urma cercetărilor efectuate s-a reuşit obţinerea sticlei incasabile, a celei rezistente la şoc termic,
precum şi a sticlei uşoare (cu masa de 2-4 ori mai uşoara decât sticla obişnuită).
Ambalaje din materiale metalice
Metalele şi aliajele sunt folosite cu precădere în industria alimentară la ambalarea
conservelor de carne, peşte, fructe şi legume, la băuturilor alcoolice şi nealcoolice. Opinia
consumatorilor este mai puţin favorabilă metalelor deoarece acestea pot influenţa gustul produselor
ambalate.
Ambalajele metalice se realizează din tabla de oţel cositorită, aluminiu si materiale
combinate (materiale plastice, carton si metal). În ultima perioadă a crescut ponderea ambalajelor
din aluminiu şi aliaje din aluminiu datorită unor avantaje pe care le oferă aceste materiale.
Cutiile metalice sunt lăcuite în interior pentru a preveni :

9
  schimbarea gustului sau pentru a preveni reacţii chimice datorate metalelor dizolvate in
produs ;
 decolorarea produsului ;
 reacţiile chimice între metal şi produs care pot cauza coroziunea sau formarea de hidrogen
în interiorul cutiei.
Avantajele utilizării ambalării în materiale metalice sunt considerate a fi următoarele:
 au proprietăţi de barieră foarte bune ;
 nu sunt toxice şi pot veni în contact cu produse şi băuturi alimentare ;
 se pot inscripţiona uşor ;
 se pot utiliza în combinaţii cu alte materiale pentru ambalare.
Lemnul - utilizarea lemnului ca material de ambalare este redusă la ambalaje exterioare de
mari dimensiuni. Ponderea acestui material este din ce în ce mai mică în cadrul materialelor de
ambalare, el fiind înlocuit treptat cu materiale plastice.
Principalele avantaje ale folosirii lemnului în acest domeniu sunt protecţia ridicată ce o
asigură produselor din interior şi faptul ca ambalajele din lemn sunt refolosibile.
Lemnul ca material de ambalare este puternic concurat de cartonul ondulat şi materiale
plastice. Lemnul conţine răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice, care pot influenţa caracteristicile
organoleptice ale produselor ambalate.
Datorită compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic pentru
dezvoltarea microorganismelor.
Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt :
 rezistenţă bună la solicitări mecanice ;
 rezistenţă bună la uzură ;
 conductibilitate electrică foarte mică ;
 este ecologic.
Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport, dar este utilizat
mai eficient în alte domenii ca : mobilier, fabricarea hârtiei, etc.
Printre dezavantaje enumerăm spaţiul mare ocupat de ambalaje atunci când nu sunt folosite,
domeniul restrâns de utilizare şi cantităţile tot mai reduse de lemn disponibile pentru ambalaje.
Ambalaje din materiale textile
Acestea au o utilizare restrânsă mai ales datorită unor dezavantaje ca :
 constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor;

10
  sunt atacate de rozătoare, insecte si nu rezistă la foc.

2.2. Materiale moderne de ambalare

Ambalaje din materiale plastice
Deşi sunt mai noi pe piaţa ambalajelor, materialele plastice oferă o serie de avantaje
incontestabile faţă de alte materiale clasice :
 masă proprie mică ;
 prelucrare uşoară, ele putând fi modelate în orice formă ;
 prezintă rezistenţă la şocuri mecanice ;
 protejează bine produsele ambalate în timpul transportului şi depozitării ;
 sunt impermeabile la apă, vapori de apă, grăsimi, impurităţi etc.;
 pot fi transparente sau opace, în funcţie de cerinţele de protecţie cerute de produsul ambalat;
 prezintă rezistenţă la radiaţiile infraroşii şi ultraviolete ;
 prezintă sudabilitate şi posibilitate de lipire .
Din materiale plastice se obţin următoarele tipuri de semifabricate destinate realizării
ambalajelor :
-filme flexibile, folii şi materiale complexe ;
-folii flexibile, din care se fac pungi şi saci pentru ambalare ;
-folii rigide, pentru realizarea de tăviţe, pahare, platouri, etc. ;
-materiale complexe obţinute din diferite tipuri de folii .
Ambalajele din materiale plastice pot fi recuperate si reintroduse în circuitul industrial,
evitându-se astfel poluarea mediului. Prin reciclarea ambalajelor din mase plastice se reduc costurile
de fabricaţie ale ambalajelor, consumul de materii prime sau chiar se pot înlocui ambalajele clasice.
Ambalajele flexibile din PE (polietilena) , PP (polipropilena), PVC (policrorura de vinil) ,
PET (polietilena tereftalat ), PA (poliamida) sunt utilizate, în principal, sub forma de straturi bariera
sau lianţi materiale complexe de ambalare.
Materialele complexe permit ambalarea în vid gaz inert a produselor congelate. Materialele
plastice sunt uşoare, impermeabile, tind să devină un înlocuitor al sticlei. Apariţia lor a revoluţionat
industria de ambalaje a produselor alimentare, proces care continuă şi în prezent, obţinându-se noi
astfel de materiale. Sunt destul de ieftine, iar ca dezavantaje, unele materiale plastice degajă, la
ardere, vapori corozivi şi încă nu s-a rezolvat problemele de sterilizare a acestora.

11
 Utilizarea unui singur tip de material tinde să devină ceva excepţional, deoarece pare exclus
ca acesta să poată îndeplini toate exigenţele de ordin tehnic, comercial şi mai ales psihologic, care se
cer unui ambalaj corespunzător.
În prezent sunt utilizate tot mai multe materiale obţinute prin asocierea materialelor uşoare
în scopul obţinerii unor caracteristici superioare.
Caracteristica esenţială a unui material complex de ambalare este impermeabilitatea sa la
vapori de apă şi la diferite gaze. Alte proprietăţi importante sunt transparenţa, sudabilitatea,
rezistenţa mecanică, protecţia împotriva luminii, rezistenţa la acţiunea produselor agresive,
rezistenţa la temperaturi ridicate, etanşeitate.
În funcţie de natura materialelor suport, foliile complexe se pot clasifica in :
1. materiale complexe pe bază de aluminiu;
2. materiale complexe pe bază de hârtie şi carton ;
3. materiale complexe pe bază de materiale plastice.

Foliile complexe din aluminiu sunt formate din 3 straturi, din care aluminiul reprezintă
stratul median, iar ca strat intern, polietilena de joasă densitate şi ocazional polipropilena.
In alegerea stratului intern trebuie să se ţină seama de compatibilitatea dintre material şi
produsul ambalat. Ca material de acoperire pentru startul exterior pot fi folosite următoarele
materiale: celofan, folii de poliester şi polipropilena.
Domeniile de utilizare ale acestui tip de materiale sunt :
 ambalarea produselor sensibile la umiditate (în acest caz se folosesc complexe de tipul
celofan + aluminiu + polietilena)
 ambalarea lichidelor şi a produselor vâscoase (stratul intern trebuie să aibă o rezistenţă
mecanică bună ).
Materialele complexe pe baza de pelicule celulozice răspund unor cerinţe legate de:
 transparenţa ;
 impermeabilitate la grasimi ;
 posibilităţi de termosudare .
Cartoanele acoperite cu mase plastice, cum ar fi complexul carton – polietilena, sunt
utilizate pe scara largă la ambalarea produselor alimentare.
Cartonul caşerat cu polietilena asociat cu folie de aluminiu este utilizat la confecţionarea
formelor tetraedrice, paralelipipedice pentru lichidele alimentare sterilizate UHT. Acest sistem de

12
ambalare se numeşte Tetra-Pak. Ambalajul Tetra Pak se prezintă sub forma unui tetraedru cu
capacitate de 1/4; 1/2; 1/1; având următoarea structura de la exteriorul ambalajului către interior:
topitura hot-melt-carton ( 134 -165 g/m².) – polietilena (15 g/m²) – folie de aluminiu (de 9 microni)
– polietilena (două straturi, gramaj total 50-70 g/m² ).
Materialele complexe având la bază materialele plastice sunt utilizate pentru ambalarea
produselor în vid, a produselor lichide şi congelate.
Procedeele moderne de sterilizare la temperatura ridicată au condus la necesitatea realizării
unor materiale complexe rezistente la temperatura de 135°C. Astfel de materiale conţin:
polipropilena şi poliamida sau poliester cu sau fără inserţie de folie de aluminiu, ca de exemplu,
Aluthen HPC (poliester + aluminiu + polipropilena), combithen HPA (poliamida/ polipropilena).
Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materiale moderne destinate confecţionării
ambalajelor pentru produse sterilizate sunt: termosudabilitate, barieră faţă de oxigen,
permeabilitate la vapori de apă, care se poate reduce prin asociere cu filme de aluminiu.
Astfel de ambalaje sunt suficient de performante pentru a asigura alimentelor ambalate o
conservare pe o perioada mai mare de un an.
Materialele complexe ca şi cele “barieră” (faţă de vaporii de apă, gaze, substanţe volatile,
radiaţii ultraviolete, microorganisme) prezintă dezavantaje în ceea ce priveşte reciclarea, iar
consumatorii zilelor noastre sunt foarte sensibili faţă de mediu. De aceea, după 1990, pe piaţa
ambalajelor s-au afirmat că o serie de materiale substitutive, cu proprietăţi de înaltă barieră faţă de
apă, grăsimi, ceruri.
Un asemenea material este Scotchban-ul, care nu modifică reciclabilitatea hârtiei şi
cartonului şi nici biodegradabilitatea. Impregnarea cu Scotchban se realizează pe o singură faţă a
materialului suport (pentru îngheţată, biscuiţi) sau pe ambele feţe (material recomandat pentru
produse alimentare cu concentraţie ridicata de uleiuri, grăsimi).
În SUA, s-a pus la punct tehnologia depunerii sticlei pe materiale plastice, obţinându-se
materiale cu proprietăţi barieră pentru gaze, arome, umiditate, capabile să suporte procesul de
sterilizare. Numele comercial al materialului este “ceramis” şi are multe aplicaţii în domeniu
alimentar (îndeosebi pentru produse zaharoase). Substratul de material plastic este reciclabil complet
şi chiar prin incinerare nu poluează mediul.
S-au creat noi materiale celulozice care răspund celor mai severe cerinţe ale ecologistilor.
Plecând exclusiv de la plante cu creştere anuală s-a creat hârtia de ambalaj ECO-ECO, care satisface
exigenţele consumatorilor, prezentând o totală compatibilitate cu produsul ce se ambalează şi, în
acelaşi timp este biodegradabilă.
13
 3. METODE DE REALIZARE A AMBALAJELOR

Tehnicile utilizate pentru ambalarea produselor se diferenţiază între ele în funcţie de

specificul mărfii ce trebuie ambalată. Metodele de ambalare trebuie să răspundă favorabil la
atingerea următoarelor obiective :
 să conducă la reducerea consumului de material de ambalare ;
 să favorizeze creşterea performanţelor ambalajului prin folosirea unor materiale
potrivite ;
 să asigure concomitent protecţia produsului ambalat şi a mediului înconjurător.
Metodele de ambalare descrise în continuare se referă la ambalarea realizată la nivel
industrial pentru diferite tipuri de mărfuri.

3.1. Ambalarea celulară sau tip „blister”

Ambalarea celulară constă în ambalarea produsului sub forma de caşete comprimate.
Produsele se aşează între două pelicule de material plastic sau una din material plastic şi cealaltă din
folie metalica, după care se presează din loc in loc cu scopul de ale lipi. În acest mod se obţin celule
în jurul fiecărui produs ambalat. Metoda ambalării celulare se aplică în special produselor
farmaceutice.
Acest tip de ambalare prezintă atât o serie de avantaje:
 se realizează pe linii de ambalare automatizate, rezultând o productivitate
ridicată;
 permite ambalarea produselor în condiţii igienice;
 permite transportul, depozitarea şi deplasarea produselor ambalate, în condiţii de
protecţie şi igienă ridicate;
 aceasta forma de ambalare conduce la o prezentare favorabilă a mărfurilor pe
piaţă.

3.2. Ambalarea tip “ aerosol “

Noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine,
susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă.
În conformitate cu Directiva Europeană din mai 1975 “ prin generator de aerosol se înţelege
un ansamblu constituit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticla, material plastic, care sa

14
conţină un gaz comprimat, lichefiat şi prevăzut cu un dispozitiv care permite ieşirea conţinutului sub
forma de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub forma de spumă, pastă,
pudră sau în stare lichidă “.
Această metodă de ambalare se foloseşte în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice,
cosmetice (deodorante, spumă de ras, frişcă etc.)
Materialele din care se confecţionează recipientele sunt: tablă cositorită, aluminiu, sticlă şi
materiale plastice.
Faptul că gazul propulsor intră în contact direct cu produsul ambalat impune o serie de
condiţii absolute obligatorii :
 gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul (să nu interacţioneze cu acesta
şi să nu-i influenţeze caracteristicile psihosenzoriale);
 să nu corodeze materialele ambalajului;
 să nu fie inflamabil;
 să nu prezinte riscul unei explozii la presiunea la care se află în recipient;
În cazul gazelor comprimate se utilizează :
 azotul, care este inert faţă de majoritatea substanţelor farmaceutice şi alimentare, este
incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil şi indor;
 dioxidul de carbon, care este mai bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează
produsele contra oxidării şi nu permite dezvoltarea bacteriilor.
 butanul şi propanul, care sunt netoxice, se combină uşor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt
inflamabile şi devin toxice.
În prezent, în domeniul ambalării tip aerosol se urmăreşte sterilizarea accesoriilor de
ambalare înaintea operaţiei de umplere, care elimină astfel o posibilă recontaminare în timpul
ambalării.

3.3. Ambalarea în vid

Aceasta metodă constă în introducerea produsului într-un ambalaj dintr-un material
impermeabil la gaze şi extragerea aerului din interior cu ajutorul unei pompe de vid. În felul acesta
se evită contactul mărfii cu oxigenul care, mai ales în cazul duratelor mari de depozitare, poate
declanşa reacţii ce duc la alterarea produsului.
Avantajele ambalării în vid sunt :
 asigură integritatea produselor sensibile

15
  menţine o forma regulată, fixă pentru produsul ambalat.
Ca materiale de ambalare potrivite pentru metoda de ambalare sub vid enumerăm: materiale
complexe de ambalare şi carton special impermeabil.
Dezavantajele utilizării metodei sunt următoarele:
 produsele sensibile la presiune pot fi deteriorate sau distruse din cauza presiunii exercitate
asupra lor ;
 riscul de a face masa cu folia de ambalaj a produselor sensibile ;
 deprecierea produselor care conţin grăsimi, dacă în timpul ambalării în vid acestea sunt
supuse unor temperaturi mai mari decât temperatura de topire a grăsimilor.
Pentru ambalarea în vid a brânzeturilor, cărnii, mezelurilor, se poate utiliza o variantă
îmbunătăţită a ambalarii sub vid numită „ambalarea tip Cryovac”. Acestă metodă foloseşte ca
material de ambalare o folie de plastic specială, care are proprietatea de a se contrage în contact
cu apa caldă.
Operaţia de ambalare Cryovac cuprinde următoarele etape:
 umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat ;
 eliminarea aerului din ambalaj prin aspiraţie ;
 răsucire şi închidere automată cu un clips de aluminiu ;
 introducerea ambalajului şi produsului timp de o secundă într-un recipient cu apa la
temperatura de 92-97°C.
Materialele utilizate în această tehnică de ambalare sunt materiale termosudabile,
impermeabile, din carton pentru ambalajul exterior şi folii din materiale complexe de ambalare.
Aceste folii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe :
 rezistenţă mecanică bună ;
 protecţie împotriva luminii ;
 rezistenţă la acţiunea produselor agresive ;
 rezistenţă la temperatura ;
 rezistenţă bună la străpungere şi îndoire (de ex. combinaţiile poliamida-polietilena).
Protecţia împotriva luminii este cerută în cazul în care produsele se alterează rapid sub
influenţa luminii (carne proaspătă, produse cu conţinut mare de grăsimi).
Cea mai bună protecţie o asigură foliile complexe care conţin un strat de aluminiu. Pentru
produsele agresive (produse acide din fructe, preparate din peşte) este necesară o folie de ambalare
la care să nu intervină fenomenul de coroziune în cazul unei depozitări de lungă durată.

16
 Rezistenţă la temperatura înaltă sau joasă este cerută în cazul în care produsele ambalate în
vid trebuie conservate prin sterilizare sau congelare. Folia complexă poliamida-polietilena suportă
aceste temperaturi fără a-şi pierde proprietăţile iniţiale.

3.4. Ambalarea aseptică

Ambalarea aseptică constă în introducerea unui produs sterilizat, destinat comercializării
într-un vas sterilizat, în condiţii aseptice, urmată de închiderea vasului, astfel încât să fie prevenită
contaminarea produsului cu microorganisme.
Termenul “aseptic” desemnează, prin urmare, absenţa microorganismelor, iar termenul
“ermetic” este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj sau material de a nu
permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a microorganismelor de ambalaj.
Ambalarea aseptică este deci o metodă care garantează securitatea microbiologică a
alimentelor, fără ca acestea să-şi piardă caracteristicile nutritive şi organoleptice.
Operaţiile de sterilizare folosite în ambalarea aseptică sunt următoarele :
 sterilizare HTST ( high temperature short time )
 sterilizare UHT ( ultra high temperature )
 sterilizare LTLT ( low temperature low time )
HTST este procedeul de sterilizare ce constă în încălzirea rapidă a produsului în intervalul
90-120°C. Acest tip de tratament se aplică produselor puternic acide care se menţin sterile la
temperaturi scăzute.
Sterilizarea UHT a produselor alimentare lichide se realizează prin încălzirea produselor în
intervalul de temperatura 135-150°C, urmată de răcire bruscă.
Limita superioară de temperatură este utilizată pentru produse cu vâscozitate mică (lapte), iar
cea inferioară pentru produse cu vâscozitate mare. Cele mai utilizate materiale sunt complexele
pe baza de hârtie şi carton.
Ambalajul aseptic constă dintr-o folie mică, multistratificată, care combină cele mai bune
caracteristici ale hârtiei, materialului plastic şi aluminiului pentru a alcătui un recipient cu
performanţe ridicate. Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în proporţie de 70% din hârtie care oferă
rigiditate şi rezistenţă.
Polietilena deţine o pondere de 24% din cutie şi este utilizată în scopul etanşării ambalajului.
O folie subţire de aluminiu reprezentând 6% din ambalaj, formează o barieră împotriva aerului şi
luminii care pot distruge substanţele nutritive şi aroma alimentelor.

17
 Straturile componente ale cutiei aseptice sunt :
1. polietilena ;
2. hârtie ;
3. polietilena ;
4. folie de aluminiu ;
5. polietilena ;
6. polietilena.
Avantajul deosebit de important al ambalării aseptice îl constituie faptul că produsul devine
steril înainte ca temperatură ridicată să-i modifice caracteristicile nutritive şi organoleptice.
Tetra Rex, Tetra Pak sunt cele mai cunoscute ambalaje destinate produselor pasteurizate,
care sunt sterilizate cu apă oxigenată în combinaţie cu radiaţii ultraviolete.
Sistemul Tetra Rex prelungeşte durata de conservare a produselor lactate la 60 de zile şi între
60 şi 120 de zile pentru sucurile de fructe. Alte variante ale ambalajelor Tetra-Pak sunt: Tetra
Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik, Tetra Brik Aseptic, Tetra King (ambalajul mixt în combinaţie
cu materialele plastice )

3.5. Ambalarea cu pelicule aderente

Metoda foloseşte un material special numit material peliculogen. Acesta se aplică pe
suprafaţa produsului ce trebuie ambalat şi după uscare se transformă într-un strat rezistent şi
impermeabil ce oferă o protecţie ridicată.
Pentru îndepărtarea stratului de material peliculogen produsul ambalat se introduce în apa
caldă. Metoda se aplică în special la produsele alimentare.

3.6. Ambalarea în atmosferă modificată

Ambalarea în atmosferă controlată “CAP” (Controlled Atmosphere Packaging) poate fi
definită ca reprezentând “ închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaz în care gazele
de referinţă ca CO2, O2, N2 şi vaporii de apă au suferit modificări şi sunt controlate selectiv “.
Aceasta metodă de ambalare este mai puţin întâlnită în practica comercială. Modificarea
atmosferei din interiorul ambalajului este obţinută prin următoarele metode:
 ambalare în vid;
 ambalare în atmosferă modificată.

18
 Ambalarea în atmosferă modificată MAP (modified atmosphere packaging) constă în
închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificată (în raport cu
CO2, O2, N2, vaporii de apă).
Aplicarea acestei metode permite controlul reacţiilor chimice, enzimatice sau microbiene în
scopul reducerii sau eliminării proceselor de degradare ale mărfurilor.
Principalul scop al introducerii azotului (N2) care înlocuieşte oxigenul este de a reduce
oxidarea grăsimilor. Azotul este inert, inodor şi puţin solubil în apă şi grăsimi.
Dioxidul de carbon (CO2) este un agent bacteriostatic şi fungistatic în anumite condiţii poate
încetini faza de creştere exponenţială şi poate reduce viteza de multiplicare a bacteriilor aerobe şi
mucegaiurilor. Dioxidul de carbon este foarte solubil în apă şi grăsimi, de aceea este absorbit de
aliment.
Oxigenul este de obicei evitat în procesul ambalării, există cazuri în care este utilizat drept
component în amestecul gazos. De exemplu, la ambalarea cărnii, în amestecul gazos se utilizează şi
oxigen care are rolul de a menţine culoarea roşie a cărnii, peştelui, în scopul evitării apariţiei
germenilor patogeni anaerobi.
Temperatura este cel mai important factor care influenţează calitatea produselor ambalate în
atmosferă modificată. Menţinerea calităţii mărfurilor este posibilă în condiţiile în care temperatura
este menţinută şi controlată în timpul depozitării.

3.7. Ambalarea colectivă şi porţionată

Ambalarea colectivă este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a
mai multor produse. Materialele utilizate sunt: cartonul şi foliile contractibile. Ambalarea colectivă
se poate realiza şi prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil etc.,
obţinându-se pachete paralelipipedice paletizate.
Ambalarea porţionată este procedeul de ambalare în care cantitatea de produs care urmează
să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel încât să fie consumată la o singura folosire.
Pentru ambalarea porţionată pot fi folosite: folii contractibile, folii termosudabile din
aluminiu sau hârtii metalizate.

3.8 Ambalarea în folii contractibile

Ambalarea în folii contractibile este o metodă de ambalare a produselor în porţii mici,
uniforme, prin aşezarea lor pe o placa suport, având alveole termoformate, urmată de închidere prin
acoperire cu folie şi termosudare.
19
 Prin folie contractibilă se înţelege o folie din material plastic, întinsă în momentul fabricării
sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire şi care în momentul încălzirii revine la poziţia iniţială.
Materialele întrebuinţate sunt: polietilena termoconductibilă, policlorura de vinil, policlorura de
viniliden, polipropilena etc.
Ambalarea de tip “skin” este un procedeu de ambalare sub vid al produselor, prin aşezarea
lor pe o placa suport plana, urmată de închidere prin acoperire cu folie transparentă şi termosudare.
Prin acest tip de ambalare la produsele alimentare se urmăreşte obţinerea unei permeabilitaţi
ridicate faţă de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea
oximioglobinei.
Ambalarea în folii contractibile se utilizează pe scară largă în domeniu produselor
cosmetice, medicamentelor, obiectelor din sticlă sau porţelan. Se caracterizează prin uşurinţa în
manipulare, având un impact pozitiv asupra consumatorului.

20
 4. COSTURI DE REALIZARE A AMBALAJELOR

4.1. Costuri necesare realizării ambalajelor

Valoarea creşterilor calitative ale mărfurilor prin folosirea ambalajului este posibilă cu
costuri suplimentare apreciabile. Produsul la vânzare este o sumă de activităţi înmagazinate şi
reflectate prin preţ. Acestea sunt :
 valoarea achiziţiei ca materii prime sau subproduse ;
 valoarea prelucrărilor necesare ;
 valoarea ambalajului ;
 valoarea transportului de la producător la consumator sau /şi la piaţa pentru desfacere;
 valoarea impozitului pe profit revenit conform legislaţiei în vigoare ;
 valoarea combustibililor şi energiei electrice ;
 alte costuri.
Realizarea unui ambalaj presupune efectuarea unor cheltuieli directe (proiectare, crearea
funcţiilor estetice, materiale, manoperă şi utilaje), cât şi cheltuieli indirecte (transport, manipulare,
depozitare). Ca în orice altă activitate, şi în fabricarea ambalajelor se urmăreşte obţinerea unei
eficienţe tehnice, economice şi sociale cât mai ridicate, mai ales în condiţiile în care ambalajul a
devenit el însuşi un produs ca atare.
Conform unor date publicate şi prelucrate s-a constatat că valoarea ambalajului reprezintă
cca. 5-10 % din preţul de vânzare al unui produs. Există ambalaje, cum ar fi produsele cosmetice de
lux, la care valoarea ambalajului poate egala sau chiar depăşi valoarea mărfii ambalate.
Ponderea şi repartizarea valorii pentru aceste componente ale preţului produsului sunt
ilustrate în fig. 4.1. pentru produsele alimentare pe piaţa SUA, în anul 2001.

V. achiz.
18
32 V. Prelucr.
3
4 V. Amb.
V. Transp.
5 V. Imp. prof.
8 V.energ.
30
Altele

Figura 4.1 Costul total al mărfurilor

21
 Mărimile care apar în reprezentarea grafică anterioară au următoarea semnificaţie:
V. achiz. - valoarea achiziţiei de materii prime
V. prelucr. - valoarea prelucrărilor necesare
V. Amb. - valoarea ambalajului
V. transp. - valoarea transportului de la producător la consumator sau/şi la piaţa de
desfacere
V. imp. prof. - valoarea impozitului pe profit
V. energ. - valoarea energiei şi a combustibililor
Altele - alte costuri

4.2. Optimizarea ambalajelor

Optimizarea ambalajului pentru un produs dat se face având în vedere următoarele:
definitivarea cerinţelor, stabilirea tipului de ambalaj, stabilirea ambalajului optim, stabilirea
materialului pentru ambalaj, stabilirea metodei de ambalare, stabilirea tehnologiei de fabricare,
marcare.
Ambalajul optim se recomandă a se alege din gama de ambalaje standardizate.
Concomitent cu diversificarea gamei sortimentale a produselor şi ridicarea calităţii acestora,
ambalajul de prezentare şi desfacere câştigă în importanţă devenind ghidul principal de orientare şi
decizie a partenerilor de contract în alegerea calităţii şi competitivităţii produselor .
Realitatea comercială arată că numai în condiţiile în care între calitatea produsului şi
calitatea recomandată de ambalaj există concordanţă, produsul respectiv are succes pe piaţă
întrunind aprecierea unanimă a consumatorilor.
Pe parcursul procesului complex: producţie – circulaţie - consum, produsul alimentar poate fi
supus acţiunii unor factori interni şi externi , a căror prezenţă generează uzura fizică şi morală.
“Uzura fizică” a mărfurilor se referă la degradarea ambalajelor ca urmare a acţiunii
factorilor fizici, chimici, biologici etc.
În ceea ce priveşte “uzura morală”, aceasta se referă la scăderea interesului
consumatorilor, ceea ce duce la încetinirea procesului de vânzare. Sub acest aspect, ambalajul
reprezintă unul dintre factorii care au menirea de a crea condiţii în ceea ce priveşte frânarea uzurii
fizice, dar şi a celei morale. Temeinicia acestei afirmaţii este justificată şi de faptul că ponderea
alimentelor care se ambalează a crescut continuu şi are tendinţa să se extindă din ce în ce mai mult
pe măsura dezvoltării cercetărilor tehnico-ştiinţifice în acest domeniu.
22
 Preambalarea alimentelor a devenit o necesitate socială tot mai evidentă a societăţii moderne,
alimentaţia oamenilor ajungând să depindă aproape exclusiv de hrană preparată parţial sau integral
de o industrie consacrată acestui scop.
Ambalajul trebuie să reducă minim posibil pagubele provenite din riscurile de manipulare,
încărcare, descărcare, transport, depozitare, distribuţie sau cauzate de factori climatici, chimici,
fizici, biologici etc.
Alături de caracteristicile funcţionale, care asigură păstrarea calitativă şi cantitativă a
produselor, ambalajul trebuie să corespundă şi din punct de vedere economic.
Un ambalaj optim trebuie să protejeze bine produsul, să fie uşor şi ieftin, iar caracteristicile
sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi stocare şi totodată să
reprezinte, prin modul în care este conceput, un instrument eficient de marketing.
Tendinţe de dezvoltare a ambalajelor pentru produsele alimentare
Conjunctura actuală a influenţat si tendinţele in dezvoltarea ambalajelor. Astfel, se tinde
spre simplificarea acestora şi ameliorarea calităţii, determinate de criza de materii prime, energie şi
materiale, de problemele ecologice şi exigenţele consumatorilor. In general, se apreciază că trebuie
creat un astfel de ambalaj pentru produsul alimentar, care să permită îndeplinirea in cele mai bune
condiţii a tuturor funcţiilor sale. Specialiştii în domeniu combat ideea unei economii pe seama
ambalajelor, atunci când funcţiile de protecţie, de raţionalizare, de promovare şi estetice nu pot fi
îndeplinite in mod corespunzător.
În ţările dezvoltate, cu tradiţie îndelungată în producerea ambalajelor, ambalajul este
considerat ca parte integrantă a produselor de înaltă calitate. Consumatorii sunt dispuşi să plătească
mai mult pentru a avea un produs mai bun, pentru un asemenea produs , modul de ambalare,
ambalajul în sine, având o importanţă deosebită. De altfel, în costul produsului ambalat, costul
ambalajului variază de la mai puţin de 5% din valoarea produsului până la 6-10% sau chiar 15 % din
acesta.
Preocupările evidente sunt îndreptate către crearea materialelor complexe de ambalaj,
multiplicarea şi combinarea confecţiilor de ambalaje, de mare eficacitate şi cu consum specific tot
mai mic de material de ambalaj, pe unitatea de masă a produsului alimentar comercializat.

4.3. Reglementări U.E. referitoare la ambalajele pentru produsele alimentare

Ambalajele produselor alimentare care circulă în statele UE trebuie să satisfacă cerinţe
referitoare la gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorilor privind calitatea, siguranţa,

23
comoditatea şi costul ei şi în funcţie de efectul lor asupra mediului. În acest sens, statele membre ale
UE au prevăzut:
 promovarea ambalajelor standard care facilitează reutilizarea lor;
 favorizarea producţiei de ambalaje reduse, volumul şi necesarul ambalajelor fiind limitate.
 eliminarea discriminărilor dintre ambalaje noi şi cele recuperate;
 fabricarea de produse specifice care permit utilizarea de ambalaje obţinute din materiale
reciclate.
Statele membre UE vor exclude de pe piaţă ambalajele care nu sunt recuperabile sau
reciclabile. Instrumentele economice care promovează recuperarea ambalajelor şi a deşeurilor
provenite de la acestea sunt adoptate în funcţie de specificul fiecărei ţări, iar gestionarea deşeurilor,
îmbunătăţirea tehnicilor de reciclare şi utilizarea în acelaşi domeniu sau în altul a materialelor
reciclabile sunt probleme comune tuturor statelor UE.
Se impune, bineînţeles, educaţia riguroasă a consumatorilor, ca şi adoptarea unor legi, a unor
norme sanitare clare care să asigure protecţia acestora, în condiţiile în care relaţia complexă produs
– ambalaj – mediu - consumator a dobândit noi valenţe în ultimii ani. Ambalajele nu trebuie să
constituie surse de periclitare a sănătăţii consumatorilor, prin interacţiunea pe care o pot declanşa în
contact cu produsele, în special cu cele alimentare. Drept pentru care, legislaţia europeană cu
privire la materialele şi obiectele destinate a veni în contact cu mărfurile alimentare este
cuprinzătoare.
În ţara noastră în cadrul Normelor igienico-sanitare pentru alimente, aprobate prin Ordinul
Ministerului Sănătăţii nr. 975, aprilie 1998 se menţionează:
- materialele din care se confecţionează ambalajele să aibă grad ridicat de stabilitate fizico-
chimică, care să nu permită cedarea, în timpul utilizării, a substanţelor străine peste limitele admise;
- cernelurile şi coloranţii folosiţi la imprimarea şi colorarea materialelor de ambalaj care vin
în contact cu produsul alimentar să fie avizate de Ministerul Sănătăţii;
- nu este admis contactul direct al alimentelor cu partea colorată sau imprimată a
ambalajului;
- ambalajul să nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine în contact;
- ambalajul să nu influenţeze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice sau valoarea
nutritivă a produsului alimentar cu care vine în contact în timpul prelucrării, manipulării,
transportului sau păstrării acestuia.

24
 4.4. Indicatori economici de apreciere ai ambalajelor
Aşa cum se preciza anterior, ambalajele pot fi privite ca produse finite pentru care s-au cheltuit
resurse materiale, financiare şi economice. În practica comercială ambalajele au un regim special de
circulaţie, de apreciere şi de recuperare, în vederea refolosirii lor.
Aprecierea economică a ambalajelor se face prin 5 categorii de indicatori tehnico –
economici:
Indicatori spaţiali (de volum)
Aceştia reflectă gradul de utilizare a spaţiului de depozitare şi de transport. Sunt apreciate
acele ambalaje care:
 are un volum util cât mai mare în raport cu volumul propriu;
 ocupă un spaţiu cât mai redus când se află în stare pliată sau demontată, în raport cu
volumul în stare montată;
 foloseşte cât mai complet suprafaţa paletului de transport sau suprafaţa de depozitare
 are o suprafaţă cât mai mică în raport cu volumul său interior, respectiv cu masa
ambalată.
În tabelul 4.1. sunt prezentate relaţiile de calcul pentru cei mai importanţi indicatori spaţiali
ai ambalajelor:

Tabel 4.1. Indicatori spaţiali ai ambalajelor

Denumirea indicatorului Relaţia de calcul
Volumul util (Vu) Vi
Vu   100
Vg
Volumul de depozitare (Vd) Vr
Vd   100
Vg
Suprafaţa exterioară în raport Se
S
cu capacitatea de încărcare Qa
Suprafaţa exterioară în raport S
cu volumul interior S e
Vi
Suprafaţa exterioară în raport S
cu numărul de produse S e
n
conţinute

Semnificaţia mărimilor care apar în relaţiile de calcul este:

Vi - volumul interior al ambalajului (dm3)
Vg - volumul de gabarit (exterior) al ambalajului
Vr - volumul de gabarit al ambalajului, redus prin pliere

25
 sau demontare
Se - suprafaţa exterioară a ambalajului (dm2)
Qa - capacitatea de încărcare a ambalajului (masa
ambalajului şi a produsului ambalat) (kg)
n - numărul de produse conţinute în ambalaj
Indicatori de masă
Indicatorii de masă permit compararea ambalajelor din punct de vedere al masei cu volumul
interior al ambalajului, cu masa conţinutului şi cu numărul unităţilor cuprinse în ambalaj.
Este apreciat acel ambalaj care are masa proprie cât mai mică în raport cu celelalte elemente
de referinţă precizate mai sus.
Ca şi în cazul indicatorilor spaţiali, sunt precizaţi în tabelul 4.2. cei mai importanţi indicatori
de masă ai ambalajelor:

Tabel 4.2. Indicatori de masă ai ambalajelor

Denumirea indicatorului Relaţia de calcul
Masa utilă în raport cu M
capacitatea de încărcare M u  a  100
Qa
Masa utilă în raport cu M
volumul interior Mu  a
Vi
Masa utilă în raport cu M
numărul de produse din Mu  a
n
ambalaj
Masa utilă netă Ma
Mn   100
M a  Qa

Ma - masa ambalajului gol (kg)

Indicatori de consum
Aceşti indicatori urmăresc compararea ambalajelor din punctul de vedere al consumului de
materiale necesare fabricării ambalajului. Un ambalaj este cu atât mai economic cu cât necesită un
consum mai mic de materiale în raport cu volumul interior al ambalajului, cu masa conţinutului şi cu
numărul de unităţi cuprinse în ambalaj.
Indicatori de productivitate a muncii
Indicatorii de productivitate a muncii caracterizează operaţia de ambalare şi dau posibilitatea
de a compara ambalajele din punctul de vedere al capacităţii acestora de a fi umplute cu produsul
ambalat. Pentru a determina indicatorii de productivitate a muncii sunt necesare informaţii despre

26
cantitatea (volumul sau numărul de produse) ambalată pe schimb, numărul de lucrători şi durata
unui schimb.
Indicatori de apreciere a costurilor
Orice activitate economică se apreciază prin intermediul cheltuielilor (costurilor) implicate.
Indicatorii de apreciere a costurilor permit compararea ambalajelor din punct de vedere al
cheltuielilor totale ale ambalajului şi ale operaţiei de ambalare, ţinând cont de numărul de circuite
efectuate de ambalajele refolosibile.
Un ambalaj este cu atât mai apreciat cu cât cheltuielile totale de ambalaj şi ambalare sunt
mai reduse în raport cu preţul produsului ambalat, cu masa conţinutului sau cu volumul interior al
ambalajului.
În cazul ambalajelor refolosibile, principalul indicator de apreciere a costului se calculează
cu relaţia:

Ca
 Cm  C0
C N  100 (4.1.)
Cp

în care:
Ca - costul ambalajului propriu-zis
Cm - costul materialelor auxiliare de ambalare
C0 - costul operaţiilor de ambalare
N - numărul minim de circuite prevăzute a fi efectuate pentru ambalajul respectiv
Cp - costul produsului ambalat

27
 5. MARCAREA ŞI ETICHETAREA AMBALAJELOR

Marca reprezintă un semn distinctiv menită să diferenţieze produsele şi serviciile prin

garanţia unei calităţi superioare şi constante, semn susceptibil de a forma, în condiţiile legii, obiectul
unui drept exclusiv, care aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială.
Prin urmare:
 marca este un semn distinctiv, care permite unui personae fizice sau juridice să
distingă produsul sau serviciile de cele ale concurenţilor oferînd garanţia unei calităţi superioare,
constante.
 marca reprezintă o garanţie privind calitatea produselor şi serviciilor la care
se referă: ea are scopul să dea încredere clientului în ceaa ce priveşte calitatea produselor şi
serviciilor în cauză.
 marca poate forma obiectul unui drept exclusiv, adică poate fi protejată, prin
înregistrarea ei de cãtre organismul naţional de specialitate în condiţiile legii (în România acest
organism este Oficiul de Stat pentru Investitii şi Mărci - OSIM)
În legislaţia românească marca este definită ca fiind „un semn ce poate fi reprezentat grafic,
care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele
aparţinând altor persoane”.

5.1. Elemente constitutive ale mărcilor

Pentru evidenţierea elementelor de definire ale mărcilor se pleacă de la definiţia clasică a
mărcii, completată cu accepţiunea ei modernă; astfel, este clar că marca trebuie să cuprindă elemente
distinctive, care să deosebească produsul de altele asemănătoare, dar şi elemente de garanţie a
calităţii.
Pentru ca o marcă să fie recunoscută şi protejată de legislaţiile naţionale şi internaţionale, ea
trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe din punctul de vedere a elementelor din care este formată
şi a modului cum acestea sunt combinate.
a) Folosirea unui nume propriu poate constitui o marcă numai în măsura în care are un
aspect exterior caracteristic, este combinat cu o emblemă sau alt semn figurativ, fie datorită graficii,
culorii sau aşezării literelor. În unele ţări, mărcile care cuprind denumiri geografice sunt acceptate
numai dacă această indicaţie corespunde locului de provenienţă a produsului.

28
 b) Denumirile din vocabularul curent (substantive comune, adjective, verbe, adverbe) pot
fi folosite ca marcă dacă înţelesul lor sugerează o caracteristică importantă a produsului.
c) Cuvintele inventate, care nu au o anumită semnificaţie pot constitui o marcă cu condiţia
să fie uşor de pronunţat şi de memorat (exemplu Bona Prima, Coca Cola, Rolex, Sony, ş.a.).
d) Reprezentările grafice plane sau în relief care pot constitui o marcă sunt de o mare
varietate: embleme, blazoane, desene, sigilii, etc. Formele geometrice simple (pătrat, cerc) neînsoţite
de alte elemente figurative (litere, cifre, cuvinte) nu pot constitui mărci, fiind considerate insuficient
de distinctive.
e) Design-ul se referă la forma, mărimile, culorile şi materialul din care sunt realizate
produsele sau ambalajele acestora. Ele pot constitui o marcă, deşi folosirea lor este încă
controversată, nu toate ţările acceptând să introducă în legislaţiile proprii prevederi cu privire la
acest tip de marcă.
f) Marca sonoră este prevăzută în foarte puţine legislaţii naţionale, ţara noastră fiind una
dintre puţinele ţări ce au acceptat o astfel de marcă. Se aplică cu precădere în domeniul serviciilor,
dar s-a extins şi utilizarea ei pentru produse (de exemplu melodia specifică reclamei de la cafeaua
Iacobs). Deşi, în prezent, tehnica ar putea permite răspândirea acestui tip de marcă, ea este puţin
utilizată şi are încă multe posibilităţi neexploatate.
g) Combinaţii de elemente ca nume, denumiri, reprezentări grafice, cifre şi litere sunt
utilizate foarte frecvent ca mărci, tocmai combinaţia fiind acea care dă unicitate mărcii.
Pentru ca o marcă să fie competitivă, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 să fie clară, expresivă şi eufonică
 să aibă un caracter distinctiv pentru a nu se confunda cu mărci similare
 să fie uşor de memorat
 să nu fie deceptivă, adică să nu inducă în eroare publicul asupra caracteristicilor de calitate
ale produselor la care se referă
 să transmită corect mesajul dorit
 să aibă, pe cât posibil, o semnificaţie legată de produsele sau activitatea întreprinderii la care
se referă.

5.2. Funcţiile mărcilor

Pentru orice firmă marca reprezintă o valoare deoarece este elementul esenţial al strategiei
comerciale. Funcţiile mărcilor au evoluat odată cu dezvoltarea producţiei şi comerţului de bunuri şi
servicii.
Principalele funcţii ale mărcilor sunt:

29
  funcţia de identificare a produselor unei firme faţă de cele similare ale firmelor
concurente;
 funcţia de garantare a unui nivel constant al calităţii;
 funcţia de concurenţă pe piaţă;
 funcţia de reclamă.
Primele două sunt considerate funcţiile clasice ale mărcilor deoarece au însoţit apariţia şi
dezvoltarea mărcilor în întreg intervalul de timp de când acestea sunt cunoscute, iar ultimele două
sunt considerate a fi caracteristice comerţului din zilele noastre.
Funcţia de identificare este cea mai veche funcţie a mărcilor. Ea permite recunoaşterea
rapidă a unui produs sau serviciu prin intermediul numelui, simbolului, ambalajului specific (de
exemplu, Jacobs pentru cafea, forma sticlei de Coca-Cola, etc.).
Funcţia de garantare a calităţii se referă cu precădere la firmele de prestigiu, care şi-au
câştigat o reputaţie internaţională. Simpla denumire a mărcii unei astfel de firme este o garanţie că
produsul achiziţionat va avea o calitate superioară.
Funcţia de concurenţă este una din funcţiile noi ale mărcilor, apărute odată cu dezvoltarea
fără precedent a producţiei de mărfuri specifică celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi
perioadei în care ne aflăm în prezent. În cadrul comerţului sau a altor schimburi economice,
concurenţa de pe piaţă se concretizează într-o concurenţă a mărcilor. Funcţia de concurenţă se
accentuează în condiţiile diferenţierii continue a produselor. Se poate ajunge până la manifestarea
funcţiei de concurenţă în interiorul aceleaşi firme, între produse diferite fabricate de aceasta (de
exemplu concurenţa între diferitele sortimente de sucuri naturale produse de firma Parmalat).
Funcţia de reclamă a apărut ca urmare a dinamicii mărfurilor şi a susţinerii acestei dinamici
de către publicitate. Prin forţa pe care o dobândeşte, marca devine un factor al succesului comercial,
utilizat de o firmă ca instrument al strategiei sale promoţionale.

5.3. Clasificarea mărcilor

Pentru a putea sistematiza mărcile, aceste se clasifică după următoarele criterii:
a) după destinaţie:
- mărci de fabrică – sunt aplicate de producător pe produsele sale;
- mărci de comerţ – sunt folosite de firmele care comercializează produse.
Dacă o întreprindere îşi comercializează singură produsele, ea poate folosi atât marca de
fabrică, cât şi marca de comerţ. În prezent sunt mai răspândite mărcile de fabrică decât cele de
comerţ, dar a început să crească şi importanţa acestora din urmă datorită perfecţionării sistemului de
distribuţie a produselor.
b) după obiectul lor:

30
 - mărci de produse
- mărci de servicii
Atât mărcile de fabrică, cât şi cele de comerţ sunt mărci de produse. În ceea ce priveşte
relaţia dintre produs şi marcă, pot exista mai multe variante:
 mărci individuale de produs – atunci când întreprinderea producătoare înregistrează câte o
marcă pentru fiecare din produsele sale;
 o singură marcă pentru toate produsele întreprinderii;
 mai multe mărci, fiecare pentru o linie de produse ale întreprinderii;
 mărci structurate pe mai multe niveluri – atunci când marca se obţine din combinarea mărcii
de fabrică cu mărcile individuale de produs.
Mărcile de servicii protejează activitatea de prestări de servicii. La rândul lor, mărcile de
servicii se subîmpart în:
- mărci de servicii propriu-zise
- mărci de servicii ataşate produselor
Mărcile de servicii propriu-zise se referă la activităţi ce nu au nici o legătură directă cu nici
un produs.
Mărcile de servicii ataşate produselor sunt acele mărci care se aplică pe obiectele,
instrumentele, mijloacele ce servesc la prestarea unui anumit serviciu (de exemplu, marca unui hotel
imprimată pe lenjerie, feţe de masă, farfurii, tacâmuri, marca unei firme de transport imprimată pe
mijloacele cu care efectuează serviciul, ş.a.).
c) după titularul dreptului de marcă
- mărci individuale
- mărci colective
Mărcile individuale sunt cele mai întâlnite, ele aparţin unei persoane fizice sau unei persoane
juridice.
Mărcile colective aparţin unor organizaţii naţionale, regionale, internaţionale de producători,
comercianţi sau prestatori de servicii şi se folosesc pentru a garanta calitatea sau originea produselor
sau serviciilor respective.
d) după obligativitate
- mărci facultative
- mărci obligatorii
În general, folosirea unei mărci de către o firmă este facultativă, ea fiind adoptată ca o
strategie comercială, concurenţială sau de publicitate. Există, însă, şi situaţii în care folosirea mărcii
este obligatorie, atunci când interesul general al societăţii o cere (de exemplu marcarea armelor de
foc şi a muniţiei, marcarea metalelor preţioase).

31
 e) după zona de răspândire
- mărci locale – cunoscute într-o regiune restrânsă dintr-o ţară
- mărci naţionale – răspândite la nivelul unei ţări
- mărci notorii (internaţionale) – au o largă recunoaştere şi se bucură de renume în rândul
clienţilor dintr-un număr mare de ţări datorită calităţii foarte bune şi constante a produselor sau
serviciilor la care se referă (ex. Pepsi-Cola, Parmalat, Kraft Foods etc.).
f) după modul de comunicare a informaţiei
- mărci verbale – informaţia este comunicată sub formă de cuvinte, combinaţii de litere sau
combinaţii de cuvinte;
- mărci figurative – la care marca este o reprezentare grafică, însoţită sau nu de cuvinte;
- mărci sonore – alcătuite din note muzicale.
g) după compoziţia lor
- mărci simple – formate dintr-un singur element
- mărci compuse – realizate dintr-o combinaţie de elemente.
Este evident faptul că mărcile compuse sunt mult mai frecvent folosite decât cele simple
deoarece asocierea de elemente figurative ajută la obţinerea caracterului de unicitate al mărcii şi
permite ca aceasta să fie suficient de distinctivă pentru a putea identifica fără echivoc produsul.
Potrivit reglementărilor în vigoare, titularul mărcii are drept de folosire exclusivă a acesteia
pe o perioadă de 10 ani, numai pentru produsele şi serviciile pentru care s-a efectuat înregistrarea
mărcii. După 10 ani aceasta se poate reînnoi fără modificări şi fără a extinde lista de produse şi
servicii pe care le marchează.
Titularul mărcii are dreptul să aplice sau să ataşeze marca înregistrată pe fiecare produs, pe
ambalajul său, pe documentele care însoţesc produsele sau serviciile sau pe alte documente prin care
se oferă acestea. De asemenea, mărcile pot fi aplicate pe cataloage, reclame, enunţuri publicitare,
insigne, facturi conform intereselor comerciale ale titularului, pot fi utilizate ca instrument de
publicitate şi reclamă la expoziţii, târguri, etc. organizate în România.

5.4. Etichetarea ambalajelor pentru produse alimentare

Eticheta reprezintă cel mai rapid şi cel mai simplu suport pentru informarea consumatorului.
A apărut în paralel cu dezvoltarea producţiei de ambalaje de serie mare şi este purtătoare de
informaţii necesare pentru înlesnirea operaţiunilor comerciale cum ar fi :
 denumirea produsului,
 numele producătorului,
 marca,
 locul de origine al produsului,

32
  data fabricaţiei şi termenul de valabilitate,
 cantitatea
Diversificarea sortimentului de mărfuri, creşterea gradului de prelucrare a produselor au amplificat
funcţiile etichetei. Dacă la început eticheta servea la identificarea simplă şi rapida a produselor
alimentare şi la facilitarea operaţiunilor comerciale în prezent ea răspunde şi nevoii de promovare a
produsului pe piaţă.
Conţinutul mesajului informaţional al etichetei s-a aflat pentru o foarte lungă perioadă
de timp din istoria societăţii, la libera inspiraţie a producătorilor şi ulterior al comercianţilor, care în
multe cazuri au folosit eticheta în mod abuziv, în principal ca instrument de promovare a unei
concurenţe neloiale sau fraudă.
Pentru aceste motive treptat au început să apară reglementari privind eticheta şi
etichetarea mărfurilor în coduri comerciale, în standarde, iar mai recent în normele elaborate de
organisme şi instituţii cu activitate internaţională.
Etichetarea reprezintă totalitatea fişelor, mărcilor, imaginilor sau altor materiale descriptive
scrise, imprimate, ştanţate, gravate sau aplicate pe ambalajul unei mărfi alimentare sau alăturat
acestuia.
Etichetarea cuprinde eticheta şi toate materialele scrise sau imprimate având legătură cu
produsul alimentar sau care îl însoţesc.
Reglementari naţionale şi internaţionale privind etichetarea alimentelor
Etichetarea produselor alimentare este reglementată pe plan internaţional, deoarece are un rol
esenţial în protejarea consumatorilor. Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul
Comisiei Codex Alimentarius, care-şi desfăşoară activitatea sub egida FAO/OMS/PUND, a elaborat
o serie de reglementări, cu caracter de recomandare.
În baza recomandărilor FAO/OMS/PUND, se cunosc drepturile consumatorilor:
* dreptul la satisfacerea nevoilor fundamentale;
* dreptul la protecţie prin sisteme legislative şi de securitate împotriva produselor şi
serviciilor care pun în pericol sănătatea sau viaţa;
* dreptul la informarea corectă şi completă asupra caracteristicilor calitative şi condiţiilor
de folosire a produselor alimentare şi serviciilor;
* dreptul la despăgubire pentru prejudiciile aduse de alimente şi servicii
necorespunzătoare;
* dreptul la instruire şi educaţie.
Orice produs alimentar ambalat trebuie să fie etichetat.
33
 În România este valabilă Hotărârea Guvernului nr. 784/1996 - privind Aprobarea normelor
metodologice pentru etichetarea produselor alimentare, completată cu H.G. 953/1999.
Pentru mărfurile alimentare prelucrate, mesajul informaţional al etichetei trebuie să conţină
următoarele menţiuni;
- denumirea produsului;
- lista ingredientelor (materii prime, auxiliare, inclusiv aditivii încorporaţi);
- conţinutul net;
- numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului;
- ţara de origine;
- elemente de identificare a lotului;
- declararea valorii nutritive (în special pentru produsele dietetice, pentru alimentaţia
sugarilor şi a copiilor de vârstă mică).
La aceste precizări obligatorii se mai pot adăuga următoarele informaţii, în funcţie de tipul
produsului alimentar:
- condiţiile speciale de depozitare şi păstrare ;
- modul de folosire, când utilizarea necesită indicaţii speciale;
- locul de origine sau de provenienţă a produsului, dacă omiterea acestuia ar fi de
natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor;
- concentraţia alcoolică – pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,20% vol;
- numele şi adresa celui care ambalează produsul;

Eticheta nutriţională
Declararea valorii nutritive în etichetă marchează evoluţia calitativă a acesteia şi reprezintă
o tendinţă la care se aliniază tot mai mulţi producători.
În perioada anilor 70 consumatorul a descoperit un nou element, uneori chiar în cadrul
etichetei, alteori constituind o etichetă separată pe produs, individualizată în ceea ce s-a denumit
eticheta nutriţională.
Perfecţionarea continuă a normelor de nutriţie pe plan naţional şi internaţional şi preocuparea
pentru asigurarea unor alimente salubre, care să răspundă, în acelaşi timp, cât mai bine cerinţelor
metabolice ale organismului uman (diferenţiate după specificul fiziologic al segmentelor prestabilite
de consumatori ), au determinat apariţia unor standarde internaţionale de recomandare pentru o serie
de produse alimentare elaborate de către Comisia Codex Alimentarius. Standardele internaţionale
recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă mică au reprezentat startul în
34
soluţionarea acestor probleme.
În cadrul acestor standarde, pentru prima dată, apare recomandarea ca pe etichetele
alimentelor destinate segmentelor respective de copii să se declare valoarea nutritivă sub forma:
1. valorii energetice (exprimată în kcal sau kj şi prin numărul de grame de protide, glucide şi
lipide furnizate de 100g aliment sau per porţie sugerată)
2. cantităţii totale pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existentă în 100g produs sau
într-o porţie sugerată.
Valoarea nutritivă reprezintă o preocupare constantă nu numai a ştiinţelor legate de nutriţia
omului, ci şi a ştiinţelor implicate în producţia şi comercializarea alimentelor. Meritul de a realiza şi
de a patenta o etichetă nutriţională (în 1972) revine unei mari societăţi de comerţ cu alimente din
Olanda (firma Albert Heijin) care, printr-o reprezentare grafică originală, a reuşit să exprime şi să
comunice consumatorilor gradul de satisfacere al necesarului zilnic în substanţe chimice cu valoare
biologică.
În evoluţia etichetei nutriţionale, conţinutul informaţional a fost în permanentă îmbogăţire,
acest lucru fiind determinat de diverşi factori educaţionali, sociali, economici. S-a pornit de la cele
trei elemente energetice (proteine, glucide, lipide) şi valoarea energetică conferită de acestea
produsului etichetat. Cei “4 mari CODEX”, aşa cum au fost denumite elemente menţionate mai
sus, apăreau pe etichetele nutriţionale ale produselor alimentare comercializate în Republica
Federală Germană, Ţările de Jos şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, la sfârşitul
anului 1989.
În prezent sunt acceptate 6 modele de etichete nutriţionale care oferă o gamă largă de
informaţii nutriţionale consumatorilor.
Sistemul introdus de Directiva C.E.E. 496/90 are un caracter voluntar, în sensul că
firmele producătoare şi de comercializare en-detail nu sunt obligate să raporteze toţi constituenţii
nutriţionali, dar dacă se decid să facă acest lucru, trebuie respectate prescripţiile comunitare.
Dincolo de dispoziţiile legale obligatorii, eticheta nutriţională este acceptată ca o necesitate
socială şi tinde să devină un instrument de marketing valoros aflat la îndemâna producătorilor si
comercianţilor de alimente. Etichetarea nutriţională oferă întreprinderilor o oportunitate mărită de a
vinde şi de a garanta consumatorilor un comportament alimentar corect. Tot mai multe persoane au
devenit conştiente de importanţa actului alimentar, iar etichetarea nutriţională le poate oferi
posibilitatea alegerii hranei şi asumarea propriilor decizii în acest sens.
Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ si consum, etichetarea corectă şi
cuprinzătoare a produselor alimentare reprezintă o bază utilă de date:
35
 – pentru consumator: utilitatea rezultă nu numai în respectarea dreptului de opţiune
pentru un produs sau altul, ci şi în educarea individului în calitate de cumpărător,
inclusiv prin conştientizarea efectului pe care alimentul îl au pentru propria sa
sănătate;
– pentru agenţii economici (firme care produc, importă sau exporta bunuri alimentare)
reprezintă o modalitate de măsurare a pulsului pieţei, de cunoaştere a reacţiilor
consumatorilor, dar si un stimulant în realizarea unor produse superioare calitativ.
Producătorii şi comercianţii de produse alimentare sunt puşi în situaţia de a
reconsidera şi modela strategia şi politica privind etichetarea bunurilor alimentare,
exigenţelor privind protecţia consumatorului, criteriilor şi normativelor de
performanţă internaţională. Luarea în considerare a acestor noi coordonate cu
vocaţie universală contribuie, în mod decisiv la creşterea competitivităţii produselor
lor şi la creşterea capacităţii lor concurenţiale, cu rezultate pozitive din punct de
vedere financiar.
Eticheta electronică (EEG)
Este un afişaj electronic al preţului, parte a unui sistem de preţuri electronice, folosit în
magazinele retail (hypermarchet, supermarket, magazine discount, cash&carry).
Termenii de identificare automată şi captură automată a datelor se referă la tehnologiile care
realizează transferul direct al datelor de identificare de pe obiect într-un calculator sau într-un sistem
controlat de un microprocesor fără a se utiliza în acest sens o tastatură sau un periferic similar.
Multe din aceste tehnologii au redus la minim sau chiar nu necesită implicarea factorului uman în
cadrul procesului de preluare a datelor.
Eticheta ecologică
Aderarea la Uniunea Europeană a României a impus standarde stricte privind protecţia
mediului. Una din măsurile pe care ţara noastră a trebuit să le adopte a fost şi cea care se referă la
stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice.
Scopul acordării etichetei ecologice este acela de a promova produsele ecologice, care nu
pot afecta mediul pe parcursul întregului ciclu de viaţă, astfel încât de resursele mediului
înconjurător să se profite o perioadă cât mai îndelungată.
Eticheta ecologică este o acţiune voluntară de promovarea produselor ecologice ce
contribuie la utilizarea eficientă a resurselor protejând mediul, prin furnizarea către consumatori a
unor informaţii corecte, exacte despre produse.

36
 Ecoeticheta este un simbol grafic şi/sau un text descriptiv aplicat pe produs, ambalaj, într-
un document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii despre cel puţin unul şi cel
mult trei tipuri de impact asupra mediului.
Avantajele ecoetichetării
Ecoetichetarea aduce o serie de avantaje pentru producător:
– producătorul are posibilitatea de a viza pieţe care în alte condiţii sunt inaccesibile şi
îşi creează şi o imagine bună atât în rândul angajaţilor, cât şi al comunităţii locale şi
naţionale.
– în ţările europene, consumatorii vor deveni cei mai conştienţi de riscul pe care îl
reprezintă pentru sănătatea lor utilizarea de substanţe periculoase prezente în
produsele de consum curent.

37
 6. ELEMENTE DE DESIGN ŞI ESTETICA AMBALAJELOR

6.1. Generalităţi privind estetica, estetica industrială, design-ul industrial

Dezvoltarea şi modernizarea comerţului, diversificarea formelor de comercializare au
intensificat preocuparea producătorilor şi comercianţilor de a extinde operaţiile de preambalare.
Aceasta a fost posibilă datorită “exploziei” înregistrate în industria ambalajelor (statisticile dovedesc
că în S.U.A. industria ambalajelor este comparabilă ca volum de activitate cu cea a automobilelor).
Un ambalaj de calitate trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe tehnice, constructive,
economice şi de durabilitate. La acestea s-a adăugat o nouă cerinţă, şi anume dimensiunea estetică
a ambalajelor.
Problema creării şi producerii ambalajelor nu mai ţine în mod exclusiv de domeniul
cercetării şi dezvoltării producţiei, a unor noi tehnici şi procedee de fabricaţie. Ea devine din ce în ce
mai mult legată de activităţile de stocare, expediere şi transport, comercializare şi publicitate.
Elementele de psihologie socială, dorinţele consumatorilor şi importanţa mesajului
informaţional al ambalajului în asigurarea unei reale protecţii a acestora, relaţiile cu publicul şi
reclama, ecologia şi, nu în ultimul rând, designul sunt factori ce determină complexitatea procesului
de creare a ambalajelor.
În tratarea estetică a ambalajului trebuie să se ţină seama de existenţa unui complex
senzorial, care determină o manifestare de aprobare sau de respingere din partea simţului estetic al
fiecărui individ, de efectul emoţional declanşat de actul de cumpărare şi de consum.
Realizarea unui ambalaje necesită cunoştinţe de design industrial, cunoştinţe de estetică şi
cunoştinţe legate psihologia de cumpărare.
Estetica studiază: frumosul natural, armonia ambientului, aspectul obiectelor în strânsă
legătură cu utilitatea lor, formele de comunicare vizuală, dar mai ales creaţiile artistice.
Prima personalitate care s-a ocupat de estetică a fost germanul Alexander Baumgarten (1714
– 1762) care afirmă existenţa mai multor tipuri de frumos: frumos natural, frumos artistic, la care se
adaugă în prezent frumosul industrial.
Frumosul industrial – extinde noţiunea de frumos la obiectele rezultate în urma activităţilor
de producţie; realizarea frumosului industrial se face cu ajutorul design-ului şi a esteticii industriale.

38
 Estetica industrială este un proces de implicare a artei în realizarea produselor industriale;
ea cuprinde: elemente de proiectare, de teorie a formelor, de teorie a culorilor, de sociologie a
gusturilor.
Design-ul are ca principală semnificaţie procesul de concepere şi proiectare a formelor
produselor legate de utilitatea şi funcţionalitatea lor. Când noţiunea se referă produsele industriale se
utilizează termenul design industrial “termen contemporan ce desemnează ansamblul de concepţii
şi procedee vizând proiectarea estetică a obiectelor de uz practic”. (Dicţionarul de artă, 1995)
Caracteristicile obiectelor realizate în urma unui proces de design industrial:
• Logica formei să corespundă întrebuinţării produsului
• Materialele şi structurile formei să fie alese având în vedere solicitările la care va fi supus
produsul în timpul funcţionării lui normale
• Realizarea obiectului să nu implice eforturi economice prea mari
• Obiectul realizat prin design industrial să fie mai uşor de folosit, manipulat, manevrat
• Obiectul să ofere maxim de confort
• Obiectul să necesite un minim de cheltuieli pentru întreţinere sau funcţionare

6.2. Elementele esteticii ambalajelor

Ambalajele sunt privite ca produse finite de sine stătătoare, integrate în categoria mărfurilor
industriale. Pentru mărfurile industriale au fost definite următoarele elemente ale esteticii: funcţia,
forma, structura, linia, desenul, ornamentul, stilul, culoarea, simetria, proporţia, armonia şi
contrastul.
Deoarece proprietăţile estetice au un puternic caracter subiectiv, s-a căutat reducerea acestui
subiectivism pentru a putea aprecia şi compara concret mărfuri similare produse de firme
concurente. Acest lucru a fost posibil cu ajutorul relaţiilor care se stabilesc între elementele esteticii
şi celelalte categorii de proprietăţi ale mărfurilor industriale:
- relaţii cu tectonica produsului includ raporturile formă – funcţie, formă – material,
formă – mediu ambiant;
- relaţii cu elementele ergonomice cuprind relaţiile om – produs;
- relaţii între aspectul şi finisarea suprafeţelor şi marca de fabrică ce individualizează
produsul şi îl deosebeşte de alte produse similare;
- relaţii cu grafica ambalajului de prezentare a produsului.

39
 Pentru ambalaje, elementele particulare ale esteticii sunt considerate: forma, desenul
(grafica), culoarea, simetria, armonia şi contrastul.
Forma ambalajului - se referă la figura spaţială care are o anumită semnificaţie.
Se constată că forma a evoluat în timp, în strânsă legătură cu dezvoltarea tehnicii; astfel, s-a
trecut de la forme greoaie, încărcate, la forme simple, elegante şi raţionale. În cadrul tendinţei
actuale de simplificare a formelor ambalajelor se urmăreşte:
– Conceperea unor forme uşor perceptibile
– Conceperea unor forme logice, inteligibile
– Conceperea unor forme cu o maximă valoare informaţională
Forma ambalajelor a devenit astăzi un element de înnoire şi diversificare, de creştere a
competitivităţii mărfurilor alimentare pe piaţă, în condiţiile unor diferenţe mici în ceea ce priveşte
celelalte caracteristici tehnico-economice.
Se remarcă, de exemplu, preocuparea modernă de a adapta forma ambalajelor la întrebuinţări
suplimentare:
– ambalajele unor produse alimentare pentru copii (zaharoase, băuturi răcoritoare) se
pot folosi şi ca jucării;
– unele ambalaje din carton sau plastic îmbracă forma unor genţi care servesc la
transportul sticlelor sau cutiilor metalice;
– ambalajele din material plastic pentru lapte pot fi ulterior folosite drept căni.
Desenul (grafica) ambalajului – este un element estetic important pentru ambalaje, care,
alături de culoare, determină în mod semnificativ aspectul final. Grafica este esenţială în formarea
imaginii estetice a ambalajului.
Grafica cuprinde totalitatea fotografiilor, desenelor, sloganelor şi simbolurilor ce contribuie
la impactul iniţial pe care un produs prin ambalajul său îl are asupra consumatorilor şi joacă un rol
important în comunicarea de informaţii şi impresii despre produs.
Stiluri de grafică:
 Grafica modernă - urmăreşte crearea unei exprimări simbolice, schematizate, simplu
de înţeles şi de reţinut;
 Grafica comercială - sugerează, prin fotografii, desene şi diferite alte mijloace,
caracteristicile produsului, utilitatea, destinaţia;
 Grafica umoristică - la care în soluţia estetică se includ caricaturi sau alte elemente
similare ce apropie produsul de consumator.

40
 Caracteristicile graficii ambalajelor moderne pentru produsele alimentare:
 grafică simplă, dar expresivă
 grafică ce prezintă produsul într-un mod atrăgător
 duce la remarcarea produsului
 declanşează efectul de cumpărare
 stimulează imaginaţia
Grafica ambalajului ajută la realizarea funcţiei de informare şi promovare a produsului prin
corelarea imaginii cu textul publicitar şi cu coloristica. Unii autori consideră că textul publicitar
trebuie redus la minimum, funcţia comunicării informaţiilor trebuind să fie preluată de coloristică,
de simboluri şi de forma ambalajelor.
Efectul de reclamă al ambalajelor este completat de marca de fabricaţie, care trebuie să facă
parte în mod obligatoriu din grafica ambalajului.
Simetria ambalajului - este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi
dispunere, de potrivire şi concordanţă existente la analiza unui ambalaj.
Ambalajele simetrice sunt avantajoase din punct de vedere al realizării practice (formă
regulată, consumuri mai mici de materiale, posibilităţi de grupare a mai multor ambalaje, de
paletizare şi optimizare a producţiei şi a transportului).
Dezavantaje ale ambalajelor simetrice:
– asemănătoare cu ale altor produse, se pot confunda
– necesită un efort mai mare de individualizare prin culoare, desen, plasarea
informaţiei, mărimea literelor, etc.
Armonia şi contrastul ambalajelor
Armonia este o categorie estetică complexă, ce include parţial sau total, celelalte proprietăţi
estetice, având ca scop prezentarea ambalajului produsului sub formă atrăgătoare care, însă, să
sugereze şi utilitatea şi funcţionalitatea lui. Armonia este considerată ca efect al frumosului.
Contrastul este o categorie estetică ce se referă la variaţie, constituind un element ce
stimulează percepţia. Contrastul înlătură monotonia şi conferă unicitate ambalajului.
Prin utilizarea contrastului se urmăreşte obţinerea unui efect pozitiv, de evidenţiere a unor
elemente constitutive ale ambalajului.
Contrastul poate fi:
– Contrast cromatic rezultat din combinaţia a mai multor culori contrastante

41
 – Contrast al formei rezultat din îmbinarea de forme diferite, de exemplu variaţii de
diametru
– Contrast de materiale, dacă ambalajul este realizat din combinarea de materiale de
ambalare diferite
Culoarea – element estetic definitoriu în ambalarea mărfurilor
Culoarea apare ca unul din cele mai importante elemente ale esteticii. Din cele mai vechi
timpuri, omul s-a folosit de culoare, i-a atribuit cele mai interesante semnificaţii şi chiar puteri
magice, dar cercetarea ştiinţifică a culorilor începe abia în secolul al XVII-lea şi va lua o amploare
deosebită în secolele următoare, o dată cu dezvoltarea industriei coloranţilor, industriei textile şi
pielăriei, construcţiilor etc. Disciplina care studiază astăzi teoria şi practica culorii poartă numele de
cromatologie.
Actualmente, culoarea folosită adecvat este un element esenţial ce defineşte valoarea estetică
a produselor industriale.
Privită din punct de vedere estetic, culoarea este o caracteristică de mare importanţă în cadrul
procesului de înnoire şi diversificare a gamei sortimentale de ambalaje. Acest lucru se datorează
efectelor fiziologice şi psihologice pe care culorile le au asupra oamenilor.
Astfel, culorile calde (roşu, portocaliu, galben) sugerează apropierea în spaţiu, determină o
uşoară creştere a presiunii sangvine şi intensificarea respiraţiei. Culorile reci (albastru, verde,
violet) dau impresia de depărtare, duc la scăderea presiunii sangvine şi provoacă o stare de depresie,
de descurajare.
Factorii care influenţează aprecierea culorilor sunt: compoziţia şi intensitatea luminii, fondul
şi structura suprafeţei. Astfel, la lumina becului cu incandescenţă, galbenul se vede mai intens, roşul
mai deschis, iar albastrul mai întunecat.
La lumina solară culorile se văd mai palide şi albicioase; la scăderea intensităţii luminii,
culorile se percep mai greu, unele din ele nu se mai pot observa sub un anumit prag al intensităţii
luminoase. Prima culoare care „dispare” este roşul, apoi galbenul.
Pe un fond închis (gri, negru), culorile deschise apar foarte clar; pe un fond albastru,
produsele de culoare roşie se văd galben- portocalii.
Când structura suprafeţei este netedă, lucioasă, culorile devin mai luminoase, iar când
structura suprafeţei este aspră, culorile se văd mai întunecate.
Preferinţa pentru culori este condiţionată nu numai de legi ale percepţiei, ci şi de convingeri
şi de predilecţii personale. În afară de valoarea afectivă, deoarece toate produsele cumpărate sunt
colorate, culoarea are şi o mare valoare economică.

42
 În consecinţă, pe lângă simbolul de marcă, culoarea constituie cu siguranţă al doilea element
de importanţă în identificarea ambalajului în context internaţional. Galbenul pentru Kodak, culoarea
roşie pentru Coca-Cola sau albastrul pentru Gauloises au o pondere majoră (uneori peste 50%) din
imaginea mărcii. Culoarea este unul din cele mai importante mijloace pe care-l deţin designerii
pentru a face din ambalaj o unealtă efectivă de comunicare. Dar înainte de a decide folosirea unor
culori, trebuie să se cunoască efectul acestora şi mecanismul perceperii lor. Culoarea ambalajului
face un produs mai mult sau mai puţin agresiv, mai feminin sau mai masculin, mai ieftin sau mai
scump, mai călduros sau mai rece. De la alegerea unei culori pentru caracteristicile sale intrinseci
trecem la cea care va fi condusă de o grijă determinată: aceea de a vinde, prin care facem un pas
important, intervenind cu o motivare.
Culoarea va fi un element de vânzare, impunându-se mai întâi alegerii cumpărătorului prin
seducţia sa. Fabricantul a simţit această valoare şi o utilizează din ce în ce mai mult pentru scopurile
sale comerciale. Culoarea este astfel o necesitate vitală, peste tot ea işi revendică drepturile.
Obiectele prezentate într-un magazin trebuie să atragă şi să reţină atenţia, trebuie să se impună mai
întâi privirii, pe urmă minţii prin aspectul lor, adică prin formă şi culoare.
Este foarte dificil a prescrie reguli de folosire a culorilor în domeniul ambalajelor, reguli
care, de altfel, par să nu existe. Se poate admite şi trebuie reţinut faptul că anumite culori (gri, maro)
sunt cel mai des defavorabile sau că anumite culori permit diferenţierea articolelor de lux faţă de
celelalte: violetul, carminul, purpuriul. Mai sigur este faptul că anumite culori nu trebuie
recomandate pe anumite pieţe unde, din anumite motive de tradiţie, cultură, religie sau politică, nu
favorizează desfacerea.
Astfel, în China nu se pot vinde obiecte albe căci este culoarea doliului, a tristeţii, a morţii.
Albastrul este culoarea supărării, dar ambele culori sunt apreciate în Grecia. Chinezii însă admit un
raport între culori şi organele corpului: pancreasul şi glanda renală sunt sub semnul violetului,
ficatul al indigoului, organele nutriţiei al verdelui, inima şi creierul al galbenului, sistemul nervos al
portocaliului.
În Pakistan, Israel, Venezuela, culoarea galbenă nu este simpatizată. În SUA, roşul este
simbolul curăţeniei, în timp ce englezii sunt de părere contrară. În Suedia, albastrul simbolizează
bărbăţia, în timp ce în Olanda el simbolizează feminitatea. În Italia, ţara însorită, roşul este culoarea
preferată, în timp ce în Anglia, Suedia, Olanda se preferă albastrul şi auriul.
Culoarea cea mai vizibilă este galbenul auriu, urmează roşul şi verdele. Albastrul închis,
griul şi maronul sunt cel mai puţin capabile de a crea un apel. În concluzie, alegerea culorii unui
ambalaj trebuie să se facă în funcţie de natura obiectului, de locul de vânzare preferenţial şi de
clientela medie.

43
 Sunt câteva lucruri evidente şi care nu trebuie scăpate cu vederea. Mai întâi, culoarea este
înainte de orice o senzaţie, ea presupune o stare de spirit, provoacă o reacţie imediată a organismului
şi psihicului. Primul rol al ambalajului va fi acela de a atrage atenţia. Se va alege deci culoarea
suficient de vizibilă, ţinând cont de faptul că produsele stau alături de cele concurente, nu sunt
niciodată izolate, iar produsele care le înconjoară sunt la fel de colorate şi concepute în acelaşi scop.
Orice armonizare insuficientă între forma şi culoarea produselor are repercursiuni deosebite
în viaţa oamenilor. S-au facut studii interesante asupra modului în care consumatorii preferă să fie
colorate produsele. S-au obţinut rezultate care relevă faptul că preferinţele pentru anumite culori
diferă după vârstă, ocupaţie, regiune, tradiţii chiar şi aspecte legate de educaţie.
Orice rezolvare superficială, care nu ţine seama de destinaţia produsului, zona geografică de
folosinţă etc. generează pagube materiale şi spirituale atât în cadrul producţiei cât şi al consumului.
Efectele culorilor la consumatori
Roşul este o culoare care atrage privirea, reţine atenţia. El simbolizează forţa, pasiunea,
sugerează forţă şi vigoare, îndeamnă la acţiune şi dinamism. Dar roşul trebuie folosit cu multă
atenţie. Un roşu prea închis, sângeriu sau purpuriu, poate provoca agitaţie necontrolată şi chiar stări
depresive.
Un exmplu foarte relevant în care s-a folosit culoarea roşie cu un efect garantat este cel al
firmei Coca-Cola. Recunoaştem cu toţii culoarea înconfundabilă a emblemei Coca-Cola care este de
un roşu intens, nu foarte deschis, dar nici închis, o culoare care inspiră tinereţe şi bună dispoziţie.
Produsele gen cafea, ciocolată, băuturi revigorante (Red Bull) se folosesc des de culoarea roşie şi de
semnificaţiile ei.
Portocaliul înviorează, dă impresia de curăţenie şi intimitate. Portocaliul este o culoare
caldă, stimulatoare emotiv, ea măreşte sociabilitatea şi favorizează comunicarea.
Verdele este în general o culoare tonică, dar şi cea mai pretenţioasă şi ambiguă dintre culori.
Verdele este asociat cu prospeţimea, este culoarea ecologiei, de aceea este folosit des la produsele de
curăţenie. Verdele pal dă impresia de delicateţe, un verde auriu sugerează energie, verdele gălbui –
oboseala, iar verdele închis boală şi deprimare. Se foloseşte în general la produsele care contin multă
clorofilă sau alte vegetale. (iaurtul Activia, care conţine germeni de grâu şi fibre vegetale)
Rozul pal indică feminitate şi delicatete. Un roz mai accentuat dă impresia de intimidate şi
distincţie. Această culoare se foloseşte în general în ambalarea produselor alimentare pentru copii, a
dulciurilor şi a cosmeticelor.
Galbenul este o culoare tinerească, un galben-măsliniu sugerează însă descompunerea şi
deprimă. Galbenul este des folosit pentru că este o culoare de semnalizare, folosită şi în semnele de
circulaţie. Îl întâlnim pe bulinele de preţ recomandat sau când este vorba de preţuri speciale (2,5l la

44
preţ de 2l). În combinaţie cu roşu sau negru se realizează acel contrast menit să atragă atenţia asupra
unei promoţii sau reduceri de preţ.
“M”-ul galben cu design special este distinctiv pentru lanţul de magazine Mc'Donald.
Alegerea este inspirată pentru orice fast-food, pentru că galbenul nu numai că este o culoare care
avertizează, dar are rol şi în ameliorarea digestiei.
Albastrul deschis este culoarea seninătăţii şi linistii, dar albastrul prea închis poate fi
deprimant.
Negrul este culoare de doliu, dar când este şlefuit şi i se da luciu poate sugera foarte bine
eleganţa şi distincţia.
Bronzul este o culoare universală simbolizând solidaritatea şi durabilitatea. El nu este
niciodată vulgar sau brutal.
Argintiul este folosit în industria alimentară mai ales la produsele dietetice, cum ar fi
băuturile light, fără zahăr.
Albul combinat în special cu albastru, dă impresia de prospeţime şi puritate. Această culoare
este mai ales folosită în cazul produselor lactate pentru a sugera un produs igienic şi proaspăt. Alte
culori folosite pe ambalajul acestor produse au rolul de a elimina monotonia şi sunt de regulă în
nuanţe pastelate.
Există şi culori “nobile”, cum ar fi auriul, argintiul, purpuriul, albastru închis intens, care de
regulă indică nivelul premium al unui produs. Violetul – tot o culoare nobilă - este cel mai puţin
indicat pentru semnalizarea unui produs pentru că – spun cei care au studiat efectul culorilor - el este
agreat doar de persoanele care au atins un anumit nivel spiritual, este o culoare prea rafinată pentru
publicul larg.

45