Pentru Gr.

Vieru principiul matern este ideologia de bază pe care se întemeiază întreaga-i creație, este
veriga de legătură între lumea trupească (fizică) și cea spirituală, lumi pe care poetul le evocă deopotrivă, le
imprimă suflet din sufletul său. Poetul și-a creat un ritual al adorației materne, venind din profunda iubire față de
cea care i-a dat naștere.
Spațiul vierean ingenuu, răscolit de o bunătate primordială se sprijină pe arhetipul mamei, ca simbol
matricial. La Vieru principiul matern umanizează, dobândește vibrații cosmice, devine chiar „substitut al
eternității”.

Criticul literar Mihail Dolgan polemizând cu unele accepții simplificatoare și înguste ale criticii curente de
la noi referitoare la poezia viereană despre mamă remarcă: „În creația poetică a lui Gr. Vieru „mama” se prezintă
nu numai ca o „realitate” umană dintre cele mai vii, mai sacre și mai aproape sufletului omenesc, dar și ca un
veșnic și frumos mit al Naturii – mitul solar al existenței omului în timp, spațiu și istorie... mama fiind, în ultimă
instanță, simbolul totalizator al omeniei supreme și al dăruirii totale înaltelor rosturi pământești. Într-un fel sau
altul, totul e văzut și trăit, cugetat și interpretat prin prisma de vederi și de simțiri a mamei”

Poetul își creează din mama personală – mitul vieții sale, dar și al întregii omeniri, care a avut sau are o
mamă, așa cum observă și Constantin Ciopraga: “Prin „mamă personală“ ni se transmite arhetipul mamei
universale. Se ajunge, în fapt, la o mamă suprapersonală, o mamă-idee, proiectându-se în eternitate, o mamă
hieratică meritând adorație, acționând suprasenzorial, ca un fluid învăluitor...”

Pentru ilustrarea celor expuse anterior vom apela la versuri concrete din creația lui Gr. Vieru dedicate
mamei. Mama, în primul rând, reprezintă protecție, îngrijorare pentru tot și toate: “Mă temeam să nu-ti fie frig,
zice mama” (Acasă); “Când geamul/ la care așteptai/ Era, mamă, cernit/ De jalea ochilor tăi” (De unde)

Mama, în creația viereană, este asemănată cu natura, fiecare parte a corpului ei este legată organic de
elementele acestui pământ: mâinile, ochii, buzele, inima, picioarele, însăși întreaga-i ființă: “Iar buzele tale,
mamă/ Sunt o rană tăcută mereu/ Mereu presurată cu țărna/ Mormântului tatălui meu” (Buzele mamei); “Chipul
tău, mamă,/ Ca o mie/ De privighetori rănite”, “Lacrima ta/ Diamant ce taie-n două/ Oglinda zilei”

Pierderea mamei pentru Gr. Vieru reprezintă pierderea dispoziției celei mai mărețe, unice, irepetabile –
starea de a fi copil. Această idee a fost eternizată într-o maximă memorabilă frecvent analizată și discutată:
„Pierzând pe mama, îți rămâne patria, dar nu mai ești copil”.

Într-o mărturisire a poetului Gr. Vieru cu ocazia înmormântării măicuței Cristina (așa cum o numea poetul
pe mama lui Nicolae Dabija) citim următoarele: “Atunci când o pierdem pe mama, îmbătrânim dintr-odată,
simțind-ne în același timp niște copii orfani. L-am văzut îmbătrânit și însurit pe Nicolae în ziua despărțirii sale de
cea mai dragă ființă. Mi s-a părut, pe de altă parte, pierdut și neapărat ca un copil orfan – el, bărbatul de mare
curaj. Știu că poetul are niște copii minunați. Dar iubirea copiilor nu poate înlocui dragostea mamei. Mai știu că
Nicolae are destui prieteni. Dar iubirea prietenilor nu este nici măcar cât umbra dragostei materne” [20]. Adevărul
e că nimic nu poate înlocui iubirea de mamă

principiul matern este ideologia de bază pe care se întemeiază întreaga creație a lui Grigore Vieru, este
veriga de aur ce susține procrearea și continuitatea vieții, este scânteia ce emană căldură și dragoste, mama este
cuvânt, libertate, dor, în ultimă instanță, univers.