Dragă Edmond,

Suntem învăţaţi că dragostea este mai presus de orice, că iubirea ne salvează din cele mai mari abisuri ale tristeţii, deşi
aceasta ne face doar să uităm. Căutăm dragoste şi fericire într-o lume în care minciunile şi frica ne înghit sufletul. Tindem să
credem că ura este opusul dragostei, în timp ce din prea multă dragoste urâm, ne urâm pe noi când nu ne mai putem minţi,
ne urâm greşelile în loc să învǎţǎm. Trǎdǎm, urâm şi suferim din dragoste, dar încă o cǎutăm şi o dorim. Acestea sunt
greşelile la care suntem supuşi, acestea sunt faptele pe care le-ai fǎcut, dar le-ai corectat. Ai încercat sǎ nu iubeşti, ca sǎ nu
suferi, ai încercat sǎ nu te mai urǎşti, ci sǎ te rǎzbuni. Ai dus o viaţǎ minunatǎ cu preţul unei tinereţi furate, plinǎ de
suferinţǎ. M-ai învǎţat cât de sus poţi sǎ ajungi prin simpla dorinţǎ de a nu te da bătut, de a nu renunţa niciodatǎ. Mi-ai
arǎtat cǎ rǎul va fi pedepsit, cǎ dreptatea are cele mai ciudate metode de a-l învinge, de a rǎscoli trecutul şi a-l întoarce
împotriva lui iar tu, admirabilul meu camarad, eşti dreptatea în stare purǎ. Am plâns şi am suferit, am râs şi m-am bucurat
alături de tine, m-am pus în locul tǎu gândindu-mǎ care va fi urmǎtorul pas, pe ce drum sǎ merg pentru a trece mai departe.
Ai reuşit să mă faci să cred că orice este posibil şi trebuie sǎ recunosc cǎ fǎrǎ ajutorul tǎu aş fi rǎmas în mijlocul prǎpastiei.
Mǎ gândesc la tine şi îl vǎd pe marele cǎpitan Edmond Dantes, conducând mǎreaţa lui barcǎ prin ape în care nimeni nu a
îndrǎznit sǎ intre pânǎ acum, din care a învǎţat şi a devenit cu totul alt om. Din disperarea pe care ai trǎit-o în închisoare ai
învǎţat atât de multe, te-ai transformat din acea persoană bună care nu concepea răul de care sunt în stare anumite
persoane, în acel om misterios de care nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea vrea să îl cunoască, să fie ca el. Invidie,
vanitate şi nepǎsare, trei dintre pǎcatele care te-au fǎcut sǎ îţi vrei rǎzbunarea, care te-au nedreptǎţit. O minte sclipitoare te-
a fǎcut sǎ te rǎzbuni prin crima perfectǎ, făra nici o urmă, făra nici o dovadă împotriva ta şi atât de dureroasă pentru cei care
ţi-au greşit. Sunt sigurǎ cǎ indiferent dacǎ gǎseai sau nu comoara de pe insulǎ, rǎzbunarea ar fi fost la fel, cu un alt cuprins,
dar cu acelaşi sfârşit glorios. Prefer să cred că nu exista un ,,dacă” , prefer să cred că a fost şi va fi un singur Conte de
Monte Cristo. Aşa cǎ, dragul meu camarad, dragǎ Edmond, stimate Conte de Monte Cristo, vǎ mulţumesc pentru tot ce m-
aţi învǎţat, pentru marea lecţie care dumneavoastrǎ v-a luat întreaga viaţǎ, pentru cuvintele care şi acum îmi rǎsunǎ în
minte ,,Aşteaptǎ şi sperǎ”. Cu stimǎ şi respect, o simplǎ cititoare, Voina Andra Maria cls. a VIII- a B