INDEX

PEDAGOGIE ȘI SISTEM DE ȘTIINȚĂ PEDAGOGICĂ, pag. 1-5;

EDUCAȚIE PERMANENTĂ ȘI AUTOEDUCARE, pag. 5-6;

SISTEM EDUCAȚIONAL INSTITUȚIONALIZAT, pag. 6-9;

CURRICULUMUL TEORIEI ÎN CONTEXTUL ȘTIINȚELOR EDUCAȚIONALE. CON-

CEPTUL CURRICULUMULUI, pag. 9-11;

COMPONENTELE NODALE ALE CURRICULUMULUI - SCOP, CONȚINUT, TIMP DE

ÎNVĂȚARE, pag. 11-14;

SELECȚIA CONȚINUTULUI, pag. 14-15;

OBIECTIVUL CONȚINUTULUI ÎN DOCUMENTELE ȘCOLARE. CURRICULUM

NAȚIONAL, pag. 15-18;

MODALITĂȚI DE ORGANIZARE A CONȚINUTULUI, pag. 18-19;

CONCLUZII ȘI EXPERIENȚA MEA ÎN AUTOEDUCAȚIE, pag, 20-21;

BIBLIOGRAFIE, pag. 22.

 PEDAGOGIE ȘI SISTEM DE ȘTIINȚĂ PEDAGOGICĂ

Educația la nivel școlară reprezintă unul dintre domeniile cunoașterii cu mari implicații în
vastul proces de dezvoltare umană și socială. Complexitatea sa este dată de abordările
multiple care trebuie luate în considerare. Specificitatea discursului pedagogic asupra
educației constă în perspectiva axiologico-normativă: rolul principal al pedagogiei nu
este acela de a descrie fenomenul educațional sau de a observa ceea ce se întâmplă,
ci de a insista asupra a ceea ce este bine și trebuie să fie în perspectivă. Starea
pedagogiei, ca domeniu de reflecție asupra fenomenului educațional, a făcut mult timp
obiectul unor dezbateri aprinse, centrate pe întrebarea conform căreia pedagogia este o
știință, o tehnică sau o artă.

Astăzi, pedagogia apare așadar, ca o știință pozitivă care are în vedere realitatea
concretă, fenomenele observabile și explicabile, intrând în sfera câmpului filosofic atât
prin reflecții asupra valorii, cât și prin prezența scopurilor educaționale.

Sistemul științelor educației cuprinde toate disciplinele pedagogice, filosofia educației,

psihologia educației, sociologia educației, statisticile educației, igiena școlară, economia
educației, pedagogia, ergonomia educației, etno-pedagogia etc

Pedagogia este știința sintetică a educației care conține discipline pedagogice sau
ramuri ale pedagogiei, care pot fi împărțite în trei categorii:

1) conform nivelului de instituționalizare a educației: pedagogia preșcolară,

pedagogia școlară, pedagogia profesională, pedagogia militară, pedagogia
religioasă, pedagogia învățământului superior, pedagogia adulților, psiho-
pedagogia specială etc.

2) în funcție de gradul de studiu al fiecărui aspect, sarcini sau formă de educație:

didactică (metodologii), teoria educației, teoria instruirii, teoria evaluării etc.

3) discipline care evidențiază diferite abordări ale problemelor educaționale: istoria

pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia experimentală, perspectiva
educației.

 Din punct de vedere istoric, conceptul de educație a evoluat de la înțelegerea sa ca

acțiune sau fenomen care redă omului esența cea mai profundă la înțelegerea educației
ca experiență. Momentul, care a marcat trecerea de la un sens la altul, se datorează lui
J.J. Rousseau, prin diferențierea explicită a naturii umane în general și prin diferențierea
dintre om și adult.

Din punctul de vedere al lui Rousseau, educația este un proces natural care vizează
doar natura umană. Educația este însăși viața copilului, existența sa. Ulterior, au apărut
puncte de vedere majore în înțelegerea educației.

Un prim punct de vedere este biologizarea care ia ca sistem de referință, pentru

înțelegerea educației, a realității biologice (vezi studii de genetică și studii privind
ereditatea umană): educația este determinată genetic.

Din perspectiva psihologică, educația este o realitate psihologică, individualistă. În

consecință, natura educației și obiectivele sale sunt implicite în scopul dezvoltării
capacităților psihice maxime. Scopul educației este de a ghida, de a stimula
dezvoltarea.

Al treilea punct de vedere este sociologic, potrivit căruia educația este un fenomen
social determinat din exterior și este, prin excelență, un proces de socializare care
transformă ființa biologică într-o ființă socială.

Concluzie: Educația este un fapt biopsihosocial multidimensional.

Educația se desfășoară în perspectiva unei persoane ideale, ideal dat de puncte de

referință culturale și istorice, naționale și internaționale, precum și determinanți
psihologici, legați de psihologia veacurilor sau de caracteristicile unei generații.
Educația nu este o etapă limitată la o anumită vârstă. Este un proces continuu și
permanent care se extinde pe tot parcursul vieții unui individ.

Perspective asupra educației

Literatura identifică următoarele perspective posibile asupra educației:

 a) Educația ca proces - este acțiunea transformării ființei umane într-un sens pozitiv și
pe termen lung.

b) Educația ca acțiune de conducere - este direcția evoluției individului către stadiul unei
persoane adulte, instruite, autonome și responsabile.

c) Educația ca acțiune socială - este activitatea planificată care se desfășoară pe baza

unui proiect social și care implică un model de personalitate.

d) Educația ca o relație umană - este procesul de comunicare care necesită un efort

comun și conștient între cei implicați, dintre care unul este educator și altul educat.

e) Educația ca ansamblu de influențe - include acțiuni deliberate sau neintenționate,

explicite sau implicite care într-un fel sau altul determină devenirea unui individ.

Determinanți și caracteristici ale educației

- Caracterul socio-istoric. Educația este supusă legilor dezvoltării sociale, dar nu este o
extensie a sistemului social, ci o componentă. Educația este o acțiune socială care
mediază relația dintre individ și societate, promovând dezvoltarea umană prin social și
invers.

- Caracterul național al educației. Din punct de vedere formal, educația are loc în
structurile naționale. Limbajul produce structuri mentale care determină dimensiunile
etnice și naționale ale oricărei influențe bazate pe comunicare.

- Caracterul universal al educației. Din punct de vedere universal, educația are

caracteristici de continuitate pe parcursul evoluției societății umane. Este co-substanțial
cu societatea, determinând progresul acesteia. Din punct de vedere internațional, acest
caracter al educației se realizează prin studiul limbilor străine, literatura universală,
istoria universală, geografie, prin structură, obiective și conținut. Prin conținutul,
obiectivele și structura sa, educația trebuie să răspundă realităților internaționale.

- Caracterul potențial al educației presupune că educația ocupă un loc central în

posibilitatea anticipării viitorului. Orice evoluție socială și economică viitoare depinde de
progres și de resursele intelectuale și umane ale societății. Educația își propune să

creeze oameni pentru societăți care nu există încă. Prin urmare, se referă la nevoile
viitoare ale societății.

Forme de educație

În paralel cu evoluția conceptualizării educației, au apărut noi termeni referitori la

diversificarea surselor educaționale.

Cel mai comun termen care a coincis de mult cu sensul educației este educația formală
sau educația școlară. Înțelesul corect este cel al educației intenționate, organizate,
sistematice și evaluate, încredințată educatorilor cu pregătire specifică și în instituții
specializate precum grădinițe, școli și universități. Aceasta este principala formă de
educație de astăzi.

Educația informală este o educație de tip instituțional sau non-școlar, dezvoltată în

locuri care nu au propria lor misiune educațională specifică (în cluburi, asociații,
comunități, spectacole etc.). Include diferite tipuri de activități: acțiuni extracurriculare
desfășurate sub îndrumarea profesorilor; acțiuni care vizează educația adulților; acțiuni
care au loc în mediul socio-cultural ca mijloc de divertisment sau odihnă activă. Această
formă de educație se află într-o relație complementară cu educația formală.

Educația ocazională reprezintă acea educația cu caracter spontan și nu sistematic,

precum programe de televiziune, concerte, diverse situații zilnice, care se desfășoară
prin contactele directe ale individului cu mediul social, de cele mai multe ori aceste
influențe sunt decisive în evoluție a individului. Această formă precede și depășește
educația formală în durată și experiență și ar trebui să fie substanța și baza educației.
Cele mai semnificative mesaje informale sunt transmise prin mass-media.

Noi educații ca răspuns la provocările lumii contemporane.

Ca reacție la complexitatea societății contemporane, se pune întrebarea dacă educația

integrală a personalității umane rămâne un scop pertinent al școlii. Răspunsul este
pozitiv, cu observația că școala contemporană dorește să pună bazele autoînvățării
continue, în orice mediu educațional și la orice vârstă.

 Modalitățile practice prin care aceste noi formațiuni ar putea fi implementate în diferite
programe educaționale naționale sunt: introducerea lor ca discipline distincte; să creeze
module specifice temei noii educații cu o abordare interdisciplinară, dar în cadrul
disciplinelor tradiționale să insufle și să introducă mesaje referitoare la aceste noi
conținuturi în cadrul disciplinelor clasice.

EDUCAȚIE PERMANENTĂ ȘI AUTOEDUCARE

Învățarea pe tot parcursul vieții reprezintă un principiu organizațional și filozofic care

vede educația ca un continuu existențial capabil să se bazeze pe un sistem complex
care să răspundă nevoilor, aspirațiilor educaționale și culturale ale fiecărui individ.

Condițiile care au impus acest principiu în practica educațională sunt: evoluția științifică
și tehnologică care a condus la explozia cunoașterii în același timp, la fenomenul
perisabilității rapide a cunoașterii; noile mutații din viața economică, socială, politică și
culturală au condus la schimbări ale statutului economic și social al oamenilor, ceea ce
implică eforturi permanente de adaptare la schimbări și integrare socială.

Caracteristicile învățării pe tot parcursul vieții:

- Educația nu se încheie odată cu finalizarea studiilor, ci acoperă întreaga existență a

individului;

-Educarea nu înseamnă exclusiv educația adulților, ci unifică toate componentele și

fazele educației:

-Educația include modalități formale, dar și non-formale: învățare planificată, învățare

accidentală (spontană);

-Comunitatea, grupurile sociale, întregul mediu joacă un rol important în educația

individului;

-Școala va avea rolul de a integra și coordona toate celelalte influențe educaționale;

- Împotriva caracterului elitist al educației, educația permanentă se afirmă cu un

caracter universal și democratic;

​​

​​

 -Funcțiile principale ale învățării pe tot parcursul vieții: integrarea și adaptarea reciprocă
a individului și a societății;

-Scopul final al educației este creșterea calității vieții.

Autoeducarea (a te educa singur) este o componentă a învățării pe tot parcursul vieții,

care garantează continuarea și finalizarea acesteia. Se bazează pe capacitatea și
nevoia individului de a se defini ca subiect și obiect al instruirii sale. Saltul către
autoeducare are loc în adolescență, cu tendința tinerilor de a se emancipa și de a-și
afirma personalitatea.

Pornind de la înțelegerea educației în ansamblu, ca experiență globală - în sferele

cognitive, practice, personale și sociale - Raportul UNESCO pentru secolul XXI pregătit
de Comisia Internațională pentru Educație, a avansat direcțiile pentru dezvoltarea
educației:

-Învățați să știți, care implică achiziționarea de instrumente intelectuale, cu accent pe

valorile vii și aplicarea informațiilor.

-Învață să faci, o axă care ridică problema formării profesionale, adică a competențelor
personale și specifice ale activității profesionale.

-Învățați să trăiți cu ceilalți, ceea ce implică învățarea non-violenței, cooperării,

dialogului și empatiei.

-Învață să fii, să determini, să fii capabil de autonomie și de spirit critic.

SISTEM EDUCAȚIONAL INSTITUȚIONALIZAT

Educarea în educația de-a lungul vieții este mai mult decât o normă pedagogică, care
presupune existența unui sistem social concret, care include toate experiențele de
învățare oferite de societate individului.

Acest sistem are trei componente principale:

 Educație timpurie: pentru majoritatea populației se referă la educația de bază și

include educația preșcolară și educația generală obligatorie.

Educația adulților: include toate procesele educaționale care continuă sau înlocuiesc
educația inițială. Această extindere a educației, mult după perioada de școlarizare
obligatorie, se face pentru a compensa educația inițială insuficientă, pentru a completa
cunoștințele generale sau pentru formarea profesională continuă.

Educație răspândită: se referă la totalitatea mediilor culturale și sociale care au valori

educaționale intrinseci: comunitate, mass-media, armată, biserică.

Sistemul instituțional de învățare pe tot parcursul vieții include: educație

instituționalizată și organizații culturale, mass-media și alte forme instituționalizate care
desfășoară activități educaționale precum asociații profesionale, academii, societăți
științifice etc.

În ceea ce privește conținutul, înțelegerea și organizarea, sistemul educațional

reprezintă un subsistem în cadrul educației permanente, având ca scop principal
pregătirea inițială și îmbunătățirea pregătirii copiilor, tinerilor și adulților.

În România, sistemul de învățământ și structura sa pe niveluri, cicluri și forme de

organizare sunt definite în legea educației.

Funcțiile tradiționale ale sistemului instituțional-educațional:

- pregătirea abilităților de bază;

- funcția de socializare;

-preparare pentru viața activă;

-selecția școlilor prin examene de aptitudine și maturitate și selecție profesională în

cazul școlilor profesionale;

-dezvoltare socială și culturală

Aceste funcții tradiționale sunt discutate în contextul evoluțiilor actuale:

 - abilitățile de bază nu mai pot fi garantate pe viață, aceste competențe se depreciază

rapid datorită dezvoltării cunoștințelor tehnice, evoluției socio-politice etc;

-socializarea realizată exclusiv prin educație formală are efecte limitate;

- formarea profesională inițială este în decalaj constant cu piața muncii;

-selecția socială bazată exclusiv pe rezultatele academice este insuficientă;

În funcție de aceste evoluții, funcțiile educației instituționalizate se schimbă în

consecință:

- abilitățile de bază se formează nu numai prin educația inițială, adică grădinița și școala
primară, ci și ulterior, prin reîmprospătare, compensare sau educație de bază pentru
adulți;

-motivația pentru învățarea pe tot parcursul vieții a devenit mai importantă decât
participarea la cursuri sau la alte tipuri de activități educaționale;

-sistemul de educație formală este prezentat ca o piramidă în care selectarea intrării

este discriminatorie. În aceste condiții, selecția trebuie să includă nu numai criterii
interne specifice școlii, ci acestea trebuie combinate cu criterii externe legate de nevoile
vieții active. În România, educația nu satisface nevoile sociale, ci doar nevoile interne
de supraviețuire ale sistemului;

-Învățarea prin experiență directă este mult mai importantă și mult mai relevantă decât
învățarea clasică.

Dimensiunea socială a învățării trebuie asumată de instituțiile de învățământ, pe de o

parte prin stagii, studiul științelor aplicate și, pe de altă parte, prin cercetare directă,
producție, inovare etc.

-diviziunea tradițională în departamente, facultăți, secții sau departamente mono-

disciplinare tinde să cedeze loc abordărilor interdisciplinare, iar accentul nu mai este
pus pe identitatea epistemologică a unui domeniu, ci pe capacitatea de a rezolva
probleme reale;

- școala devine o instituție de interes public, societatea civilă are dreptul să controleze și
să participe la deciziile privind oferta educațională și resursele pe care le implică

Soluții concrete adoptate de diferite state pentru a compensa criza locurilor de muncă și
eșecul de a recunoaște valoarea formării profesionale:

- prelungirea perioadei de învățământ obligatoriu de la 8 la 10 sau chiar 12 ani,

considerând că este mai ieftin să păstrezi o persoană în sistemul formal de educație
decât să primești indemnizații de șomaj, vezi situația din Japonia;

- diversificarea educației adulților, în special prin asocierea furnizării de educație

informală și non-formală;

-intensificarea formării profesionale continue: specializare, aprofundare, recalificare,

perfecționare, mai ales sub forma învățării la distanță.

CURRICULUMUL TEORIEI ÎN CONTEXTUL ȘTIINȚELOR EDUCAȚIONALE.

CONCEPTUL CURRICULUMULUI.

TIPURI DE CURRICULUM

Din punct de vedere istoric, programa curiculara are o scurtă biografie și propune o
nouă viziune asupra acțiunii educaționale rezultată dintr-un grad crescut de cerere
socială pentru educație și din nevoia tot mai mare de control și eficiență a educației.
Etimologic, termenul curriculum derivă din latină (sg. Curriculum, pl. Curricula) și
înseamnă cursă sau cale. Problemele esențiale ale teoriei curriculumului sunt
obiectivele, tipurile de conținut și criteriile care stau la baza organizării lor, timpul de
învățare și relațiile stabilite între aceste trei componente. Împreună cu aceste elemente
centrale ale curriculumului, strategiile didactice și procesul de evaluare a acțiunii
educaționale sunt considerate complementare.

Din punct de vedere structural, programa pare a fi un curriculum.

În literatura pedagogică românească, termenul a fost impus după anii 90 spre deosebire
de Italia, unde conceptul de programe a fost adăugat de reforma Gelmini în anii 2000 și
a provocat controverse pe scară largă, mulți îl consideră un termen pretențios și
redundant. Teoria curriculară este un domeniu științific matur și termenul curriculum

 propune reconsiderarea interdependențelor dintre componentele didactice și o nouă

viziune asupra proiectării experiențelor educaționale.

Strict vorbind, curriculum-ul indică totalitatea documentelor în care este înregistrată

experiența de învățare (curriculum vitae, curriculum vitae, manuale, cărți de lucru etc.).
În sens larg curriculum-lum include întregul sistem de proces decizional și de gestionare
care preced sau însoțesc planificarea, implementarea, evaluarea și revizuirea
experiențelor de învățare oferite de școală.

Înțelesul actual al termenului curriculum se găsește într-o poziție intermediară:

programa este întreaga experiență de formare și învățare oferită prin activități școlare și
extrașcolare. Experiența educațională informală nu este inclusă în curriculum. Există
diferite tipuri de curricula care se referă la specificitatea practicii educaționale și a
experienței de învățare oferite:

Curriculum general oferă o bază generală a cunoștințelor, abilităților sau

comportamentelor necesare pentru oricine trece prin etapele timpurii ale școlii.
Curriculum general înseamnă învățământ de bază; această educație variază în funcție
de sistemul național de educație și poate include învățământul primar, secundar și
secundar superior. Conținutul educației generale este extins prin integrarea unei teme
interdisciplinare, formând astfel o bază pe care să dezvolți abilități speciale.

Curriculum-ul specializat vizează îmbogățirea, exercitarea unor abilități înalte,

pregătirea abilităților în anumite domenii de studiu (literatură, muzică, desen, științe
exacte, sport etc.).

Curriculumul subliminal se referă la experiențele de învățare oferite de mediul psiho-

social și cultural al clasei de elevi și al școlii, adesea foarte puțin conștient de individ,
dar semnificativ pentru imaginea de sine și pentru sistemul de valori și atitudini față de
ceilalți. Curriculumul informal derivă din experiențele de învățare oferite de alte medii
educaționale - neguvernamentale, mass-media, instituții culturale, viața de familie de zi
cu zi.

Curriculum-ul scris are un caracter oficial și este specific instituțiilor de învățământ (în
special școlilor).

 Curriculumul predat reprezintă experiența de învățare oferită direct de educatori sau

profesori elevilor sau studenților, în activități în desfășurare.

Curriculumul recomandat de un comitet de experți sau autorități guvernamentale este

conceput ca un ghid general pentru profesori, dar de multe ori nu ține cont de situația
școlară.

Curriculumul suport este reprezentat de materiale auxiliare, colecții de texte sau

exerciții, cursuri de perfecționare, software educațional etc.

Curriculum-ul testat include acele experiențe de învățare care sunt traduse în teste,
teste de examen sau alte instrumente pentru a evalua realizările academice.
Curriculumul învățat include ceea ce dobândește elevul din tot ce i se propune.

COMPONENTELE NODALE ALE CURRICULUMULUI - SCOP, CONȚINUT, TIMP DE

ÎNVĂȚARE

Scopurile reprezintă intenționalitatea procesului educațional de diferite tipuri, niveluri și

grade de generalizare.

Idealul educațional este intenționalitatea cu cel mai înalt grad de generalizare, stabilită
pentru întregul proces educațional al unei societăți, care înțelege tipul de personalitate
dorit la un moment dat, într-o societate dată, rolul său este de a determina acțiunile
educaționale căci urmează o anumită cale de valoare. Idealul educațional din Italia nu a
fost încă atins, atât de mult încât încercăm să imităm alte țări, care au implementat o
didactică ideală care produce rezultate excelente, mai ales verificabile prin testul
INVALSI, administrat în fiecare an în jurul lunii mai. În acest test, elevii arată că sistemul
educațional italian are lacune majore, producând un decalaj educațional mare între
diferiții elevi, din diferite școli și din diferite regiuni. O zonă de instruire fragmentată de la
o regiune la alta

Scopul stabilește achiziții mari și complexe, verificabile după o anumită perioadă de

timp

 Obiectivele generale ale educației, determinate de rolul educației, de funcțiile sociale

și individuale pe care trebuie să le îndeplinească

Scopuri specifice ciclurilor curriculare și tipuri de școli. Acestea sunt determinate de

particularitățile vârstei și de structurile profesionale și sunt specificate în curriculum-ul
național.

Obiectivul stabilește achiziții specifice, concrete, verificabile și controlabile după un

timp relativ scurt. Categorii:

Obiective generale (cadru) specifice fiecărei discipline școlare; sunt stabilite în

conformitate cu logica științei și psihologia învățării; sunt urmărite pe parcursul mai
multor ani de studiu și garantează coerența disciplinelor într-o zonă curriculară

În funcție de domeniul de referință - obiective cognitive (care se referă la transmiterea și

asimilarea cunoștințelor), obiective afective (vizează formarea credințelor, atitudini,
sentimente), obiective psihomotorii (vizează formarea operațiilor și comportamentelor
motorii).

Funcții de scop:

- anticipați rezultatele învățării,

-comunicarea valorilor în slujba cărora este plasată educația,

-evaluarea rezultatelor,

- organizarea și reglementarea procesului educațional.

Conținutul reprezintă componenta fundamentală din punctul de vedere al teoriei

curriculare. Include toate valorile din domeniul influenței educaționale sub formă de
corpuri informaționale organizate, date factuale, situații problematice, noțiuni, principii,
modele de acțiune și gândire, care sunt selectate, organizate în raport cu anumite
norme pedagogice.

Perspectiva curriculară asupra procesului instructiv-educativ propune termenul de

conținut curricular, definit ca un sistem de valori selectate din cunoștințele științifice,
practicile sociale și cultura școlară, acumulate de societate până la un anumit punct de

 referință și care sunt transpuse didactic în ceea ce privește cunoștințele, abilitățile și

atitudinile integrate în sistemul curricular preșcolar / școlar / universitar / postuniversitar

Determinarea conținutului implică răspunsul la trei întrebări:

1. Ce informații va selecta cultura socială? (Ce cantitate și calitate vor fi aceste

informații?) Răspunsul indică gradul în care cultura socială devine cultură școlară.

2. Cum vor fi organizate aceste informații?

3. Când vor fi concepute aceste informații pentru a fi transmise în timp și psihologic?

Relația dintre cultura socială și cultura școlară este dată de patru tipuri de informații:
informații sociale, informații utile, informații programate (pragmatice) și informații
asimilate.

Relația dintre informații sociale / informații utile este întotdeauna mai mică de 1 și ia în
considerare corespondența dintre nivelul de dezvoltare al culturii, știința, tehnologia,
arta și dezvoltarea educațională (gradul de modernizare a educației).

Relația dintre informații utile / informații pragmatice indică gradul de integrare a

informațiilor utile în documentele școlare.

Relația dintre informațiile pragmatice / informațiile asimilate ia în considerare eficiența

procesului educațional; acest raport trebuie să fie egal cu 1.

O altă relație semnificativă în orientarea procesului educațional contemporan este cea a

culturii generale și a culturii profesionale. Cultura generală constituie conținutul
învățământului general, realizabil prin programe comune de studii și discipline obligatorii
sau prin cursuri elective și opționale (învățământ diferențiat). Cultura profesională se
dobândește prin educație profesională, prin cursuri și practici obligatorii de specialitate
și prin cursuri opționale sau opționale.

Potrivit UNESCO, structura culturii generale ar putea fi, în formula ariilor curriculare,
după cum urmează: 1. cunoștințe științifice despre lume și om, 2. cunoștințe de
matematică, 3. limba maternă și cel puțin două limbi străine, 4. cunoașterea tehnicii și
tehnologiei, 5. științe sociale, 6. cunoașterea artelor și practicarea activităților artistice,

 7. cunoașterea și dobândirea valorilor coexistenței sociale (relații morale, legale,

interpersonale), 8. cunoașterea și practicarea culturii fizice, sportive și de îngrijire a
sănătății.

Timpul de învățare este o constrângere, dar și o condiție de învățare. Există trei

categorii de timp de luat în considerare:

- timpul alocat pentru învățare

- timpul petrecut efectiv la învățare

- timpul individual necesar pentru învățare

Observație: Un amplu studiu realizat în anii 1970 în Statele Unite cu privire la realizările
academice ale elevilor (cunoscut sub numele de Raportul Coleman) a concluzionat că:
inegalitatea socială existentă în familiile studențești se transformă în inegalitate
educațională, de unde și diferențele de realizare; deficitul de capital cultural cu care unii
copii provin din familie este accentuat la intrarea în școală, dat fiind că școala este o
instituție care reproduce inegalitățile sociale și nu poate realiza șanse egale pentru
elevi.

Ipoteza inegalității sociale și școlare este contrazisă de Michael Rutter care

demonstrează că diferențele în învățarea școlară, fenomenele de indisciplină și
delincvență pot fi asociate cu anumite caracteristici și procese interne ale instituțiilor
scolastice; prin urmare, școala este factorul cauzal. Studiul său arată că, pe măsură ce
timpul de învățare crește, crește și performanța. Timpul real petrecut de elev în învățare
depinde de capacitatea profesorilor de a-i implica în rezolvarea sarcinii

Concluzie: Nu timpul garantează succesul, ci modul în care este folosit acest timp și
abilitățile intelectuale implicate în învățare.

SELECȚIA CONȚINUTULUI

Conținuturile educaționale sunt selectate din întregul patrimoniu cultural al umanității ca

un set de valori esențiale pentru dezvoltarea personalității umane (conform idealului
educațional) și sunt obiectivate într-un trunchi de conținuturi comune, obligatorii,

identificabile cu elemente generale de bază). Conținutul corespunzător nivelurilor de

învățământ superior vizează pre-specializarea și specializarea în diferite domenii.

Fenomenul „exploziei educaționale”, înțeles la nivel demografic, informațional și de

aspirații umane, a creat presiuni asupra culturii școlare. În acest sens, pot fi definite
două categorii de surse:

-social și cognitiv, pentru a satisface nevoile de competență socială și în domeniile

cunoștințelor științifice, tehnologice și artistice.

-psihologic-individual, pentru a satisface nevoile individuale, interesele, abilitățile.

Din punct de vedere pragmatic, selecția conținuturilor are loc simultan pe trei categorii
de considerații: teoretică, politică educațională, profesori personali.

Conform considerațiilor teoretice, conținutul trebuie să îndeplinească o serie de criterii:

științifice: acces la valori științifice validate de practica umană, pentru a reflecta logica
internă a științei, pentru a înțelege tendințele de specializare sau integrare prin abordări
interdisciplinare ale unor științe să inițieze elevul în metodologia cunoașterii și a
limbajului științific etc;

legat de psihologia dezvoltării: conținutul trebuie să fie adecvat evoluției și

caracteristicilor psiho-culturale ale elevilor; legat de psihologia învățării utilizate în școli;
Au fost definite două tendințe: conexionist (axat pe reflexele de învățare stimul-răspuns)
și funcțional (axat pe relația dintre medii și oameni);

obiectivele școlare, garantează unitatea dintre conținuturile generale și cele

specializate, subliniază valorile instruirii prin selectarea acelor conținuturi care dezvoltă
abilitățile de cunoaștere și operaționalizare în practica achizițiilor cognitive. Conform
considerațiilor politicii naționale, programa națională reprezintă o formă de exprimare a
unor scopuri care sunt rezultatul unor decizii politice la nivel central.

Conform considerațiilor personale ale profesorilor, selecția și organizarea conținuturilor

depind de preferințele profesorilor, de conceptele lor de cultură, de stilul didactic, dar și
de caracteristicile psiho-comportamentale ale clasei elevilor.

 OBIECTIVUL CONȚINUTULUI ÎN DOCUMENTELE ȘCOLARE. CURRICULUM

NAȚIONAL

Din punct de vedere al produsului, curriculum-ul se obiectivează în documente și

materiale educaționale: curriculum, programe, manuale, materiale auxiliare de lucru
pentru profesori sau studenți, pachete de studiu, software educațional.

Curriculum este un document oficial în care conținutul învățării este structurat pe

niveluri și profiluri școlare, stabilind numărul minim și maxim de ore pentru fiecare
disciplină sau zonă curriculară. În același timp, programa include conceptul pedagogic
care conduce științific procesul educațional-educativ la nivel național. Este dezvoltat de
o echipă de oameni la diferite niveluri de luare a deciziilor.

Ca parte a reformei educației din România, Comisia de dezvoltare curriculară a finalizat

în 1998 un proiect curricular care propune gruparea obiectelor de studiu pe șapte arii
curriculare, pentru învățământul preuniversitar:

1. Limbaj și comunicare

2. Matematică și știință

3. Omul și societatea

4. Artele

5. Sport

6. Tehnologii

7. Sfaturi și îndrumări

Zonele curriculare reprezintă grupuri disciplinare care au în comun anumite obiective

educaționale. Relația dintre ariile curriculare se modifică în funcție de vârsta elevilor și
de specificul ciclurilor curriculare.

Ciclurile curriculare reprezintă periodizări ale școlarizării, grupând câțiva ani de studiu,
care au anumite obiective în comun. Cadrul curricular românesc prevede stabilirea
următoarelor cicluri curriculare:

Ciclul de însușire a principiilor fundamentale (grup pregătitor pentru grădinița clasa I-II)
care are ca scop satisfacerea nevoilor sistemului școlar și a alfabetizării inițiale.

Ciclul de dezvoltare (clasele III-IV) - formarea abilităților de bază necesare pentru

continuarea studiilor.

Ciclul de observare și îndrumare (clasele VII-IX) - orientare către optimizarea opțiunii

educaționale și profesionale ulterioare.

Ciclul de studiu aprofundat (clasele X-XI) - aprofundează studiul în profilul și

specializarea alese, garantând, în același timp, o pregătire generală.

Ciclul de specializare (clasele XII-XIII) - pre-specializare pentru a se integra eficient în

profilul învățământului universitar sau pe piața muncii

Programele analitice sau școlare reprezintă o sinteză a conținutului educației pentru ani
de studiu sau pentru cicluri de educație. Programul analitic este echivalent cu programul
scris sau oficial.

Structura unui program analitic tradițional (axat pe o disciplină educațională) include

două părți: o parte de prezentare generală care specifică obiectivele educaționale
generale ale disciplinei, importanța subiectului în învățare pentru studenți, principiile
fundamentale pe care conținutul disciplina și organizarea acesteia; A doua parte
specifică subiectele și subiectele organizate pe capitole și subcapitole și numărul de ore
alocate acestora.

Noile programe școlare construite pe arii curriculare diferă de programele tradiționale

prin: tipul de abordare a conținutului domeniului ca perspectivă și obiective; sunt
specificate obiectivele pentru fiecare an de studiu din zona respectivă; subiecte
opționale sunt propuse la alegerea profesorului sau a școlii; se oferă sugestii cu privire
la metodologiile de predare și evaluarea elevilor în conformitate cu standardele
naționale de evaluare (sunt specificate nivelurile de performanță minime, maxime și
medii). Noile programe sunt construite pe principiul flexibilității și descentralizării
curriculare, oferind profesorilor posibilitatea de a proiecta trasee curriculare diferențiate
și personalizate. În specific, împreună cu curriculum-ul de bază sau obligatoriu

 (65-70%), există un curriculum decis de școală (35-30%) care prevede libertatea de

opțiuni pentru anumite activități didactice, în funcție de specificitățile zona geografică
sau comunitatea școlii.

Trebuie să existe o unitate între curriculum și planul-cadru, în sensul că obiectivele,

temele și standardele cerute de curriculum trebuie să corespundă calitativ și cantitativ
cu standardele specificate în curriculum.

Manuale - concretizează conținuturile specifice din programa școlară și realizabile în

relația concretă dintre profesor și elev.

Funcțiile și cerințele manualului:

-funcția de informare - se realizează cu mijloace didactice sau grafice specifice;

- funcția de formare a abilităților și dobândirea de cunoștințe pe care profesorul își

propune - se realizează prin modul în care este prezentat conținutul, prin exercițiile pe
care le propune manualul respectiv;

- funcție de antrenament pentru abilități cognitive, dar și emoționale în experiența de

învățare;

- funcția de autoinstruire și menținerea interesului pentru învățare: această funcție

depinde în mare măsură de tehnicile de autoevaluare utilizate în manual.

Emiterea manualelor alternative, în România, impune profesorilor abilități

psihopedagogice care să le permită să aleagă cel mai bun manual pe baza
caracteristicilor clasei elevilor, dar și pe baza propriilor abilități și stil de predare.

Materialele de susținere (programa de sprijin) sunt materiale didactice sau documente

didactice elaborate în sprijinul profesorilor sau studenților.

Pentru profesori: ghiduri metodologice, pachete de formare sau auto-formare, liste sau
inventare de subiecte sau sugestii pentru programa la dispoziția lor.

Pentru studenți: colecții de texte sau exerciții, software educațional, fișe de activitate
independente, atlase etc.

MODALITĂȚI DE ORGANIZARE A CONȚINUTULUI

Mono disciplinaritatea este o modalitate de abordare a realității și de organizare a

conținutului disciplinelor predate într-un mod relativ independent.

Multidisciplinaritatea presupune existența transferurilor disciplinare care se realizează

mai presus de toate prin combinarea unor cunoștințe, informații sau metode din mai
multe domenii, pentru a evidenția caracteristicile lor comune. Principalul risc al acestei
abordări este supraîncărcarea programelor și manualelor și cantitatea mare de
informații redundante.

Multidisciplinaritatea constă într-o abordare complexă (din mai multe perspective) a unei
probleme, teme sau situații, pentru a evidenția relațiile multiple dintre diferitele realități.
Această abordare duce la enciclopedism și nu este recomandată pentru nivelurile care
necesită specializare ridicată.

Transdisciplinaritatea implică împletirea mai multor domenii de cercetare pentru a duce

la descoperirea unei alte zone de cercetare. În învățarea școlară, abordarea
transdisciplinară pleacă de la o temă, dar scopul său este dincolo de informații și
materie, forma de organizare a conținuturilor este axată pe nevoile și interesele elevului
(comunicare, decizie, creație, inovare).

Comparativ cu aceste abordări, interdisciplinaritatea este o abordare globală și

complexă a unui fenomen, o abordare care implică transferul de cunoștințe, concepte,
metode de abordare astfel încât rezultatele să poată fi contextualizate și aplicabile în
situații din viața reală. Organizarea interdisciplinară a conținuturilor este un element
dominant al politicilor educaționale, fiind o caracteristică a epocii noastre

Organizarea modulară a conținuturilor a apărut ca răspuns la nevoia de dezvoltare

profesională, formare de orientare. Proiectarea conținuturilor din modulele didactice ia
forma unor seturi de cunoștințe, situații didactice, activități, mijloace materiale care pot fi
tratate de subiect independent de restul sistemului de care aparține. Modulul poate
dura, de la câteva ore la câteva luni, și este adaptat nevoilor și ritmurilor studiului
studenților. Eficiența acestei organizații este specială din punctul de vedere al învățării

 pe tot parcursul vieții, deoarece promovează abordări educaționale integrate și

interdisciplinare.

O abordare integrată a disciplinelor care implică organizarea interdisciplinară nu numai

a conținuturilor, ci a întregii experiențe de predare-învățare (transmiterea și asimilarea
acesteia).

CONCLUZII ȘI EXPERIENȚA MEA ÎN AUTOEDUCAȚIE

Schimbările din toate domeniile au subliniat importanța autoeducației. Importanța sa nu

a fost niciodată la fel de mare ca și astăzi și crește zi de zi, chiar mai mult, când vedem
astăzi nașterea unor profesii care au cerințe din ce în ce mai mari. Educatorii cred că ar
trebui acordată mai multă atenție formării fiecărui individ în două abilități: educabilitate și
adaptabilitate

Diferența dintre progresul științei și progresul spiritual al oamenilor face din autoeducare
un proces foarte important. Schimbarea lumii poate avea loc, așa cum arată unii autori,
numai dacă fiecare individ își schimbă atitudinea față de sine și față de ceilalți.
Sublinierea reconstrucției lumii începe cu reconstrucția individului pentru a se pregăti
pentru viitor, ceea ce se traduce prin pregătirea oamenilor care îl vor construi apoi.
Această afirmație nu diminuează rolul societății sau al școlii, ci propune doar o
colaborare, o armonizare a eforturilor lor. Această colaborare poate fi realizată prin
autoeducare. Autoeducarea este deosebit de importantă pentru procesul de învățare,
deoarece face ca educația să fie pe deplin realizată, asigură succesul academic al
elevului și pregătirea acestuia pentru a continua autoeducarea și auto-formarea pe tot
parcursul vieții. În absența autoeducației, procesul educațional ar fi redus la simpla
transmitere a cunoștințelor și obiectivul general al sistemului educațional nu ar putea fi
atins.

Autoeducarea poate fi realizată prin furnizarea de informații celor apropiați, cu privire la

gradul de autocunoaștere, autoevaluare, autoînvățare, autoinstruire. Obiectivele
specifice autoeducării constau în echilibrarea atitudinilor, înțelegerea problemelor
emoționale și orientarea acțiunilor către un scop. Această includere a autoeducației în

conceptul de educație se traduce prin realizarea unei educații necesare tuturor pentru a
satisface nevoile în creștere, progresul științei și al vieții.

Din experiența personală, trebuie să recunosc că profesia mea de profesor de muzică

s-a născut din autoeducare la început de tip informal și apoi a continuat în sistemul non-
formal și s-a încheiat în cel formal. La început, prin autoeducare informală, adică prin
ascultarea idolului meu Pavarotti, prin televiziune și radio, am început să mă pasionez
de muzica clasică și romantismele italiene și, prin imitație, am cântat și am încercat să
reproduc același sunet, dezvoltându-mi propriul interior ureche.

Mama mea, a cântat într-un cor și m-a luat cu ea, muzica a făcut parte indirect din viața
mea și, fără să știu, am început să învăț noțiuni fundamentale pentru dezvoltarea a
ceea ce într-o zi va deveni principala mea profesie.

Ulterior, după ce am început catehismul, m-am alăturat grupului de animație al

oratoriului salesian și, împreună cu mai mulți prieteni, am început să cânt muzică
clasică și muzică pop, sub îndrumarea unor educatori, pentru distracție. Am început să
particip la diferite concursuri de canto, concursuri și să joc în fața unui public

În acest caz putem spune că a avut loc o autoeducare non-formală. Odată ce am

terminat studiile clasice, am fost direcționat de profesorii mei către învățământul
universitar formal în muzică, la Conservatorul din Bologna, de la care, odată finalizat
cursul, am putut obține profesia didactică de muzică și cea de cântăreț liric.

 BIBLIOGRAFIE

1) UNIVERSITATEA SPIRU HARET DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIRA

PERSONALULUI DIDACTIC SINTEZE ŞTEFAN COSTEA , IOAN ŞERDEAN,
NADIA FLOREA Fundaţiei ROMÂNIA DE MÂINE 388 PAG.

2) Emi Oltre La riforma Gelmini. per Una Scuola DELL’INTERCULTURA 112 PAG.
“La riforma firmata dall’ex ministro dell'istruzione Maria Stella Gelmini, riporta la
scuola al centro del dibattito politico, facendo scendere in piazza studenti, insegnanti,
genitori, associazioni, difensori e critici del governo. Un'altra scuola oggi in Italia è non solo
possibile, ma auspicabile e necessaria”.

3) REPERE PENTRU PROIECTAREA, ACTUALIZAREA ŞI EVALUAREA

CURRICULU- MULUI NAȚIONAL DOCUMENT DE POLITICI EDUCAȚIONALE, DPC
31_10_19, 62 PAG.

4) Costruire il curricolo d’istituto di Mario Castoldi, Carocci Collana:Studi superiori,

data uscita:25/02/2021, 264 PAG.

5) L’autoeducazione di Maria Montessori Pedagogia Editore:Garzanti Collana:Gli

elefanti saggi Data uscita:12/05/2000 Pagine:XXII-688.

6) Pedagogia e processo educativo. Educare alla democrazia di Riccardo Mancini

GenerePedagogia Editore:Anicia Collana:Formazione umana e nuova democrazia Data
uscita:13/11/2019 Pagine:168

7) Curricolo per competenze: percorsi e strumenti di Mario Castoldi GenereDidattica

Editore:Carocci Collana:Studi superiori Data uscita:28/03/2013 Pagine:240