PLURALITATEA DE INFRACTORI

La comiterea unei infracţiuni poate participa un singur subiect activ, situaţie în care va
exista un singur autor, sau mai mulţi subiecţi activi, ipoteză în care vor exista mai mulţi
coautori, sau un autor şi mai mulţi participanţi. În această situaţie vorbim despre existenţa
unei pluralităţi de infractori. Pluralitatea de infractori desemnează aşadar situaţia în care
există mai mulţi subiecţi activi ai unei singure infracţiuni.

FORME
Prin prisma modului de constituire şi al rolului pe care îl joacă subiecţii activi, putem
distinge trei forme ale pluralităţii de infractori:
1) Pluralitatea necesară (naturală).
Exemplu: X şi Y întreţin raporturi sexuale deşi sunt fraţi.
Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute
de legea penală, iar participarea mai multor persoane la comiterea ei este cerută de însăşi
conţinutul legal al infracţiunii. Cu alte cuvinte, infracţiunea poate fi comisă dat fiind modul în
care legiuitorul a înţeles să reglementeze conţinutul său legal, numai prin cooperarea mai
multor persoane, fiecare având calitatea de autor al infracţiunii. Cele mai numeroase fapte
care presupun existenţa pluralităţii naturale de infractori sunt cele care pot fi comise doar de
două persoane împreună, motiv pentru care mai sunt denumite şi infracţiuni bilaterale
(exemplu: bigamia art. 376 C.pen., incestul art. 377 C.pen.). Există alte asemenea infracţiuni,
care nu pot fi comise decât prin contribuţia a mai mult de două persoane (exemplu:
încăierarea art. 198 C.pen.). Cu privire la latura subiectivă a acestor infracţiuni, pentru
existenţa acestora nu este necesar ca toate persoanele care participă la comiterea faptei, să
contribuie cu vinovăţie (exemplu: în cazul infracţiunii de bigamie, este posibil ca unul dintre
participanţi să nu cunoască faptul că celălalt are calitatea de persoană căsătorită).
2) Pluralitatea constituită.
Exemplu: X şi Y constituie o grupare având ca scop comiterea ulterioară a unor
infracţiuni.
Este o formă a pluralităţii de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor
persoane în vederea comiterii de infracţiuni. Infracţiunea care presupune o astfel de
pluralitate, (exemplu: constituirea unui grup infracţional organizat art. 367) se consumă prin
simplul fapt al iniţierii sau constituirii asociaţiei interzise de lege, sau prin aderarea sau
sprijinirea în orice mod a acesteia, nemaifiind necesară pentru existenţa respectivei infracţiuni
comiterea efectivă a vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupării de persoane.
Prin excepţie, în ipoteza în care fapta este comisă prin modalitatea constând în iniţierea
grupării, este posibil să fie săvârşită de un singur subiect activ. Toţi participanţii vor răspunde
în calitate de autor al infracţiunii, şi nu este necesar ca toţi să contribuie cu vinovăţie la
comiterea faptei (exemplu: poate participa un minor care nu răspunde penal).
3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Exemplu: X îl determină pe Y să comită o infracţiune, iar ulterior, în momentul
comiterii, Z îl păzeşte pe Y
Este o formă a pluralităţii de infractori existentă în situaţia în care o infracţiune, dat
fiind conţinutul său legal, se poate comite de o singură persoană, dar, în concret, la săvârşirea
ei participă mai mulţi subiecţi activi, care contribuie cu acte de aceeaşi natură sau de natură
diferită la comiterea infracţiunii. Cooperarea mai multor persoane nu este, prin urmare, cerută
de lege, ci este determinată din raţiuni de înlesnire a activităţii infracţionale, sau pentru o mai
mare siguranţă a infractorului.
 PARTICIPAŢIA PENALĂ.
DEFINIŢIE. După cum am precizat în cele ce preced, în cazul participaţiei penale
pluralitatea de subiecţi activi nu este cerută de conţinutul legal al infracţiunii, ci se regăseşte
în conţinutul concret al acesteia (exemplu: X îl determină pe Z să comită un furt, iar Y stă de
pază cât timp Z acţionează). Aşadar, participaţia penală ar putea fi definită ca fiind situaţia în
care mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă, cooperează ocazional cu
acte materiale sau intelectuale la comiterea aceleiaşi infracţiuni, cooperarea nefiind cerută de
conţinutul legal al infracţiunii.

FORME. Participaţia penală se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii.

În funcţie de elementul subiectiv, putem face distincţia între participaţie propriu-
zisă (când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie) şi participaţie
improprie (când unii participanţi acţionează cu intenţie, iar ceilalţi din culpă sau fără
vinovăţie).
În raport de natura contribuţiei fiecărui participant, putem distinge trei forme de
cooperare la comiterea unei fapte: autorat, respectiv coautorat (participarea cu acte de
executare), instigare (participarea cu acte îndreptate spre determinarea unei alte persoane în
sensul comiterii infracţiunii), complicitate (participarea cu acte de înlesnire sau sprijinire a
comiterii faptei).
În funcţie de importanţa contribuţiei la comiterea faptei, putem face distincţia între
participaţie principală (autoratul şi coautoratul) şi participaţie secundară (instigare şi
complicitate). Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că dacă o persoană îşi
aduce contribuţia prin mai multe acte de natură diferită (executare, instigare, înlesnire) va
răspunde într-o singură calitate, nu în mai multe concomitent. Astfel, forma de participaţie
principală o absoarbe pe cea secundară, în ordinea autor - instigator – complice. Instigarea
este o formă de participaţie mai gravă decât complicitatea, deoarece, în unele cazuri, ea este
sancţionată ca infracţiune autonomă.

CONDIŢII:
1) Pluralitatea subiecţi activi
Este necesar aşadar ca la comiterea faptei să îşi aducă contribuţia două sau mai multe
persoane.
2) Legătura subiectivă
Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau concomitent săvârşirii faptei.
(exemplu: X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el
să-l lovească pe Z)
Constituie criteriul distincţiei care se face între participaţia propriu-zisă şi cea
improprie.
Contribuţia mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni este o chestiune de
ordin obiectiv. Sub aspect subiectiv este necesar ca această cooperare materială să se facă in
temeiul unei legături subiective.
Legătura subiectivă nu trebuie să fie bilaterală. Astfel, este suficient ca participantul
secundar, care are calitatea de instigator sau complice, să ştie că participă la comiterea
infracţiunii alături de autorul ei, fără a fi necesar ca autorul sau coautorii să cunoască acest
lucru.
O situaţie aparte există în cazul coautoratului, dată de divergenţa de opinii existentă în
privinţa admisibilităţii coautoratului la infracţiunile din culpă şi praeterintenţionate (a se
vedea precizările în cuprinsul secţiunii dedicate acestei forme de participaţie).
Intenţia cu care este săvârşită fapta poate fi directă sau indirectă (nu trebuie să fie
identică în privinţa tuturor participanţilor). Mobilul şi scopul, când nu sunt cerute de
conţinutul legal al infracţiunii, pot să difere. În ipoteza în care acestea sunt elemente
constitutive ale conţinutului tip, trebuie să fie cunoscute şi urmărite de toţi participanţii.
Dacă nu există legătură subiectivă nu va exista participaţie propriu-zisă, ci doar o
pluralitate de activităţi infracţionale care vor constitui după caz fie participaţie improprie, fie
infracţiuni distincte.
3) Cooperarea cu acte de natură materială sau intelectuală
Este necesară contribuţia cu acte prevăzute de lege care definesc activitatea autorului,
coautorului (acte de executare), instigatorului (acte îndreptate spre formarea hptărârii de a
comite fapta) sau complicelui (acte de ajutare sau înlesnire în orice mod a comiterii
infracţiunii). Contribuţia poate fi de natură materială (autor, complice) sau intelectuală
(instigator, complice), principală (autor, coautor) sau secundară (instigator, complice),
anterior (instigator, complice) sau concomitent executării acţiunii infracţionale (autor,
complice).
Sub aspect cauzal, aporturile participanţilor constituie cauze (autor) şi condiţii
(instigator, complice), care determină sau favorizează producerea efectului.
4) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al
infracţiunii
Am precizat în cele ce preced că elementul de distincţie între pluralitatea ocazională şi
celelalte forme ale pluralităţii, constă în faptul că sub aspectul conţinutului său legal,
infracţiunea poate fi comisă de un singur subiect pasiv. Participaţia penală este posibilă şi în
cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate necesară, mai puţin sub forma coautoratului.
Nu este posibilă, în schimb, în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate constituită,
deoarece în cazul acestora din urmă actele de iniţiere, aderare sau sprijinire (care altminteri ar
reprezenta acte de instigare sau de complicitate) sunt asimilate actelor de executare.
Participaţia penală nu se confundă cu conexitatea infracţională, situaţia în care între
două sau mai multe infracţiuni există o legătură (exemplu: furt şi tăinuire sau favorizare).

AUTORUL ŞI COAUTORII
Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y. A şi B sustrag împreună o
cantitate de masă lemnoasă, aparţinând lui C.
Potrivit art. 46(1), autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală. Aşadar, autoratul, ca formă principală de contribuţie la comiterea
unei fapte tipice, se constă în săvârşirea unor acte de executare, mai exact acte care se
suprapun conduitei incriminate în norma legală încălcată. De remarcat faptul că, definind
autorul, legiuitorul se fereşte să facă vreo referire la forma de vinovăţie cu care acesta trebuie
să acţioneze. Autoratul, ca formă de participaţie principală, este singura formă de contribuţie
la comiterea infracţiunii care poate exista şi în afara participaţiei.
Dacă în norma de incriminare sunt prevăzute anumite condiţii cu privire la autorul
infracţiunii, ele trebuie să se regăsească în persoana acestuia în momentul comiterii faptei.
Când actele de instigare sau complicitate sunt incriminate ca infracţiuni autonome, cel
care le comite va răspunde în calitate de autor.

Potrivit art. 46(2), coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală. Şi de această dată legiuitorul s-a limitat la a descrie contribuţia
obiectivă a coautorilor, fără a face nicio precizare în privinţa aspectului subiectiv. Aşadar,
putem vorbi despre o infracţiune comisă în coautorat atunci când aceasta a fost în mod
nemijlocit comisă de mai multe persoane, care au participat cu acte de executare. Actele de
executare pot fi concomitente sau succesive (exemplu X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe
lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l lovească pe Z), pot fi similare sau diferite
(exemplu X îl loveşte pe Z cu pumnii şi picioarele, iar Y cu un cuţit).
 Condiţii:
1. Sub aspect obiectiv, acţiunea infracţională trebuie să fie comisă de mei mulţi
subiecţi activi. Acţiunea fiecărui coautor nu trebuie să fie indispensabilă, este suficient să se
înscrie în latura obiectivă a infracţiunii comise, adică să poată fi calificată ca fiind act de
executare. Sfera actelor de executare cuprinde orice act care face parte din latura obiectivă a
infracţiunii. Coautorii trebuie să acţioneze împreună (să fie ambii prezenţi la locul comiterii
faptei) sau în comun (nu sunt prezenţi ambii la locul comiterii faptei, dar acţiunile lor
conjugate, produc efectul), iar contribuţia lor poate fi simultană sau succesivă.
2. Sub aspect subiectiv, toţi subiecţii trebuie să acţioneze cu aceeaşi formă de
vinovăţie. În această privinţă, există o divergenţă de opinii cu privire la admisibilitatea
coautoratului la infracţiunile din culpă. Potrivit unui prim punct de vedere, este exclus
coautoratul la acest tip de infracţiuni, dată fiind lipsa legăturii subiective dintre subiecţi (în
acest context, s-a apreciat că nu este suficient să se constate că participanţii au acţionat cu
intenţie, fiind de asemenea necesar să se constate că, sub aspectul prevederii, aceştia au
conştientizat că actele desfăşurate de ei au ca efect, in mod conjugat, lezarea valorii apărate
de legea penală, iar sub aspectul voinţei, aceştia au dorit sau acceptat atât producerea urmării
socialmente periculoase cât şi împrejurarea că respectiva urmare este rezultatul comun al
acţiunilor sau omisiunilor fiecăruia dintre ei). Potrivit unui al doilea punct de vedere, dată
fiind tăcerea legiuitorului, în acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, este admisibilă reţinerea coautoratului la infracţiunile din culpă, cât timp este
îndeplinită condiţia referitoare la contribuţia la comiterea faptei cu acte de executare al căror
efect conjugat este urmarea prevăzută de lege (exemplu: X şi Y, muncitori care lucrează în
construcţii, cară împreună o bucată de metal de mari dimensiuni, pe care o scapă de la
înălţime, accidentând mortal un trecător).
Există infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat, respectiv infracţiunile omisive
improprii (când obligaţia impusă de lege are caracter personal, exemplu infracţiunea de
nedenunţare), la infracţiunile cu subiect activ special (în ipoteza în care nu toţi coautorii au
calitatea cerută de lege, exemplu infracţiunea de delapidare, caz în care subiecţii care
participă cu acte de executare fără a avea calitatea de funcţionar, vor răspunde în calitate de
complici) şi la infracţiunile care nu pot fi comise, dată fiind conduita incriminată, decât de
către o singură persoană (exemplu mărturia mincinoasă).

INSTIGATORUL
Exemplu: X îl convinge pe Y să îl ucidă pe Z, iar Y trece la comiterea faptei.
Potrivit art. 47, instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea presupune, aşadar, existenţa a
două persoane instigatorul şi instigatul (potenţialul autor al infracţiunii).
Condiţii
1. Să existe o activitate de instigare, constând într-un îndemn care să aibă ca rezultat
determinarea (însuşirea ideii infracţionale de către instigat). Aceasta poate îmbrăca o varietate
de forme, ca de pildă promisiuni, rugăminţi, îndemnuri sau chiar constrângere sau corupere.
2. Activitatea de determinare să fie anterioară luării hotărârii de către instigat. În
ipoteza în care îndemnul nu este urmat de determinare, hotărârea fiind deja luată, va exista o
doar complicitate morală.
3. Instigatorul să acţioneze cu intenţia de a-l determina pe autor să trecă la comiterea
faptei.
4. Instigatul să înceapă comiterea acţiunii la care a fost determinat sau să se fi abţinut
să efectueze acţiunea cerută de lege, realizând-o cel puţin în forma tentativei. În caz contrar,
instigarea nu mai poate constitui o formă de participaţie ci, eventual, o infracţiune de sine-
stătătoare (încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni, art. 370 C.p.).
 Forme
Instigarea se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în funcţie de
numărul persoanelor care instigă, pot exista sau mai mulţi instigatori, situaţia în care suntem
fie în prezenţa unor coinstigatori (care acţionează în baza unei înţelegeri) fie a unui concurs
de instigări. În funcţie de numărul persoanelor instigate, poate exista una sau mai multe
persoane instigate. În ipoteza în care instigarea este adresată unui număr nedeterminat de
persoane, vom fi în prezenţa unei infracţiuni distincte (instigare publică, art. 368 C.p.).
Instigarea nu poate consta dintr-o omisiune (X ştie că Y vrea să comită o infracţiune şi
nu ia nici o atitudine); în acest caz, va exista eventual complicitate morală. Instigarea poate fi
realizată prin diverse mijloace (directe sau indirecte verbale sau scrise, explicite sau ascunse).

COMPLICELE
Exemplu: X îi procură lui Y o armă pentru ca Y să îl ucidă pe Z.
Exemplu: A, ştiind că B doreşte să îl ucidă pe C, stă de pază în timp ce acesta
comite infracţiunea.
Potrivit art. 48(1)Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2)Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor,
chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Complicitatea constituie o contribuţie indirectă la comiterea infracţiunii. Sub aspectul
raportului de cauzalitate al infracţiunii, contribuţia complicelui este o condiţie care
favorizează manifestarea cauzei.
Condiţii:
1. Să existe o contribuţie efectivă a complicelui, cu acte de înlesnire (anterioare
comiterii faptei tipice) sau ajutare (concomitente acesteia), ori cu acte îndreptate înspre
menţinerea sau întărirea hotărârii de a comite infracţiunea (promisiuni de tăinuire, favorizare,
nedenunţare).
2. Complicele să acţioneze cu intenţia de a-l ajuta pe autor să comită fapta.
3. Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, faptă la
care complicele îşi aduce contribuţia. Aportul complicelui trebuie să fie efectiv, adică să fie
ajutat sau înlesnit în orice mod la comiterea faptei.
Forme
În funcţie de natura aportului complicitatea se clasifică în complicitate intelectuală,
care constă în contribuţia, prin diverse mijloace, la întărirea sau menţinerea hotărârii
(exemple: promisiunea de tăinuire, favorizare, de ajutor, de nedenunţare, asistenţa în timpul
executării, instigarea la complicitate). În ceea ce priveşte promisiunea de tăinuire sau
favorizare, contribuţia complicelui are loc la data când a avut loc înţelegerea prin promisiune.
În ipoteza în care, ulterior comiterii faptei, promisiunea este respectată, va exista un concurs
real între complicitate şi infracţiunea subsecventă.
O altă formă a complicităţii este complicitatea materială, care constă în contribuţia
la comiterea faptei de către autor prin acţiuni de natură obiectivă (exemplu - punerea la
dispoziţia autorului a mijloacelor de comitere a faptei ( procurarea unei cantităţi de otravă),
înlăturarea sau învingerea piedicilor (uciderea câinelui). În ipoteza în care mijlocul procurat
de complice la comiterea faptei nu este utilizat efectiv de autor, aportul celui dintâi nu va
putea constitui o complicitate materială, dar va reprezenta o complicitate morală, deoarece
prin faptul procurării mijlocului de comiterea a faptei, a contribuit indirect la menţinerea sau
întărirea decizie de a comite fapta.
 Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate realiza prin acţiune (procurarea
armei) sau inacţiune (omisiunea de a închide o uşă). Actele de complicitate în sine pot avea
caracter licit (cumpărarea armei) sau ilicit (furtul acestea).
Din perspectiva temporală actele de complicitate pot avea loc numai după luarea
hotărârii, în timpul actelor de pregătire şi actelor de executare. În consecinţă, nu există acte de
complicitate anterioare luării hotărârii şi ulterioare executării, acestea constituind după caz
instigare sau o infracţiune conexă.

PEDEAPSA ÎN CAZ DE PARTICIPAŢIE

În mod tradiţional, există două sisteme de sancţionare: sistemul diversificării
pedepsei, potrivit căruia fiecărui participant i se aplică o pedeapsă legală distinctă şi sistemul
parificării pedepsei, consacrat şi în legislaţia penală română, potrivit căruia tuturor
participanţilor li se aplică o pedeapsă între aceleaşi limite legale. Astfel, potrivit art. 49,
coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.
Fireşte că, în etapa individualizării judiciare a pedepsei, sancţiunea aplicată de
instanţă fiecăruia dintre participanţi va putea fi diferită, în funcţie de contribuţia efectivă a
fiecăruia la comiterea faptei. Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse
alternative, unora dintre participanţi li se va putea aplica o pedeapsă, iar celorlalţi pedeapsa
alternativă.
În ipoteza în care o persoană participă la comiterea unei infracţiuni cu acte de
participaţie multiple care pot fi calificate diferit, va răspunde pentru forma de participaţie
principală, care o absoarbe pe cea secundară (în ordinea autor – instigator - complice), iar la
aplicarea pedepsei judiciare se va ţine cont de faptul că infractorul şi-a adus contribuţia la
comiterea faptei cu acte de participaţie multiple.

Circumstanţele personale şi reale şi efectul acestora asupra răspunderii

participanţilor
Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite împrejurări; aceste împrejurări pot fi
de natură subiectivă, internă, (premeditarea săvârşirii infracţiunii) sau de natură obiectivă,
externă (comiterea faptei în timpul nopţii). Prezenţa acestor împrejurări anterior, concomitent
sau ulterior comiterii infracţiunii, poate, în cazurile prevăzute de lege, fie să atenueze, fie să
agraveze, fie chiar să înlăture răspunderea penală.
Clasificare. Principala clasificare a acestor circumstanţe se face în funcţie de modul
în care influenţează gradul de răspundere penală, în circumstanţe atenuante şi agravante. Însă,
după cum am precizat în cele ce preced, aceste împrejurări sunt fie de natură subiectivă
(poartă asupra subiectului infracţiunii sau asupra laturii subiective), fie de natură obiectivă
(poartă asupra obiectului infracţiunii sau asupra laturii obiective). De aceea, în funcţie de
natura acestora, circumstanţele se pot clasifica în circumstanţe personale (subiective) şi
circumstanţe reale (obiective). Interesul practic al acestei clasificări se relevă în situaţia în
care fapta este comisă în participaţie, în momentul stabilirii gradului răspunderii penale al
fiecăruia dintre participanţi.
În situaţia comiterii unei infracţiuni în participaţie, există posibilitatea ca în momentul
comiterii să fie prezente una sau mai multe circumstanţe atenuante sau agravante. Problema
care se pune este aceea de a stabili cum şi în ce situaţie vor influenţa circumstanţele
respective asupra gradului de răspundere penală a participanţilor şi mai ales dacă se vor
răsfrânge asupra tuturor participanţilor sau doar asupra unora dintre ei. Rezolvarea acestei
probleme se regăseşte în textul art. 50: care specifică faptul că (1)Circumstanţele privitoare
la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.
(2)Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Circumstanţele personale, poartă asupra subiectului infracţiunii (sunt date de calităţi

profesionale ale subiectului – funcţionar, de starea civilă a acestuia - persoană căsătorită, de
raporturile existente între acesta şi victimă - soţ, rudă apropiată, membru de familie) sau
asupra laturii subiective a infracţiunii (forma de vinovăţie - intenţie premeditată, spontană,
mobilul - interesul material, scopul - perspectiva unei moşteniri). Ele imprimă un grad de
pericol social specific doar participantului sau participanţilor în persoana căruia sau cărora se
regăsesc respectivele circumstanţe; din această cauză, acestea nu au efect asupra celorlalţi
participanţi.
În schimb, în situaţia în care o anumită calitate a subiectului este cerută de însuşi
conţinutul de bază al infracţiunii, ea se comportă ca o circumstanţă reală, adică se răsfrânge
asupra participanţilor în situaţia în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (exemplu: în
cazul infracţiunii de delapidare care presupune comiterea faptei de către un funcţionar,
calitatea de funcţionar a autorului, în ipoteza în care este cunoscută de participanţi, va atrage
răspunderea acestora pentru infracţiunea de delapidare; în caz contrar, participanţii vor
răspunde eventual pentru infracţiunea de furt).
Raţiunea nerăsfrângerii circumstanţelor personale asupra participanţilor în persoana
cărora nu se regăsesc aceste circumstanţe, constă în faptul că, gradul de pericol social al
acestor persoane nu sete influenţat în nici un fel.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi puncte de vedere contrare, în sensul că
dacă există circumstanţe pur personale, care nu se răsfrâng asupra participanţilor, există şi o
serie de circumstanţe care deşi sunt personale (poartă asupra subiectului sau laturii
subiective) se obiectivizează, adică se răsfrâng asupra participanţilor; acestea sunt:
 premeditarea – circumstanţă agravantă legală specială – se regăseşte în conţinutul
omorului calificat, art. 189(1) lit.a. În privinţa premeditării, există puncte de vedere
divergente cu privire la natura juridică a acesteia (respectiv cu privire la caracterul mixt, sau
pur subiectiv al premeditării). În realitate, ceea ce determină agravarea gradului de
răspundere penală este nu pregătirea, care are o natură obiectivă, materială, ci existenţa
factorilor de conştiinţă specifici - chibzuială, calm - care denotă persistenţa ideii infracţionale
precum şi trecerea unui timp mai îndelungat de la luarea hotărârii până la punerea ei în
executare. Din acest motiv, participanţii care intervin spontan nu vor fi traşi la răspundere
pentru forma agravată a infracţiunii.
 starea de provocare – circumstanţă atenuantă legală generală, art. 75(1) lit.a. În acest
caz, atenuarea gradului de răspundere penală este justificată de comiterea faptei cu intenţie
repentină. Mai exact, luarea hotărârii şi executarea acţiunii infracţionale au loc într-o
puternică stare de tulburare sau emoţie cauzată de un act provocator al victimei (violenţă,
ameninţare sau altă acţiune ilicită gravă). Ceea ce determină atenuarea gradului de răspundere
penală este nu existenţa actului provocator din partea victimei (act care are într-adevăr o
natură materială, obiectivă) ci crearea în psihicul victimei a stării de tulburare sau temere.De
aceea, dacă actul provocator a fost apt să creeze starea psihică specifică în conştiinţa mai
multor persoane, toate acestea vor beneficia de circumstanţa atenuantă;
 calitatea de rudă – circumstanţă agravantă legală specială, în cazul infracţiunilor de
violenţă în familie, art. 199 C.pen. În acest caz, raţiunea agravării constă în faptul că, dată
fiind relaţia de rudenie se presupune că între asemenea persoane trebuie să existe dacă nu o
legătură afectivă cel puţin un grad de consideraţie. Ca atare, fapta comisă în asemenea
împrejurări denotă un grad de pericol social mai ridicat al persoanei care are calitatea de rudă
apropiată a victimei, faţă de ceilalţi participanţi care nu au această calitate. Prin urmare, nu
există nici o raţiune de agravare a răspunderii penale pentru aceştia din urmă.
 o situaţie aparte există în cazul minorităţii – potrivit disp. art. 75 lit. d., constituie o
circumstanţă agravantă legală cu caracter general săvârşirea infracţiunii de către un infractor
major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. Aşadar, starea de minoritate îşi
păstrează caracterul de circumstanţă personală în ceea ce-l priveşte pe minor. În schimb, în
privinţa infractorului major, ea constituie o circumstanţă reală pentru că, raportat la
infractorul major, minoritatea participantului nu este nicidecum o circumstanţă personală, ci
este o circumstanţă care ţine de modul de comitere a faptei, fiind o circumstanţă reală.

Circumstanţele reale poartă asupra obiectului infracţiunii şi asupra laturii obiective a

acesteia (exemplu: loc - public, timp - noapte, mod – prin cruzimi, mijloace de comitere a
infracţiunii – care pun în pericol viaţa mai multor persoane). Ele sunt stări, situaţii sau
împrejurări existente în realitatea obiectivă, care imprimă faptei însăşi un anumit grad de
pericol social. Din această cauză, circumstanţele reale au efect cu privire la toţi participanţii
care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. În acest context, se ridică problema cum se poate
aprecia dacă un participant a prevăzut o anumită împrejurare. Singurul răspuns posibil este în
sensul că organele judiciare vor aprecia, în funcţie de toate circumstanţele de natură obiectivă
şi subiectivă. În ipoteza în care nu se va putea stabili, fără putinţă de tăgadă, că participantul a
cunoscut respectivele împrejurări, acestea nu vor putea fi reţinute în sarcina sa (exemplu:
dacă instigatorul îndeamnă o singură persoană să comită o infracţiune, iar autorul o comite
împreună cu alte persoane, instigatorului nu-i va fi reţinută agravanta săvârşirii faptei de trei
sau mai multe persoane împreună).

Participaţia la infracţiunile cu subiect special

Suntem în prezenţa unei infracţiuni cu subiect special când norma de incriminare
pretinde subiectului infracţiunii o anumită calitate (exemplu: în cazul infracţiunii de
delapidare, autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar). În cazul acestor infracţiuni există
instigare şi complicitate chiar dacă instigatorul şi complicele nu au calitatea cerută de lege.
Dar, după cum am precizat anterior, ei vor răspunde pentru fapta comisă de autor doar dacă
au cunoscut calitatea acestuia.
În ceea ce priveşte calificarea actelor de executare dacă acestea aparţin unei
persoane care nu are calitatea de subiect special şi acţionează alături de o persoană care are
această calitate, s-au exprimat două opinii distincte. Conform unei prime opinii, persoana
care nu are calitatea cerută de lege va răspunde în calitate de complice, deşi participă cu acte
de executare la comiterea faptei. Potrivit unei alte opinii, persoana care nu are calitatea cerută
de lege va răspunde în calitate de autor al unei infracţiuni distincte. Întrucât finalitatea este
aplicarea unei pedepse proporţionale cu aportul fiecărui participant la comiterea faptei, iar
sistemul consacrat în legislaţia română este, după cum am văzut, cel al parificării pedepsei,
fiind de dorit ca tuturor participanţilor să li se aplice o sancţiune între aceleaşi limite speciale,
prima dintre opiniile exprimate în doctrină este cea care corespunde acestor deziderate.

Împiedicarea consumării actului de executare de către oricare dintre participanţi

Exemplu: X îi procură lui Y o cantitate de otravă pentru a-l ucide pe Z, însă
ulterior, după ce Y toarnă otrava în paharul lui Z, în momentul în care Z se pregăteşte
să consume conţinutul acestuia, X intervine şi îl împiedică să facă acest lucru.
Potrivit art. 51 C.pen. (1)Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de
descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
(2)Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie
o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
 Noţiune. Este, aşadar, o cauză care apără de pedeapsă pe acela dintre participanţii la
comiterea unei infracţiuni, care împiedică consumarea infracţiunii înainte de a fi descoperită,
sau înştiinţează autorităţile în aşa fel încât consumarea faptei poate fi împiedicată. Cu alte
cuvinte, fapta a cărei executare s-a încercat în participaţie, trebuie să rămână în formă de
tentativă. Este o cauză de impunitate corespunzătoare situaţiei prevăzute în art. 34 C.pen.,
când autorul împiedică producerea rezultatului, în cazul tentativei terminate, aplicabilă
participanţilor. Fapta comisă îşi păstrează caracterul infracţional de tentativă, dar cel care
împiedică consumarea ei este apărat de pedeapsă. Raţiunea constă în încurajarea oricăruia
dintre participanţi de a împiedica, în timp util, actul executării.
Condiţii:
1. autorul sau cel puţin unul dintre coautori să fi început executarea acţiunii infracţionale;
2. să existe o acţiune eficientă de împiedicare a producerii rezultatului din partea oricăruia
dintre participanţi. În situaţia în care acţiunea de împiedicare este ineficientă, în sensul că
infracţiunea se consumă, nu operează cauza de impunitate. Dacă participantul a anunţat în
timp util autorităţile faptul că se va comite o infracţiune, dar împiedicarea consumării nu a
fost posibilă datorită lipsei de promptitudine a acestora, cauza de nepedepsire va opera;
3. fapta să nu fi fost descoperită de o terţă persoană, înainte de consumare, cu alte cuvinte,
acţiunea de împiedicare să fi fost rezultatul voinţei libere a participantului.
Efectul constă în neaplicarea în privinţa participantului, a pedepsei pentru fapta
comisă, tentativa la infracţiunea a cărei consumare a împiedicat-o, autorul şi ceilalţi
participanţi urmând să răspundă pentru fapta comisă, rămasă în formă de tentativă. Dacă până
în momentul împiedicării consumării fapta participantului întruneşte conţinutul altei
infracţiuni, acesta va răspunde pentru infracţiunea respectivă.

PARTICIPAŢIA IMPROPRIE
Exemplu: X îl determină pe Y, minor care nu răspunde penal, să sustragă un
bun aparţinând lui Z.
Definiţie. Între condiţiile participaţiei propriu-zise, pe lângă cooperarea materială a
mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni, mai trebuie să existe, între respectivele
persoane, o legătură subiectivă. Cu alte cuvinte, toate persoanele trebuie să acţioneze cu
intenţie la comiterea faptei. În cazul participaţiei improprii, situaţia este distinctă, deoarece
deşi fapta este comisă împreună de mai multe persoane, cooperarea lor este exclusiv de ordin
material, nu şi de ordin psihic. Cu alte cuvinte, unele persoane acţionează cu intenţie iar altele
din culpă sau chiar fără vinovăţie (exemplu:în gară, X îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi
indică o valiză care nu îi aparţine). În concluzie, participaţia improprie poate fi definită ca
acea formă de participaţie penală, în cazul căreia persoanele care comit împreună sub aspect
material aceeaşi faptă, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, între ele existând
neconcordanţă pe plan subiectiv.
Unele legislaţii nu cunosc instituţia participaţiei improprii, pornind de la teza că nu
există participaţie fără o înţelegere prealabilă. În consecinţă, s-a adoptat teoria autorului
mediat, de la distanţă, mână lungă. Astfel, potrivit acestei teorii, cel care acţionează cu
intenţie este autorul mediat al faptei deoarece nu acţionează direct, şi acesta va fi pedepsit în
calitate de autor, iar cel care acţionează fără intenţie şi comite efectiv fapta prevăzută de legea
penală, este autorul imediat (direct), dar el nu va fi pedepsit întrucât este echivalat cu un
simplu instrument. Acestei opinii i s-au adus o serie de critici (exemplu - bigamia în situaţia
în care persoana care instigă nu este căsătorită). În legislaţia noastră însă, fiecare participant
îşi păstrează calitatea pe care i-o conferă actele comise în mod efectiv, neputând fi calificate,
de pildă, actele de instigare ca acte de executare. Ceea ce diferă este atitudinea psihică a
fiecăruia dintre participanţi, în momentul comiterii faptei. Dealtfel, din definiţia dată de lege
se poate observa că unitatea în raport cu care se stabileşte participaţia improprie, nu este
infracţiunea, ca în cazul participaţiei propriu-zise, ci fapta prevăzută de legea penală.
Astfel, potrivit disp. art 52(1)Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană
a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie.
(2)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă
de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Forme. Participaţia improprie există aşadar în forma coautoratului (exemplu: X

doreşte să ia din pădure nişte lemne tăiate care nu îi aparţin, şi îl solicită pe Y), instigării
(exemplu: în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză
care nu îi aparţine) şi complicităţii (exemplu: X, minor care nu răspunde penal, ia din raftul
unui magazin un anumit bun, iar Y distrage atenţia vânzătoarei). Sub aspect subiectiv,
participaţia improprie poate îmbrăca două variante.
1) Modalitatea intenţie şi culpă fără prevedere
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei
comise de autor), iar autorul din culpă, în sensul că fie nu-şi dă seama de caracterul sau
urmările faptei sale, fiind indus în eroare, fie este lăsat în eroare de către instigatorul care
acţionează cu intenţie (exemplu: X, dorind să-l ucidă pe Y, îi înmânează lui Z o puşcă despre
care afirmă că nu este încărcată şi îl îndeamnă să-l ţintească în glumă pe Y pentru a-l speria.
Z procedează în consecinţă, cauzând decesul lui Y). Instigarea poate avea loc prin amăgiri,
prin specularea unor deficienţe ale autorului, iar complicitatea prin procurarea de materiale
defectuoase prezentate drept bune, prin darea de sfaturi sau informaţii greşite.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, spre deosebire de participaţia propriu-zisă
unde se adoptă sistemul parificării pedepsei, în acest caz s-a adoptat cel al diversificării
pedepsei. Astfel, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul va
răspunde pentru infracţiunea comisă din culpă, dacă această variantă este incriminată.
2) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei
comise de autor), iar autorul în condiţiile unei cauze de neimputabilitate (exemplu: X,
suferind de schizofrenie paranoidă îl ucide pe Y, X îl determină pe Y, minor sub 14 ani să
sustragă un bun, în gară, X, îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi
aparţine, Y îl ucide pe Z, ameninţat fiind de X, X îl îmbată pe Y împotriva voinţei acestuia şi
în această stare Y îl ucide pe Z), care trebuie să existe în momentul comiterii faptei,
instigatorul sau complicele cauzând sau profitând de situaţia în care se află autorul.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, participantul va răspunde pentru infracţiunea
intenţionată, în timp ce autorul, care a acţionat în condiţiile unei cauze de neimputabilitate, nu
va putea fi tras la răspundere penală pentru că, în ceea ce-l priveşte, fapta nu este infracţiune.
Îi vor putea fi aplicate, în ipoteza în care se va considera oportun, măsuri de siguranţă
(internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii).