Sunteți pe pagina 1din 5

Osul 

reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui


dură, solidă și rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste 50 cm, iar
cel mic este „scărița” din ureche. Între ele, oasele se leagă prin articulații și sunt mobilizate de
mușchi.
Numărul oaselor se reduce la om, prin fuzionare, odată cu vârsta, de la 350 la un nou-născut la
206 la un adult.[1]Pe langă, rezistența osului e incredibilă. Un cub de os cu diametrul de 1
centimetru ar fi capabil să susțină 1.733 kilograme- cît să susțină greutatea unui hipopotam
mascul adult.

Cuprins

 1Rolul oaselor
 2Caracteristici esențiale ale oaselor
o 2.1Structura osului
o 2.2Compoziția osului
 3Tipuri de oase
 4Scheletul
o 4.1Craniul
 4.1.1Oasele neurocraniului
 4.1.2Oasele viscerocraniului
o 4.2Coloana vertebrală
o 4.3Cutia toracică
o 4.4Bazinul
o 4.5Membrele superioare
o 4.6Membrele inferioare
 5Boli ale oaselor
 6Vezi și
 7Note
 8Legături externe

Rolul oaselor[modificare | modificare sursă]


Oasele, sau scheletul, au mai multe funcțiuni:

 Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acționează mușchii, asigurând
susținerea corpului și locomoția. Se constituie astfel, pârghii de trei ordine:
o I - articulația craniului cu coloana vertebrală
o II - articulația dintre oasele gambei și picior
o III - articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.
 Rol de protecție a unor organe vitale
o Cutia craniană pentru encefal
o Canalul rahidian pentru măduva spinării
o Cutia toracică pentru inimă și plămâni
o Bazinul osos pentru organele pelviene
 Rol antitoxic
o Oasele rețin numeroase substanțe toxice (Hg, Pb, F) pătrunse accidental
în organism și le eliberează treptat, fiind apoi eliminate renal. În felul
acesta, concentrația sangvină a toxicului nu crește prea mult și sunt
prevenite efectele nocive asupra altor organe.
 Rol de sediu principal al organelor hematopoietice
o La copii toate oasele, iar, la adult oasele late conțin măduvă roșie,
hematogenă. La adult, măduva din canalul central al diafizei oaselor
lungi este galbenă (țesut adipos cu rol de rezervă), iar la vârstnici, este
cenușie, aproape nefuncțională.
 Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților
o Oasele reprezintă principalul rezervor de substanțe minerale ale
organismului.

Caracteristici esențiale ale oaselor[modificare | modificare


sursă]
Structura osului[modificare | modificare sursă]
Osul este alcătuit din 2 tipuri de țesut:

 Țesut osos compact - cel mai dur țesut al corpului omului. Partea de mijloc a osului
lung, numită corpul osului sau diafiză. La exterior există o membrană, numită periost,
pe seama căruia osul crește în grosime. În interiorul diafizei avem un canal care
străbate diafiza în lungimea ei, numit canal medular în care se găsește măduva
hematogenă cu rol în producerea elementelor figurate ale sângelui (eritrocite,
leucocite, trombocite). De menționat faptul că la copii toate oasele produc această
măduvă și va avea o culoare roșie, la adult doar oasele late și va fi galbenă iar la
vârstnici va fi gri-cenușie și va fi nefuncțională.

 Țesut osos spongios - o structură relativ ușoară, mai puțin dura și rezistentă.
Extremitățile osului lung (numit și os tubular), sunt numite epifize. Formate din 95%
țesut osos spongios la interior și 5% țesut osos compact spre exterior. Între epifiză și
diafiză se află metafiza, sau cartilajul de creștere epifizo-diafizar pe seama căruia
osul lung crește în lungime. Creșterea va fi dinspre epifize spre diafiză. Suprafața de
articulare a epifizei este formată dintr-un strat subțire de țesut cartilaginos hialin.
Compoziția osului[modificare | modificare sursă]
Osul este format din 25% apă și 75% reziduu uscat. Este alcătuit dintr-o matrice organică solidă,
care este întărită de depozitele de săruri de calciu.

 Matricea organică a osului


o Este alcătuită din 90-95% fibre de colagen, iar restul este un mediu
omogen numit subsțantă fundamentală, împreună constituiind oseină.
Fibrele de colagen se extind în primul rând de-a lungul liniilor de forța de
tensiune și dau osului marea sa rezistență la tensiune.
 Sărurile minerale
o Sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu (CaPO4), iar cea mai
importantă substanță cristalină e hidroxiapatita (Ca5(PO4)3OH).
 La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlaltor organe. O
particularitate metabolică o constituie marea afinitate a substanței fundamentale față
de sărurile minerale.

Tipuri de oase[modificare | modificare sursă]


Oasele scheletului sunt împărțite în patru grupe:

 oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza șocurile. Acestea au o parte
interioară, numită diafiză și două capete numite epifiză. Regiunile între diafize și
epifize se numesc metafiză. Oasele lungi sunt mai compacte decât celelalte oase.
Din această categorie fac parte oasele membrelor, precum femurul, tibia și falangele.
 oasele scurte, care sunt mai puțin compacte, destul de subțiri, mici. Exemple de așa
oase sunt: oasele carpiene și metacarpiene, vertebre;
 oasele neregulate, care au forme și dimensiuni variate, de exemplu: oasele
bazinului.
 oasele late, oase subțiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele
pieptului, oasele craniului.
 oasele pneumatice, în jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etmoid.
 în lungimea unui tendon ( oase sesamoide )-> rotula

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Reprezintă totalitatea oaselor corpului uman așezate în poziție anatomică. Format din : scheletul
capului, trunchiului, scheletul membrelor și centurile membrelor.

Craniul[modificare | modificare sursă]
Oasele neurocraniului[modificare | modificare sursă]

 Osul frontal (1 os)


 Osul etmoid (1 os)
 Osul sfenoid (1 os)
 Osul occipital (1 os)
 Osul parietal (2 oase)
 Osul temporal (2 oase)
Oasele viscerocraniului[modificare | modificare sursă]

 Osul lacrimal (2 oase)


 Osul nazal (2 oase)
 Cornetele nazale inferioare (2 oase)
 Vomerul (1 os)
 Osul maxilar (2 oase)
 Osul palatin (2 oase)
 Osul zigomatic (2 oase)
 Mandibula (1 os)
Coloana vertebrală[modificare | modificare sursă]
Este alcătuită din 33-34 de vertebre:

 Vertebre cervicale: 7 (prima atlas, a doua axis)


 Vertebre toracice: 12
 Vertebre lombare: 5
 Vertebre sacrale: 5 unite, formând osul sacru
 Vertebre coccigiene: 4-5 unite între ele
Cutia toracică[modificare | modificare sursă]
 Vertebrele toracale 12
 Stern
 Coaste
Bazinul[modificare | modificare sursă]
 Osul coxal 2 oase unite anterior între ele formând simfiza pubiană
 Osul sacru 5 vertebre sacrale unite între ele și articulate lateral cu oasele
coxale
Membrele superioare[modificare | modificare sursă]
 Humerus
 Radius
 Cubitus (Ulna)
 Oase carpiene (8 oase)
 Oase metacarpiene (5 oase)
 Falange (14 oase)
Membrele inferioare[modificare | modificare sursă]
 Femur
 Rotulă (Patelă)
 Tibie
 Peroneu (Fibula)
 Oase tarsiene (7 oase)
 Oase metatarsiene (5 oase)
 Falange (14 oase)

Boli ale oaselor[modificare | modificare


sursă]
 Deformarile: pot apărea la nivelul oricarui component al
sistemului osos. Cele mai des întâlnite sunt cele de la
nivelul coloanei vertebrale: cifoza, lordoza și scolioza.
o Cifoza reprezintă o exagerare a curburii
coloanei vertebrale la nivel toracal și sacral.
Privită în plan sagital, concavitatea va privii
anterior.
o Lordoza reprezintă o exagerare a curburii
coloanei vertebrale la nivel cervical sau
lombar. Privită în plan sagital, concavitatea
va privii posterior.
o Scolioza reprezintă o exagerare a curburii
laterale a coloanei vertebrale putând apărea
la orice nivel al acesteia. Privită în plan
frontal, curbura va avea o direcție laterală
(stânga sau dreapta).

 Fracturile: se definesc ca o întrerupere a continuității


anatomice a unui os. De regulă survin în urma
traumatismelor, dar și în cazul unor deficiente
hormonale sau boli, când pot fi spontane.

 Entorsele: se definesc prin alungirea ligamentelor


componente ale unei articulații precum și a ligamentelor
de vecinătate. Pot avea diverse grade de gravitate. Se
asociază frecvent cu sinovitele.
 Luxațile: se definesc ca fiind dislocarea elementelor
componente ale unei articulații, în special a suprafețelor
de articulație. Cele mai frecvente fiind luxațile
articulaților umărului și genunchiului.

 Artritele: se definesc ca fiind afecțiuni articulare având


ca simptom edemul, inflamația și durerea. Se cunosc
peste 50 de afecțiuni articulare, numite pe larg "boli
reumatismale". Cauzele celor mai multe artrite sunt
necunoscute, dar multe dintre ele survin pe seama unor
traumatisme sau procese infecțioase.