Curs NT

Evangheliile sinoptice
Pr. Lect. Dr. Marian VILD

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”
Universitatea Bucureşti
Evangheliile sinoptice
I. Introducere (termenul „evanghelie”, genul literar, de ce 4

Evanghelii ?, termenul „sinoptic”);
II. Evanghelia după Matei (autorul, destinatarii, data şi locul, planul,
caracteristici);
III. Evanghelia după Marcu (autorul, destinatarii, data şi locul, planul,
caracteristici);
IV. Evanghelia după Luca (autorul, destinatarii, data şi locul, planul,
caracteristici);
V. Problema sinoptică.
Evangheliile sinoptice. Introducere
În greaca clasică, evanghelion însemna la început răsplata pentru o

veste bună, iar mai târziu vestea bun însăşi.
Isaia 52, 7 : „Cât de frumoase sunt pe mun i picioarele trimisului care
vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea”.
Încă în Vechiul Testament cuvântul a fost utilizat pentru
vestea cea bun a mântuirii mesianice.
În Noul Testament termenul este folosit fie pentru vestea
cea bun pe care a vestit-o Mântuitorul Însuşi (de
exemplu în Mt 11, 5 ; Mc 1, 15 ; Lc 4, 18), fie pentru
propov duirea apostolic despre Hristos şi despre
mântuirea prin El (aşa, de pildă, în Fapte 5, 42 ; Rom 1, 1-2).
misionarii creştini sunt numi i şi
„evanghelişti” (Fapte 21, 8 ; Ef 4, 11 ; 2 Tim 4, 5).
Începând cu secolul al II-lea termenul începe să fie folosit şi
într-un sens mai restrâns: cele patru scrieri despre via a şi
activitatea lui Iisus Hristos sunt numite „Evanghelii”.
Cea mai veche uzan ă în acest sens o avem la Sf. Justin
Martirul şi Filosoful (†165) care, în Apologia I, vorbeşte de
„memoriile” apostolilor, „care se numesc Evanghelii”.
„Evanghelist” – folosit astăzi exclusiv pentru autorii celor 4
Evanghelii.
Deşi sunt scrieri narative, care redau cuvintele şi faptele

Domnului şi ar putea fi încadrate, din punct de vedere literar,
ca scrieri istorice, Evangheliile sunt unice în literatura lumii, de
aceea specialiştii vorbesc despre un gen literar aparte, numit
„evanghelie”.
De ce sunt patru Evanghelii ?
În Biserica primară s-a fixat numărul Evangheliilor la 4, cele scrise
de Matei, Marcu , Luca şi Ioan.
În sec. al II-ea, Sf. Irineu al Lyonului: „Nu este cu putin ă ca
Evangheliile să fi fost mai multe sau pu ine de câte sunt. Căci,
întrucât sunt patru col uri ale pământului în care trăim, patru
vânturi principale, şi întrucât Biserica este răspândită în toată
lumea, iar stâlpul şi temelia Bisericii este Evanghelia şi duhul de
via ă, este potrivit ca ea să aibă patru stâlpi, răspândind
nemurirea în fiecare direc ie şi dând din nou via ă oamenilor”.
(Adv. Haer. IV, Xi, 8)
De ce sunt patru Evanghelii ?
Sf. Ioan Gur de Aur: „Nu era de ajuns ca un singur evanghelist să spună totul ? - Era de
ajuns! Dar dacă sunt patru cei care scriu Evangheliile şi dacă nu le scriu nici în acelaşi timp,
nici în acelaşi loc, dacă nu le scriu aduna i împreună, sfătuindu-se unii cu al ii şi dacă totuşi
istorisesc toate ca şi cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă
că spun adevărul. – Lucrurile nu stau însă tocmai aşa, ci dimpotrivă, pentru că în multe
locuri cei patru evanghelişti se deosebesc. – Dar tocmai această deosebire este cea mai
mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu deamănuntul în ceea ce
priveşte timpul şi locul, iar asemănarea ar fi mers chiar până la cuvinte, nici unul din
duşmani n-ar fi crezut că evangheliştii au alcătuit Evangheliile fără să se adune şi fără să
urmărească vreun scop omenesc oarecare. Şi pe bună dreptate, pentru că o asemănare atât
de mare nu s-ar fi putut datora unei simple întâmplări. Dar aparenta deosebire între cei
patru evanghelişti, care este numai în lucrurile de mică însemnătate, îi scapă de orice
bănuială şi dovedeşte strălucit chipul alcătuirii evnagheliilor”.
 Fixarea canonului Noului Testament a fost un proces de
lungă durată – aproximativ 300 ani.
 A fost un proces de selectare şi nu unul de adi ionare
 Evanghliile apocrife – scrieri mai târzii (începând cu sec.

II), alcătuite pe baza tradi iei orale, influen ate de evlavia
populară (uneori prin exagerare) şi (par ial) de apari ia
diferitelor erezii.
Sinoptic – termen grecesc de la syn – „împreună”
opsis formă a verbului oraō – „a vedea”
sinopsis – „vedere de ansamblu”
Primele trei evanghelii (Matei, Marcu, Luca) se numesc aşa
deoarece:
o Au un stil narativ asemănător;
o Evenimentele şi cuvintele redate pot fi puse în paralel.
Aşadar: 4 Evanghelii:
Matei
Marcu sinoptice
Luca
Ioan - „evanghelie duhovnicească” (Sf. Chiril al Alexandriei)
Evangheliile sinoptice. Evanghelia dup Matei
De ce prima din cele patru evanghelii este cea după Matei?
Ordinea cronologică;
Legătura cu Vechiul Testament;
Caracterul didactic;
Caracterul bisericesc;
Cea mai cunoscută din cele patru Evanghelii

 Prima din cele patru
 Cea mai citită/citată Evanghelie
 Cea mai comentată
 Cea mai folosită în via a Bisericii
Textul:
Tradi ia manuscrisă amintim:
P104 (sec II) con ine Mt 21, 34-37; 21, 43-45;
P 1; P 45; P 53 ş. a. (sec. III)
Textul Întreg: Codex Sinaiticus, Vaticanus (sec. IV)
Alexandrinus (sec. V), etc.
1. Autorul şi limba
Papias, episcop în Ierapolis, care a scris, înainte de anul
120, o lucrare intitulată Explicarea cuvintelor Domnului. Lucrarea
aceasta s-a pierdut, dar în Istoria bisericească Eusebiu de
Cezareea (+ 340), citează din ea:
„Matei, scriind în limba ebraic , a pus în ordine cuvintele (Domnului,
n.n.), iar fiecare le traducea cum putea”. (Istoria Bisericească, III, XXXIX,
).
16, PSB 13, p. 144
La sfârşitul secolului al II-lea Sf. Irineu de Lyon scria:

“Matei a publicat o Evanghelie în limba evreilor pe când Petru şi
Pavel predicau la Roma şi întemeiau aici o Biserică”.
Limba ebraică
Limba evreilor limba aramaic
Fer. Ieronim (sec. IV) afirmă că Evanghelia după Matei a fost
scrisă de acesta în „dialectul siro-chaldaic” (Contra lui Pelagiu III, 2)
Evanghelia mateiană în limba aramaică nu ni s-a p strat.
Eusebiu de Cezareea ne spune că Panten, vestitul dascăl al şcolii
catehetice creştine din Alexandria, ar fi găsit în secolul II originalul
aramaic al primei Evanghelii în India (denumire prin care trebuie să
în elegem, probabil, Arabia sudică), dar această informa ie este foarte
nesigură;
Epifaniu de Salamina - în vremea sa Evanghelia aramaică de la Matei
exista în posesia unei secte ebionite; el descrie această Evanghelie;
Fer. Ieronim - descrie o Evanghelie în uz în sânul sectei nazarinenilor,
despre care crede că ar fi fost originalul Evangheliei de la Matei; el zicea
chiar că a tradus această Evanghelie în limba greacă.
Evanghelia care s-a păstrat sub numele lui

Matei este o versiune în limba greacă. Cu
siguran ă, aşa cum spunea Papias, la baza acesteia
stă Matei aramaic dar şi alte surse (Q şi Marcu)
Despre Sf. Evanghelist Matei, mai ştim că după prigoana

dezlăn uită de Irod Agripa I, la anii 43-44 (cf. Fapte 12, 1 şi urm.),
Matei, ca şi ceilal i Apostoli, va fi trebuit să părăsească pentru o
vreme ara Sfântă.
Tradi ia asupra activită ii sale ulterioare ne spune că a propovăduit
în Etiopia şi în India (Arabia Răsăriteană) şi că şi-a vărsat sângele
pentru Hristos. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte între martiri, în
ziua de 16 noiembrie.
Aceste date ale tradi iei sunt confirmate de textul lui Matei
grec. Astfel, dacă Matei apare în Luca şi Marcu pe locul 7 în lista
de Apostoli, înainte de Toma (Mc 3, 18 ; Lc 6, 15) în Evanghelia pe
care el o scrie, din smerenie, îşi pune numele pe locul al 8-lea (Mt
10, 3).
Matei era vameş în zona Capernaum. Pe bună dreptate în sfintele
Evanghelii „vameş” este asociat cu „păcătos”.
Marcu (2, 14-15) şi Luca (5, 29. 29) ne redau şi numele pe care îl
purta Matei ca vameş: Levi, dar autorul primei Evanghelii nu mai
pomeneşte deloc vechiul său nume de vameş, ci ne dă numai
numele său de ucenic, acela de Matei (Mt 9, 9). De asemenea, doar
Matei descrie cu amănunte convertirea sa (Mt 9, 9-13).
2. Destinatarii
Din cuprinsul Evangheliei observăm un puternic caracter
iudaic:
• Apelul permanent la Vechiul Testament (41 citări);
• Foloseşte mul i termeni aramaici (ca „raca”, „gheenă” - 5, 22-
sau „Beelzebul” - 10, 25 -, „Golgota ” – 27, 33-);
• Dese referiri la datini iudaice ca spălarea mâinilor înainte de
mâncare (15, 2) sau purtarea de filacterii (25, 5), fără a sim i nevoia
să le explice.
2. Destinatarii
Destinatarii sunt creştinii proveni i dintre iudei

dintre-o comunitate specifică.
3. Data şi locul
După tradi ia veche a Bisericii (cf. Eusebiu de Cezareea şi Fer.
Ieronim) Evanghelia aramaic după Matei a fost scrisă de acest
Apostol înainte de a pleca din ara Sfântă spre a propovădui
Evanghelia în altă parte şi că el a fost primul care a scris o Evanghelie.
Deci, varianta aramaică a o Evangheliei de la Matei va fi fost scrisă
undeva în ara Sfântă, pe la anul 43-44 .
Evanghelia greac de la Matei - singura care s-a păstrat - este însă
de dată ceva mai târzie. Deoarece pare că, într-o oarecare măsură,
depinde de Evanghelia de la Marcu, înseamnă că Evanghelia greacă de
la Matei a fost scrisă dup anul 63 şi înainte de anul 70.
3. Data şi locul
Problema datării exacte este, oricum, secundară. Important este faptul

că Evanghelia întâia ne vine din sânul Bisericii apostolice şi, mai mult,
originea ei se leagă de unul dintre Cei Doisprezece Apostoli.
În ceea ce priveşte locul redactării, rămâne să se aleagă între
Palestina şi Siria. Multe alte propuneri (de ex. Alexandria din Egipt) nu
au ob inut consensul specialiştilor. O analiză serioasă a datelor pare să
încline balan a spre Siria, mai exact Antiohia Siriei.
4. Planul
4. Planul
NAŞTEREA ŞI COPIL RIA LUI IISUS (cap. 1 şi 2)
I. PROMULGAREA ÎMP R IEI CERURILOR (cap. 3 - 7) :
1. Sec iune narativă : cap. 3-4.
2. Cuvântare evanghelică (Predica de pe Munte) : cap. 5-7.
II. PROPOV DUIREA ÎMP R IEI CERURILOR (cap. 8-10) :
1. Sec iune narativă (zece minuni) : cap. 8 şi 9.
2. Cuvântare apostolică (despre misiunea Sf.Apostoli) : cap. 10.
III. TAINA ÎMP R IEI CERURILOR (11,1 - 13,52) :
1. Sec iune narativă : cap. 11 şi 12.
2. Cuvântare (şapte parabole) : 13, 1-52.
4. Planul
IV. BISERICA, ARVUNA ÎMP R IEI CERURILOR (13,52 - 18,35):

1. Sec iune narativă (13,53 - 17,27);
2. Cuvântarea bisericească (sau: despre conduita comunitară): cap. 18.
V. VENIREA ÎMP R IEI CERURILOR (cap. 19 - 25):
1. Sec iune narativă (cap. 19-22);
2. Cuvântarea eshatologică (despre sfârşitul lumii şi Judecată): cap. 24-25.
PATIMILE, MOARTEA ŞI ÎNVIEREA (cap. 26 - 28)
4. Planul
Papias spunea că Matei a pus în „ordine” cuvintele Domnului.
Această ordine este cât se poate de vizibilă în Matei grec. Nu este
vorba de o ordine cronolgică, ci de una teologică, tematică.
„Cuvintele” lui Iisus sunt grupate tematic în prima Evanghelie în
cinci mari cuvântări. Fiecare cuvântare este precedată de câte o
sec iune narativă, în care sunt istorisite fapte ale Domnului. Cele
cinci cuvântări sunt clar delimitate, având fiecare o scurtă
introducere (5, 1-2; 10,1-5; 13, 1-3; 18, 1-2 şi 24, 1-3) şi încheindu-
se toate cu o formulă stereotipă : «Iar când Iisus a sfârşit cuvintele
acestea...» (7, 28 ; 11, 1 ; 13, 53 ; 19, 1 ; 26, 1).
4. Planul
Matei grec
 Este cea mai completă Evanghelie – de la Naştere la
Înviere;
 Veritabil manual catehetic pentru Biserica primară;
 Foarte sistematică, cu un plan elaborat.
5. Caracteristici
Evanghelia dup Matei:
 Este numit şi „Evanghlistul împlinirii”. Din 41 citări ale VT, 37 au
adaosul „ca să se împlinească…”;
 Are un puternic caracter eclesial. Termenul ecclesia – „biserică” apare
numai la Matei (din cele patru Evanghelii!);
 Tema predilectă care domină evanghelia este „împără ia cerurilor” care
este inaugurată prin Întruparea Domnului, de aceea are o puternică
orientare eshatologică;
 Termenul de „ucenic” şi verbul „a face ucenici” are un substrat eclesiologic;
 Felul în care narează Sf. Matei scoate în eviden ă tensiunea dintre iudaism şi
creştinism din sânul Bisericii primare, dar şi nevoile unei comunită i eclesiale
vii.
Evangheliile sinoptice. Evanghelia dup Marcu
0. Text
Papiruşi:
P45 sec. III; numeroase fragmente
P 84 – sec. VI; P 88 – sec. IV;
Majuscule:
- Sinaiticus (sec. IV)
- Vaticanus (sec. V)
- Alexandrinus (sec. IV)
1. Autorul
Papias, episcop în Ierapolis, care, înainte de anul 120, a scris lucrarea în
cinci căr i intitulată : Explicarea cuvintelor Domnului. scrie :
„Şi iată ce mai zicea presbiterul: Marcu, care era tălmaciul lui Petru, a
scris corect, dar cu toate acestea fără rânduială, tot ce-şi aducea aminte că s-ar fi
spus ori ar fi fost săvârşit de către Domnul. Căci el nu auzise nici nu înso ise
personal pe Domnul, ci doar a înso it mai târziu pe Petru, după cum am
amintit. Acesta (Petru) îşi expunea învă ăturile după cum se sim ea
trebuin a, dar nu aşa ca şi cum ar fi făcut o expunere ordonată a
faptelor. De aceea nu-i deloc greşeala lui Marcu dacă a scris după cum
îşi aducea aminte. Pentru că el purta grijă doar de un singur lucru : să
nu lase afară nimic din ceea ce auzise şi să nu se facă vinovat în
expunerea sa de nici o minciună”.
1. Autorul
Prologul antimarcionit (sfârşitul sec. II) zice: „...după Marcu, cel
numit «cu degete scurte», deoarece, într-adevăr, avea degetele mici în
compara ie cu statura sa. El a fost tălmaciul lui Petru. După moartea
acestuia, el a pus pe hârtie Evanghelia sa, în păr ile Italiei”.
«Cel cu degete scurte» - o particularitate fizică a sa. Tradi ia despre
degetele scurte ale lui Marcu va fi men ionată ceva mai târziu de Sf.
Ipolit. Unii exege i cred însă că această poreclă ar fi avut în vedere unele
„scurtimi” stilistice ale Evangheliei sale, evidente pentru cititorii aviza i
din toate epocile. Al ii presupun că ar fi vorba de o conjectură de dată
mai târzie, datorată confundării numelui Marcu cu adjectivul latin
mancus, care înseamnă mutilat, schilodit.
1. Autorul
Clement Alexandrinul (†215), în cartea a VI-a a Hipotipozelor, istoriseşte - după
mărturia lui Eusebiu de Cezareea - cum cei care ascultaseră predicile lui Petru: „s-au
adresat prin totul felul de rugămin i lui Marcu - autorul Evangheliei şi înso itorul lui
Petru - cerându-i să le lase în scris însemnările după învă ătura care le-a fost transmisă
oral (de către Petru). Şi atâta s-au rugat până ce l-au câştigat pe om, încât se poate
spune că aşa numita «Evanghelie după Marcu» e rodul insisten elor lor. Se spune că
Apostolul Petru cunoştea acest fapt în urma unei descoperiri a Duhului Sfânt, de
aceea s-a bucurat mult auzind de dorin a acestor oameni, aşa încât le-a îngăduit să aibă
această carte spre citire în adunările lor […]. Astfel, la Evanghelia după Marcu
lucrurile s-au petrecut în împrejurările următoare : după ce Petru propovăduise public
învă ătura creştină în Roma şi făcuse cunoscută Evanghelia cu puterea Duhului Sfânt,
mul i din cei ce ascultaseră aceste predici au rugat pe Marcu, ca unul care îl înso ise pe
Petru de multă vreme şi deci păstrase în amintire cele spuse, să pună în scris cele
propovăduite (de Petru). Aflând de această dorin ă, Petru n-ar fi intervenit nici ca să-l
împiedice, dar nici ca să-l încurajeze” .
1. Autorul
Eusebiu de Cezareea zice : „Despre acest Marcu se spune că a fost cel dintâi
trimis să predice Evanghelia în Egipt, aşa cum a compus-o, şi tot el a întemeiat
acolo primele Biserici” .
Această tradi ie este confirmată şi de Fer. Ieronim; iar principala Liturghie a
Bisericii din Egipt este numită «a Sf. Marcu». O veche tradi ie occidentală
afirmă că Sf. Marcu a predicat şi în Italia de nord, întemeind Biserica din
Aquileea (Vene ia). Scrierile apocrife : Faptele lui Barnaba şi Faptele lui Marcu, de
dată târzie (sec. V ?) precum şi unii scriitori bisericeşti (Simeon Metafrastul,
Nichifor Calist ş.a.) spun că Marcu şi-a încheiat via a prin moarte martirică,
fiind prins de păgâni într-o catacombă din Alexandria Egiptului, apoi legat şi
târât pe străzile oraşului până şi-a dat sufletul. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte
în ziua de 25 aprilie.
1. Autorul
Marcu nu este men ionat niciodată cu numele în Sfintele Evanghelii !!!

După mul i însă, Evangheliile ar con ine unele referiri indirecte la Marcu:
 purtătorul urciorului cu apă care aşteaptă pe Petru şi pe Ioan la poarta
dinspre Betania a Ierusalimului şi-i conduce apoi în casa aleasă de
Domnul pentru Cina cea de Taină (Mc 14, 13-14 şi Lc 22, 10);
 tânărul care mergea după Domnul în noaptea în care El a fost prins
(Mc 14, 51-52). Faptul că acest episod este re inut numai în Evanghelia
a doua constituie un temei foarte puternic în favoarea acestei
identificări;
1. Autorul
 tânărul bogat care a venit la Mântuitorul când a aflat că a sosit în
Iudeea: deşi încă nu era îndeajuns pregătit sufleteşte pentru a
primi mesajul lui Iisus, acest tânăr - şi acest amănunt îl re ine
numai Evanghelia a doua - a sim it privirea plină de iubire cu
care l-a îmbră işat Domnul (Mc 10, 21);
 «celălalt ucenic», care era cunoscut lui Caiafa şi care nu numai că a
fost lăsat să intre în curtea arhiereului în noaptea procesului sinedrial
al Mântuitorului, dar a putut introduce înăuntru şi pe Petru (In 18,
15-16).
1. Autorul
O tradi ie destul de veche îl numără pe Marcu printre cei 70 de
ucenici, iar mul i dintre Sf. Părin i precum şi unii autori mai noi
cred că Marcu l-a cunoscut personal pe Domnul, cel pu in în
ultimele zile dinaintea sfintelor Sale Patimiri.
În Noul Testament este pomenit de 10 ori. În Fapte apare când
«Ioan, cel numit Marcu» (12, 12. 25 ; 15, 37), când «Ioan» (13, 5.13),
când «Marcu» (15, 39).
1. Autorul
Acest tânăr ucenic i-a înso it pe Sfin ii Barnaba şi Pavel atunci
când aceştia, veni i la Ierusalim pentru a aduce fra ilor de aici
ajutoare materiale din partea Bisericii antiohiene (11, 27-30), au
plecat din Ierusalim la Antiohia (12, 25), iar ceva mai târziu i-a
înso it în prima lor călătorie misionară (13, 5), părăsindu-i însă la
Perga Pamfiliei (13, 13) . Faptul că i-a părăsit atunci a generat mai
târziu la o neîn elegere între Sfin ii Pavel şi Barnaba : acesta din
urmă voia să-l ia şi pe Marcu în a doua călătorie misionară (15, 37
şi urm.), dar Sf. Pavel a refuzat.
1. Autorul
În Epistolele Sf. Apostol Pavel, numele lui Marcu apare de trei ori :
 Col 4, 10;
 Filim 24
 II Tim 4, 11.
Epistolele către Coloseni şi către Filimon au fost scrise de Sf. Apostol Pavel
pe când era întemni at la Roma, între anii 61-63. Sf. Marcu era acum unul dintre
înso itorii apropia i ai Apostolului. În Col 4, 10 mai apare un indiciu important
în ce-l priveşte pe Marcu: el este numit „vărul lui Barnaba”. Deoarece din Fapte
4, 36 aflăm că Barnaba era levit, înseamnă că şi Marcu, vărul său, era levit. Unii
au presupus chiar că Marcu avea degete scurte deoarece s-ar fi mutilat spre a nu
fi obligat să slujească la templul din Ierusalim ca levit şi astfel să fie disponibil
pentru lucrul Evangheliei.
1. Autorul
În II Tim 4, 11 Sf. Pavel, care se afla atunci în a doua captivitate romană (în toamna
anului 66) îi scrie lui Timotei : «Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos spre
slujire». Deoarece pe atunci Timotei se afla la Efes, putem presupune că şi Marcu se afla
acolo sau, în orice caz, undeva în Asia Mică, trimis fiind în misiune de Apostolul
neamurilor.
Sf. Petru îl men ionează şi el pe Marcu, în prima sa Epistolă : «Biserica cea aleasă din
Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbră işează» (I Petru 5, 13). Marcu era «fiul» Apostolului
deoarece acesta îl va fi botezat. În ce priveşte locul men ionat aici de Apostol - Babilon -
mul i cred că este vorba de fapt de Roma (numită «Babilon» şi în Apocalipsă). Faptul că în
anul 63 Sf. Marcu se afla la Roma, ne-o spune Sf. Apostol Pavel, aşa cum am văzut. Tot
acolo se va fi aflat şi în compania Sf. Apostol Petru, pe la anul 64-65, când a fost scrisă
Epistola I Petru.
Probabil Sf. Marcu a fost apropiat de amândoi deodată. Iar lui Petru, care nu ştia
destul de bine limba greacă spre a putea propovădui în această limbă, Marcu i-a servit şi
ca «tălmaci», fapt re inut - aşa cum am văzut - de mai multe dintre mărturiile vechi.
1. Autorul
Sf. Apostol Petru joacă, într-adevăr, un mare rol în Evanghelia de la
Marcu. De exemplu, în istorisirea Sf. Patimi, din cele 72 de versete
ale capitolului 14, în 22 apare numele Sf. Petru (în întreaga
Evanghelie, numele Simon şi Petru apar cu totul de 26 de ori).
Cine, de altfel, ar fi putut vorbi mai precis despre lepădarea sa de
Mântuitorul dacă nu el însuşi ? La fel, în scena în care Mântuitorul
îl mustră sever pe Petru pentru reac ia sa la vestirea Pătimirilor (8,
31-33) sau în cea a Schimbării la fa ă (9, 2-13) avem impresia clară
că istorisirea o face un martor direct al evenimentelor.
2. Limba
Sf. Marcu şi-a scris Evanghelia în limba greacă elenistică, aşa numitul «dialect comun»:
 Greacă simplă, săracă;
 Stil simplu dar plin de via ă;
 Numeroase aramaisme [Abba (14, 36); Talita kumi (5, 41); Effata (7, 34); Eloi Eloi
lama sabachtani? (15, 34); Boanerghes (3, 17)];
 Numeroase cuvinte latine (dinar, legiune, centurion). În 12, 42 şi 15, 16 cuvinte
greceşti sunt explicate prin termenii latini corespunzători;
 Descrierile bogate şi pitoreşti, în unele locuri extinse [învierea fiicei lui Iair (5, 21-
43); vindecarea slăbănogului de la Capernaum (2, 1-12), potolirea furtunii pe mare
(4, 35-41), prima înmul ire a pâinilor (6, 30-44)] – sugerează un martor ocular.
3. Destinatarii
Destinatarii nu erau în primul rând iudei. În caz contrar n-ar fi explicat:
• că Iordanul este un râu (1, 5),
• nici unele datini iudaice ca spălarea mâinilor înainte de masă, îmbăierea la venirea din
pia ă, spălarea rituală a paharelor, vaselor şi paturilor (7, 3-4);
• sau că jertfa de Paşte se săvârşea în prima zi a Azimelor (14, 12) ş.a.
Faptul că traduce unele expresii aramaice şi simte nevoia să indice echivalentul unei sume în monedă
romană - în 12, 42 : „doi lepta (monedă grecească), adică un quadrans (monedă romană)” - ne face să
credem că Marcu şi-a scris Evanghelia în primul rând pentru cititori romani.
Atunci când istoriseşte purtarea crucii Domnului de către Simon Cirineul, el precizează că acesta era
„tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf ” (15, 21) Rom 16, 13 rezultă că atunci când Sf. Pavel scria această
Epistolă Ruf se afla la Roma.
Cititorii romani ai Evangheliei de la Marcu îi cunoşteau, deci, pe fiii acelui Simon; de aceea îi şi
men ionează Evanghelistul, pentru a-l identifica cât mai clar pentru cititorii săi pe acel personaj care a
purtat crucea Domnului.
4. Data şi Locul
Locul este capitala Imperiului Roma. Excep ie Sf. Ioan Gură de Aur:
Egipt. Scriitorii bisericeşti din Egipt, chiar anteriori sf. Ioan (Clement
Alexandrinul, Origen) vorbesc doar despre Roma – se pare că Sf. Ioan
interpretează greşit o afirma ie a lui Euebiu al Cezareei.
Data:
o Prologul antimarcionit şi Sf. Irineu - după moartea Sf. Petru;
o Clement Alexandrinul şi Fer. Ieronim (+ 430) afirmă şi El că Marcu a scris
Evanghelia în timpul vie ii Sf. Petru, care a şi aprobat citirea ei în Biserici.
Avem bune temeiuri să credem că Sf. Luca a folosit opera lui Marcu la
redactarea propriei sale Evanghelii. Dacă, după cum ne informează întreaga
tradi ie istorică a primelor secole, Sf. Luca şi-a scris Evanghelia în anul 63,
înseamnă că Evanghelia de la Marcu a fost scrisă cel târziu în acest an 63.
5. Planul
Partea întâi
I. Introducere (1, 1-13)
II. Activitatea în Galileea (1,14 - 3,6)
1. Rezumat introductiv (1, 14-15)
2. Chemarea primilor ucenici (1, 16-20)
3. La Capernaum (1, 12-39)
4. Conflicte cu cărturarii (2,1 - 3,6)
II. Apogeul activit ii în Galileea (3,7 - 6,13)
1. Rezumat (3, 7-12)
2. Alegerea Celor Doisprezece (3, 13-19)
3. Acuza ii aduse lui Iisus (3, 20-35)
4. Învă ătură în pilde (4, 1-34)
5. Minuni ale Domnului (4,35 - 5,43)
6. Respingerea lui Iisus la Nazaret (6,1-6a)
7. Trimiterea Celor Doisprezece în misiune (6, 6b-13)
5. Planul
III. Sfârşitul activit ii în Galileea (6,14 - 7,23).

1. Temerile lui Irod ; moartea Sf. Ioan Botezătorul (6, 14-29)
2. Prima înmul ire a pâinilor şi urmările acestei minuni (6, 30-56)
3. Discu ii despre «curat» şi «necurat» (7, 1-23)
IV. C l torii în afara Galileii (7,24 - 8, 26)
1. În păr ile Tirului şi ale Sidonului (7, 24-37)
2. A doua înmul ire a pâinilor (8, 1-10)
3. Fariseii cer semn din cer (8, 11-13)
4. Taina pâinilor (8, 14-21)
5. Vindecarea unui orb la Betsaida (8, 22-26)
5. Planul
Partea a doua
V. Cezareea lui Filip. Drumul spre Ierusalim (8,27 - 10, 22)
1. Mărturisirea lui Petru şi prima prevestire a Patimilor (8,27 - 9,29)
2. Călătorie prin Galileea (9, 30-50)
3. Călătorie prin Pereea şi Iudeea (10, 1-31)
4. Ultima etapă a călătoriei spre Ierusalim (10, 32-52)
VI. Activitatea Domnului la Ierusalim (cap. 11 - 13)
1. Evenimente premergătoare (11, 1-25)
2. Învă ături ale Domnului la Ierusalim (11,27 - 12,44)
3. Cuvântarea eshatologică - mica «apocalipsă« (cap. 13)
VII. Patimile, moartea şi Învierea (cap. 14 - 16)
1. Evenimente până la arestare (14, 1-52)
2. Procesul, răstignirea, moartea şi punerea în mormânt a Mântuitorului
(14, 53 - 15,47)
3. Învierea şi arătările Domnului Celui înviat (cap. 16)
5. Planul
Planul reflectă extrem de fidel Tradi ia evanghelică orală, cea a propovăduirii
Apostolilor (în special a Sf. Petru).
Finalul evangheliei (Mc 16, 9-20)
Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte mult manuscrise greceşti.
Eusebiu şi Fer. Ieronim atestă faptul că acest final lipsea din aproape toate manuscrisele
greceşti. În unele manuscrise, în locul acestor versete apare un alt final („finalul scurt”),
care are următorul cuprins:
„Ele (femeile) au vestit celor ce erau în jurul lui Petru toate cele ce (îngerul) le-a poruncit
lor. Iar după acestea şi Însuşi Iisus i-a trimis (pe Apostoli) de la Răsărit şi până la Apus să
ducă vestea cea sfântă şi nestricăcioasă a mântuirii veşnice”.
În 1907 s-a găsit la Akhmim, un orăşel de pe malul răsăritean al Nilului, un manuscris
biblic (din sec. V sau VI) în care apare şi adaosul men ionat de Fer. Ieronim. Deoarece
acest manuscris a intrat în posesia americanului Freer, adaosul intercalat acolo după Mc
16, 14 este cunoscut în literatura de specialitate ca «loghionul lui Freer». Şi acest adaos
arată că în antichitatea creştină a existat o problemă cu finalul Evangheliei de la Marcu.
5. Planul
Pu in probabil ca Sf. Marcu să-şi fi terminat evanghelia brusc,
odată cu versetul 8.
Explica ie probabilă:
Finalul s-a deteriorat – deci a fost pierdut; cineva a completat
mai târziu (stilul şi vocabularul diferă).
Cu toate acestea: „Pentru credin a creştină, finalul actual (v. 8 - 20) are deplină
valoarea şi autoritate, ca parte integrantă a Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă n-a fost scris
de Sf. Marcu, el a fost acceptat de Biserică întotdeauna drept text inspirat şi canonic” (Pr.
Prof. Dr. Vasile Mihoc).
Evangheliile sinoptice. Evanghelia dup Luca
1. Autorul
Cea mai lungă evanghelie

Este „Cuvântul cel dintâi” (Fapte 1, 1), este
urmat de „Cuvântul cel de al doilea” – cartea
Fapte.
Text: papiruşi: P4; P45; P69; P75; P111(sec.
III)
1. Autorul
Mărturii vechi despre Sf. Luca li evanghelia sa:
Sf. Irineu al Lyonului (pe la anul 180) zice :
„Luca, înso itorul lui Pavel, a pus în scris, într-o carte, Evanghelia propovăduită
de acela (de Sf. Pavel)”.
Prologul antimarcionit (sfârşitul sec. II):
„Luca era sirian, din Antiohia, şi doctor de felul său. El a fost ucenic al
Apostolilor. Mai târziu a devenit ucenic al lui Pavel, până la moartea acestuia. El l-a
slujit pe Domnul fără abatere, nu s-a căsătorit, n-a avut copii, şi a murit în Beo ia,
plin de Duhul Sfânt, la vârsta de 84 de ani. Deoarece fuseseră deja scrise
Evanghelii, de către Matei în Iudeea şi de către Marcu în Italia, Luca a scris-o pe a
sa, mişcat fiind de Duhului Sfânt, în regiunea numită Ahaia. În prologul său, el
aminteşte faptul că alte Evanghelii fuseseră scrise înainte de el, dar arată că era
nevoie, pentru credincioşii veni i din păgânism, să li se prezinte cu exactitate
iconomia credin ei, ca nu cumva ei să fie contraria i de basmele iudaice sau să fie
rătăci i de la adevăr de înşelăciunile ereticilor.”
1. Autorul
Eusebiu de Cezareea (+ 340), referindu-se la ucenicii
Apostolilor, zice despre Sf. Luca : «La rândul lui, Luca, a cărui
patrie era Antiohia, iar pregătirea lui fusese cea de doctor, a trăit
mai cu seamă în preajma lui Pavel, dar în acelaşi timp a venit în
legătură şi cu ceilal i Apostoli, dobândindu-şi de la to i aceştia bună
mărturie despre învă ătura cea mântuitoare de suflete, pe care ne-a
lăsat-o în două căr i insuflate de Dumnezeu : mai întâi 'Evanghelia'
pe care el însuşi declară că a compus-o după tradi iile celor care
fuseseră ei înşişi privitori şi slujitori ai Cuvântului, după care spune
el însuşi că a scris şi el, iar în al doilea rând 'Faptele Apostolilor', pe
care a redactat-o nu numai după cele pe care le-a auzit, ci după cât
le-a trăit el însuşi […] Iar atunci când se spune despre Pavel că avea
obicei să citeze Evanghelia după Luca, de fiecare dată el folosea
expresia 'după Evanghelia mea”.
1. Autorul
Fericitului Ieronim (+ 430):

„În al treilea rând, Luca, doctorul. Acesta era un sirian din
Antiohia a cărui laudă, întru Evanghelie, este în toate Bisericile (2
Cor 8, 1) şi care a fost ucenicul Apostolului Pavel. El a scris
în Ahaia şi în Beo ia, căutându-şi materialele la cei vechi şi,
aşa cum arată în prefa a sa, vorbind mai degrabă din auzite
decât ca martor ocular”.
1. Autorul
În Noul Testament Sf. Luca apare în Epistolele Sf. Apostol Pavel şi
în Faptele Apostolilor.
În Epistolele pauline:
 „Vă îmbră işează Luca, doctorul cel iubit, şi
Dimas” (Col 4, 14);
 „Te îmbră işează Epafras, cel închis împreună cu
mine pentru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas
şi Luca, cei împreună-lucrători cu mine” (Filim 23-
24);
 „Numai Luca est cu mine” (2 Tim 4, 11).
1. Autorul
În Faptele Apostolilor apar o serie de pericope în care autorul
se exprimă la persoana I plural: «Sec iuni cu noi»:
o 16, 10-17;
o 20, 5-15;
o 21, 1-18;
o 27, 1 până la 28, 16.
Aşadar, cel pu in în aceste pericope, Sf. Luca vorbeşte ca
martor direct al evenimentelor.
2. Destinatarii
Din prologul Evangheliei în elegem că Sf. Luca şi-a
dedicat această operă unui oarecare Teofil (probabil
un patrician), căruia i se adresează cu calificativul
„prea puternice” (kratiste, care ar putea fi redat mai
exact prin «excellentissime», «illustrissime»).
Teofil – Mecena
Cartea Faptele Apostolilor – dedicată tot lui Teofil,
exprimarea diferă „o, Teofile” (1, 1) sugerează
convertirea acestuia.
2. Destinatarii
Din cuprinsul ei, deducem că Evanghelia sf. Luca este
dedicată unei comunită i de creştini provenind în majoritate
dintre păgâni. De aceea operează unele modificări:
 Omite sec iunea despre la datina bătrânilor (Mc 7, 1-23),
referirea la revenirea lui Ilie (Mc 9, 11-13), antitezele din
Matei (5, 21-22. 27-28. 33-37) ş.a.
 Rearanjează, în acelaşi scop, elementele unui text sau
evită unele detalii (a se compara Mt 5, 38-48 cu Lc 6, 27-
36 ; Mt 7, 24-27 cu Lc 6, 47-49).
3. Data şi locul
Data scrierii Evangheliei trebuie situată în anii 62-63.
Căci ea n-a putut fi scrisă înainte de Evanghelia de la
Marcu, pe care Sf. Luca a folosit-o ca unul din principalele
sale izvoare. Dar nici după Faptele Apostolilor, al doilea
„cuvânt” al operei lucanice, care a fost scrisă în anul 63,
deoarece se opreşte cu istorisirea la momentul când Sf.
Pavel se afla deja de doi ani la Roma, aşteptând judecata
Cezarului (Fapte 28, 30).
3. Data şi locul
Locul scrierii Evangheliei
 Prologul antimarcionit, - Ahaia.

 Dacă Sf. Luca nu s-a îndepărtat de Apostolul Pavel în
timpul captivită ii sale din anii 61-63, atunci el şi-a scris
Evanghelia la Roma.
4. Limba şi stilul
Limba greac – cea mai bună din Sfintele

Evanghelii!!!
Este, însă, pe locul al 2-lea în ceea ce priveşte Noul
Testament, după Epistola către Evrei.
Inegalitatea sitului se datorează în bună măsură
surselor folosite şi, desigur, stilului Septuagintei cu
care este familiarizat şi al cărui text îl citează.
5. Sursele Sf. Luca
I. A folosit în mod clar Evanghelia după Marcu al cărui plan îl
urmează, în general, cu mici omisiuni şi largi adăugiri;
II. A cunoscut evanghelia după Matei (probabil ambele: aramaic
şi grecesc) pt. că în lunga sec iune dintre capitolel 9-18 Sf.
Luca redă materiale care apar şi la Matei dar dintr-o altă
perspectivă;
III. De aici specialiştii sunt de acord că a exitat o sursă comună
folosită de Matei şi Luca (notată Q de la germ. Quelle);
IV. Surse proprii (1, 3 „am cercetat cu deamănuntul”) perioada
58-60 în ara Sfântă. Cap 1-2 – evanghelia copilăriei; pildele
(vameşul şi fariseul, fiul risipitor, samarineanul milostiv), etc.
6. Planul
Prolog (1, 1-4)
Partea întâi : De la vestirea naşterii Sf. Ioan Botez torul pân la sfârşitul activit ii Mântuitorului în
Galileea (1,5 - 9,50)
I. Naşterea şi via a ascunsă a Sf. Ioan Botezătorul şi a lui Iisus Hristos (1,5 - 2,52) :
1. Vestirea naşterii Sf. Ioan Botezătorul (1, 5-25)
2. Bunavestire (1, 26-38)
3. Sf. Fecioară Maria la Elisabeta. Cântarea Sf. Fecioare (1, 39-56)
4. Naşterea şi tăierea împrejur a Sf. Ioan Botezătorul (1, 57-80)
5. Naşterea şi tăierea împrejur a Mântuitorului (2, 1-21)
6. Întâmpinarea Domnului (2, 22-40)
7. Iisus la templu la 12 ani (2, 41-52)
II. Pregătirea pentru misiune (3,1 - 4,13) :
1. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3, 1-20)
2. Botezarea lui Iisus (3, 21-38)
3. Ispitirea Domnului (4, 1-13)
6. Planul
III. Activitatea Mântuitorului în Galileea (4,14 - 9,50) :
1. Începutul activită ii (4,14 - 5,16)
2. Conflicte cu cărturarii şi fariseii (5,17 - 6,11)
3. Predica de pe Munte (6, 12-49)
4. Fapte ale Mântuitorului şi atitudinea contemporanilor fa ă de El (7,1 - 8,3)
5. Pilde (8, 4-21)
6. O serie de minuni (8, 22-56)
7. Cei Doisprezece în misiune (9, 1-6)
8. Temerile lui Irod Antipa (9, 7-9)
9. Înmul irea pâinilor (9, 10-17)
10. Mărturisirea lui Petru. Prima vestire a patimilor (9, 18-22)
11. Urmarea lui Iisus (9, 23-27)
12. Schimbarea la fa ă (9, 28-36)
13. Vindecarea copilului demonizat (9, 37-43a)
14. A doua vestire a patimilor (9, 43b-50)
6. Planul
Partea a doua : C l toria spre Ierusalim (9,51 - 19, 27) :
1. În Samaria (9, 51-56)
2. Chemarea apostolică. Misiunea celor şaptezeci (9,57 - 10,24)
3. Adevărata evlavie (10,25 - 11,13)
4. Conflicte cu adversarii (11, 14-54)
5. Avertismente şi îndemnuri adresate ucenicilor (12, 1-53)
6. Chemare la pocăin ă (12,54 - 13, 25)
7. Iisus prânzeşte la un fariseu (14, 1-24)
8. Renun ări impuse de convertire (14, 25-35)
9. Trei pilde despre mila dumnezeiască (cap. 15)
10. Alte pilde (cap. 16)
11. Diferite învă ături (17, 1-19)
12. Ziua Fiului Omului (17, 20-37)
13. Pilde despre rugăciune (18, 1-14)
14. Iisus şi copiii. Primejdiile bogă iei (18, 15-30)
15. A treia vestire a patimilor (18, 31-34)
16. La Ierihon (18,35 - 19,27)
6. Planul
Partea a treia : Mântuitorul la Ierusalim ; Patimile şi Învierea (19,28 - 24,53)
I. Activitatea Domnului la Ierusalim (19,28 - 21,38) :
1. Intrarea triumfală în Ierusalim (19, 28-46)
2. Iisus înva ă în templu (19,47 - 21,4)
3. Cuvântare despre dărâmarea Ierusalimului şi despre a doua venire (21, 5-36)
4. Ultimele zile dinainte de Patimi - rezumativ (21, 37-38)
II. Patimile şi moartea Domnului (cap. 22 - 23) :
1. Evenimente petrecute până la arestare (22, 1-53)
2. Procesul, răstignirea, moartea şi punerea în mormânt a Domnului (22,54 - 23,56)
III. După Înviere (cap. 24) :
1. Arătări ale Domnului Celui înviat (24, 1-49)
2. Înăl area la cer (24, 50-51)
3. Sf. Apostoli la templu (24, 52-53)
6. Caracteristici
Evanghelia a treia dezvoltă foarte mult tema milei dumnezeieşti, în răspăr
cu iudaismul legal (istorisirile despre femeia păcătoasă, despre Zacheu,
despre tâlharul pocăit, sau pildele cu Samarineanul milostiv, cu Vameşul şi
Fariseul, cu Fiul risipitor).
Are un puternic caracter social. Felul în care prezintă fericirile în capitolul
6 (6, 20-21. 24-25) până la modul în care-i prezintă pe boga i şi primejdia pe
care o reprezintă bogă ia (12, 13-21; 14, 33; 16, 9.11.19-31; 18, 22), arată
accentul pe care evanghelistul îl pune pe latura socială. Datorită acestui
aspect a fost numit „evanghelistul săracilor”.
6. Caracteristici
Familia (în special familia lui Iisus) şi femeia (Elisabeta; prooroci a Ana;
mama văduvă a tânărului din Nain; păcătoasa din casa lui Simon fariseul; „Maria, numită
Magdalena, şi Ioana, femeia lui Huza”, Suzana şi multe altele (8, 2-3); Marta şi Maria;
femeile din Ierusalim pe drumul Crucii; femeile din Galileea aflate lângă Crucea
Mântuitorului; primele vestitoare ale Învierii, Maria Magdalena, Ioana şi Maria, mama lui
Iacov ) ocupă un loc important în Evanghelia a treia;
Sfântul Luca dă cele mai clare temeiuri pentru precinstirea Maicii
Domnului (titlul „Maica Domnului” 1, 43).
Problema sinoptică
PROBLEMA. Relatările, cuvântările pe care le conţin, primele

trei Evanghelii, au numeroase pasaje comune sau foarte
apropiate unele de altele, astfel încât le putem foarte uşor aşeza
în coloane paralele. Tocmai din această cauză au fost, de altfel,
numite sinoptice. Aşezate în felul acesta ele alcătuiesc ceea ce
grecii numesc o synopsys: o „vedere de ansamblu”.
Griesbach sec. XVIII-lea : termenul de „evanghelii sinoptice”
Problema sinoptică
Oricât ar avea în comun, evangheliile sinoptice sunt de dimensiuni diferite:
Marcu conţine 677 de versete mai mult de 600 se regăsesc la Matei şi
Luca. Specifice: 30 de versete.
Matei cuprinde 1071 de versete. În afara celor 600 substanţial identice cu
cele de la Marcu, el mai are în comun cu Luca 235 de versete. Specifice: 230
de versete.
Luca are 1151 de versete, 330 comune cu Marcu şi 235 cu Matei. Lui
personal îi aparţin 548 de versete.
Există, totuşi, în toate acestea mai mult decât o chestiune de cantitate !!!
Problema sinoptică
Exemplu: O problemă cu privire la post: concordia discors
Mt 9, 14-15: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan zicând: pentru ce noi şi fariseii postim
mult, iar ucenicii Tăi nu postesc ? Şi Iisus le-a zis: pot oare fiii nunţii să fie trişti câtă vreme
mirele este cu ei ? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”.
Mc 2,18-20: „Ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor posteau şi au venit şi I-au zis Lui: de ce ucenicii
lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc ? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare,
prietenii mirelui să postească cât timp mirele este cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să
postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile.”
Lc 5,33-35: „Iar ei au zis către El: Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, de
asemenea şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau. Iar Iisus a zis către ei: Puteţi, oare, să faceţi
pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei ? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de
la ei; atunci vor posti în acele zile”.
Problema sinoptică
Asemănările: în linii mari:
Marcu Matei Luca

 Pregătirea : 1, 1-13 3,1 - 4, 11 3,1 – 3, 13
 Propov. în Galileea: 1, 14 – 9, 50 4, 12 – 18, 35 4, 14 - 9, 50
 Drumul până la Ierus: 10, 1 - 56 19, 1 – 20, 34 9, 51 - 18, 43
 Patimile şi învierea: 11 – 16 21 – 28 19 – 24
Problema sinoptică
Observa ii privind asem n rile:
1. Sunt frapante în unele cazuri: Botezul, controversele cu adversarii;
înmul irea pâinilor, mărturisirea lui Petru, vestirea Pătimirilor; ultimele
zile la Ierusalim, arestarea, judecarea şi Răstignirea;
2. În multe situa ii episoadele sunt legate şi se succed în aceeaşi ordine: -
vindecarea paraliticului din Capernaum, chemarea lui Levi, întrebările cu
privire la post (Mt 9, 1-17; Mc 2, 1-22; Lc 5, 17-39); - potolirea furtunii,
demonizatul din Gadara, fiica lui Iair (Mt 8, 18-19, 34; Mc 4, 35-5, 43;
Lc 8, 22-56); - mărturisirea lui Petru, prima vestire a Pătimirilor,
schimbarea la Fa ă, vindecarea epilepticului, a doua vestire a Pătimirilor
(Mt 16, 13-17, 23; Mc 8, 27-9, 32; Lc 9, 18-45);
3. Forma literară adeseori aceeaşi, expresia aproape identică, diferen e de
stil şi vocabular în multe puncte nesemnificative!
4. Citatele din VT concordă uneori perfect în forma în care sunt redate,
chiar și atunci când textul diferă atât de cel ebraic cât şi de LXX !
Problema sinoptică
Observa ii privind deosebirile:
1. În unele puncte importante ale NT ne-am aştepta la o coresponden ă perfectă a cuvintelor lui
Hristos. Tatăl nostru (Mt 6, 9-13; Lc 11, 2-4); Instituirea sf. Euharistii (Mt 26, 26-28; Mc 14, 22-24;
Lc 22, 19-20);
2. Anumite por iuni sunt proprii unuia sau altuia dintre sinoptici. Mt şi Lc – istoria naşterii şi
copilăriei lui Hristos dar independent; Mc – pilda semin ei ce creştere singură; Matei – a neghinei, a
comorii ascunse, a slugii nemilostive; Lc – pida fiului risipitor, a samarineanului milostiv, a
vameşului şi fariseului, a bogatului şi a săracului Lazăr, etc.;
3. Ordinea în care sunt aşezate evenimentele şi cuvântările. Ex. – Predica de pe munte – Mt 5-7;
Mc o omite; Lc o redă dar împrăştiată în cap. 6; 11; 13; 14; și 16! Lc este independent de Matei și
Marcu din 9, 51 până la 18, 14; dimpotrivă total de acord cu Mc în 4, 31 pân la 6, 19; 8, 4 – 9, 50;
18, 15-21, 38;
4. Relatarea Pătimirilor este în esență aceeași la sinoptici, dar există diferențe notabile. Astfel, Mt.
27, 46 și Mc 15, 34 nu Îi atribuie lui Hristos decât un singur cuvânt pe cruce; Lc 23, 34.43.46 Îi
atribuie trei, toate diferite de cel de dinainte. După Mt 28, 16-20 și Mc 16, 6-7, Hristos Cel Înviat
se arată în Galileea; după Lc 24, 13-53 - Se arată numai la Ierusalim. Doar Mt (25, 62-66; 28, 11-20)
menționează gărzile pt. paza mormântului. Ucenicii spre Emaus doar în Lc 24.
Acest lucru şi la nivelul limbajului: vb. Basanizo – e folosit în Mt 14, 24 – este folos. pt. barca lovită
de valuri; la Mc 6, 48 ucenicii osteneau vâslind. Etc.
Problema sinoptică
Ipoteze:
1. Ipoteza Evangheliei primare (Urevangheliumshypothese)
Lessing (1778)
Eckhorn
2. Ipoteza Diegezelor (Diegesenhypothese)
Lc 1, 1 – he diegesis, eos – povestire, relatare
1817 – Schleiermacher
culegeri de relatări – Pătimiri, Minuni, etc.
3. Ipoteza Tradiției orale (Traditionshypothese)
Herder – 1797
Tradiția orală e fixată de timpuriu și fiecare evanghelist s-a inspirat din ea
Mc Q
Mt Lc
Logia Mt (aramaică)
Traduceri greceşti Mc Alte surse
Mt Lc
Tradiţia orală aramaică şi greacă (+ Petru)
Primele relatări aramaice şi
greceşti
Sursa Mt
comună aramaic
Q
Versiuni
Versiuni greceşti
greceşti
Mc
Lc Mt
După W.
Harrington
Evanghelia după Ioan

Departamentul de Teologie Istorică, Biblică şi Filologie
Evanghelia după Ioan. Planul prezentarii
1. Literatura ioaneică – date generale;

2. Autorul Evangheliei a IV-a;
3. Data şi locul;
4. Scopul şi destinatarii;
5. Limba şi stilul;
6. Planul Evangheliei;
7. Trăsături caracteristice ale Evangheliei a IV-a.
Evanghelia după Ioan. 1. Literatura ioaneică – date generale;
Literatura ioaneică:
1. Evanghelia după Ioan;
2. Prima Epistolă Sobornicească a Sf. Apostol Ioan (1 Ioan);
3. A doua Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan (2 Ioan);
4. A treia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan (3 Ioan);
5. Apocalipsa.
Sf. Ioan foloseşte mai multe genuri literare specifice:
- evanghelic;
- epistolar;
- apocaliptica iudaică.
Felul în care Sfântul Ioan scrie, modul abordării şi perspectiva sa duhovnicească
au făcut ca Biserica să-i acorde supranumele de „Teologul”.
Evanghelia după Ioan. 1. Autorul: a) Mărturia tradiţiei
Istoria literaturii vechi creştine consemnează multe mărturii despre
Evanghelia a IV-a şi autorul ei mai cu seamă începând cu sec. al II-
lea.
Dintre mărturiile vechi indirecte amintim:
 Sf. Policap al Smirnei (†107) în a sa Epistolă către Filipeni citează
din 1 Ioan 4, 2-3 (VII, 1);
 Sf. Justin Marirul şi Filosoful (†165) în operele: Dialog cu iudeul
Trifon şi în prima Apologie redactate înntre anii 150-160 d. H. face
aluzii clare la evanghelia după Ioan;
 Taţian – alcătuieşte Diatessaron în jurul anului 175 – aşadar cele
patru evanghelii erau considerate canonice.
Mărturii directe:
Clement Alexandrinul (†211-216):
„Cât despre Ioan, cel din urmă, văzând că cele trupeşti au fost
puse în lumină în Evanghelii, la îndemnul ucenicilor săi şi fiind
luminat de Duhul Sfânt, a alcătuit o Evanghelie duhovnicească”
(în lucrarea Hipotipoze, după Eusebiu de Cezareea, Istoria
Bisericească VI, XIV, 7, p. 238);
Prologul antimarcionit (160-180):
„Evanghelia de la Ioan a fost descoperită şi dată Bisericilor de
către Ioan, pe când era încă în trup; aceasta ne-o spune unul
dintre cei mai dragi ucenici ai săi, Papias din Ierapolis,în
ultimele cinci cărţi ale sale”.
Mărturii directe:
Canonul Muratori (180-200):
„Despre a patra dintre evanghelii: cea a lui Ioan, unul dintre ucenici. La
cererea celor împreună cu el ucenici şi episcopi, el a zis: «Postiţi împreună
cu mine trei zile [începând de] astăzi şi ceea ce se va descoperi fiecăruia,
unuia sau altuia dintre noi, vom spune-o.» În aceeaşi noapte, i s-a descoperit
lui Andrei, unul dintre apostoli, că Ioan este acela care, în numele său, trebuie
să pună în scris toate lucrurile, urmând ca toţi să revadă ceea ce a scris el.
Astfel, deşi sunt diferite în fiecare din scrierile evanghelice începuturile, aşa
cum ne sunt ele învăţate, aceasta nu are nici-o importanţă pentru credincioşi,
deoarece, prin lucrarea unicului Duh, principalul [autor], în toate au fost
înfăţişate toate lucrurile: privind naşterea, patimile, învierea, discuţia [lui
Iisus] cu ucenicii Săi şi cele două veniri ale Sale: prima în umilinţă, dispreţuit,
care s-a petrecut; şi a doua, cu putere împărătească, strălucită, care va avea
loc. Ce-i, deci, de mirare dacă Ioan cu atâta autoritate se pronunţă asupra
fiecărui punct, chiar în Epistolele sale, zicând despre sine însuşi: «Ce am
văzut cu ochii noştri şi am auzit cu urechile [noastre] şi ceea ce mâinile
noastre au pipăit, acestea vi le scriem»?“
Mărturii directe:
Sf. Irineu de Lyon:

„După aceea Ioan, ucenicul Domnului, care-şi rezemase
capul pe pieptul lui Iisus la Cina cea de Taină şi-a publicat
Evanghelia pe când se afla în Efesul Asiei”
(citat după Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, VIII, 4, PSB 13, p.
198).
Contestari ale Evangheliei după Ioan în Biserica primară:
o erezia numită mai târziu de Sf. Epifanie (la mijlocul sec. IV) a
alogilor, adică a acelora ce se pronunţau împotriva Evangheliei
Logosului (Cuvântului), care nu este alta decât Evanghelia de la
Ioan.
o preotului Caius din Roma care, pe la anul 200, într-un tratat
polemic împotriva montaniştilor, se pronunţă împotriva acestei
Evanghelii. Caius este combătut puternic de Sf. Irineu şi de Sf.
Ipolit, probabil şi de aceea nu a avut urmaşi care să-i îmbrăţişeze
contestarea.
Contestari ale Evangheliei după Ioan în modernitate:
o Din neînţelegerea textului lui Eusebiu, se vorbeşte de „prezbiterul”
Ioan ca autor / şcoala ioaneică.
Evanghelia după Ioan. 1. Autorul: b) Mărturia NT
Sf. Apostol Ioan în Noul Testament
Potrivit sinopticilor chemarea sa şi a fratelui său Iacov de

către Iisus spre a-i fi ucenici a avut loc imediat după chemarea
altei perechi de fraţi, Simon şi Andrei (Mt 4, 18-22; Mc 1, 16-20).
Sf. Luca ne spune chiar că chemarea celor patru s-a petrecut
în urma unei pescuiri minunate (Lc 5, 1 şi urm.), într-un
moment în care Iacov şi Ioan „erau împreună cu Simon (Lc 5,
10).
Chemarea a fost ascultată pe loc, cei patru lăsând totul şi
mergând după Iisus (Mt 4, 20. 22; Mc 1, 18. 20; Lc 5, 11).
Evanghelia a IV-a relatează un moment probabil

anterior. Este vorba de întâlnirea dintre Iisus şi
Ioan Botezătorul. Ucenicii acestuia din urmă Îl
urmează pe Hristos. Doar numele lui Andrei este
dat, însă se presupune că celălalt ucenic pomenit
nu ar fi altul decât Ioan, autorul Evangheliei.
(A se vedea In 1, 35 şi urm.)
Alte date din Evanghelii:
 Ioan este fratele lui Iacov – tatăl se numea Zevedeu (Mc 1, 20),
toţi erau pescari din una din cetăţile de pe ţărmul Mării
Galileii, probabil Betsaida.
 „Fiii lui Zevedeu – aşa sunt numiţi adeseori Iacov şi Ioan în
Sf. Evanghelii (de ex., în Mt 20, 20; Mc 10, 35;
 Cei doi fii ai lui Zevedeu, sunt numiţi „Boanerghes, adică fiii
tunetului (Mc 3, 17), datorită temperamentului lor impetuos
(în Lc 9, 54 - ei vor să facă să se coboare foc din cer să mistuie
un sat de samarineni care nu L-au primit pe Iisus să înnopteze
la ei; în Mc 10, 35 şi următoarele, ei îi cer Domnului cinstea de
a sta unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa, întru slava Sa,
arătându-se gata să şi pătimească împreună cu El (Mt 20, 20
precizează că cererea aceasta au adresat-o Domnului prin
mama lor; din v. 24 rezultă însă că cererea era de fapt a lor).
 Mama se numea Salomea era una dintre

femeile care-I slujiseră lui Iisus în Galileea şi
pe ultimul drum spre Ierusalim, care au fost
de faţă la răstignirea Lui (Mt 27, 55-56; Mc 15,
40-41; cf. Lc 23, 49. 55-56), care apoi, în
Duminica Învierii, au venit să ungă trupul lui
Iisus şi, găsind mormântul gol, au primit
vestirea de la înger că Domnul a înviat (Mc l6,
1 şi urm.).
 Familia lui Ioan era, destul de înstărită, cum

rezultă din faptul că Zevedeu avea angajaţi
nişte lucrători care-l ajutau la pescuit (Mc 1,
20). Salomeea va fi fost, desigur, printre
femeile care slujeau Domnului şi ucenicilor Săi
„din avutul lor (Lc 8, 3).
 În listele cu cei doisprezece Apostoli, Ioan apare fie
pe locul al patrulea (Mt 10, 2; Lc 6, 14), fie pe al
treilea (Mc 3, 17), fie pe al doilea (Fapte 1, 13). Din Sf.
Evanghelii rezultă că, alături de Petru şi fratele său
Iacov, Ioan făcea parte din grupul de ucenici mai
intimi ai Domnului, numai ei fiind alături de El în
trei ocazii deosebite: la învierea fiicei lui Iair (Lc 8,
51); la Schimbarea la Faţă (Mt 17, 1; Mc 9, 2; Lc 9, 28);
şi la rugăciunea din Ghetsimani (Mt 26, 37; Mc 14,
33).
Alte date din Noul Testament:
În Faptele Apostolilor, Sf. Ioan apare în trei ocazii alături
de Sf. Petru:
 la vindecarea ologului din naştere , şi urm
 la înfăţişarea lor înaintea Sinedriului (cap. 4), prilej cu
care sunt calificaţi drept „oameni fără carte şi simpli ;
 ca delegaţi ai Apostolilor în Samaria (8, 14);
 Din aceste referinţe din Faptele Apostolilor, ne dăm
seama că Sf. Ioan a avut un rol proeminent în sânul
Bisericii din epoca apostolică. Această poziţie a sa este
confirmată de Galateni 2, 9, unde Iacov, Chefa şi Ioan
sunt prezentaţi ca „stâlpi ai Bisericii.
Sf. Ioan în Evanghelia sa: Ucenicul pe care îl iubea Iisus
 Numele Sf. Ioan nu apare deloc în Evanghelia a patra!!!

 La Cina cea de Taină se reazămă pe pieptul Domnului
„Ucenicul pe care îl iubea Iisus (13, 23);
 Expresia mai apare şi în:
- In 19, 26 – lângă Cruce cu Fecioara Maria;
- In 21, 7 – Arătarea de la Marea Galileii;
- In 21, 20 – După repunere în Apostolie a Sf.
Petru.
Sf. Ioan în Evanghelia sa: Ucenicul pe care îl iubea
Iisus
 Cum putem înţelege expresia: „Ucenicul pe

care îl iubea Iisus prin care se autodescrie Sf.
Ioan?
 Făcea Iisus diferenţe în manifetarea iubirii
Sale între ucenici?
 Poate Domnul să iubească pe cineva mai
mult decât pe altcineva?
Sf. Ioan în Evanghelia sa: Ucenicul pe care îl iubea Iisus
Un răspuns în In 21, 15-17:
„Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui
Iona, Mă iubeşti tu (ἀγαπᾷ ε) mai mult decât aceştia? El I-a

răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc (φ ῶ ε). Zis-a lui: Paşte
mieluşeii Mei.
Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti
(ἀγαπᾷ ε)? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc (φ ῶ ε).
Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.
Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti (φ εῖ
ε)? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis:
Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc (φ ῶ ε). Iisus i-a zis:
Paşte oile Mele .
αγαπαω / φιλεω
Sf. Ioan : bătrâneţea şi adormirea
Din Noul Testament înţelegem că Sf. Ioan a avut un rol

activ în Biserica primară în comunitatea mamă din
Ierusalim.
Mai multe mărturii patristice vorbesc despre activitatea
Sf. Apostol Ioan la Efes.
Din moment ce Epistolele pauline nu-l pomenesc este
clar că el a sosit la Efes după moartea Sf. Apostol Pavel,
sau, şi mai probabil, după căderea Ierusalimului (în
anul 70).
Eusebiu de Cezareea afirmă că în timpul persecuţiei lui

Domiţian -96):
„Apostolul şi evanghelistul Ioan...a fost osândit să
trăiască în insula Patmos şi că după venirea în fruntea
imperiului a lui Nerva (96): „potrivit unei vechi
tradiţii , Ioan s-a întors din exil şi şi-a reluat viaţa la
Efes.
(Istoria bisericească, III, xviii, 1, p. 118).
Tertulian, confirmă tradiţia despre şederea Sf.

Ioan la Efes, citând mărturia Bisericii din Smirna
după care episcopul ei Policarp a fost înscăunat
de către acest Apostol şi menţionează în alt loc
salvarea minunată a Sf. Ioan dintr-un cazan cu
ulei clocotit în care fusese osândit să moară,
probabil tot sub Domiţian.
(TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor, XXXII, p. 161).
Eusebiu de Cezareea, bazându-se pe mărturiile Sf.

Irineu şi a lui Clement Alexandrinul, mai afirmă că Sf.
Ioan a trăit în Asia Mică (Efes) şi a condus Bisericile de
acolo până în vremea împăratului Traian (98-117) . A
adormit deci în Domnul pe la anul 100.
Istorioare:
. Eusebiu despre Sf. Ioan şi un tânăr din Efes
2. Sf. Irineu – Sf. Ioan şi ereticul Cerint la băile
publice.
Despre activitatea şi moartea Apostolului Ioan la

Efes mărturiseşte şi episcopul Policrat al
Efesului, într-o scrisoare adresată episcopului
Victor al Romei, pe la anul 190:
„...în al doilea rând Ioan, cel care se culcase pe
pieptul Mântuitorului, care a fost preot şi a
purtat petalon, care a fost martor şi didascăl, se
odihneşte la Efes.
Fer. Ieronim (Comentariu la Epistola către Galateni, VI,

10) ne spune că Sf. Ioan, foarte bătrân, nu mai putea să
meargă singur şi că era adus în biserică de credincioşi.
Tuturor, el le repeta îndemnul:
„Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii , cuvinte pe care le
găsim, de altfel şi în prima sa Epistolă sobornicească şi
care pot fi socotite testamentul Sfântului Ioan
Teologul.
Peste mormântul Sf. Apostol Ioan de la Efes a fost ridicată

o biserică mai modestă în sec. IV; împăratul Justinian (527-
565) a construit în locul acesteia o biserică măreaţă, în
formă de cruce, cu şase cupole, mormântul Apostolului
aflându-se în faţa sfântului altar, sub cupola centrală.
În cursul Evului Mediu, mormântul Sf. Ioan a devenit
unul dintre cele mai importante locuri sfinte şi de pelerinaj
ale lumii creştine. În vremea noastră rămăşiţele acestei
biserici – câte mai există – au fost puse din nou la locul lor
de specialişti austrieci, vizitatorul putând să-şi facă o
imagine clară asupra minunatei biserici.
Prăznuirea sa se face în fiecare an la data de 26 Septembrie.
Evanghelia după Ioan. 2. Locul şi Data
Din mărturia tradiţiei, locul este Efes.
Data: Autorul cunoaşte Evanghelia după Marcu – nu a putut fi
scrisă înainte de anii 70-80. Evanghelia a IV-a reflectă o situaţie de
prigoană din partea iudeilor (In 9, 22; 16, 2).
Momentul de maximă tensiune este cunoscut şi poate fi identificat
cu timpul în care a fost introdusă în una din principalele rugăciuni
sinagogale, Şemoné Esré Rugăciunea celor 18 cereri sau
binecuvântări , o formulă de blestem împotriva creştinilor , fapt
care echivalează cu oficializarea pedepsei cu excluderea din
sinagogă.
Această formulă a fost creată de Rabbi Simeon cel Mic la cererea
lui Rabbi Gamaliel II, pe la anii 85-90. Putem spune, deci, că scrierea
Evangheliei a patra trebuie situată după această dată.
Tradiţia manuscrisă:
Cert este că Evanghelia era cunoscută la
începutul veacului al II-lea, aşa cum am
văzut în operele Părinţilor Apostolici.
Papirus Rylands 457, notat p52, care cuprinde
parţial textele din In 18, 31-34 (recto) şi 18,
37-38 (verso). Acest papirus a fost descoperit
în Egipt şi datează de la începutul secolului
al II-lea.
Tradiţia manuscrisă:
Dacă ţinem seama că nu e vorba de un autograf

al Apostolului, ci de o copie, şi că a durat un
oarecare timp până ce textul Evangheliei a ajuns
de la Efes în Egipt, putem situa redactarea ei
înainte de sfârşitul sec. I. După Sf. Irineu şi
Clement Alexandrinul, Apostolul a trăit până în
vremea lui Traian (98-117). Putem spune, deci, că
Evanghelia a patra a fost scrisă între anii 90 şi
100.
Evanghelia după Ioan. 3. Scopul şi destinatarii
Care este scopul redactării Evangheliei a patra?
Ipoteze:
1) Completarea sinopticilor;
2) Combaterea unor neînţelegeri;
Mai degrabă:
„Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este
Hristosul şi, crezând, să aveţi viaţă în numele
Lui (In 20, 31).
Evanghelia după Ioan. 3. Scopul şi destinatarii
Cine sunt destinatarii Evangheliei a patra?
 Nu sunt păgâni neîncreştinaţi;

 Nu sunt creştini începători, destinatarii sunt
familiarizaţi cu tradiţia creştină;
 Mai degrabă, destinatarii sunt creştini nu
îndeajuns instruiţi şi întăriţi în învăţătura lui
Hristos.
Evanghelia după Ioan. 4. Limba şi stilul
Stilul Evangheliei este unul extrem de personal,

nemaintâlnit în Noul Testament.
Între caracteristicile de stil ale Evangheliei a

patra trebuie să amintim în primul rând faptul că
Sf. Ioan repetă uneori, în mod deliberat, expresii
şi chiar propoziţii întregi, fie în mod afirmativ (1,
7-8; 13, 34; 19, 10 ş.a.), fie printr-o negaţie întărită
de o afirmaţie (1, 13 ş.a.).
Evanghelistul introduce aceste repetiţii – care
reamintesc paralelismul stilului ebraic – mai ales
atunci când vrea să accentueze în mod deosebit o
idee. Efectul produs este acela al unei impunătoare
majestăţi. În unele cazuri, avem chiar de-a face cu
adevărate structuri imnice (mai ales 1, 1-18 şi cap.
17).
Limba nu este greaca literară. Deşi vocabularul e
limitat, Sf. Ioan foloseşte cuvinte şi expresii
potrivite, astfel încât nu se poate afirma că există o
sărăcie lexicală în Evanghelia a IV-a.
O lectură aprofundată a Evangheliei

conduce la concluzia că autorul ei este un
geniu care fără cel mai mic efort şi fără a
recurge la vreo tehnică literară oarecare,
realizează efecte dramatice de o valoare
artistică fără egal. Frumuseţea vine, însă şi
din sublimitatea temei abordate.
Există multe aramaisme:
Astfel, de pildă, se întâmplă ca acolo unde sinopticii au
„Hristos şi „Petru Sf. Ioan să folosească formele
aramaice „Mesia şi „Chefa . De asemenea, Sf. Ioan
traduce în mod diferit în greceşte unele cuvinte
aramaice folosite de Mântuitorul. Astfel, de pildă,
aramaicul mathla e redat de Ioan prin paroimia
asemănare , iar nu prin parabole pildă, parabolă ca
în primele trei Evanghelii. La fel, bisrá este redat prin
sarx (carne), în timp ce sinopticii îl redau prin soma
(trup).
Dar nu este vorba atât de o influenţă a limbii

aramaice, cât de una a modului de a gândi al
evreilor şi, în general, al orientalilor.
Pe linia acestui mod de a gândi, deosebit de

gândirea abstractă, logică a europenilor, Sf. Ioan
foloseşte reprezentări, imagini, iar nu concepte
abstracte.
- Perfecţiunea lui Dumnezeu - „Dumnezeu este
lumină şi nici un întuneric nu este întru El (1 In 1,
5);
- Biserica: alegorie a viţei şi a mlădiţelor sale (In 15,
1 şi urm.)
In 18, 37-38. Răspunzând unei întrebări a lui Pilat,
Domnul îi zice: „Eu pentru aceasta M-am născut şi
pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie
pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu . Luând cuvântul „adevăr într-un sens
filozofic, Pilat întreabă sceptic: „Ce este adevărul?
Iisus nu-i mai răspunde, deoarece Pilat nu

sesizase deloc ideea pe care El o exprimase. Căci,
spunând că a venit să dea mărturie despre
adevăr, Domnul nu avea nicidecum în vedere o
abstracţie filozofică, ci adevărul descoperit de
Dumnezeu în propria Sa persoană. Adevărul nu
este altul decât Iisus Hristos Însuşi (In 14, 6).
Dacă modul de a gândi occidental ne-a obişnuit cu
raţionamente şi cu demonstraţii ale diferitelor teze,
trebuie să ştim că nu vom găsi aşa ceva la Sf. Ioan. El nu
raţionează, nu argumentează, nu porneşte de la premise
spre a trage concluzii, ci atestă, afirmă, mărturiseşte.
Evanghelia a patra este o mărturie despre Hristos-
Adevărul. Pe acesta Îl contemplă Ioan din perspective
diferite, şi ni-L dezvăluie prin imagini diferite, conştient
că limbajul omenesc este incapabil de a-L exprima în
nemărginita-I bogăţie într-o formulă unică. Hristos este
şi Lumina şi Viaţa şi Adevărul, etc.
Evanghelia după Ioan. 5. Planul
INTRODUCERE
1. Prologul (1, 1-18)
2. Mărturii despre Iisus Hristos , -51)
CARTEA SEMNELOR (cap. 2 - 12)
I. Iisus Hristos este întemeietorul unei noi iconomii religioase, superioare celei
vechi.
1. Relatare: Nunta din Cana (2, 1-12)
. Relatare Curăţirea templului , -25)
. Dialog naşterea de Sus , -21)
Mărturia Sf. Ioan Botezătorul (3, 22-36)
4. Dialog:a) Apa cea vie (4, 1-15)
b Adevărata închinare , -26)
c „Mâncarea mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis , 27-38)
Mărturia femeii samaritence (4, 39-42);
II. Cuvântul Care dă viaţa
1. Relatare: Vindecarea fiului unui slujitor regesc (4, 43-54)
2. Relatare vindecarea slăbănogului de la Vitezda , -18)
3. Cuvântare Cuvântul Care dă viaţa , -30)
Mărturia Tatălui despre Fiul (5, 31-47)
III. Pâinea vieţii
1. Relatare Înmulţirea pâinilor , -21)
2. Cuvântare: a Pâinea care se coboară din cer , -34)
b Pâinea vieţii , -50)
c Pâinea euharistică , -59)
3. Ucenicii necredincioşi Îl părăsesc pe Iisus. Cei Doisprezece , -71);
IV. Iisus Lumina şi Viaţa lumii
1. Relatare Iisus la Ierusalim la sărbătoarea corturilor , -
13);
2. Discuţii cu iudeii necredincioşi. Lumina se arată, dar este
respinsă , - 8, 59)
V. Judecata săvârşită de Lumină
1. Relatare:
a Vindecarea orbului din naştere , -34)
b Judecătorii sunt judecaţi , -41)
. Cuvântare Păstorul Cel bun , -21)
Epilog: Iisus, Fiul lui Dumnezeu (10, 22-42);
VI. Biruinţa vieţii asupra morţii
. Relatare şi cuvântare Învierea lui Lazăr (11, 1-44)
. Sinedriul hotărăşte uciderea lui Iisus (11, 45-57)
VII. Viaţa dobândită prin moarte
1. Relatare:
a) Ungerea din Betania (12, 1-11)
b Intrarea triumfală în Ierusalim , -15)
Reflexiuni ale evanghelistului (12, 16-19)
. Cuvântare Slava dobândită prin moarte (12, 20-36)
Epilog la Cartea Semnelor:
a) Comentariu al evanghelistului (12, 37-43)
b) Rezumat al ideilor principale (12, 44-50)
MANIFESTAREA SUPREMĂ A LUI HRISTOS (cap. 13-20)
I. Marea cuvântare de despărţire
. Spălarea picioarelor. Descoperirea vânzătorului , -30)
. Dialog despre plecarea şi revenirea lui Hristos , -
14, 31)
. Cuvântare despre Hristos şi despre Biserica Sa cap. -
16)
. Rugăciunea arhierească cap.
II. Patimile şi moartea Domnului cap. 18 - 19)
III. Iisus Hristos Cel înviat (cap. 20)
Apendice Arătarea de la Marea Tiberiadei cap.
Evanghelia după Ioan. 7. Trăsături caracteristice ale Evangheliei a IV-a;
1. Simbolismul
„Teologul Evanghelia după Ioan nu e o simplă biografie a
vieţii lui Iisus – imaginea iconografică „Vulturul .
Simboluri:
- „apa sau „apa cea vie înseamnă harul Duhului Sfânt;
- „pâinea cea vie sau „pâinea vieţii sunt expresii pentru
Sf. Euharistie;
- viţa de vie este o imagine pentru comuniunea de viaţă
dintre Hristos şi credincioşii Săi;
- „Păstorul Cel Bun , în contrast cu răii păstori ai lui
Israel; etc.
1. Simbolismul
b Semnificaţia simbolică a unor acţiuni
Semeion - semn Acest cuvânt nu implică în mod necesar o
minune. Este adevărat că în patru locuri „semnul este de
fapt o minune (2, 11; 4, 54; 6, 14; 12, 18). Dar şi alte lucrări
ale Domnului sunt semne, fără a fi în acelaşi timp şi
minuni. Aşa sunt, de pildă, curăţirea templului (2, 13-25)
sau spălarea picioarelor ucenicilor (13, 1-20). Şi, în general,
Sf. Ioan ne lasă să înţelegem că vom găsi un înţeles mai
adânc în toate faptele Mântuitorului, nu numai în cele pe
care le prezintă el în mod expres ca „semne .
1. Simbolismul
b Semnificaţia simbolică a unor acţiuni
Sf. Ioan, alege cu predilecţie, din mulţimea
faptelor Domnului, pe acelea a căror valoare
simbolică se impune oarecum de la sine.
Astfel, de pildă, vindecând pe orbul din naştere
(In 9, 1-12), Iisus se manifestă ca Lumina lumii;
prin învierea lui Lazăr (In 11, 1-45), Iisus arată că
El este Învierea şi Viaţa etc.
2. Expresii cu sensuri suprapuse, jocuri de cuvinte
 In 2, 19-21, când Iisus vorbeşte despre dărâmarea şi
rezidirea templului, iudeii cred că e vorba de templul
construit de Irod „În patruzeci şi şase de ani s-a zidit
templul acesta! ; Domnul vorbea însă de templul trupului
Său.
 În In 3, 3. 7 este folosit adverbul grecesc ἂ ω ε care poate
însemna atât „din nou cât şi „de sus . Nicodim îl înţelege în
primul sens şi crede că este vorba despre o „naştere din nou
în sens fizic. Domnul foloseşte însă cuvântul în al doilea sens,
de „naştere de Sus , adică „din Duh v. 6) sau „de la
Dumnezeu (In 1, 13).
2. Expresii cu sensuri suprapuse, jocuri de cuvinte
 În In 3, 14, Iisus zice că Fiul Omului trebuie „să se
înalţe . Aceeaşi expresie revine în 8, 28 şi 12, 32-33; -
este vorba de înălţarea pe Cruce;
 Mai amintim de jocul de cuvinte pe care-l face Iisus
în In 3, 8 cu înţelesul termenului π εῦ α, care
înseamnă deopotrivă „vânt şi „duh . Literal,
propoziţia trebuie tradusă: „Vântul suflă unde vrea .
Ţinând însă seama de cele spuse aici, nu e cu totul
greşită nici traducerea prin: „Duhul suflă unde vrea .
„Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite, grăbeşte de

izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns, că te primeşte,
când cazi către Dânsul, Cel ce te-a primit când te-ai
rezemat pe pieptul Lui. Pe Acesta roagă-L, de
Dumnezeu cuvântătorule, ca norul vrăjmaşilor cel pus
asupra noastră să-l risipească, cerându-ne nouă pace şi
mare milă.
Troparul Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan, gl.
FAPTELE APOSTOLILOR

FAPTELE APOSTOLILOR
Planul prezentării:
1. Opera lucanică – generalităţi;
2. Despre autor şi destinatari;
3. Scopul cărţii;
4. Genul literar şi arta narativă;
5. Valoarea teologică şi istorică a cărţii;
6. Planul cărţii Faptele Apostolilor;
7. Capitolele 1-2: - Cele 40 zile; - Înălţarea Domnului; - Alegerea lui Matia; -
Pogorârea Duhului Sfânt;
8. Sumarele din Fapte (cap. 2, v. 42-47; cap. 4, 32-35; cap. 5,
12-16);
FAPTELE APOSTOLILOR
Planul prezentării:
9. Alegerea celor 7 diaconi, Sf. Arhidiacon Ştefan (cap. 6-7);

10. Prigoana Bisericii – Saul din Tars (cap. 8);
11. Convertirea lui Saul (cap. 9);
12. Convertirea păgânilor (cap. 10-11);
13. Pavel şi Barnaba – prima călătorie misionară (cap. 13-14);
14. Sinodul Apostolic de la Iersualim – primul Sinod al Bisericii
(cap. 15);
15. Călătoria a II-a misionară (cap. 16-18);
16. Călătoria a III-a misionară (cap.18 - 21);
FAPTELE APOSTOLILOR. 1. Opera lucanică - generalităţi
1. Cartea Fapte este extrem de importantă – prima istorie a Bisericii, dar o istorie
inspirată !!!
2. Titlul Π ά ει ἀ όλω ( Faptele Apostolilor) este o generalizare – cartea nu
cuprinte toate faptele tuturor apostolilor; Apare încă din sec. al II-lea
(Canonul Muratori, tradiţia manuscrisă, etc.)
3. Faptele Apostolilor – carte paradigmatică – din mulţimea de evenimente,
autorul (Sf. Luca), face o selecţie – prezintă evenimentele care au valoare
paradigmatică pt. comunitatea creştină. Sumarele – sinteze despre
elementele esenţiale ale vieţii creştine. Cuvântările numeroase: aproape 30 –
8 atribuite Sf. Petru, 10 – sf. Pavel – toate cuvântările ocupă o treime din textul
cărţii Faptele Apostolilor; Cuvântările sunt de 3 tipuri: kerygmatice sau
misionare; apologetice şi bisericeşti;
4. Opera lucanică (Evanghelia a III-a + Faptele Apostolilor) – plan unitar – o
singură operă unitară în două volume.
FAPTELE APOSTOLILOR. 2. Despre autor şi destinatari
Autorul cărţii Fapte este de origine păgână şi de cultură greacă, destinatarii

sunt membrii unei comunităţi creştine formate în majoritate din păgâni convertiţi.
Tradiţia bisericească menţionează la unison ca autor pe Sf. Luca „doctorul cel
iubit” care se afla împreună cu Sf. Pavel, atunci când redactează unele epistole
din captivitate (Col 4, 14; Filimon, v. 24; 2 Timotei 4, 11).
Din text înţelegem următoarele:
- Este o persoană cultă, care cunoaşte tradiţiile literare ale Vechiului Testament
dar şi tehnicile literare elenistice;
- Cunoaşte foarte bine comunitatea creştină din Antiohia (11, 19-30; 13, 1-3; 14,
21-28; 15, 1-5.30-35; 18, 22);
- Apar aşa numitele „locuri cu noi” – ca un fel de jurnal al autorului, aşadar a
fost însoţitorul Sf. Pavel în cea de a doua călătorie – Macedonia şi Filipi – (16,
10-17), apoi apare la finalul călătoriei a III-a misionare din Macedonia prin Troa
până la Ierusalim (20, 5 – 21, 1). De asemenea, este prezent în compania Sf.
Pavel în călătoria spre Ierusalim (27, 1-28, 16).
- Canonul Muratori, Prologul Antimarcionit (sec. II); Sf. Irineu, Tertulian, Origen
(sec. III); Eusebiu de Cezareea, Sf. Ieronim (sec. IV).
FAPTELE APOSTOLILOR. 3. Scopul
Diferite ipoteze:
a) Scopul reconcilierii. (F. C. Baur – sec. XIX): iudeo-creştinismul (sf. Petru) şi

păgâno-creştinismul (Sf. Pavel);
b) Scop apologetic. Într-o direcţie dublă: 1. de a convinge Roma ca să
recunoască creştinismul; 2. Sf. Luca face apologia Romei în faţa creştinilor –
să fie buni cetăţeni;
c) Scopul de a răspunde întârzierii parusiei (H. Conzelmann) – astăzi
abandonată!
d) Alte teorii:
- reacţia faţă de pregnosticism;
- apărarea Sf. Pavel faţă de iudei sau iudeo-creştini;
- integrarea iudaizanţilor în Biserică (Sanders);
- de convingere a păgânilor pt. a nu-i mai persecuta pe creştini, etc.
FAPTELE APOSTOLILOR. 3. Scopul
Cu siguranţă:
1. Scop pastoral – Lc. 1, 4 – de a-i întări pe

credincioşi în credinţă;
2. Scop misionar Fapte 1, 8 – prezintă marile etape
ale răspândirii credinţei creştine şi lărgirea
cercului de la iudei spre păgâni. De la Ierusalim
la Roma şi până „la marginea pământului”.
FAPTELE APOSTOLILOR. 4. Genul literar şi arta narativă
Cartea Fapte aparţine genului literar-istoric,

şi în special genului biografic. Caracteristicile
sale au determinat pe specialişti să
numească genul literar al acestei cărţi ca
fiind istorico-kerygmatic.
Este vorba de o monografie istorică.

FAPTELE APOSTOLILOR. 5. Valoarea teologică şi istorică a cărţii
Istoria exegezei consemnează două tendinţe în
aprecierea valorii istorice şi teologice a cărţii:
- exegeţii germani – subliniază valoarea teologică;
- exegeţii anglo-saxoni – pun accentul pe fidelitatea
istorică a cărţii;
Sf. Luca foloseşte istoria în funcţie de meajul teologic pe
care vrea să-l transmită. Cartea Fapte este o operă
teologică dau cu o reală valoare istorică. Istoria se
desfăşoară, însă, sub călăuzirea Duhului Sfânt, de aceea
este o istorie a mântuirii.
Sf. Luca nu e un simplu arhivist sau compilator, ci un
adevărat istoric care reconstituie şi interpretează faptele
trecutului pt. a le aplica situaţiei prezente. Sf. Luca este un
veritabil istoric, dar după canoanele istoriografiei antice !
FAPTELE APOSTOLILOR. 6. Planul cărţii Faptele Apostolilor
1, 1-26 - Introducere: pregătirea urmaşilor lui Iisus prin Duhul
1. Iisus dă dispoziţii ucenicilor Săi şi se Înalţă la cer (1, 1-11);
2. În aşteptarea Duhului; înlocuirea lui Iuda (1, 12-26);
2, 1-8,1a - Misiunea în Ierusalim
1. Scena Cincizecimii; cuvântarea lui Petru (2, 1-36);
2. Primirea mesajului; viaţa comunitară la Ierusalim (2, 37-45);
3. Activitatea, propovăduirea şi procesele Apostolilor (3, 1-5, 42);
4. Eleniştii; toleranţa; procesul şi martirajul Sf. Ştefan (6,1-8,1a)
8, 1b-12, 25 – Misiunile în Samaria şi Iudeea
1. Împrăştierea din Ierusalim; Filip şi Petru în Samaria (8, 1b-25);
2. Filip şi eunucul etiopian în drumul spre Gaza (8, 26-40);
3. Saul pe drumul Damascului; reîntoarcerea la Ierusalim şi Tars (9,
1-30);
4. Petru la Lida, Iope, Cezareea şi din nou la Ieruslalim (9, 31- 11,
18);
5. Antiohia; Ierusalim, prigoana lui Irod; plecarea lui Petru (11, 19-
12, 25).
13, 1-15, 35 - Misiunile lui Barnaba şi Saul spre convertirea neamurilor,

aprobarea de la Ierusalim
1. Biserica din Antiohia trimite pe Barnaba şi Saul; misiunea în Cipru

şi în sud-estul Asiei Mici (13, 1-14, 28);
2. Sinodul de la Ierusalim şi aprobarea; reîntoarcerea la Antiohia
(15, 1- 35);
15, 36-28, 31 - Misiunea Sf. Pavel până la marginile pământului

1. De la Antiohia până în Grecia prin Asia Mică şi înapoi (15, 36-18, 22);
2. De la Antiohia la Efes şi în Grecia şi reîntoarcerea la Cezareea (18, 23-
21, 14);
3. Arestarea la Ierusalim; întemniţarea şi procesul la Cezareea (21, 15-26,
32);
4. Călătoria la Roma ca întemniţat (27, 1 – 28, 14a);
5. Sf. Pavel la Roma (28, 14b - 31).
Textul ne-a parvenit în două variante sau în două forme diferite:

a) tipul (textul) alexandrin (sau neutru), reprezentat de o serie
de manuscrise importante şi de P 45;
b) tipul (textul) occidental; Manuscrisul D (a lui Bezé)
Cantabrigiensis - în vechea latină, în versiunea siriacă şi citat în
scrierile părinţilor latini.
Unii au spus că cele două variante s-ar datora Sfântului Luca,
textul occidental fiind o primă redactare, iar cel alexandrin fiind o
copie fidelă a textului occidental. Ipoteza aceasta însă, nu s-a
demonstrat în mod convingător. Diferenţele sunt variate. Textul
occidental spune mai pe larg anumite lucruri.
Iată care sunt diferenţele dintre cele două texte:

În Fapte 8, 37 există un adaos ce nu se găseşte în textul alexandrin
(provine din textul β);
În Fapte 12, 10 textul β adaugă faptul că Petru însoţit de înger a coborât
şapte trepte;
În Fapte 19 se spune că Sfântul Pavel, părăsind sinagoga din Efes învăţa în
şcoala lui Tiranus, textul β adaugă faptul că învăţa în şcoala lui Tiranus de
la ceasul V la ceasul X;
În Fapte 20,4 apare Gaius din Derbe, în textul β apare Gaius din Doberes;
În Fapte 20,15 "...după ce am poposit la Troghilion", textul β adaugă după
Samos acest text;
În Fapte 28,16 apare adaosul: "...Roma [sutaşul a predat pe cei legaţi
comandantului taberei], iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte cu
soldatul care-l păzea".
EPISTOLELE PAULINE
PR. LECT. DR.MARIAN VILD

FA C U LTAT E A D E T E O L O G I E „ J U S T I N I A N PAT R I A R H U L ”
U N I V E R S I TAT E A B U C U R E Ş T I
PLANUL PREZENT RII
 1. Elemente ale biografiei pauline;

 2. Introducere în Epistolele pauline;
 3. C l toriile misionare;
 4. Epistolele c tre Tesaloniceni;
 5. Epistola I c tre Corinteni;
 6. „Îndreptarea prin credin ” în Epistolele c tre Romani şi Galateni;
 7. Epistolele pastorale.
1. ELEMENTE ALE BIOGRAFIEI PAULINE
1.1. REPERE BIOGRAFICE
 Naşterea Sf. Pavel – undeva între anii 5 şi 15 d. H. în Tarsul Ciliciei

(cf. Fapte 21, 39);
 Familia venit înainte de naşterea sa din Giscala Galileii (Fer.
Ieronim);
 Din semin ia lui Veniamin, apar inând tagmei fariseilor (cf. Filip 3, 5);
 Cet ean roman prin naştere (Fapte 22, 25. 28);
 Educa ie evreiasc , urmat de şcoala rabinic a lui Gamaliel la
Ierusalim (Fapte 22, 3);
 O forma ie intelectual elenistic (lb. greac – citeaz din poe ii şi
scriitorii greci);
 Fapte cap. 8 – Saul în fruntea priogoanei iudaismului împotriva
creştinismului;
 Convertirea pe drumul Damascului (Fapte 9, 22, 26) aprox. anul 34;

 Prima c l torie misionar (Fapte 13, 4 – 14, 26) – perioada 45 – 48
d.H.;
 Particip la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (Fapte 15 şi Gal 2)
undeva între 48 – 50 d.H.;
 C l toria a doua misionar (Fapte 15,36 – 18,22) – între 50–53 d.H.;
 C l toria a treia misionar (Fapte 18,23 – 21,16) aprox. 53–57 d.H.;
 Arestarea şi captivitatea de la Cezareea Palestinei (Fapte 21, 17 -
26) aprox. 57 - 59 d.H.;
 C l toreşte spre Roma şi naufragiaz în Malta (Fapte 27-28) – 59-60
d.H.;
 Prima captivitate roman – anii 60-63 d.H.;
 A doua captivitate roman - anii 64-66;
 Moartea martiric a Sf. Pavel – anul 67 la Roma – persecu ia lui
Nero.
1.2. DESCRIEREA FIZIC A SF. PAVEL
Apocrifa Faptele lui
Pavel şi ale Teclei –
sec. II.
«era un om m run el, chel,
cu picioare strâmbe, cu
Primul care citeaz din sprâncenele îmbinate, cu
aceast apocrif este nasul uşor coroiat, un om
plin de har, uneori îns
apologetul Tertulian în avea înf işare de om,
jurul anului 200 în alteori înf işarea unui
tratatul s u despre Sf. înger»
Botez.
2. INTRODUCERE ÎN EPISTOLELE PAULINE;
2.1. NUM RUL EPISTOLELOR PAULINE
Corpus – ul paulin – 14 Epistole

Mai multe?
 1 Corinteni 5, 9: „V-am scris în epistol s nu v amesteca i cu
desfrâna ii”;
 "Epistola scris cu multe lacrimi" (2 Cor 2, 3-4. 9);
 Sfântului Policarp al Smirnei: "C nici eu, nici altul asemenea mie, nu
poate s calce pe urmele în elepciunii fericitului şi sl vitului Pavel, care,
fiind la voi, a înv at, precis şi sigur, pe oamenii de atunci fa c tre fa
cuvântul adev rului; care, dup ce a plecat de la voi v-a scris epistole,
pe care dac le citi i cu aten ie ve i putea s v zidi i în credin a dat
vou " (Policarp, Episcopul Smirnei către Filipeni capitolul III, 2);
 Epistola din Laodiceea amintit în Coloseni 4, 16.
2.1. NUM RUL EPISTOLELOR PAULINE
Mai puţine?
Eusebiu de Cezareea în Cartea a III-a, 3, 5 spune: "Cât
despre Pavel, cele paisprezece epistole sunt sigure şi
provin de bun seam de la el. Dac , cu toate acestea, unii
resping Epistola către Evrei spunând c nu-i recunoscut
de Biserica Romei ca fiind paulin , ar fi nedrept s nu
spunem".
Concluzie:
"Sfântul Pavel a gândit mai mult decât a vorbit, a vorbit mai
mult decât a scris şi nu tot ceea ce a scris ni s-a p strat".
2.2. ÎMP R IREA EPISTOLELOR PAULINE
a) Epistolele mari: Romani, 1 şi 2

Corinteni, Galateni;
b) Epistolele captivităţii: Efeseni, Filipeni,
Coloseni, Filimon;
c) Epistolele pastorale: 1 şi 2 Timotei, Tit;
În aceast împ r ire, 1 şi 2 Tesaloniceni şi
Evrei r mân neîncadrate.
Dup cuprinsul doctrinar:

a) Epistole soteriologice: Romani şi Galateni;
b) Epistole hristologice: Filipeni, Coloseni şi Evrei;
c) Epistole ecclesiologice: Efeseni;
d) Epistole eshatologice: 1 şi 2 Tesaloniceni + 1 Corinteni
15;
e) Epistole disciplinare: 1 Corinteni;
f) Epistole apologetice: 2 Corinteni;
g) Epistole pastorale: 1 şi 2 Timotei, Tit şi Filimon;
Împ r irea cronologică a epistolelor:
 a) Epistole scrise în a doua c l torie misionar : 1 şi 2
Tesaloniceni;
 b) Epistole scrise în a treia c l torie misionar : Galateni, 1 şi 2
Corinteni, Romani şi poate Filipeni;
 c) Epistole scrise în prima captivitate roman : Efeseni, Coloseni,
Filimon şi poate Filipeni;
 d) Epistole scrise imediat dup prima captivitate roman : Evrei;
 e) Epistole scrise dup prima captivitate roman : 1 Timotei şi Tit;
 f) Epistole scrise în a doua captivitate roman : 2 Timotei.
2.3. FORMA EPISTOLELOR
Din cele 27 de c r i ale NT, 21 sunt

desemnate ca: epistolai, în timp ce în
VT nu avem nici o carte desemnat cu
acest nume, (deşi avem multe scrisori
şi în VT, ex.: Ier 29, 1-23).
Epistole sau scrisori ?
Scrisoarea e o coresponden cu caracter privat, adresându-se

unei persoane anume şi privind o situa ie special , bine
determinat , ea este non literar , fiind un mijloc de comunicare
între persoane aflate la distan .
 Epistola este mai solemn , este un "act public" destinat
publicit ii, neavând caracter particular sau privat. Ea are o
form literar-artistic , ca un dialog, ora ie sau dram . Genul
epistolar a fost dezvoltat în şcolile greceşti ale sec. al IV-lea î.
d. H. Epistola e asem n toare unui tratat, unui dialog sau unui
eseu dedicat unor teme. G sim Epistole antice la Seneca,
Epicur şi al ii (vezi şi II Macab. 1, 1-9).
 Deissmann face distinc ie între „scrisori” şi „Epistole”, în antichitate, îns
ajunge la concluzia c cele pauline sunt „scrisori”. Deşi unele au un
caracter privat (vezi Ep. pastorale sau ep. c tre Filimon), datorit faptului
c Apostolul nu scrie în nume propriu ci ca m dular al Trupului lui Hristos –
Biserica, ca Apostol şi P rinte, ele pot fi mai corect numite „Epistole”.
 Schimbul de scrisori pe care Sfântul Pavel îl propune creştinilor din Colose
şi Laodiceea ("Şi dup ce scrisoarea aceasta se va citi la voi, face i în aşa
fel ca ea s fie citit şi în Biserica Laodiceenilor; iar pe cea din Laodiceea
s o citi i şi voi" - Col 4, 16), dovedeşte c apostolul însuşi atribuia rolul de
epistol circular coresponden ei sale cu credincioşii. Aşadar, scrierile
Sfântului Pavel pot fi numite "Epistole" dar şi "Scrisori". Metaforic, unii
P rin i ai Bisericii au vorbit despre Sf. Scriptur ca despre o „scrisoare de
dragoste a lui Dumnezeu c tre om”.
Epistolele antice erau elaborate dup un tipic bine stabilit, pe

scurt ea putea fi şi aşa: adresare A c tre B χαίρειv= salutare!
Erau scurte şi la obiect, iar la sfârşit se punea salutarea final
"Fi i s n toşi!" Identific m pe larg mai multe puncte:
 Prescriptio: o propozi ie eliptic în care sunt indicate numele
expeditorului (la N), al destinatarului (la D), cu o scurt salutare.
 Mul umirile erau o practic destul de r spândit (începea de multe ori cu
eucharisto, sau cu charin echo – „sunt recunosc tor”).
 Mesajul, sau corpul scrisorii
 Salutul final. Uneori erroso (pl. errosthe -adio) – „fi i s n toşi”. El lua
locul semn turii de azi. În scrisorile oficiale se punea la sf. şi data.
Apostolul nu a folosit îns în mod strict aceast uzan

din epistolografia greac ci s-a inspirat şi din
epistolografia religioas iudaic . Aceasta din urm
depindea de modele din orient: asiriene, babiloniene,
canaanee, dar care nu difer mult de cele din lumea
greco-roman . Astfel, salutul de la început este shalom,
iar la mul umirea ini ial se pune o binecuvântare: "Har
vou şi pace de la Dumnezeu Tat l şi de la Domnul nostru
Iisus Hristos" (1 Corinteni 1, 3), iar la sfârşit din nou pune
o binecuvântare: "Harul Domnului Iisus Hristos s fie cu
voi !" (1 Corinteni 16, 23).
Sfântul Apostol Pavel îşi sec ioneaz scrierile şi le

sistematizeaz în dou sau trei p r i (o parte doctrinar-
dogmatic şi una parenetic , cuprinzând sfaturi şi
îndemnuri). Înaintea acestor p r i, de obicei, Sfântul Pavel
include şi o sec iune apologetic în care îşi ap r
apostolatul. La sfârşit, epistolele con in un "epilog-
autograf" scris de îns şi mâna apostolului.
2.4. REDACTAREA EPISTOLELOR
 Cine a scris efectiv Epistolele?

Antichitatea avea în uz patru feluri de a scrie o Epistol :
a scrie cu propria mân ;
a dicta cuvânt cu cuvânt (uneori silab cu silab ) – se foloseau
tahigrafi şi caligrafi;
a dicta sensul, l sând libertatea secretarului de a da forma final ;
a îns rcina pe un prieten sau pe un secretar de a scrie scrisoarea,
f r a indica con inutul.
Cele mai uzitate erau tipurile 1 şi 3. Foarte mul i se plângeau mai
ales de tipul 2, care devenea foarte plictisitor, mai ales când
secretarul nu era iste .
2.4. REDACTAREA EPISTOLELOR
 Cum a scris Sf. Pavel ?

 2 Tes, I Cor, Col – afl m salutul scris de mâna apostolului, adic un
autograf, de aici deducem c cealalt parte (adic toat Epistola) este scris
de altcineva.
 Despre un fel de secretar afl m în Epistola c tre Romani unde vedem c
Tertius este tahigraful Sfântului Pavel, şi c el scrie epistola (cf. Romani 16,
22).
 Gal 6, 11 – un alt autograf, unde compar Sf. Pavel scrierea sa cu cea a
scribilor pricepu i, ce scriseser partea principal . Unii (de ex. Eschilman)
au crezut c Romani şi I Corinteni, au fost dict ri de tipul 3, datorit lungimii
lor, cel pu in pentru unele p r i. O dictare de tipul 3 ar putea s explice
diferen e de stil şi vocabular a unor Epistole (Pastorale, 2 Tesaloniceni,
Efeseni).
 Din Filimon v. 19: „Eu, Pavel am scris cu mâna mea” – deducem c aceast
Epistol a fost scris chiar de mâna Sf. Pavel.
2.5. TRANSMITEREA EPISTOLELOR
 Persoanele particulare îşi transmiteau scrisorile

prin curieri (colaboratori ai Sfântului Pavel). De
pild ,
Epistola c tre Romani a fost dus la destina ie de
diaconi a Febe (cf. Romani 16, 1-2),
Epistola a II-a c tre Corinteni de Tit (cf. 2 Corinteni 8, 16-
18),
Epistola c tre Filipeni de Epafrodit (cf. Filipeni 2, 25-30),
Epistola c tre Coloseni de Tihic (cf. Coloseni 4, 7);
Epistola c tre Efeseni de acelaşi Tihic (cf. Efeseni 6, 21).
3. C L TORIILE MISIONARE;
3.1 PRIMA C L TORIE MISIONAR
3.2. A DOUA C L TORIE MISIONAR
3.3. A TREIA C L TORIE MISIONAR
Epistolele
Soborniceşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”,
Epistolele soborniceşti – planul
prezentării
• Epistolele soborniceşti – prezentare generală;
• Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov (autor, destinatari,
autenticitate, plan, caracteristici, conţinut pe scurt);
• Cele două Epistolele soborniceşti ale Sf. Apostol Petru (autor,
destinatari, autenticitate, plan, caracteristici, conţinut pe scurt);
• Cele trei Epistolele soborniceşti ale Sf. Apostol Ioan (autor,
destinatari, autenticitate, plan, caracteristici, conţinut pe scurt);
• Epistola sobornicească a Sf. Apostol Iuda (autor, destinatari,
autenticitate, plan, caracteristici, conţinut pe scurt).
Epistolele soborniceşti – prezentare generală
• Epistolele soborniceşti sau catolice, (cf. expresiei greceşti, epistolai
katholikai) au un statut aparte în Noul Testament;
• Este vorba de un grup de 7 Epistole scrise de mai mulţi apostoli şi adresate
unui grup mai larg de credincioşi (de aici numele de soborniceşti – echivalent
slav al termenului grecesc kath’ olon= universal), expresia epistolai
katholikai este în uz începând cu veacul al II-lea în Răsărit (Fragmentul
Muratori, Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei) şi cu veacul
al IV-lea în Apus (Fer. Ieronim).
• De dimensiuni reduse – cea mai lungă este Iacov (5 capitole = 108 versete =
1739 cuvinte) au un conţinut eminamente practic, fiind îndemnuri la o viaţă
sfântă, şi la perseverenţă în credinţă în faţa persecuţiilor.
• Cele Epistole soborniceşti sunt:
- Epistola sobornicească a Sf. Apostol Iacov (5 capitole);

- Prima Epistolă sobornicească a Sf. Ap. Petru (5 capitole);
- A doua Epistolă sobornicească a Sf. Ap. Petru (3 capitole);
- Prima Epistolă sobornicească a Sf. Ap. Ioan (5 capitole);
- A doua Epistolă sobornicească a Sf. Ap. Ioan (13 versete);
- A treia Epistolă sobornicească a Sf. Ap. Ioan (15 versete);
- Epistola sobornicească a Sf. Apostol Iuda (25 versete).
• Epistolele soborniceşti sunt datate puţin mai târziu,
undeva imediat după cele pauline, în a doua jumătate a
veacului I d. H., fiind motivate de anumite situaţii
specifice;
• Deşi din punct de vedere al genului literar ele aparţin
genului epistolar, cu toate acestea, stilul este mai degrabă
unul mixt, combinând genul literar cu elemente care ţin de
genul sapienţial (multe sfaturi şi învăţături pe diferite
teme) sau omiletic (discursul seamănă uneori foarte mult
cu o predică vie, consemnată ca atare de un scrib tahigraf).
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov - Autorul
Autorul se prezintă pe sine ca „Iacov, robul lui Dumnezeu” , fără alte indicii
cine este acest Iacov?
În Noul Testament avem patru personaje cu numele de „Iacov”:
1. Iacov al lui Zevedeu, fratele lui Ioan – unul din cei 12 Apostoli (Mat 4, 21) – face
parte din cercul mai intim, este prezent la învierea fiicei lui Iair (Mc 5, 37), la
schimbarea la faţă (Mc 9, 2) şi la rugăciunea din Grădina Gheţimani (Mc 14, 33).
Acest Iacov împreună cu fratele său Ioan sunt numiţi de Mântuitorul
„Boanerghes”, adică „fiii tunetului” (Mc 3, 17; Lc 9, 54). Potrivit textului din Fapte
12, 2, Iacov al lui Zevedeu este „ucis cu sabia” de către Irod Agripa I (aprox. anul
44 d. H.).
2. Iacov al lui Alfeu, este altul din grupul celor 12 Apostoli (Mt 10, 3; Fapte 1, 13).
Numit şi „Iacov cel mic” (Mc 15, 40).
3. Iacov tatăl apostolului Iuda (nu Iscarioteanul) – pomenit doar de Sf. Luca (Luca
6, 16; Fapte 1, 13). Pentru acest apostol, ceilalţi evanghelişti folosesc numele
„Tadeu”.
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov - Autorul
4. Iacov – fratele Domnului, este din grupul de rudenii ai Domnului care apar
în Evanghelii ceilalţi numiţi „fraţi” sunt: Iosi, Simon şi Iuda – cf. Mat 13, 55).
Aceşţi „fraţi”, ajung la o divergenţă cu Hristos în timpul activităţii Lui şi se
despart de El (Mc 3, 21 şi Ioan 7, 5), dar îi găsim împreună cu cei 12 Apostoli şi
cu femeile mironosiţe după Înviere (Fapte 1, 14). Se pare că Hristos se arată lui
Iacov după Înviere, după mărturia paulină (I Cor 15, 7). Mai târziu devine
primul episcop al Bisericii-mame de la Ierusalim (Gal 1, 19; 2, 9, Fapte 12, 17) şi
prezidează primul Sinod al Bisericii (Fapte 15; Gal. 2). El este ucis cu pietre la
instigarea marelui preot Ananus, în perioada de tranziţie care a urmat după
moarteaprocuratorului Porcius Festus, aşadar undeva prin anul 61 d. H. (a se
vedea şi Iosif Flaviu, Antichităţi Iudaice, 20, 9). Hegesip, ne spune că Iacov erea
numit „Oblias” (cel drept), datorită pietăţii sale şi că avea genunchii precum ai
cămilei din pricina deselor îngenuncheri. Pomenirea lui în Biserica Ortodoxă
este la data de 23 octombrie.
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov – destinatarii
Destinatarii Epistolei sunt „cele douăsprezece seminţii din împrăştiere” (1,1). Expresia
se referă, probabil, la comunităţile iudeo-creştine din afara Ţării Sfinte. Desigur, aceste
comunităţi care au primit iniţial Epistola, erau cele cu o componentă iudaică
semnificativă. Este cunoscut gfaptul că începând cu sec. al VIII-lea î.d.H. evreii au
emigrat masiv din ţară, astfel încât, istoricul Strabo în veacul I d. H. spunea că e greu de
găsit în lume un loc în care să nu se afle iudei. Iosif Flaviu afirmă şi el că nu există cetate
sau trib, nici la greci şi nici la barbari unde iudeii şi obiceiurile lor să nu fi prins
rădăcini. Acestor iudei convertiţi, acum membrii ai diferitelor comunităţi din afara Ţării
Sfinte li se adresează Epistola, redactată în Ierusalim undeva între anii 60-62 al erei
creştine.
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov – autenticitate
Există o serie de apropieri cu Epistola 1 Petru, de aceea mulţi savanţi consideră că
autorul celei din urmă a cunoscut Epistola lsobornicească a Sf. Iacov. Epistola este
cunoscută încă de Părinţii Apostolici. Vechile traduceri în latină (Itala), siriacă Peşitto
şi cele în copă, conţin această Epistolă. De asemenea, este cunoscută de Tertulian, Sf.
Irineu de Lyon, fer. Ieronim, ş.a. Origen, citează din ea numind-o pt. prima dată:
„Epistola Sf. Iacov”. Primele îndoieli consemate le avem la Eusebiu de Cezarea, în sec.
al IV-lea, care pune acestă Epistolă în categoria celor contestate (antilegomena). În acelaşi
timp, Părinţi precum: Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Atanasie cel Mare, Didim cel Orb,
Sf. Grigorie de Nazianz, Amfilohie de iconiu, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Epifanie al
Salaminei sunt favorabili autenticităţii ei.
Odată cu Reforma, autenticitatea ei este net contestată, Luther considerând-o „epistolă

de paie”, deoarece această Epistolă contrazice doctrina doctrina sa soteriologică. În
modernitate, contestările sunt bazate mai cu seamă pe ideea că limba grecească a
autorului este mult prea pretenţioasă pt. un om simplu şi needucat din Ţara Sfântă, cum
a fost Sf. Iacov, „fratele Domnului”. Această obiecţie cade, dacă luăm în calcul
posibilitatea ca Sf. Iacov să se fi folosit de un scrib, care ştia bine limba grecească, atunci
când redactează Epistola.
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov – planul
Introducere (1,1)
Bucuria în ispite şi încercări (1,2 – 18)
Cum să asculţi, să vorbeşti, să făptuieşti(1,19 – 27)
Credinţa fără fapte este moartă (2,1 – 26)
Înfrânarea limbii (3,1 – 12)
Înţelepciunea şi smerenia (3,13 – 4, 12)
Mustrări pentru cei bogaţi (4,13 – 5, 6)
Răbdare în aşteptarea venirii Domnului (5, 7 – 20).
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov – caracteristici
- Gândire evreiască, rabinică, aşadar caracter pregnant ebraic;
- Limbă grecească foarte bună, deşi simplă, foarte corectă, stil simplu, plăcut;
- O foarte mare apropiere de Epistola I Petru:
Iacov 1, 1 - 1 Peter 1, 1
Iacov 1,2 şi urm. - 1 Petru 1, 6 şi urm.
Iacov 1, 12 - 1 Petru 5, 4
Iacov 1, 18 - 1 Petru 1, 23
Iacov 1, 21 - 1 Petru 2, 1 şi urm.
Iacov 3, 13 - 1 Petru 3, 2. 4
Iacov 4, 1 - 1 Petru 2, 11
Iacov 4, 6 - 1 Petru 5, 5 şi urm.
Iacov 4, 10 - 1 Petru 5, 6.
Epistola sobornicească a Sf. Ap. Iacov – caracteristici
- Prezintă apropieri de literatura intertestamentară iudaică (1 Enoh, Testamentul
celor Doisprezece Patriarhi, Pirke Abot, Scrisoarea lui Ariseas, 4 Macabei şi chiar de
scrierile de la Qumran – în special Regula Comunităţii şi Documentul din
Damasc) – acestea nu sunt altceva decât evidenţe despre aşezarea ei culturală
în iudaismul din primul secol al erei creştine;
- Are părţi asemănătoare cu predica de pe munte (Matei cap. 5-7), cu predica de
pe câmpie (Luca 6, 20-49), apar un fel de fericiri (1, 2. 12. 25), etc.
- Există multe numeroase metafore sugestive;
- Argumentele principale încep cu un vocativ clasic „fraţilor”, „preaiubiţii mei
fraţi”, etc.);
- Referinţe directe la Vechiul Testament (se face apel la Avraam, Rahav, Iov, Sf.
Ilie);
- Există numeroase expresii greceşti prezente şi în iudaismul elenist precum:
logos (1, 18), pistis (1, 3), sofia (1, 5. 9-10), tapeinosos, hypoone, ş. a.
Epistolele soborniceşti ale Sf. Apostol Petru – autorul, destinatarii,
autenticitate
- Există două Epistole puse sub numele Sf. Ap. Petru;
- Autorul este cu siguranţă Sf. Ap. Petru pt. că:
- Autorul se descoperă ca fiind: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos”
(1 Pt. 1,1) şi „Simon Petru” (2 Pt. 1,1);
- Textele aduc în discuţie detalii deste viaţa, moarte şi învierea lui
Hristos, uneori altele decât în Evanghelii (coborârea lui Hristos la
iad – 1 Pt. 3, 19) – doar un martor ocular şi auricular putea da
aceste detalii (vezi şi 2 Pt. 1, 16-18 – Schimbarea la Faţă ;
- Face apel la autoritatea sa apostolică atunci când sfătuieşte (1 Pt
2, 11; 5, 1. 12);
- Epistola 1 Petru e citată încă din primele secole creştine (Papias,
Sf. Policarp al Smirnei, Sf. Irineu de Lyon, Origen, Terturlian,
Eusebiu de Cezareea, ş.a.), în timp ce Epistola 2 Petru, deşi este
trecută la cele „îndoielnice” de Eusebiu al Cezareei, a fost totuşi
adoptată în canon prin consens general;
autenticitate
Destinatarii primei Epistole sunt creştinii din cinci provincii ale

Asiei Mici (Pont, Galatia, Capadocia, Bitinia, Asia - 1 Pt. 1, 1). Ei sunt
creştini veniţi la credinţă dintre păgâni (1, 14. 18. 21; 4, 3), dar sunt
prezentaţi ca un nou popor al lui Dumnezeu, împrăştiat în imperiul
roman, ca o nouă diaspora, ca o preoţie sfântă (1, 1, „celor aleşi care
trăiesc ca străini în diaspora”, cf. 2, 9 ). Se pare că aceştia erau sub
persecuţie (4, 12. 17) şi Sf. Petru îi îndeamnă să dea o bună mărturie
(1, 15; 2, 12; 2, 13-17; 3, 15-16; 4, 15-16).
1 Petru a fost redactată undeva între anii 63-64 în Babilon sau Roma.
2 Petru are o adresare generală către toţi credincioşii creştini şi este
redactată, mai târziu, în aniii 66-67 probabil de la Roma.
autenticitate
Epistolele soborniceşti ale Sf. Apostol Petru – planul 1 Petru
Prolog 1, 1-12 adresă, salutare şi mulţumire lui Dumnezeu);
Partea I (1, 13 – 2, 10), îndemnuri generale:
- la sfinţenie (1, 13-16);
- la frica de Dumnezeu (1, 17-21);
- la iubirea faţă de aproapele (1, 22-25);
- la comuniune cu Hristos (2, 1-10);
Partea a II-a (2, 11-4, 6) – îndemnuri cu privire la atitudinea faţă de

lume şi faţă de fraţi:
- să ducă o viaţă pilduitoare pt. păgâni (2, 11-12);
- datoriile faţă de autorităţi (2, 13-17);
- datoriile sclavilor (2, 18-25);
- datoriile reciproce ale soţilor (3, 1-7);
- datorii faţă de toţi oamenii (3, 8-12);
- Suferinţa Domnului – model pentru creştini (3, 13-22);
- îndemnul ca să se ferească de păcatele din trecutul păgân (4, 1-6);
Partea a III-a (4, 7 – 5, 11)

- îndemnuri cu privire la viaţa morală şi cea duhovnicească
în vederea judecăţii, precum şi despre atitudinea creştină în suferinţă
(4, 12-19);
- îndemnuri pentru misiunea preoţilor (5, 1-5);
- îndemnuri la smerenie şi trezvie (5, 6-11);
Salutări şi binecuvântare (5, 12-14).
Introducere: adresă şi salutare , -2);
Partea I (1, 3-21):

- Îndemnuri la păzirea credinţei printr-o viaţă virtuoasă , -11);
- Vesteşte adormirea sa , -15);
- Schimbarea la Faţă , -18);
- Venirea a Doua (1, 19-21);
Partea a II-a (2, 1-22)

- profeţii mincinoşi , -3);
- pedeapsa acestora (2, 4-11);
- învăţătura mincinoasă , -22);
Partea a III-a (3, 1-16)
- întârzierea Parusiei (3, 1-13);
- îndemnuri în vederea Parusiei (3, 14-16)
Încheiere: Îndemn final şi doxologie , -18)
Introducere: adresă şi salutare , -2);
Partea I (1, 3-21):

- Îndemnuri la păzirea credinţei printr-o viaţă virtuoasă , -11);
- Vesteşte adormirea sa , -15);
- Schimbarea la Faţă , -18);
- Venirea a Doua (1, 19-21);
Partea a II-a (2, 1-22)

- profeţii mincinoşi , -3);
- pedeapsa acestora (2, 4-11);
- învăţătura mincinoasă , -22);
Partea a III-a (3, 1-16)
- întârzierea Parusiei (3, 1-13);
- îndemnuri în vederea Parusiei (3, 14-16)
Încheiere: Îndemn final şi doxologie , -18)
Epistolele soborniceşti ale Sf. Apostol Petru – caracteristici 1 Petru
- Tema suferinţei şi a mărturiei în vreme de persecuţie este
o temă centrală înEpistola 1 Petru;
- Creştinismul nu ameninţă ordinea socială a imperiului
roman:
- Creştinii sunt copiii ascultători ai lui Dumnezeu (1, 14), un neam ales, o
preoţie regală, un popor sfânt, poporul lui Dumnezeu (2, 9-10) Îndemn la
viaţă sfântă, pentru că Dumnezeu este sfânt (1, 15; 4, 1-6); Iubire creştină,
unii faţă de ceilalţi (1, 22; 3, 8; 4, 8-11); Respectarea autorităţii imperiale (2,
13-17); Folosirea înţeleaptă a libertăţii (2, 16; cf. Gal 5, 13).
- 1 Petru conţine şi un set de reguli pentru traiul în familia (casa) creştină, cu
instrucţiuni pentru soţi şi pentru slujitori (sclavi), cf. 2, 18 – 3, 12
- Credincioşii trebuie să aibă o viaţă onorabilă între păgâni, ca aceştia să se
poată converti (2, 12; 3, 1. 15-16)
- Dezvoltă o adevărată teologie a suferinţei cu următoarele
elemente:
- Bucurie chiar şi în mijlocul încercărilor 1, 6-7; 4, 12-13);
- Urmarea exemplului lui Hristos, îndurarea suferinţei nemeritate (1, 11; 2, 21-25; 3, 18;
4, 1; 5, 9);
- Evitarea încălcărilor de lege care merită pe drept pedepsite (2, 20; 3, 16-17; 4, 15);
- Evitarea răzbunărilor, binecuvântare faţă de cei care îi persecută 2, 23; 3, 9; 4, 19);
- Binecuvântare în suferinţă şi batjocură (4, 14, 16).
- Învăţături eshatologice: să avem nădejde şi să aşteptăm răsplata

viitoare.
- Învierea lui Hristos dă nădejde cu privire la moştenirea veşnică, netrecătoare 1, 3-4, 11);
- Judecata finală este aproape 2, 12; 4, 5-7; 5, 8);
- Apar forme incipiente ale tradiţiei creştine:
- „iubiţi-vă unii pe alţii” 1, 22; 3, 8; 4, 8;)
- „născuţi din sămânţă nepieritoare” 1, 23) aluzie la Ioan 1, 13
- „binecuvântaţi când sunteţi batjocoriţi” 4, 14) cf. fericirile de pe Munte (Mt 5, 11; Lc 6,
22)
- 1, 20-21 – un posibil crez timpuriu.
- 3, 18-22 un posibil imn creştin timpuriu.
- Citează destul de mult Vechiul Testament, astfel:

- 1, 16 citează Lev 19, 2 (cf. Mt 5, 48; Lc. 6, 36);
- 1, 24-25a citează Isaia 40, 6-8;
- 2, 6-10 citează Isaia 28, 16; Ps 118, 22; Isaia 8, 14; Exod 19:6; Isaia 43, 20-21; Osea 1, 6-9; 2, 23;
- 2, 22-25 citează Isaia 53, 4-9;
- 3, 10-12 citează Ps 34, 12-16;
- 4, 18 citează Prov 11, 31; iar 5, 5 citează Prov 3, 34.
- Grija pentru atitudinea creştinilor în faţa încercărilor;
- Interesul pentru Parusie şi explicarea întârzierii acesteia;
- Pericolul învăţăturii mincinoase şi a celor care o proferează;
- Există o apropiere în ceea ce priveşte stilul şi mai cu seamă tonul
acestei Epistole de cel al epistolelor pastorale pauline există o
referire la Epistole ale Sf. Pavel care sunt numite „Scripturi” – 2 Pt
3, 15-16);
- Există o apropiere de temele şi stilul Epistolei soborniceşti a Sf. Ap.
Iuda:
Iuda 4 5a 6-7 8-9 11 12 16 17-18
2 Petru 2,1-2 1,12 2, 4. 6 2,10-11 2,15- 16 2, 13. 17 2,18 3,2-3.

Curs NT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs NT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evangheliile sinoptice

Pr. Lect. Dr. Marian VILD

I. Introducere (termenul „evanghelie”, genul literar, de ce 4

În greaca clasică, evanghelion însemna la început răsplata pentru o

Deşi sunt scrieri narative, care redau cuvintele şi faptele

 Evanghliile apocrife – scrieri mai târzii (începând cu sec.

Cea mai cunoscută din cele patru Evanghelii

La sfârşitul secolului al II-lea Sf. Irineu de Lyon scria:

Evanghelia care s-a păstrat sub numele lui

Despre Sf. Evanghelist Matei, mai ştim că după prigoana

Destinatarii sunt creştinii proveni i dintre iudei

Problema datării exacte este, oricum, secundară. Important este faptul

IV. BISERICA, ARVUNA ÎMP R IEI CERURILOR (13,52 - 18,35):

Marcu nu este men ionat niciodată cu numele în Sfintele Evanghelii !!!

III. Sfârşitul activit ii în Galileea (6,14 - 7,23).

Cea mai lungă evanghelie

Fericitului Ieronim (+ 430):

Locul scrierii Evangheliei

 Prologul antimarcionit, - Ahaia.

Limba greac – cea mai bună din Sfintele

PROBLEMA. Relatările, cuvântările pe care le conţin, primele

Marcu Matei Luca

Traduceri greceşti Mc Alte surse

Pr. Lect. Dr. Marian VILD

1. Literatura ioaneică – date generale;

Sf. Irineu de Lyon:

Potrivit sinopticilor chemarea sa şi a fratelui său Iacov de

Evanghelia a IV-a relatează un moment probabil

 Mama se numea Salomea era una dintre

 Familia lui Ioan era, destul de înstărită, cum

 Numele Sf. Ioan nu apare deloc în Evanghelia a patra!!!

 Cum putem înţelege expresia: „Ucenicul pe

Iona, Mă iubeşti tu (ἀγαπᾷ ε) mai mult decât aceştia? El I-a

Din Noul Testament înţelegem că Sf. Ioan a avut un rol

Eusebiu de Cezareea afirmă că în timpul persecuţiei lui

Tertulian, confirmă tradiţia despre şederea Sf.

Eusebiu de Cezareea, bazându-se pe mărturiile Sf.

Despre activitatea şi moartea Apostolului Ioan la

Fer. Ieronim (Comentariu la Epistola către Galateni, VI,

Peste mormântul Sf. Apostol Ioan de la Efes a fost ridicată

Dacă ţinem seama că nu e vorba de un autograf

 Nu sunt păgâni neîncreştinaţi;

Stilul Evangheliei este unul extrem de personal,

Între caracteristicile de stil ale Evangheliei a

O lectură aprofundată a Evangheliei

Dar nu este vorba atât de o influenţă a limbii

Pe linia acestui mod de a gândi, deosebit de

Iisus nu-i mai răspunde, deoarece Pilat nu

„Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite, grăbeşte de

Pr. Lect. Dr. Marian VILD

9. Alegerea celor 7 diaconi, Sf. Arhidiacon Ştefan (cap. 6-7);

Autorul cărţii Fapte este de origine păgână şi de cultură greacă, destinatarii

a) Scopul reconcilierii. (F. C. Baur – sec. XIX): iudeo-creştinismul (sf. Petru) şi

1. Scop pastoral – Lc. 1, 4 – de a-i întări pe

Cartea Fapte aparţine genului literar-istoric,

Este vorba de o monografie istorică.

13, 1-15, 35 - Misiunile lui Barnaba şi Saul spre convertirea neamurilor,

1. Biserica din Antiohia trimite pe Barnaba şi Saul; misiunea în Cipru

15, 36-28, 31 - Misiunea Sf. Pavel până la marginile pământului

Textul ne-a parvenit în două variante sau în două forme diferite:

Iată care sunt diferenţele dintre cele două texte:

PR. LECT. DR.MARIAN VILD

 1. Elemente ale biografiei pauline;