3.

Aspecte de bază privind (auto)transformatoarele

în electroenergetică
3.1. Consideraţii generale

Transformatorul este un echipament electric destinat să transforme doi

dintre parametrii energiei electrice (tensiunea şi curentul). Funcţionarea sa se
bazează pe principiul inducţiei electromagnetice.

Autotransformatorul este echipamentul de transformare la care pe

fiecare fază, două sau mai multe înfăşurări au o legătură galvanică, în aşa fel
încât există o înfăşurare comună.
Între cele două echipamente există multe asemănări.

În practica energetică, transformatorul utilizat pentru tranzitul energiei se

numeşte transformator de putere sau de forţă.

În funcţie de numărul fazelor, transformatoarele sunt monofazate sau

polifazate. În sistemul electroenergetic, cele mai utilizate sunt cele trifazate.

În funcţie de numărul înfăşurărilor aflate în cuplaj pe fiecare fază,

transformatoarele pot fi cu:
 două înfăşurări;
 trei sau mai multe înfăşurări.

Înfăşurările unei faze pot fi denumite în mai multe moduri. Astfel, după
tensiunea la borne există uzanţa de a se numi înfăşurarea cu tensiunea cea mai
mare drept înfăşurare de înaltă tensiune, înfăşurarea de tensiune mică -
înfăşurarea de joasă tensiune şi dacă există o a treia înfăşurare de tensiune
intermediară - înfăşurare de tensiune medie. Astfel de denumiri pot însă crea
confuzie cu denumirile reţelelor după tensiune. De exemplu, la un transformator
de 20/6 kV există riscul de a denumi înfăşurarea de 6 kV drept înfăşurarea de
medie tensiune, deşi transformatorul leagă două reţele de înaltă tensiune
(conform noilor standarde în vigoare). Pentru a evita astfel de confuzii, în cele
ce urmează, prin convenţie, se vor denumi înfăşurările drept înfăşurare de
tensiune superioară, înfăşurare de tensiune inferioară şi, respectiv, de tensiune
mijlocie, dacă este cazul. Înfăşurările unui transformator mai pot fi denumite şi
în funcţie de sensul tranzitului de energie drept înfăşurare primară sau „primar”
(prin care se absoarbe energie), înfăşurare secundară sau „secundar”, iar dacă
există o a treia înfăşurare aceasta se va numi înfăşurare terţiară sau „terţiar”.
3.2. Mărimi caracteristice transformatoarelor

Transformatorul este caracterizat de o serie de mărimi cu ajutorul cărora

pot fi determinate schemele echivalente, regimurile de funcţionare etc.

Tensiunile nominale ale înfăşurărilor: U 1n , U 2n , U 3n etc. Prezentate sub

forma U 1n / U 2n sau U1n / U 2n / U3n aceste tensiuni reprezintă raportul de
transformare.

Curenţii nominali ai fiecărei înfăşurări: I 1n , I 2n , I 3n etc.

Puterea nominală a transformatorului (când toate înfăşurările au aceeaşi

putere) sau puterea nominală a fiecărei înfăşurări (când nu toate înfăşurările au
aceeaşi putere): S n sau S1n / S 2n / S 3n .

Tensiunea de scurtcircuit (când transformatorul are două înfăşurări) sau

tensiunile de scurtcircuit când transformatorul are trei sau mai multe înfăşurări:
u SC exprimată în procente.

Curentul absorbit la mersul în gol: i o , exprimat în procente.

Puterile active absorbite la proba de mers în gol, respectiv la proba de

mers în scurtcircuit: Po , respectiv Psc ; atunci când transformatorul are trei sau
mai multe înfăşurări se precizează trei sau mai multe valori ale lui Psc . În
practica energetică, aceste mărimi mai pot fi exprimate sub forma Po respectiv
Psc , PFe respectiv PB etc.

Grupa de conexiuni a transformatorului, care indică modul de conectare al

fiecărei înfăşurări precum şi defazajul dintre tensiuni.

3.3. Conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor

3.3.1. Marcarea bornelor

Convenţie de marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:

 pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mare se notează cu A, B, C bornele
de început ale înfăşurărilor şi cu X, Y, Z bornele de sfârşit;
 pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mică se notează cu a,b,c, bornele
de început ale înfăşurărilor şi cu x, y, z bornele de sfârşit;
 dacă există şi înfăşurări cu tensiune intermediară, mijlocie, notaţiile vor fi
Am , Bm , C m
respectiv
X m , Ym , Z m .
 Punctul neutru se va nota asemănător cu N, n sau N m .
Modul de amplasare la bornele înfăşurărilor pe capacul unui transformator
(vedere de sus), pentru diverse tipuri de transformatoare, se prezintă în figura
3.1.

Fig 3.1. Moduri de amplasare şi notare a bornelor la transformatoare: a -

monofazate; b - trifazate cu două înfăşurări; c - trifazate cu trei înfăşurări

3.3.2. Conectarea înfăşurărilor transformatoarelor trifazate

Conexiunea stea, simbolizată prin litera Y sau y, se obţine prin legarea

împreună a capetelor de început sau de sfârşit ale celor trei înfăşurări de aceeaşi
tensiune, formându-se astfel punctul neutru sau neutrul conexiunii.

Fig 3.2. Conexiunea stea a înfăşurărilor unui transformator trifazat

Tensiunea pe fiecare înfăşurare este tensiunea de fază, respectiv o

tensiune mai mică.
În regim echilibrat de funcţionare, potenţialul punctului neutru este
teoretic zero. Acest lucru face ca tensiunea aplicată izolaţiei unei înfăşurări să
fie mult scăzută spre capătul dinspre neutru al înfăşurării. Constructiv, acest
lucru se traduce în posibilitatea reducerii izolaţiei înfăşurării spre punctul neutru,
 reducerea costului transformatorului.
Punctul neutru poate fi utilizat în diverse scopuri, de exemplu pentru
realizarea anumitor regimuri în cazul apariţiei unor defecţiuni în reţelele
electrice.
 Conexiunea triunghi, simbolizată prin litera D sau d, se obţine legând
borna de început a unei înfăşurări cu borna de sfârşit a înfăşurării de pe altă fază.

Fig 3.3. Conexiunea triunghi a înfăşurărilor unui transformator trifazat

Particularităţi:
 tensiunea aplicată unei înfăşurări este tensiunea între faze, deci o tensiune
mai mare;
 izolaţia unei înfăşurări este solicitată la fel în tot lungul ei;
 curenţii prin fiecare înfăşurare sunt de 3 ori mai mici decât curenţii de
linie, care intră sau ies prin bornele înfăşurării;
 componentele homopolare de curent se închid pe conturul triunghiului şi
prin urmare nu trec dincolo de borne;
 acelaşi fenomen se întâmplă cu armonica 3 a curentului.

Conexiunea zig-zag este simbolizată prin litera Z sau z. Pentru a putea

obţine o astfel de conexiune, fiecare înfăşurare se realizează din două părţi şi se
leagă ca în fig 3.4.

Fig 3.4. Conexiunea zigzag a înfăşurărilor unui transformator

Conexiunea zigzag are următoarele particularităţi:

 are punct neutru;
 zigzag-ul constituie un şunt pentru componentele homopolare de
curent sau pentru armonica de ordinul 3 a curenţilor, dacă cele două
părţi ale înfăşurărilor sunt identice;
 prin faptul că tensiunea între bornele a şi x ale unei înfăşurări este
rezultatul unei sume vectoriale a două tensiuni de pe faze diferite,
înfăşurarea zigzag ajută la echilibrarea tensiunilor pe faze.
3.3.3. Grupa de conexiuni a transformatoarelor

Este un ansamblu de notaţii prin care se precizează modul de conexiune al

înfăşurărilor, precum şi unghiul de defazaj dintre tensiunile de acelaşi nume ale
acestora. Grupa de conexiuni este simbolizată printr-un grup de litere, care arată
conexiunea fiecărei înfăşurări, urmat de un număr întreg cuprins între 0 şi 11,
care este raportul dintre unghiul de defazaj şi un unghi de 30 o . Spre exemplu,
transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:
 prima înfăşurare are conexiunea stea;
 înfăşurarea de tensiune inferioară are conexiunea triunghi;
 defazajul dintre tensiunea de acelaşi nume superioară şi cea
inferioară este de 330o . Trebuie avut în vedere că defazajul se
stabileşte parcurgând în sensul acelor de ceasornic unghiul dintre
tensiunea primară şi cea secundară.

Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obţine prin combinaţii

de tipul Yy, Dd sau Dz, iar grupele de conexiuni impare (1, 3, 5, 7, 9, 11) prin
combinaţii de tipul Yd, Dy, Yz.

Cunoaşterea grupei de conexiuni este importantă la alegerea

transformatoarelor. Astfel, două transformatoare nu pot funcţiona eficient în
paralel dacă nu au aceeaşi grupă de conexiuni. În cazurile în care trebuie puse
în paralel căi de alimentare a unei staţii, căi care pot forma o buclă în reţea,
atunci suma defazajelor pe conturul buclei trebuie să fie zero. Un exemplu este
prezentat în figura 3.5, referitor la căile de alimentare ale serviciilor proprii de
6kV ale unei centrale electrice. Se observă că se poate forma o buclă între căile
de alimentare normală şi de rezervă ale serviciilor proprii.

Fig 3.5. Alimentarea unei staţii de servicii proprii pentru

un grup de mare putere

Transformatorul de bloc va avea tensiunea inferioară defazată cu 330 o faţă

de tensiunea superioară. Parcurgând în continuare bucla, se constată că
transformatorul de rezervă va avea tensiunea inferioară defazată cu 330o, dar în
sensul invers al parcurgerii buclei, deci suma defazajelor celor două
transformatoare pe buclă va fi zero. Ca urmare, transformatorul de servicii
proprii de bloc trebuie să aibă o grupă de conexiuni 0 (în figură Dd 0). Dacă nu
se respectă condiţia ca suma defazajelor să fie nulă sau 360 o, nu se pot pune în
paralel cele două căi de alimentare a serviciilor proprii. Pe bucla astfel formată,
căderea de tensiune poate fi semnificativă, ea aplicându-se pe un circuit de
impedanţă mică, ceea ce poate conduce la apariţia unor curenţi de valori mari.

3.4. Raportul de transformare

Raportul tensiunilor de acelaşi nume măsurate la mersul în gol al

transformatorului. La transformatoarele trifazate, raportul de transformare poate
fi diferit de raportul numărului de spire pe fiecare fază al înfăşurărilor în funcţie
de conexiunile înfăşurărilor. Astfel, conexiunile de tip Yy şi Dd au raportul
tensiunilor egal cu raportul numărului de spire:
U AB N
k  1 (3.1.)
U ab N2
În cazul conexiunilor Yd şi Zd există relaţia:
U AB N
k  3 1 (3.2.)
U ab N2
iar în cazul conexiunilor Dy şi Dz:
U AB 1 N1
k  (3.3.)
U ab 3 N2
Dacă, de exemplu, conexiunea zigzag nu are număr egal de spire pe cele
două părţi ale înfăşurării atunci:
U AB N
k C 1 (3.4.)
U ab N2
unde C poate lua diverse valori.

Transformatorul este un echipament reversibil în exploatare în ceea ce

priveşte sensul de tranzit al energiei. Din punctul de vedere al regimului de
tensiuni, între două reţele cu aceleaşi tensiuni nominale, un transformator
ridicător va avea constructiv un raport de transformare diferit de un
transformator coborâtor.

Exemplu, transformatoarele care leagă reţele de 110kV şi 6kV. În cazul

unei staţii de 6 kV de centrală, prin transformatorul de legătură cu staţia de 110
kV energia va circula de la 6 kV la 110 kV şi transformatorul ridicător va avea
raportul de transformare k=6/121 kV. Dacă staţia de 6 kV este una de distribuţie
alimentată printr-un transformator de la staţia de 110 kV (energia va circula de
la 110 kV spre 6kV), atunci transformatorul coborâtor va avea raportul de
transformare k=110/6,6 kV.
 O parte dintre transformatoare permit modificarea raportului de
transformare în scopul reglării tensiunii la bornele transformatoarelor, pentru a
asigura astfel consumatorilor o alimentare de calitate.

Transformatoarele la care se poate modifica raportul de transformare sunt

prevăzute cu prize de reglaj pe înfăşurarea de tensiune superioară. În cazul altor
transformatoare, mai ales în cazul autotransformatoarelor de mare putere, se pot
prevedea (auto)transformatoare speciale de reglaj, amplasate, de regulă, în
paralel cu unităţile principale.

Pentru o parte dintre transformatoare (în special transformatoarele din

posturi) reglajul tensiunii (trecerea de pe o priză pe alta) nu se poate face decât
în absenţa tensiunii, prin intermediul unor comutatoare acţionate manual sau cu
motor electric. De regulă, aceste transformatoare au trei sau cinci prize: 0 şi ±
5%, respectiv 0 şi ± 2x2,5%.

Pentru transformatoarele de tensiuni înalte şi puteri mari, reglajul tensiunii

se poate face sub tensiune, în sarcină. Astfel de transformatoare sunt prevăzute
cu un număr mai mare de prize. De exemplu, există la transformatoarele cu
tensiunea superioară de 110 kV un număr de 19 prize (0 şi ± 9x1,78%) sau la
transformatoare cu tensiunea superioară de 220 kV un număr de 27 prize (0 şi ±
13x1,25%). La această categorie de transformatoare, reglajul tensiunii, respectiv
comutarea de pe o priză pe alta, se face prin intermediul unor comutatoare
speciale, care constituie un punct slab al transformatorului, deoarece se
defectează des. Aceste comutatoare trebuie să asigure trecerea de pe o priză pe
alta fără întreruperea sarcinii şi fără scurtcircuitarea înfăşurărilor.
3.5. Autotransformatorul (AT)

Autotransformatorul, spre deosebire de transformator, are cele două

înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic. În figura 3.6 sunt prezentate
alăturat, pentru comparaţie, un transformator şi un autotransformator.

a b
Fig 3.6. Comparaţie între transformator (a) şi autotransformator (b)

Atât în cazul transformatorului cât şi al autotransformatorului, raportul de

transformare se poate nota cu k  N1 / N 2  U 1 / U 2  I 2 / I 1 . Cu erorile de rigoare,
pentru autotransformator, se poate scrie:
I 2  I1  I c (3.5.)
unde prin I c s-a notat curentul prin înfăşurarea comună a autotransformatorului.
Multiplicând cu U 2 ambii termeni se obţine:
U 2 I 2  U 2 I1  U 2 I c (3.6.)

Analizând termenii relaţiei precedente se poate arăta că, dacă se consideră

(cu neglijarea pierderilor) U 2 I 2  S 2 puterea totală tranzitată prin
autotransformator de la înfăşurarea 1 spre înfăşurarea 2, atunci termenul U 2 I 1 va
reprezenta puterea tranzitată prin legătura galvanică, iar termenul U 2 I c va
reprezenta puterea tranzitată prin miezul magnetic. Rezultă că din toată puterea
tranzitată printr-un autotransformator, pe cale magnetică se va tranzita numai o
parte (notată cu k mag ):
kmag  U 2 I c / U 2 I 2  I c / I 2  I 2  I1  / I 2  1  U 2 / U1  1  1/ k (3.7.)

Comparativ cu transformatorul, autotransformatorul are câteva avantaje

prezentate în continuare.

Deoarece prin miezul magnetic se tranzitează numai o parte din puterea

totală, atât masa de fier, cât şi pierderile în fier vor fi mai mici (raportul dintre
masa de fier a autotransformatorului şi cea a unui transformator de aceeaşi
putere este de ordinul k mag ).
 Masa de metal conductor şi pierderile în bobinaje sunt mai mici în cazul
autotransformatorului, raportul de reducere fiind tot de ordinul k mag . De
exemplu, dacă se compară înfăşurările N 2 , la autotransformator şi transformator,
această înfăşurare este parcursă de curentul I c , mai mic decât I 2 ; deci poate avea
o secţiune mai mică şi, de asemenea, pierderile mai mici.

Concluzia este că, la aceeaşi putere nominală, autotransformatorul are

(comparativ cu un transformator) atât masele de metal activ, cât şi pierderile de
putere electrică mai mici, raportul dintre acestea fiind de ordinul k mag . Deci un
autotransformator va fi cu atât mai avantajos cu cât k mag este mai mic, adică cu
cât tensiunile U 1 şi U 2 sunt mai apropiate, respectiv cu cât raportul de
transformare este mai apropiat de 1.

Autotransformatorul are şi tensiunea de scurtcircuit mai mică decât cea a

unui transformator, ceea ce face ca în caz de scurtcircuit autotransformatorul să
nu prezinte o reactanţă prea mare. Un scurtcircuit la bornele
autotransformatorului va conduce deci la curenţi de scurtcircuit mari. Este unul
dintre motivele pentru care, în sistemul nostru electroenergetic, în staţiile de
400/110kV se folosesc transformatoare şi nu autotransformatoare.

Principala restricţie în utilizarea autotransformatoarelor este legată de

modul în care este tratat punctul neutru al reţelelor între care se instalează
autotransformatoare.
În primul rând, întrucât autotransformatorul (care are întotdeauna
conexiunea stea) are un singur punct neutru, comun ambelor înfăşurări, cele
două reţele legate trebuie să aibă acelaşi mod de tratare a punctului neutru.

În al doilea rând, autotransformatorul nu poate fi folosit între reţele cu

neutrul izolat sau tratat prin bobină de stingere, deoarece în cazul unei puneri
monofazate la pământ în reţeaua de tensiune mai mare (faza A, de exemplu),
prin deplasarea potenţialului punctului neutru comun, creşterea tensiunii aplicate
izolaţiei fazelor sănătoase în reţeaua de tensiune mai mică ar fi foarte mare (fig
3.7). Prin P s-a notat potenţialul pământului. În regim normal de funcţionare,
punctul neutru comun va avea acest potenţial şi, ca urmare, în fiecare dintre cele
două reţele, tensiunile aplicate izolaţiei fazelor vor fi egale cu tensiunile de fază
ale fiecărei reţele: U Pb  U nb  U b respectivU PB  U NB  U B .
Se observă din figura 3.7,b că la punerea monofazată la pământ a fazei A
din reţeaua cu tensiunea mai mare, tensiunea dintre faza b, de exemplu, şi
pământ devine mult mai mare decât obişnuitul 1,73 Ub.
 a b
Fig 3.7. Efectele folosirii autotransformatorului între reţele cu neutrul izolat
a - regim normal; b - punere monofazată la pământ a fazei A

Autotransformatorul nu se foloseşte decât între reţele care funcţionează cu

neutrul legat efectiv la pământ.
Întotdeauna punctul neutru comun al autotransformatorului se va lega efectiv
la pământ.

În afara celor două înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic,

autotransformatorul mai poate avea şi o a treia înfăşurare, cuplată numai
magnetic cu celelalte două (figura 3.8). Întrucât schimbul de energie cu această
înfăşurare terţiară se face doar prin miezul magnetic, dimensionat pentru o
putere mai mică decât puterea nominală a autotransformatorului ( k mag S nAT ),
puterea nominală a acestei înfăşurări terţiare va fi mai mică decât puterea
nominală a autotransformatorului. Valoarea sa maximă poate fi egală cu
k mag S nAT .

Fig 3.8. Autotransformator cu terţiar

Marea majoritate a autotransformatoarelor sunt prevăzute cu o înfăşurare

terţiară, conectată în triunghi, având ca tensiune nominală o tensiune medie.
 În sistemul nostru electroenergetic autotransformatoarele sunt folosite
între reţelele de 110 kV şi 220 kV, între reţelele de 220 kV şi 400 kV, precum şi
între reţeaua de 400 kV şi cea de 750 kV. În rest, sunt folosite transformatoare.

3.6. Transformatorul cu înfăşurare divizată (TID)

Transformatorul cu înfăşurarea divizată este un transformator de

construcţie specială cu trei înfăşurări pe fiecare fază.
Comparativ cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări,
transformatorul cu înfăşurare divizată apare ca având una dintre înfăşurări
divizată în două înfăşurări identice ca putere şi tensiune, fiecare având o putere
nominală egală cu jumătate din puterea nominală a transformatorului. Dacă se
funcţionează cu cele două înfăşurări identice în paralel atunci transformatorul
are caracteristici identice cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări.

TID este folosit mai ales în situaţiile în care este necesară limitarea
curenţilor de scurtcircuit în reţelele electrice. Cele două înfăşurări identice,
având putere nominală mai mică, egală cu jumătate din puterea
transformatorului, vor avea o reactanţă mai mare, practic dublă faţă de
transformatorul similar cu două înfăşurări. Ca urmare, dacă cele două înfăşurări
nu funcţionează în paralel, curenţii de scurtcircuit prin transformator vor fi
reduşi practic la jumătate, comparativ cu un transformator cu două înfăşurări.

Fig 3.9. Schema echivalentă a transformatorului cu înfăşurare divizată

a - transformator cu două înfăşurări, b - transformator cu înfăşurare divizată

Transformatorul cu înfăşurare divizată este mai scump decât un

transformator cu două înfăşurări, dar folosirea sa pentru limitarea curenţilor de
scurtcircuit este mai ieftină decât înlocuirea transformatorului obişnuit cu două
transformatoare, tot cu două înfăşurări, dar de putere mai mică (soluţie
alternativă de limitare a curenţilor de defect).
În anumite scheme (fig 3.10), transformatorul cu înfăşurare divizată mai
poate fi folosit, tot din motive economice (reducerea investiţiei în
transformatoare şi celule), pentru a racorda la o tensiune înaltă două generatoare
de putere relativ mică (de regulă hidrogeneratoare).
Există TID-uri la care divizarea înfăşurării este realizată în trei sau chiar
patru înfăşurări identice de puteri corespunzător mai mici.
 Fig 3.10. Folosirea TID la racordarea a două generatoare

3.7. Răcirea transformatoarelor

Căldura produsă în timpul funcţionării afectează durata de viaţă a

transformatoarelor, în special ca urmare a uzurii premature a izolaţiei (circa 10%
din totalul cauzelor care determină defectarea transformatoarelor de 110/MT
sunt provocate de îmbătrânirea izolaţiei).
Transformatoarele de mare putere au sistemul de izolare compus din
materiale organice (ulei mineral, hârtie şi carton comprimat). În general, se
consideră că durata de viaţă a transformatoarelor poate fi descrisă aproape
exclusiv în funcţie de deteriorarea sub influenţa căldurii a proprietăţilor
mecanice ale hârtiei izolante dintre spirele înfăşurărilor.
Circulaţia agentului de răcire se poate face natural (N) sau forţat, cu
agentul de răcire nedirijat (F) sau dirijat (D). La transformatoarele cu circulaţie
forţată şi dirijată a agentului de răcire, o anumită parte a fluxului forţat al
agentului de răcire este canalizată prin înfăşurări.
Ca agent de răcire, fabricanţii de transformatoare utilizează diferite
fluide. Dacă în cazul (auto)transformatoarelor de mare putere cel mai folosit
agent de răcire este uleiul, pentru transformatoarele destinate posturilor de
transformare se aplică şi alte soluţii. În continuare se face o scurtă prezentare a
variantelor de răcire folosite în construcţia transformatoarelor.

Transformatoarele imersate. Dielectricul lichid se dilată în funcţie de

încărcarea transformatorului şi de temperatura ambiantă. Fabricanţii utilizează
două tehnologii de compensare a variaţiilor corespunzătoare de volum:
 dilatarea lichidului se face într-un rezervor de expansiune (conservator);
suprafaţa lichidului poate intra în contact direct cu aerul ambiant sau poate fi
separată de acesta printr-un perete etanş din material sintetic deformabil; în
ambele cazuri, pătrunderea umidităţii în interiorul rezervorului trebuie
combătută prin prevederea unui produs desicator;
 introducerea transformatorului într-o cuvă etanşă (orice oxidare a
dielectricului lichid în contact cu aerul ambiant este evitată), dilatarea lichidului
fiind compensată prin deformarea elastică a pereţilor cuvei; prin eliminarea
conservatorului construcţia transformatorului este simplificată,
 un preţ şi cheltuieli de întreţinere mai reduse, economie de spaţiu pentru
instalare, facilităţi în modul de dispunere a bornelor şi deci de racordare la reţea.
 Circulaţia lichidului de răcire prin (auto)transformator se poate face
natural (prin efect de termosifon), cu răcire liberă în aer sau cu răcire prin
suflare a aerului printre radiatoarele cu ţevi ale cuvei. În acest ultim caz sunt
necesare baterii de ventilatoare amplasate printre ţevi, de ambele părţi ale
transformatorului. La transformatoarele de putere mai mare, circulaţia lichidului
de răcire se face forţat, uleiul fiind vehiculat prin radiatoare cu ajutorul unor
pompe, iar căldura uleiului este preluată prin suflaj de aer sau de către apa de
răcire. Aceste instalaţii anexe sunt relativ voluminoase şi contribuie la creşterea
consumului de energie, precum şi a nivelului de zgomot în vecinătatea
transformatorului.
Lichidul cel mai des utilizat (atât ca dielectric, cât şi ca mediu de răcire)
este uleiul mineral. Acesta este biodegradabil şi nu conţine substanţe toxice.
Este însă un material inflamabil (punctul de inflamabilitate al uleiului se află sub
300C), de cele mai multe ori fiind necesare măsuri specifice de pază/stingere a
unor potenţiale incendii. Pentru transformatoarele de MT/JT, uleiul mineral
poate fi înlocuit printr-un alt dielectric lichid, adaptând construcţia
transformatorului şi luând eventuale precauţii complementare.
Se utilizează şi lichide izolante sintetice neinflamabile (cu punct de
inflamabilitate peste 300C). Lichidele neinflamabile utilizate în construcţia
transformatoarelor sunt amestecuri de triclorbenzen şi hexa-, penta- sau
triclordifenili, precum şi uleiuri siliconice. În ultima vreme, utilizarea
policlordifenililor este mult limitată, din cauza problemelor ecologice pe care le
ridică (atât difenilii cloruraţi, cât şi vaporii lor sunt toxici).

Densitatea lichidelor neinflamabile este mai mare decât cea

corespunzătoare uleiului mineral şi ca urmare, masa transformatorului cu lichid
neinflamabil este superioară celei corespunzătoare unui transformator cu ulei, la
aceleaşi performanţe tehnice.

Datorită rigidităţii dielectrice comparabile, transformatoarele cu lichide

neinflamabile au în general aceleaşi distanţe de izolare ca pentru ulei, deci un
volum comparabil.

Transformatoarele uscate: înfăşurările (impregnate sau nu cu răşină) se

află în aer; la aceste transformatoare, pierderile prin încălzire sunt disipate direct
în aer, de unde rezultă necesitatea de a se adopta densităţi mici de curent şi
suprafeţe mai mari de cedare a căldurii.
Transformatoarele uscate au o bună rezistenţă la foc, fiind uneori
autoextinctibile. Riscul poluării chimice a mediului ambiant este foarte redus, în
cele mai multe cazuri fiind eliminat total, prin absenţa oricăror subproduse
toxice sau corozive. Nu sunt necesare amenajări speciale la instalare pentru
colectarea lichidului izolant (obligatorii la transformatoarele imersate).
 Pe de altă parte, transformatoarele înglobate în răşină sintetică se
comportă foarte bine în atmosferă industrială, fiind insensibile la agenţi exteriori
(praf, umiditate etc.). Prin urmare, fiabilitatea transformatoarelor înglobate în
răşină este mai bună, iar întreţinerea este mult simplificată. Volumul acestor
transformatoare este mai mic decât la cele cu ulei.
Transformatoarele uscate prezintă însă un cost ridicat (de circa 5 ori mai
mare) şi pierderi ceva mai mari decât cele cu ulei (de circa 1,3 ori mai mari), şi
se dispun în posturi de transformare amplasate chiar în centrele de consum cu
aglomerări de persoane (blocuri de locuinţe, spitale, metrou etc.).

3.8. Transportul (auto)transformatoarelor

Transportul (auto)transformatoarelor la staţiile de transformare se face de

regulă pe drumuri de acces pentru autovehicule. Trebuie verificate însă
posibilităţile de transport, în ceea ce priveşte gabaritele şi sarcinile admise pe
poduri şi drumuri.
Pentru transportul unor unităţi de mare putere de la fabrică şi până la locul
de amplasare sunt posibile două direcţii de abordare:

Mărirea capacităţii de transport. Creşterea capacităţii de transport prin

realizarea unor transportoare de mare tonaj. Atâta timp cât pentru transportul
unităţilor de transformare se vor folosi culoare la nivelul solului, gabaritele
admisibile vor condiţiona în continuare construcţia acestor unităţi, mai ales în
cazul transportului pe cale ferată, optim pentru distanţe mari. În cazul
transportului pe şosele, existenţa unor mijloace de transport corespunzătoare ca
tonaj, cât şi găsirea sau amenajarea (chiar şi parţială) a unor rute adecvate, ridică
în mod analog probleme care condiţionează realizarea unităţilor de transformare
trifazate.

Micşorarea masei de transport. Pe această direcţie se înscrie soluţia

clasică de realizare a unităţilor de (auto)transformatoare monofazate, prin care
se reduce atât masa de transportat, cât şi gabaritul.

Soluţii noi: asamblarea şi încercarea unităţilor de transformare la locul de

montaj şi utilizarea fenomenului supraconductibilităţii în construcţia
transformatoarelor de putere.
3.9. Aspecte tehnice şi economice privind utilizarea
(auto)transformatoarelor

Pentru constructorul de transformatoare, problema care se pune este aceea

de a realiza un echipament cu anumite caracteristici garantate, la nişte costuri de
fabricaţie cât mai mici.
Pentru utilizator problema se pune diferit. Pe lângă faptul că trebuie să
cumpere un echipament relativ scump, el trebuie să aibă în vedere şi faptul că, în
exploatare, transformatorul va consuma sub formă de pierderi o anumită
cantitate de energie, an de an. Ca urmare, pentru energetician se pune problema
alegerii transformatorului astfel încât, ţinând seama de condiţiile în care acesta
va funcţiona, să rezulte o utilizare cât mai bună a echipamentului, evident, cu
respectarea tuturor acelor condiţii (restricţii) tehnice care asigură funcţionarea în
siguranţă a transformatoarelor.

3.9.1. Restricţiile tehnice

1) Puterea totală instalată în transformatoare trebuie să asigure

tranzitul de putere estimat pentru vârful de sarcină pe întreaga durată de studiu.

N  S nT  S M (3.8.)

Observaţie: În cele ce urmează se vor lua în considerare numai soluţiile

care folosesc transformatoare identice.

2) Valorile curenţilor de scurtcircuit pentru staţia alimentată de către

transformatoare trebuie să fie sub plafonul economic admisibil pentru
echipamentele staţiei şi pentru liniile electrice alimentate din această staţie.
Puterea nominală a transformatoarelor utilizate trebuie să respecte următoarea
condiţie:
S nT  100
 I sc.ad . (3.9.)
3  U n 2  usc %
în care prin I sc.ad. s-a notat plafonul de scurtcircuit admisibil pentru staţia
alimentată de transformatoare.

3) Necesitatea asigurării pornirii celui mai mare motor sau

autopornirii unui grup de motoare racordate la staţia alimentată de
transformatoare, în cazul unei pauze de tensiune.
1,05
U*   U *admisibil
Sp (3.10.)
1
S sc
în care: S p - puterea electrică absorbită de motor la pornire sau puterea absorbită
de grupul de motoare la autopornire; S sc - puterea de scurtcircuit pe barele staţiei
alimentate de transformatoare şi la care sunt racordate motoarele (această putere
este proporţională cu puterea nominală a transformatoarelor S nT ); U *admisibil -
valoarea relativă a tensiunii admisă la pornire sau autopornire (în lipsa unor
valori precizate, se pot considera valorile 0,85 pentru cazul pornirii celui mai
mare motor şi 0,70 pentru cazul autopornirii unui grup de motoare după o pauză
de tensiune).
Restricţia 2 poate conduce la o putere nominală maximă admisă, iar
restricţia 3 poate conduce la o putere nominală minimă pentru transformatoarele
ce urmează a fi utilizate. De asemenea, mai trebuie menţionat că în timp ce
restricţiile 2 şi 3 nu sunt operante în toate cazurile, restricţia 1 trebuie verificată
în toate cazurile.

3.9.2. Stabilirea unor soluţii optime privind numărul şi puterea

transformatoarelor utilizate în staţii

Principalele criterii se referă la costuri şi la nivelul continuităţii în

alimentare ce trebuie asigurat consumatorilor.

Pierderile de putere şi energie electrică în transformator. Într-un

transformator se produc două categorii de pierderi:
 pierderile în fier (în miezul magnetic): sunt pierderi independente
de sarcina (S sau I) care trece prin transformator; ele sunt însă proporţionale cu
pătratul tensiunii aplicate transformatorului;
 pierderile în bobinaje: sunt pierderi proporţionale cu pătratul
sarcinii care trece prin transformator.
În cele ce urmează, se vor face referiri numai la pierderile de putere
electrică activă, deoarece acestea costă efectiv cel mai mult.
Relaţia de calcul al pierderilor în fier este:
PFe  P0 (3.11.)
în care Po este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în gol (este o
dată de catalog).
Relaţia de calcul al pierderilor în bobinaje este:
S2 I2
PB  Psc 2
 Psc 2
(3.12.)
S nT I nT
în care: Psc - puterea electrică activă măsurată la proba de mers în scurtcircuit
(este, de asemenea, o dată de catalog); S nT - puterea nominală a
transformatorului; S - sarcina care trece la un moment dat prin transformator.
 Pierderile în bobinaje pentru cazul în care prin transformator trece sarcina
maximă anuală (notată S M sau I M ):
S M2
PBM  Psc 2
(3.13.)
S nT
Raportul S M S nT este coeficientul de încărcare al transformatorului la
sarcina maximă anuală.
Expresia pierderilor totale de putere electrică activă într-un transformator
tranzitat de sarcina maximă anuală:
S M2
PTM  P0  Psc 2
(3.14.).
S nT
Pierderile de energie electrică activă se calculează cu ajutorul pierderilor
de putere ţinând însă cont de caracterul lor. Dacă într-un an un transformator are
un timp de funcţionare t f (care poate fi maxim 8760 h/an) atunci:
WFe  PFe  t f (3.15.)

WB  PBM   (3.16.).

În relaţia (3.16)  este timpul de calcul al pierderilor de energie care se
poate estima în funcţie de durata de utilizare anuală a sarcinii maxime TM (dacă
energia electrică activă tranzitată prin transformator într-un an este W P , atunci
durata de utilizare a sarcinii maxime active PM este, prin definiţie,
TPM  WP PM ).
Deci, pierderile totale anuale de energie electrică activă într-un
transformator pot fi determinate cu relaţia:
S M2
WT  PFe  t f  Psc 2  (3.17.).
S nT

Costul actualizat al pierderilor de putere şi energie în trafo. Dacă se

notează cu c p costul unui kilowatt instalat într-o centrală (de fapt o investiţie
specifică în centralele care vor genera puterea ce se pierde în transformatoare) şi
cu c w costul unei kilowattore livrate la treapta de tensiune respectivă, atunci
costul actualizat al pierderilor de putere şi energie din transformatoare se
calculează cu relaţiile:
- costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în fier:
 cp 
CPWFe  PFe   cw t f   P0  cpwFe (3.18.)
 TDNU 

unde:
 DNU
1
TDNU   (3.19.)
j 1 1  a j
unde DNU este durata normală de utilizare a unui transformator, iar a este rata
de actualizare;
- costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în bobinaje:
 cp  P
CPWB  PBM   cw     sc2 S M2  cpwB (3.20.)
 TDNU  S nT

Alegerea soluţiilor optime privind puterea nominală a trafo. Se

recomandă utilizarea criteriului cheltuielilor totale actualizate minime.
Acesta este un criteriu economic care ţine seama atât de investiţia iniţială în
transformator, cât şi de faptul că în exploatare pierderile în transformator costă.
Dacă se notează cu CT costul transformatorului şi dacă se face calculul
economic în sistem actualizat, atunci cheltuielile totale actualizate pe o durată de
studiu t s vor avea următoarea expresie:
ts
CTA  CT  CPWFe  CPWB 
1
(3.21.)
j 1 1  a 
ts

în care a este rata de actualizare.

ts
1
Dacă se foloseşte notaţia  1  a 
j 1
j
 Tts şi dacă se ţine seama de relaţiile

(3.18) şi (3.20) pentru W Fe şi WB atunci se obţine:

 cp  S M2  c p 
CTA  CT  P0   cw  t f  Tts  Psc 2   cw    Tts (3.22.)
 TDNU  S nT  TDNU 
Grupând termenii după puterile lui S M se obţine o relaţie de forma:

CTA  Cis  B. S M2 (3.23.)

 cp 
C
în care prin is  CT  P0
  c 
w f Tts s-au notat cheltuielile independente
t
 DNU
T 
Psc  c p 
de sarcină, iar prin B  2 
  c  
w Tts s-a notat coeficientul lui S M .
2
S nT  TDNU 
Cu ajutorul acestei relaţii se poate obţine răspunsul la următoarea
întrebare: fiind dată o sarcină S M , ce putere nominală ar trebui să aibă
transformatorul ales, astfel încât cheltuielile să fie minime?
 Fie, de exemplu, două transformatoare de puteri S nT1 şi
SnT 2 SnT 2  SnT1  SM  . În cazul sarcinii necesar a fi tranzitate S M se va
alege puterea S nT1 dacă:
CTA1  CTA2
Rezultă:
Psc1  c p  Psc 2  cp 
Cis1  
T  c   T S
w  ts M
2
 Cis 2    cw   Tts S M2 (3.24.).
1  DNU   TDNU 
2 2
S nT S nT 2

Se observă că se alege S nT1 dacă:

C is 2  C is1
SM   S Mfr.1 / 2
 Psc1 Psc2  c p  (3.25.)
 2  2   c  T
S  w  ts
 nT1 S nT 2  TDNU 
S-a notat prin S Mfr1 / 2 sarcina frontieră sub care trebuie ales
transformatorul S nT1 şi peste care trebuie ales transformatorul S nT 2 . De
menţionat că alegerea depinde, prin ( S Mfr ), de caracteristicile transformatoarelor
( Psc , S nT , Po ), de parametrii economici ( CT , c p , c w ) şi de curba de sarcină (prin
).

Consideraţii privind alegerea optimă a numărului de transformatoare.

Problema alegerii numărului de transformatoare instalate într-o staţie este legată
de continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor. Instalarea
numai a unui singur transformator va duce la întreruperi în alimentare pe durata
reviziilor sau a reparaţiilor. Instalarea mai multor transformatoare va asigura
rezerva necesară eliminării totale sau parţiale a unor astfel de întreruperi.
Problema numărului de transformatoare se va analiza în două ipoteze.
 Ipoteza unor daune neglijabile în caz de întrerupere a funcţionării
transformatoarelor. Pentru astfel de situaţii sunt două posibilităţi:
 consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare nu sunt
afectaţi de întreruperi şi nu solicită daune;
 consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare mai au
şi o altă cale de alimentare cu energie electrică.
În astfel de cazuri, numărul de transformatoare poate fi stabilit atât tehnic
cât şi economic. Din punct de vedere economic, este de preferat să se instaleze
numărul minim posibil de transformatoare cu respectarea restricţiei 1, respectiv
N  S nT  S M .
Evident, ori de câte ori este posibil, economic ar fi indicat să se instaleze
un singur transformator. Acest lucru se justifică prin aceea că, costul specific
(lei/kVAinstalat) al unui transformator scade odată cu creşterea puterii nominale
a transformatorului (două transformatoare de putere S nT 2 vor fi mai scumpe
decât un transformator de putere S nT , deşi puterea totală instalată este aceeaşi).
În al doilea rând intervine şi costul celulelor prin care transformatoarele se
racordează la staţii. În al treilea rând, pierderile şi costul pierderilor pe kVA
instalat scad, de asemenea, odată cu creşterea puterii nominale a
transformatoarelor.
Din punct de vedere tehnic este posibil ca, limitarea superioară a puterii
nominale a transformatoarelor, fie din cauza gamei construite, fie de către
restricţia 2 (plafonul de scurtcircuit), să conducă la necesitatea utilizării unui
număr de transformatoare mai mare decât cel rezultat pe considerente
economice.

 Ipoteza existenţei unor daune în caz de întrerupere a funcţionării

transformatoarelor. Începând chiar cu daune specifice destul de reduse, este
economic să se instaleze rezerve în transformatoare care să evite întreruperile în
alimentarea consumatorilor. Este de preferat instalarea mai multor
transformatoare care să respecte regula numită „N-1”. Adică „N-1”
transformatoare să fie capabile să tranziteze sarcina maximă de durată (eventual
cu o uşoară supraîncărcare). Deci, în aceste cazuri, restricţia 1 ar trebui să fie
aplicată sub forma:
 N  1  S nT  S M (3.26.)

Este uşor de demonstrat că şi în aceste cazuri este de preferat ca N să fie

cât mai mic posibil, adică N=2. Un număr de transformatoare mai mare decât
două poate să rezulte prin aplicarea restricţiei 2 privind plafonul de scurtcircuit
admisibil.
Decizia de trecere de la un transformator la două transformatoare
rezervate reciproc trebuie să se bazeze pe un calcul economic. Fie o staţie care
alimentează consumatori care cer o putere maximă de durată S M , la o durată de
utilizare a acestei puteri TSM . Dauna specifică în caz de nelivrare este d sp .
Cheltuielile totale actualizate în cazul instalării unui singur transformator vor fi:
S M2 T
CTA1T  CT  Ccelule  P0 cpwFe Tts  Psc 2 cpwB Tts  S M SM  t intrerupere  d sp Tts (3.27.)
S nT 8760
unde:
TSM
SM  este puterea medie tranzitată prin staţie;
8760
t intrerupere - durata probabilă de întrerupere într-un an ca urmare a reviziilor
şi reparaţiilor la transformator şi celule.
În cazul instalării a două transformatoare care se rezervează reciproc, dacă
se consideră neglijabilă probabilitatea ca cele două transformatoare să se
defecteze simultan, atunci cheltuielile totale actualizate vor fi:
 S M2
CTA2 T  2 CT  Ccelule  P0 cpwFe Tts   Psc 2 cpwB Tts
1
(3.28.)
2 S nT
Două transformatoare se vor justifica dacă:

CTA1T  CTA2 T ,
respectiv dacă daunele totale exced surplusul de investiţii şi cheltuieli cu
pierderile în fier pentru cel de al doilea transformator (la instalarea celui de al
doilea transformator pierderile în bobinaje se reduc la jumătate):

 1  SM
2
T
D  S M SM  t intrerupered spTts  CT  Ccelule  P0 cpwFe Tts   Psc 2 cpwBTts (3.29.).
8760  2  S nT
În situaţiile concrete ce apar în dezvoltarea proiectelor de staţii electrice
deciziile privind alegerea numărului şi puterii transformatoarelor trebuie să ia în
considerare şi alte aspecte referitoare la spaţiile disponibile în staţii, uşurinţa şi
costurile de transport ale echipamentelor pe amplasament, siguranţa exploatării,
impactul de mediu etc.