Sunteți pe pagina 1din 90

ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE

Conf. univ. Mihail Opriţescu

1 ECONOMIA EUROPEANĂ LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

Istoria economiei este ştiinţa socială care studiază fenomenele, procesele economice,
ramurile economice şi economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre. Studiind trecutul, Istoria economiei este componentă a marii familii a ştiinţelor
istorice însă, studiind economia, ea aparţine în aceeaşi măsură şi ştiinţelor economice.
Economia mondială în evoluţia sa, din secolul al XVI-lea până în zilele noastre, este
consecinţa dezvoltării economiilor naţionale care a favorizat adâncirea diviziunii mondiale a
muncii care, determină între economiile naţionale şi regionale permanentizarea relaţiilor
comerciale şi financiare.
În procesul formării economiei mondiale, primul moment important a fost secolul al
XVI-lea cand se declanşează procesul de mondializare prin care toate regiunile globului
cunoscute la acea data au fost unite prin relatii economice. Următorul moment important este
reprezentat de prima revoluţie industriala care se produce la sfârşitul secolului al XVIII - lea
in Anglia.

Secolul al XVI-lea reprezintă o etapă de tranziţie către economia modernă, în care axa
comercială a Europei se deplasează din Mediterană în Oceanul Atlantic, zonă favorizată de
creşterea în permanenţă a volumului schimburilor cu Lumea Nouă. Economia vest-europeană
se extinde dincolo de hotarele continentului, acaparând imensele resurse ale Americii de la
sud de Rio Grande, controlând prin negustorii portughezi comerţul cu Africa şi Asia de sud.
În aceste condiţii beneficiind din plin de realităţile sociale şi politice din America
precolumbiană şi având de partea lor forţa militară spaniolii şi portughezii vor crea primele
imperii coloniale moderne.
Din colonii se vor revărsa asupra Europei mari cantităţi de produse şi mai ales
de metale preţioase – care mărind volumul masei monetare în circulaţie va conduce după
1550 la o adevărată “revoluţie a preţurilor”, ce cresc constant. Concomitent, are loc
deprecierea argintului în raport cu aurul – de la 10/1 către 15/1, deoarece producţia anuală de

1
argint din America de 311.000 kg. o depăşeşte cu mult pe cea de aur estimată la 4.000 kg.
Aceste evoluţii monetare vor mări dificultăţile economice generate de războaiele dintre
marile puteri aflate în căutarea unui nou echilibru european şi de disputele religioase dintre
catolici şi protestanţi.
Noua diviziune europeană a muncii a generat segmentarea spaţiului continentului în
trei arii: a) nucleul (centrul economiei mondiale) - Europa de Nord-Vest. b) periferia – Europa
Răsăriteană. c) semiperiferia – Europa Centrală, astfel că în secolul al XVI-lea “n-a existat
doar un capitalism, ci mai multe capitalisme europene, fiecare cu zona şi cu circuitele sale”
(mediteraneană, nordică şi central răsăriteană). Dacă în primul stadiu al dezvoltării “sistemul
mondial european”, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, centrul său era lumea
mediteraneană cu oraşele-state italiene, treptat acesta se deplasează spre nord, în Anglia şi
Olanda
Spania şi Portugalia, ţări care controlau comerţul internaţional, nu vor reuşi să
conserve în propriile structuri economice imensele beneficii şi resurse obţinute din comerţ şi
exploatarea coloniilor. Lipsa unei industrii manufacturiere proprii dezvoltate le va obliga să
apeleze la importuri, contribuind astfel la consolidarea altor zone europene cum sunt Ţările de
Jos sau Anglia. Deşi fac eforturi pentru organizarea comerţului, înfiinţând la Lisabona, Casa
da India şi la Madrid, Consiliul Indiilor al cărui organ executiv Casa de Contractacion a
devenit un adevărat minister al comerţului, Portugalia şi Spania nu vor reuşi datorită
structurilor economice şi administrative birocratice de tip feudal să realizeze o economie
capitalistă modernă.
Spania posesoare a importantelor zăcăminte auro-argintifere din America este
beneficiara unor imense cantităţi de metale preţioase estimate pentru intervalul 1503-1660 la
181,3 t. aur şi 16 887 t. argint. Paradoxal însă nu Spania este cea care profită de intensificarea
activităţii comerciale stimulate de mărirea masei monetare ca urmare revoluţiei preţurilor.
Marele beneficiar sunt Ţările de jos posesiunea spaniolă de la Marea Nordului care prin portul
Avers valorifică cea mai mare parte a comerţului provenit din colonii.
Politica regilor spanioli de a face din catolicism singura religie admisă în a dus la
expulzarea peste graniţă a maurilor şi evreilor care aveau un rol esenţial în meşteşuguri,
comerţ şi finanţe. Puţinii mauri şi evrei trecuţi la creştinism şi negustorii italieni veniţi dintr-
o talie devastată de războaie nu au fost suficienţi pentru a păstra în Spania bogăţiile
Lumii noi.
Continuând politica predecesorilor săi Carol al V-lea spirit profund religios în dubla sa
calitate de rege spaniol şi împărat romano-german a decis ca veniturile obţinute din imperiu să

2
fie irosite în războaie costisitoare de apărare a catolicismului. În condiţiile Dacă mai
adăugăm fastul de la Curte este logic ca în secolul al XVI-lea Spania să traverseze o profundă
criză financiară. Impunerea de către monarhii spanioli a noi taxe va genera mari nemulţumiri
în Ţările de Jos ce vor culmina cu revoluţia burgheză de la sfârşitul secolului.
Ţara care se va lansa puternic în direcţia capitalismului va fi Anglia care decimată de
războaie în secolul precedent se va reface în secolul XVI sub dinastia Tutorilor când apare o
nouă nobilime interesată în dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului. Nobilimea va sprijini
reforma religioasă iniţiată de Henri al VIII-lea fiind interesată în cumpărarea pământurilor
deţinute de biserica catolică, declanşând totodată revoluţia agrară în urma căreia ţărănimea
este deposedată de loturile de pământ ce devin în mare parte păşuni necesare creşterii oilor a
căror lână este utilizată în manufacturi. Se realiza astfel o relaţie economică de tip nou între
agricultură şi industria manufacturieră în urma căreia asistăm la deplasarea unei mari mase
demografice în căutare de locuri de muncă de la sat la oraş. Beneficiară a dezvoltării
manufacturilor, regalitatea prin legislaţia de combatere a vagabondajului a sprijinit nobilimea,
asigurându-i în manufacturi mână de lucru ieftină. Potrivit noii legislaţii cei care vagabondau
prin oraşe erau obligaţi să lucreze cu retribuţii mici în manufacturi.
Având protecţia regalităţii, noua nobilime se va lansa şi în domeniul comerţului,
creând numeroase companii privilegiate care prin flotele lor vor străbate marile rute
comerciale din Atlantic, Marea Baltică sau în direcţia Asiei, sfidând monopolul comercial
iberic. Această dispută comercială hispano-iberică va constitui o cauză majoră a marii
confruntări navale din 1588 când Filip al II-lea va încerca prin “Invincibila Armada” să
invadeze Anglia. Eşecul acestei expediţii marca în fapt decăderea Spaniei din poziţia de lider
al comerţului mondial.
Secolul al XVII-lea a fost numit de literatura de specialişti Secolul de fier în sensul
depreciativ al cuvântului, în antiteză cu cel precedent căreia aurul din Lumea nouă îi conferise
denumire de Secol de aur. Un veac extrem de agitat marcat de crize internaţionale şi războaie
lungi şi costisitoare, de foamete, mizerie şi epidemii, deci declin demografic, dar care a fost
vital pentru ascensiunea economiei capitaliste pe malurile Atlanticului mai întâi în Olanda
apoi în Anglia.
Fostă posesiune spaniolă, deţinând numeroase manufacturi a căror producţie aducea
profituri ridicate nobilimii fiind valorificată prin intermediul schimbului, Republica olandeză
domină în acest secol economia mondială. Primind pe teritoriul său numeroşi protestanţi cu
înclinaţii meşteşugăreşti din ţările catolice, ea îşi extinde industria manufacturieră textilă, a
faianţei, alimentară şi mai ales cea a construcţiilor navale. În perioada lor de maximă

3
dezvoltare, marile şantiere navale olandeze livrau o navă pe zi. O mare înflorire a cunoscut
munca la domiciliu, practică prin care numeroase manufacturi şi-au extins activitatea în
mediul rural unde beneficiau de mână de lucru ieftină. Lipsa de interes a nobilimii pentru
agricultură, motivată de insuficienţa şi slaba calitate a pământului, contribuie la consolidarea
micii proprietăţi ţărăneşti, care se modernizează şi se măreşte prin asanări şi îndiguiri,
stimulată de cererea tot mai mare de produse agrare venită din partea oraşului.
Dezvoltarea economică a Olandei după 1600 se confundă cu spectaculoasa
ascensiune a Companiei olandeze a Indiilor de Est, fondată în 1602, care a reuşit să elimine
rapid concurenţa portugheză devenind stăpâna comerţului cu India. Navele uşor de manevrat,
având o formă alungite şi cu o linie elegantă, ce brăzdau mai bine marea decât greoaiele
galioane şi caravelele iberice, aduceau Companiei mari beneficii, chiar şi acţionarilor simpli
revenindu-le un profit de 18% la capitalul investit, astfel încât în scurt timp ea a devenit un
stat în stat, ce încheia tratate şi dispunea de o forţă militară proprie. Amsterdam, unde se află
sediul central al Companiei, devine cel mai mare port al continentului, putând adăposti în
danele sale mii de vase la danele sale. Bursa înfiinţată în 1609 şi Banca Olandei făceau din
marele port la mijlocul secolului al XVII-lea capitala comercială şi financiară a lumii.
Supremaţia economică a Olandei a fost de necontestat până la 1650 deoarece marile
puteri angrenate în Războiul de 30 de ani i-au lăsat deplină libertate pe mări. Noua politică
comercială a Angliei inaugurată prin Actele de navigaţie, ce viza eliminarea negustorilor
olandezi din porturile engleze, va deschide o lungă serie de conflicte militare, în care se va
implica şi Franţa, în urma cărora Olanda va pierde supremaţia navală şi comercială în
favoarea Angliei.
Intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea caracterizat printr-o creştere considerabilă a nevoii de monedă, în condiţiile unei
expansiuni fără precedent a comerţului a declanşat o adevărată goană după aur, atât din partea
puterii de stat cât şi din partea particularilor îndeosebi a negustorilor europeni.
Mercantilismul, apărut într-o formă embrionară în secolul XIV în Italia Oraşele
cetate italiene Veneţia, Genova, Florenţa, cu un comerţ dezvoltat, oferă imaginea unor
organisme coerente de comunicaţii economice şi politice libere şi bogate. Mercantilismul este
de fapt prima doctrină economică relativ coerentă, ce are la bază idei economice moderne şi a
definit politica comercială europeană din secolele XV-XVII Mercantilismul poate fi definit ca
un sistem teoretic bazat pe concepţia că statul are rolul de a sprijini îmbogăţirea ţării şi a
agenţilor economici prin comerţul exterior, realizat astfel încât să se aducă cât mai multe
metale preţioase în interior. Prin măsuri de politică mercantilistă s-a sprijinit acumularea de

4
capital, realizarea protoindustrializării sub forma meşteşugurilor, meseriilor, a cooperaţiei
simple.
Mercantilismul a cunoscut două etape, mercantilismul timpuriu (sau sistemul balanţei
monetare), caracteristic pentru sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea
şi mercantilismul dezvoltat (sau sistemul balanţei comerciale), caracteristic pentru a doua
jumătate a secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea.
Mercantilismul a fost stimulat de noul avânt al comerţului din statele protestante iar
noile forme de comerţ şi concepţia mercantilistă favorizând extinderea legăturilor comerciale
cu zonele extraeuropene au atras numeroşi negustori străini pe malurile Atlanticului.
Comercianţi evrei alungaţi din Spania, armeni din Orient sau italieni ale căror afaceri nu mai
erau profitabile într-o Italie devastată de război, s-au îndreptat către statele protestante,
consolidând burghezia comercială autohtonă şi stabilind noile legături cu lumea arabă şi din
Orient. Atât în prima cât şi a doua etapă mercantiliştii urmăreau acelaşi scop: menţinerea şi
atragerea unei cantităţi cât mai mari de metale preţioase în interiorul ţării, acestea fiind
considerate forma ideală a bogăţiei sociale. În prima etapă comerţul era considerat doar ca un
mijloc pentru realizarea unui mare aflux de metale preţioase. În etapa a doua a
mercantilismului s-a acordat o importanţă deosebită comerţului în sensul realizării unei
balanţe comerciale active.
Politica comercială mercantilistă, protecţionistă în esenţă, consta într-un sistem de
măsuri legislative menite să determine menţinerea şi atragerea unei cantităţi cât mai mari de
metale preţioase în ţară. Potrivit ei forma ideală a bogăţiei sociale ar fi constituit-o banii,
respectiv metalele preţioase.
Mercantilismul, ca expresie a absolutismului economic, subordona întreaga producţie
şi valorificarea ei pe cale comercială, voinţei statului. Acesta devine capabil să garanteze
securitatea bunurilor şi a transporturilor, să perceapă impozite care să îi asigure veniturile, să
împrumute sume mari de bani, să instituie monopolul său asupra comerţului exterior, să aplice
măsuri care să promoveze un regim vamal mercantilist, să reglementeze munca, controlând
statutul corporaţiilor pentru a evita exploatarea abuzivă a muncii lucrătorilor.
Mercantiliştii considerau că bogăţia se creează în sfera circulaţiei, că ceea ce câştigă
unii este făcut din pierderea altora. După teoria mercantilistă, bogăţia ar fi constituită numai
din monedă sau din lingouri din aur şi argint. “Numai aurul şi argintul produc abundenţa şi
satisfac necesităţile statului” scria cel mai capabil susţinător al mercantilismului francez,
Colbert.

5
Situaţia comparativă a diferitelor state în raport cu aplicarea politicii mercantiliste
demonstrează că pe plan intern, mercantilismul favorizează unificarea vieţii economice, prin
reducerea barierelor comerciale interne, dezvoltarea transporturilor şi baterea de monedă.
Adam Smith arată că “încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două
mecanisme prin care sistemul mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară”. Cu privire
la anumite mărfuri, el pare a urma o cale diametral opusă, adică “să descurajeze exportul şi să
încurajeze importul”.
Mercantilismul comercialist a fost practicat cu precădere de englezi şi teoretizat de
Thomas Mun (1571-1641), Josias Child (1639-1690) şi William Petty (1623-1687). Ultimul şi
face deschiderea spre liberalismul clasic. El se deosebeşte de cel industrialist al francezilor
prin lărgirea ariei activităţilor comerciale ale Angliei, efectuate într-un asemenea fel încât să
nu fie nevoie de un protecţionism intern care să sprijine artificial industriile autohtone în
detrimentul agriculturii.
Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă în strânsă legătură cu practicile
unui comerţ mai evoluat; el însuşi a fost un mare negustor şi unul din directorii companiei
engleze a comerţului cu Indiile Orientale. Mun a formulat ideea după care banii, metalele
preţioase sunt instrumente de îmbogăţire şi nu bogăţie. “Cu cât sunt mai intens ţi mai raţional
folosite, cu atât bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai mult”. Regula
de fier a balanţei comerciale este, după Mun, realizarea unui soldactiv cât mai mare; pentru
aceasta se cerea să se dea preferinţă exportului de produse fabricate şi importului de materii
prime, să se practice pe scară largă comerţul de tranzit şi intermedierea schimburilor între ţări.
Într-o lucrare a sa, socotită o evanghelie a mercantilismului, Mun scria: “Mijlocul obişnuit de
sporire a avuţiei noastre şi a tezaurelor noastre este comerţul cu străinătatea, activitate în care
trebuie să respectăm regula după care în fiecare an să vindem străinilor mărfurile noastre de o
sumă mai mare decât suma mărfurilor folosite de noi de la ei”.
Mercantiliştii Angliei secolelor XV-XVI considerau măsurile protecţioniste şi de
încurajare a manufacturilor ca obiectiv necesare atunci când această ţară era întrecută de
altele. În perioadele de mai târziu, când Anglia devenise “atelierul lumii”, economiştii ei au
formulat teorii în sprijinul liberalismului economic.
Adam Smith, părintele de necontestat al liberalismului englez, aprecia astfel
mercantilismul din trecutul ţării sale: “Motivul, în aparenţă lăudabil al tuturor acestor
reglementări constă în dezvoltarea manufsacturilor noastre, nu prin perfecţionarea lor ci prin
declinul manufacturilor vecinilor noştri – înfrânându-se, în măsura posibilului, concurenţa
stânjenitoare din partea unor rivali atât de nedoriţi, ba chiar odioşi”. Mercantilismul respectiv

6
era agresiv, apăra interesele unei ţări, provocând mari prejudicii altora care să nu le mai poată
fi concurenţi temerari.
În domeniul comercial Spania în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea a practicat un
mercantilism monetarist sui-generis punând accentul pe jefuirea de metale preţioase a
coloniilor din Lumea nouă şi pe exploatarea minelor de aur şi argint americane. S-a promovat
o politică de tezaurizare metalelor preţioase în ţară şi pe luând-se măsuri împotriva scurgerii
lor în afară. Politicile monetare şi financiare practicate de Carol Quintul – axate pe cheltuirea
marilor venituri pe consum parazitar, pe ducerea războaielor, fără a se acorda atenţia cuvenită
acumulării de capitaluri productive – a dus ţara la ruină. Emigraţia în colonii, expulzarea
evreilor şi maurilor, pierderile cauzate de războaie au dus la un dus la un declin demografic cu
consecinţe şi în plan economic.
În perioada lui Carol al II-lea (1665-1700) populaţia Spaniei s-a redus la 5,7 milioane,
agricultura decăzuse, industrie nu exista, comerţul era în mâna străinilor, starea finanţelor era
falimentară, în toată ţara domnea foamea endemică; chiar şi clasele suspuse erau afectate de
privaţiuni..
În Germania sistemul de vămi interne a avut efecte dezastruoase asupra creşterii
economice. Incapacitatea prinţilor germani de a elibera respectivele bariere a constituit o
cauză importantă a înapoierii spaţiului economic german din secolele XVI-XVIII, situaţie
remediată la începutul secolului XIX. În condiţiile fărâmiţării statale, în spaţiul german nici
nu se putea pune problema unor lucrări de anvergură de modernizare a transporturilor prin
construcţia de canale, situaţia politică explicând şi dispersarea monetară şi neimpunerea
monedei imperiale.
În Franţa politica de eliminare a barierelor interne a reuşit mai mult ca în Germania şi
mai puţin decât în Anglia, deşi reformarea de către Colbert în 1664 a sistemului de tarife
interne a fost una dintre cele mei îndrăzneţe încercări de unificare de inspiraţie mercantilistă.
Prin terminarea canalului Orlèans şi legarea Oceanului Atlantic de Marea Mediterană prin
canalul Languedoc s-a stimulat comerţul intern. Moneda regală are preeminenţă asupra
monedelor locale, iar după o îndelungată circulaţie paralelă, în timpul lui Colbert, moneda
regală se impune.
În Anglia, dezvoltarea comerţului favorizată şi de unificarea vamală realizată mai
devreme decât în alte părţi ale Europei, va constitui o precondiţie a “revoluţiei industriale” şi
expansiunii engleze din secolele XVIII-XIX. Cu o monedă solidă, care din adoua jumătate a
secolului al XVI-lea nu mai este supusă devalorizării sistematice tipic feudale, fiind capabilă
să finanţeze comerţul şi să stimuleze acumularea de capital Anglia se va instala în poziţia de

7
lider al comerţului internaţional dominând şi din punct de vedere financiar-bancar lumea
până la începutul secolului al XX.
Companiile comerciale privilegiate organizate ca societăţi anonime pe acţiuni prin
asocierea comercianţilor şi amatorilor, care obţin din partea statelor monopolul comerţului cu
anumite produse, fiecare din ei acţionând independent, dar pe o anumită rută comercială şi
folosindu-şi propriul capital. Ele apar în condiţiile în care comerţul exterior ia o astfel de
amploare încât armatorii nu îşi mai permit să susţină financiar navele cu încărcăturile lor.
Printre primele companii comerciale, în literatura de specialitate mai sunt menţionate:
Compania Olandeză a Indiilor de Vest înfiinţată în 1609; în Franţa din iniţiativa lui Colbert
apar Compania Indiilor Orientale şi cea a Compania Indiilor Occidentale (1664), Compania
Levantină (1669) şi cea Compania Nordică (1670). Companii în număr relativ mare apar şi în
Anglia încă din secolul al XVI–lea, prima fiind Compania negustorilor aventurieri fondată în
secolul precedent care obţine o cartă de monopol în 1564. Compania Moscovei (1555) era
specializată în comerţul cu Rusia, Compania Răsăritului (1579) în cel cu zona baltică, în
Imperiul Otoman acţiona din 1581 Compania Levantului, iar în 1600 ia fiinţă Compania
Indiilor Orientale ce acţiona în sudul Asiei.
Cea mai faimoasă companie a fost Compania Olandeză a Indiilor de Est, deja
amintită, în fapt prima mare societate pe acţiuni din lume şi a fost formată prin participarea
celor şase provincii şi a principalelor oraşe ale Olandei (jumătate din capital a fost contribuţia
Amsterdamului). Au fost emise acţiuni, care s-au vândut rapid la preţul de 3.000 florini
acţiunea asigurând împreună cu alte subscrieri băneşti Companiei un capital de 6.425.000
florini, care creşte spectaculos ajungând la 33.000.000 florini în 1670. În contul cotei-părţi din
capital, fiecare asociat a avut dreptul de a emite hârtii de valoare, care au fost comercializate
pe piaţa de valori. Succesul Companiei a fost asigurat de monopolul total de care beneficia,
acordat printr-o cartă specială, emisă de stat pentru comerţul între Capul Bunei Speranţe, spre
est, până la Strâmtoarea Magellan.
Bursele de mărfuri au apărut în secolul al XV-lea în Ţările de jos, prima asemenea
instituţie apărând în Bruges, după unii cercetători, alţii optând pentru Anvers. Samuel
Richard în lucrarea Noul negustor (1686) definea bursa ca fiind “locul de întâlnire a
bancherilor, negustorilor şi negocianţilor, agenţilor de schimb şi de bancă, curtierilor şi
altor persoane”. Burse apar în secolul al XVI-lea în Franţa la Lyon, în Anglia la Londra, apoi
la începutul secolului următor în marile porturi germane Lübeck şi Bremen. Cea mai
importantă bursă din secolul al XVII-lea este însă bursa din Amsterdam.

8
Târgurile mari erau, în secolul al XVI-lea, o importantă componentă a comerţului
european deoarece erau locul de întâlnire la date fixe al negustorilor din diferite regiuni
europene. Mărfurile comercializate în aceste târguri proveneau mai ales din regiunile
apropiate fiind rezultatul activităţii economice a ţăranilor şi meşteşugarilor locali dar şi din
zone mai îndepărtate. Intemeiate la întretăierea unor importate drumuri comerciale care legau
Europa nordică de cea sudică şi ţărmurile Atlanticului de Marea Neagră şi stepa rusă,
târgurile mari , în secolele XVI-XVII, favorizau comerţul internaţional la mari distanţe.
Printre cele mai importante târguri erau cele de la Londra, Liverpool şiSheffield din Anglia, la
Paris, Dijon, Avignon în Franţa, Leipzig şi Frankfurt pe Oder şi Main în Germania, Medina
del Campo în Spania, Sinigaglia în Italia, Zurich în Elveţia, Moscova şi Novgorod în Rusia.
În secolul al XVIII-lea târgurile mari sunt în declin în ţările de pe malurile Atlanticului,
Anglia, Franţa şi Olanda menţinându-se în alte ţări europene.
Sistemul bancar modern apare şi se dezvoltă datorită evoluţiilor pozitive din
comerţul intern şi internaţional corelate cu incapacitatea statelor feudale de a rezolva
problemele lor financiare Monarhiile bogate din vestul european sunt costisitoare irosind în
războaiele pentru hegemonie europeană sau în viaţa de huzur a Curţii regale, mari sume de
bani care impun contractări de împrumuturi interne, care în timp nu mai sunt rambursate.
Secătuirea creditorilor interni determină pe suverani să apeleze la împrumuturi externe,
facilitând apariţia pieţei financiare internaţionale dominată de Olanda - având ca centru al noii
pieţe Amsterdamul - alături de care se impun Geneva şi Frankfurt, controlate de bancherii
evrei. În circuitul financiar european va intra şi Londra după înfiinţarea în 1694 a Băncii
Angliei.
Băncile olandeze au fost primele care au introdus noi tehnici şi instrumente bancare,
care ulterior vor deveni elemente specifice sistemului de credit modern, inclusiv “hârtiile de
bancă”, primele forme ale monedei fiduciare, bancnotele.
Manufacturile care se extind în sectoarele de producţie, fac să scadă ponderea
sistemului corporatist, cu reguli sufocante pentru comercianţi stimulând promovarea spiritul
nou, capitalist. Atenţia proprietarilor de manufacturi se îndreaptă spre forţa de muncă ieftină a
ţăranilor ocupaţi în agricultură, dar şi practicanţi ai meşteşugurilor casnice, ţinând de industria
textilă. Folosirea de salariaţi ce practică munca la domiciliu duce la formarea manufacturii
dispersate în care investiţia patronilor este minimă, deoarece fac practic doar legătura dintre
producător şi piaţă. Dezvoltarea acestui tip de manufactură mai ales în Ţările de Jos dă noi
dimensiuni economice raporturilor între zonele rurale şi cele urbane. Intervenţia statului în
economie promovată de Colbert duce la constituirea “manufacturile regale” franceze axate pe

9
producţia de lux: mătăsuri, porţelanuri, parfumuri care vor fi principalele furnizoare ale
luxului etalat de nobilime la Versailles.
Agricultura secolului al XVII-lea se caracterizează în Europa centrală şi de est, care
este mai slab populată, prin dominaţia proprietăţii feudale, prin productivitate slabă în cultura
cerealelor locuitorii având ca principală îndeletnicire creşterea animalelor trăsături ce se
întâlnesc şi în Europa de sud unde regresul economic italiano-iberic din domeniul comercial şi
manufacturier se reflectă şi în sectorul agrar. Numai în nord-vestul continentului unde
dominantă este proprietatea mică şi mijlocie, degrevată de obligaţiile feudale se realizează o
agricultură intensivă în care predomină culturile de cereale destinate comercializării.
În linii mari agricultura europeană a secolului al XVII-lea are o evoluţie diferenţiată
în funcţie de zonă însă în ansamblu rămâne o ramură slab dezvoltată datorită unei tehnici
agricole perimate bazate pe sistemul de cultivare în pârloagă (succesiv 2-4 ani după care locul
era lăsat să se “odihnească”) sau cel al moinei sălbatice (cultivarea până la epuizare a
aceluiaşi loc), relaţiilor agrare de tip feudal, preţului scăzut al produselor agricole unei
fiscalităţi apăsătoare ce îl lasă pe proprietar fără resurse financiare şi efectelor distructive ale
războiului.
Porumbul şi cartoful, adoptate cu timpul de europeni, sunt la început doar curiozităţi,
ca şi şampania - un nou lux al curţii regale franceze. Pe fondul general de inerţie, Olanda este
şi liderul agricol prin cultivarea completă a pământului, rotaţia culturilor, păşuni “artificiale”
care favorizează dezvoltarea sectorului zootehnic.
În coloniile americane, agricultura secolului al XVII-lea este de asemenea slab
dezvoltată având la bază munca sclavilor aduşi din Africa. Permanenta lărgire a plantaţiilor de
trestie de zahăr, mai ales în zona Antilelor şi Caraibelor, dar şi în Brazilia, datorită cererii
ridicate în Europa, a necesitat forţă de muncă sporită. Soluţia a reprezentat-o Africa neagră,
comerţul cu sclavi de culoare reprezentând o nouă sursă de venit pentru marinarii şi
comercianţii europeni, de acumulare primitivă a capitalului.
Corăbiile negre au reprezentat, pentru aproximativ trei secole, unul dintre cele mai
tragice capitole din istoria umanităţii, dar şi o modalitate violentă de extindere a pieţei
mondiale a forţei de muncă. Agricultura bazată pe munca sclavilor s-a caracterizat deseori
prin violenţă şi metode de exterminare ce au generat în timp un adevărat genocid al populaţiei
africane, iar în plan economic preţul scăzut al sclavilor, deci al mâinii de lucru, a împiedicat
mult timp modernizarea acesteia.
În concluzie, agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un
randament în general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rutiniere, dominată de marii

10
latifundiari feudali, era grevată, în principal, de numeroasele şi îndelungate războaie dintre
marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o mare cantitate de forţă de muncă şi au
transformat întinse suprafeţe agricole în câmpuri de luptă. Porumbul şi cartoful, aduse de
peste ocean, erau, deocamdată, doar curiozităţi fără semnificaţii economice majore şi aveau să
modifice structura culturilor agricole şi a alimentaţiei abia peste un secol.

2 REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN ANGLIA (1760-1830)

Secolul al XVII-lea a fost incontestabil secolul Olandei, în timp ce următorul, aflat


sub impactul revoluţiei industriale, are ca lider Anglia. Secol al schimbării economice ce
urmează logic unui secol al schimbărilor politice ce au democratizat viaţa politică engleză
secolul al XVIII-lea reprezintă Marele salt de la unealta simplă la maşină, de la manufactură
la fabrică, de la mica producţie manufacturieră la marea producţie de fabrică. Revoluţia
industrială s-a declanşat în Anglia şi s-a propagat până la primul război mondial în mai multe
ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de la o ţară la alta.
„Acum trei sute de ani cu o aproximaţie de o jumătate de secol s-a auzit o explozie ale
cărui unde de şoc au străbătut pământul, distrugând societăţile vechi şi creând o civilizaţie pe
de-a-ntregul nouă” afirmă Alvin Toffler. Din punct de vedere economic, procesul care a dus
la transformarea capitalistă a producţiei sub o formă care mai târziu va fi prezentat de Engels
sau Toyenbee sub numele de „revoluţie industrială” a determinat, în opinia lui Michel Beaud,
„intensificarea schimburilor sporirea importurilor de produse de bază (ceai, zahăr, bumbac) şi
a pieţelor de desfacere pentru textile şi produsele manufacturate”.
Modernizarea generată de revoluţia industrială urmată de promovarea unei politici de
industrializare a fost posibilă în măsura în care erau înlăturate vechile structuri politice şi
economice. Schimbările politice şi ascensiunea burgheziei au permis statului englez, prin
măsuri protecţioniste, concretizate în acordarea de privilegii şi monopoluri, sprijinirea
expansiunii comerciale şi coloniale.
Revoluţia industrială are în economia engleză o fază de început (între anii 1760-
1790), una de apogeu (1790-1830) şi una finală (1830-1850), la sfârşitul căreia
industrializarea face ca Anglia să fie nu numai regina mărilor ci şi atelierul lumii.
Anglia a fost prima ţară care a cunoscut experienţa revoluţiei industriale deoarece a
început modernizarea economică încă din secolul al XVI-lea când practica împrejmuirilor a

11
declanşat revoluţia agrară, nobilii devenind mari crescători de oi a căror lână o comercializau
în Flandra. Trecerea la religia protestantă a însemnat secularizarea averilor mănăstirilor
catolice ale căror moşii au fost cumpărate de noua nobilime al cărui potenţial economic se
consolidează.
Eliminaţi economic din mediul rural prin transformarea majorităţii marilor proprietăţi
în păşuni, numeroşi ţăranii se îndreaptă spre oraş devenind forţă de muncă ieftină pentru
manufacturi. Beneficiind de creşterea populaţiei urbane, de materie primă şi forţă de muncă
ieftină, de o conjunctură externă favorabilă, manufacturile engleze se dezvoltă în a doua parte
a secolului al XVI-lea stimulând şi comerţul exterior. În aceste condiţii în Anglia începe
procesul acumulării primitive de capital, atât în sectorul manufacturier cât şi în cel comercial.
Conflictul politic dintre monarhia catolică a Stuarţilor şi noua nobilime protestantă, ce
a atins apogeul la mijlocul secolului al XVII-lea în Revoluţia politică şi a dus la proclamarea
Republicii în 1649, are la bază cauze economice generate de structurile conservatoare feudale
patronate de monarhia absolută. Acest conflict s-a încheiat în 1688, când Revoluţia Glorioasă
a transformat monarhia absolută în monahie constituţională, transferând puterea
Parlamentului, care prin legislaţia adoptată în secolul următor a creat baza juridică ce a permis
schimbările din epoca Revoluţiei industriale
Primele măsuri au fost luate în agricultură eliminându-se tradiţionalul sistemul de
“open fields” cu randament scăzut, statul facilitând comasarea terenurilor prin acte de
“împrejmuire” puse în vânzare către cei ce dovedeau posibilitatea de a oferi despăgubiri
micilor proprietari şi mai ales de a valorifica prin producţii ridicate proprietatea agrară.
Aristocraţia britanică obţine prin intermediul a 2.500 de acte speciale emise de Parlament şi
cu ajutorul unui sistem intern de credite, circa 2.000.000 ha. din pământurile comunale.
Desăvârşirea Revoluţiei agrare începută în secolul al XVI-lea face din nobil un
proprietar capitalist care, de regulă, îşi administrează personal moşia la mijlocul secolului al
XVIII-lea, intră în contact cu piaţa, se informează, citeşte cărţi şi reviste de agricultură şi
foloseşte tehnici agricole moderne. Producţia agricolă se măreşte ca urmare a cererilor tot mai
mari ale pieţei legată de intensificarea urbanizării. Din aceleaşi motive se dezvoltă şi creşterea
animalelor, îndeosebi a cornutelor mari, prin folosirea unor metode zootehnice avansate.
Transformările din agricultură duc la dispariţia micilor proprietari de pământ, care devin
proletari agrari sau industriali mărind oferta de mână de lucru ieftină.
O altă revoluţie ce a pregătit Marele salt al industrializării este cea comercială, care
debutează tot în secolul al XVI-lea este revoluţia comercială. Declanşarea procesului de
mondializare a comerţului european a găsit Anglia pregătită cu o nouă elită politică care

12
sprijinită de suveranii din dinastia Tudorilor a abandonat vechea mentalitate războinică, de
capă şi spadă, lansându-se în comerţ, fructificând deopotrivă poziţia geografică cât tradiţia
navală engleză. Afectată de politica absolutistă a lui Carol I mai ales în domeniul financiar-
fiscal, ea va sprijini înlăturarea regelui şi, prin aceasta, a sistemului de privilegii feudale ce
îngrădeau comerţul.
Politica comercială mercantilistă promovată de noul conducător al Angliei, Oliver
Cromwell a fost stabilită prin Legea pentru protejarea şi reglementarea comerţului Republicii
engleze adoptată de Parlament la 1 august 1650, pe baza căreia au fost emise Actele de
Navigaţie. Primul Act dat la 3 octombrie 1650 interzicea negustorilor străini să desfăşoare
activităţi comerciale în coloniile engleze fără avizul guvernului de la Londra. Al doilea Act
reglementa modul de intrare în ţară a mărfurilor străine, stabilind ca mărfurile extraeuropene
să transportate numai cu nave engleze acceptând ca produsele din Europa să poată fi
transportate atât de nave engleze cât şi de cele din ţara de unde provenea marfa. Expulzarea
negustorilor olandezi din porturile engleze a dus la un conflict anglo-olandez în care
numeroasele nave militare şi comerciale construite în anii 1649-1651 au facilitat victoria
engleză ce a dus la acceptarea de către Olanda în 1654 a Actelor de Navigaţie.
La începutul secolului al XVIII-lea Anglia îşi consolidează poziţia de lider în
comerţul internaţional, ocupând Gibraltarul în 1706 şi obţinând de la Spania exclusivitatea
comerţului cu sclavi în coloniile spaniole din America.
Acumularea de capital care se intensifică după Revoluţia burgheză constituie un act ce
favorizează Revoluţia industrială. Realizată în principal pe căi comerciale ca urmare a politicii
mercantiliste acumularea de capital privat a dus la dezvoltarea pieţei de capital mai ales după
înfiinţarea în 1694 a Băncii Angliei. Sprijinind guvernul prin acordarea de împrumuturi pe
termen lung, reprezentând un element de legătură între lumea financiară şi cea politică Banca
Angliei a devenit, alături de Bursa din Londra, emblema economiei britanice. Numeroase
bănci mari şi mici desfăşurau o dinamică activitate financiară, oferind celor interesaţi
capitaluri în condiţii avantajoase.
Transformările economice au generat o revoluţie demografică, care a dus la o
spectaculoasă creştere a populaţiei urbane după 1650, dar şi la creşterea indicelui demografic
ca urmare a îmbunătăţirii situaţiei alimentare a populaţiei şi a măsurilor de ordin sanitar luate
de autorităţii. Londra care în 1632 are 307.000 locuitori, în 1700 ajunge la 700.000 locuitori,
iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea ajunge cel mai mare oraş din Europa, având 860.000
locuitori. În 1810 capitala engleză depăşeşte 1.000.000 locuitori şi în 1835 2.000.000
locuitori, iar nivelul întregii ţări populaţia urbană se triplează în intervalul 1780-1830.

13
Urbanizarea accelerată a epocii industriale, concretizată prin creşterea spectaculoasă a
numărului muncitorilor, va schimba profund structura oraşului în Europa Occidentală. Mari
proiecte de construcţii edilitare şi de sistematizare, preocupări pentru dezvoltarea căilor şi
mijloacelor de transport generează lucrări de amploare şi mari investiţii în mediul urban.
Oraşul este dependent în mai mare măsură de fluxurile de mărfuri între mediul urban, unde se
produc bunuri fabricate, şi cel rural, unde se produc bunuri agricole.
Explozia demografică urbană a contribuit la consolidarea pieţei interne, o piaţă care
datorită dezvoltării economice avea capacitatea de a absorbi o parte a producţiei interne, dar şi
mari cantităţi de produse importate. Produsele textile indiene încă de la sfârşitul secolului al
XVII-lea se importau în cantităţi tot mai mari, prejudiciind interesele producătorilor autohtoni
care au militat pentru limitarea acestor importuri, însă producţia manufacturieră internă nu a
avut capacitatea de a satisface cerinţele pieţei. În aceste condiţii sub presiunea pieţei interne
şi a concurenţei străine se declanşează în ramura textilă un proces de înnoire tehnologică ce
stă la baza Revoluţiei industriale.
Prima invenţie ce a mărit randamentul în producţie a fost suveica zburătoare inventată
de John Kay în 1733, care putea fi manevrată de un lucrător în loc de doi. Dublarea producţiei
datorată invenţiei lui Kay a dus la foamea de fire, care a fost rezolvată prin crearea în 1764 de
către James Hargreaves a maşinii de filat ce producea 80 de fire simultan supravegheată de un
singur muncitor. Slaba rezistenţă a firelor a fost remediată de Thomas Highs, iar în 1769
Arkwright brevetează maşina de filat mecanică acţionată hidraulic şi peste zece ani Samuel
Compton concepe maşina de filat fire fine. Inventarea războiului de ţesut mecanic de către
Edward Cartwright în 1785 şi crearea de către acesta a primei fabrici în anul următor încheie
suita invenţiilor în ramura textilă, marcând trecerea ei la producţia de fabrică. Având o
productivitate cu 75% mai ridicată decât a războiului de ţesut manual şi perfecţionată ulterior,
invenţia lui Cartwright a ajuns să suplinească munca a 40 de lucrători.
Începută în ramura textilă, Revoluţia industrială s-a propagat ca într-un sistem de vase
comunicante în celelalte ramuri economice. Confecţionarea noilor maşini şi folosirea intensă
a structurilor metalice în domeniul transporturilor a impus schimbări în metalurgie.

În secolul al XVIII-lea se constată o creştere notabilă în utilizarea forţei apei în


morărit, textile şi metalurgie. În primele stadii ale industrializării pasul cel mai important în
folosirea energiei l-a reprezentat înlocuirea lemnului cu cărbunele şi utilizarea maşinilor cu
aburi în minerit, manufacturi şi transporturi. Aceasta a condus la dezvoltarea metalurgiei unde

14
utilizarea cărbunelui şi cocsului în procedeul de topire a permis reducerea costurilor de
producţie şi a permis utilizarea metalelor în diferite domenii.
Cărbunele devine principalul combustibil în locul lemnului, determinând deplasarea
centrelor metalurgice către zonele carbonifere. Folosit iniţial drept combustibil, acesta devine
un element vital în metalurgie prin inventarea cocsului utilizat de Abraham Darby în 1709
pentru producerea fontei. Peste trei decenii se descoperă metoda de producere a oţelului din
fontă şi până la finele veacului atât producţia de cărbuni cât şi cea de fontă cunosc creşteri
spectaculoase prima se dublează ajungând la 10.000.000, iar cea de fontă urcă de la 4.802 t.
la 250.000 t. Materii prime în industria construcţiilor de maşini, fonta şi oţelul fac din Anglia
patria furnalelor şi oţelăriilor odată pătrunderea Revoluţiei industriale în sectorul
transporturilor.
Transporturile, în primele secole ale epocii moderne au evoluat lent, mai ales cele
terestre ce foloseau mijloace de transport tradiţionale, cu capacitate de transport redusă.
Creşterea consumului de materii prime şi a producţiei de mărfuri în secolul al XVIII-lea
impunea modernizarea transporturilor. Începută prin construirea de canale, acţiunea de
îmbunătăţire a căilor şi mijloacelor de transport va continua prin modernizarea drumurilor,
folosindu-se celebrul macadam, prin construirea podurilor cu structuri metalice şi apariţia în
1807 a primei nave ce utiliza forţa aburului.
Marele salt în domeniul transporturilor este construcţia căilor ferate, una din cele mai
prospere investiţii economice ale secolului al XIX-lea. Odiseea căilor ferate începe odată cu
inventarea locomotivei de către George Stephenson în 1829, prin care motorul cu aburi
inventat de Watt pătrunde transporturile terestre.
Primele căi ferate apar în 1830 în Anglia şi Satele Unite pentru ca numai în două
decenii reţeaua feroviară internaţională să ajungă la 38.600 km., din care Anglia deţinea
10.000 km. Crearea căilor ferate duce la integrarea în circuitul economic a unor zone şi
regiuni izolate, dinamizează schimbul intern şi extern şi internaţional, facilitează circulaţia
bunurilor materiale şi oamenilor.
Revoluţia în transporturi este complectată, după 1830, cu o revoluţie nautică,
prin care motorul cu aburi şi structurile metalice modernizează navele care devin mai rapide,
mai sigure şi au o capacitate de transport mai mare. Construirea canalului de Suez între 1859-
1869 face ca ruta Londra-Bombay prin Mediterană să fie străbătută în 26 zile în loc de 100
zile cât necesita ruta tradiţională prin sudul Africii. Datorită canalului traseul maritim dintre
Europa şi Australia se scurta cu 5 000 mile marine. Distanţa Londra-Bombay se reducea cu
41%, Londra-Calcutta cu 32%, Londra-Singapore cu 29%, Londra-Hong-Kong cu 26%. Din

15
anul 1875 când primul ministru englez, Disraeli a cumpărat, prin intermediul unui împrumut
contractat la Banca Rotschild, de la guvernul egiptean majoritatea acţiunilor companiei
Canalului de Suez Anglia va controla, până în 1956, acest punct vital al drumului maritim
către India.
Concurenţa pe marile căi de navigaţie maritime la mari distanţe a condus la o revoluţie
managerială care a avut în vedere organizarea, controlul, asigurarea navelor şi a mărfurilor.
Aceasta a impus crearea unor companii maritime care să răspundă acestor cerinţe cea mai
cunoscută fiind Loyd’ înfiinţată în 1760 la Londra. Au apărut societăţi maritime care deţin
monopolul unor servicii cum sânt corespondenţa poştală sau transportul de mărfuri şi călători.
Principalele companii sunt Cunrad Line înfiinţată în 1840 care obţine de la guvernul englez
monopolul transportului transatlantic al corespondenţei, Les Messageries Maritimes fondată
în Franţa în 1851 sau Hamburg Amerika Line din Germania care funcţionează din 1847.
Extinderea reţelei feroviare şi modernizarea transporturilor navale determină creşterea
consumului de produse metalurgice solicitate în noua industrie a construcţiilor feroviare dar
şi de cea navală ducând la o creştere impresionantă a producţiei de oţel engleze care ajunge la
2.000.000 t. în 1850.
Comerţul intern şi îndeosebi cel exterior cunosc sub influenţa Revoluţiei industriale şi
a industrializării o puternică extindere după 1800. Creşterea capacităţilor de producţie a mărit
consumul de materii prime şi de combustibil, iar deficitul intern a trebuit complectat prin
importuri devenind astfel necesară desfacerea unei părţi a producţiei industriale pe pieţele
externe. Anglia de exemplu importă mari cantităţi de minereu de fier de calitate superioară din
Suedia şi Belgia dar şi bumbac din India şi S.U.A.
Creşterea populaţiei urbane în epoca industrială a mărit considerabil consumul de
alimente şi bunuri de larg consum de materiale de construcţii. În aceste condiţii, comerţul
devine o necesitate permanentă. Politica liberului schimb, care începe să fie promovată încă
de la sfârşitul secolului al XVII-lea, determină la începutul secolului următor o impresionantă
creştere a volumului comerţului internaţional. Între 1720 şi 1780 valoric comerţul se
dublează, iar următoarele două decenii ce corespund revoluţiei industriale engleze, el creşte
cu peste 50%. Între 1800 şi 1850 industrializarea sporeşte de 4 ori valoarea acestui comerţ, ce
cunoaşte o remarcabilă diversificare. Între 1850 şi 1880 creşterea este de 3,7 ori.
Extinderea deosebită a comerţului internaţional se realizează în beneficiul unui grup
restrâns de ţări din vestul Europei în frunte cu Anglia, care beneficiază de statutul de primă
putere navală şi comercială, de lider al pieţei financiar bancare şi de poziţia de primă putere
industrială a lumii. Mărfurile comercializate prin intermediul schimburilor internaţionale sunt

16
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea produse coloniale (mirodenii, ceai, cafea, zahăr, tutun),
pentru ca în prima parte a secolului al XIX-lea să crească ponderea materiilor prime şi
produselor textile, îndeosebi bumbacul, dar şi cererea de cereale, iar în a doua jumătate să se
dezvolte şi comerţul cu utilaje şi maşini produse de industria grea.
Superioritatea industrială a Marii Britanii, câştigată în primul sfert al secolului 19, s-a
bazat pe avansul tehnologic în două industrii principale: industria bumbacului şi metalurgia,
susţinute de utilizarea extensivă a cărbunelui - în calitate de combustibil industrial - şi de
folosirea tot mai accentuată a motorului cu aburi ca sursă de putere mecanică.
Mecanizarea prelucrării bumbacului a devenit completă în principiu în 1820,
transformând-o în prima industrie modernă, în vreme ce mecanizarea ţesutului abia începuse.
Celelalte industrii textile principale, a lânii şi inului, deşi începuseră să se mecanizeze
concomitent cu procesul ţeserii bumbacului, au făcut mari salturi doar în următoarele decenii.
Industria siderurgică şi-a completat tranziţia de la topirea minereului de fier cu cocs
spre folosirea procesului de pudlaj şi a laminoarelor pentru finisarea producţiei furnalului.
Cărbunele era folosit intens nu numai pentru motoarele cu aburi, pentru cuptoarele de pudlaj
şi pentru furnale, dar şi drept combustibil într-o serie de alte industrii cum ar fi: fabricarea
sticlei, rafinarea sării, fabricarea berii şi distilare. Motoarele cu aburi furnizau energie pentru
fabricile textile şi pentru uzinele metalurgice şi pentru acţionarea pompelor în minele de
cărbuni şi de cositor; erau, de asemenea, folosite într-o mai mică măsură în morile de făină, în
fabricile de ceramică şi în alte industrii.

3 MODERNIZARE ECONOMICĂ ŞI INDUSTRIALIZARE ÎN EUROPA,


AMERICA ŞI ASIA

Modernizarea economică generată de revoluţia industrială urmată de promovarea unei


politici de industrializare se propagă din Anglia şi în alte ţări în măsura în care sunt înlăturate
vechile structuri economice. Secolul al XIX-lea a marcat triumfului definitiv al industrializării
care dintr-o zonă centru reprezentată de Canalului Mânecii şi Mării Nordului, cuprinzând
Belgia, Franţa, Germania s-a extins în majoritatea ţărilor europene, precum şi dincolo de
Atlantic, în Statele Unite şi în alte regiuni ale globului.
Revoluţia industrială s-a declanşat în Anglia şi s-a propagat apoi în mai multe ţări,
prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de la o ţară la alta. Economistul W.
W. Rostow în lucrarea Les etapes de la croisace economiques aprecia că trecerea de la

17
economia precapitalistă la expansiunea capitalistă s-a produs în principalele ţări europene
între anii menţionaţi în tabelul următor :

Ţara Demarajul economic

Anglia 1783-1802
Franţa 1830-1860
Belgia 1833-1860
Germania 1868-1873
Suedia 1868-1890
Rusia 1896-1914
Statele Unite 1843-1860
Japonia 1878-1900
Franţa încearcă prima să îşi modernizeze economia în timpul Revoluţiei din 1789 până la
abdicarea lui Napoleon. Deşi avea o tradiţie manufacturieră şi o populaţie numeroasă,
capabilă în condiţii normale să contribuie la creşterea consumului şi dezvoltarea pieţei interne,
economia franceză era sufocată în secolul al XVIII-lea de o acută criză financiară generată de
o fiscalitate excesivă menită a conserva privilegiile feudale şi a întreţinere fastuoasa Curte
regală de la Versailles. Încercările unor economişti de marcă ca Necker sau Turgot de a
rezolva criza financiară prin reforme financiare vor eşua din cauza opoziţiei nobilimii.
Criza financiară a continuat în timpul Revoluţiei, când nobilimea emigrantă transferă
în străinătate mari sume în aur care impune adoptarea monedei de hârtie, faimoasele asignate.
Activitatea comercială îndeosebi prin Bordeaux şi celelalte porturi de la Atlantic cunoaşte în
anii de după 1789 o puternică dezvoltare fiind favorizată de eliminarea legislaţiei feudale.
Economia franceză se consolidează în anii în care ţara este condusă de Napoleon, de
numele căruia se leagă înfiinţarea Băncii Franţei în 1803, impunerea francului ca monedă
naţională şi adoptarea codului comercial care îi poartă numele. În aceşti ani în care statul
dirijează economia se iau primele măsuri de dezvoltare a industriei, care are datorită
războaielor purtate de Napoleon controlul unei mari părţi din piaţa europeană. Pentru a proteja
industria franceză, împăratul adoptă măsuri protecţioniste, instituind în 1809 Blocada
continentală prin care se interzicea comercializarea produselor industriale engleze în Europa.
Odată cu înlăturarea lui Napoleon în 1815 ia sfârşit perioada de început a revoluţiei
industriale franceze.

18
Începând din 1830, când în Franţa conducerea este preluată de burghezia comercială şi
financiară din jurul lui Ludovic-Filip, se declanşează Revoluţia industrială propriu-zisă. Ca şi
în Anglia revoluţia începe în ramura textilă şi se extinde în căile ferate, construcţii navale,
metalurgie, chimie, mai ales în anii 1850-1870 când în industria franceză se introduc masiv
utilaje moderne multe importate din Anglia.
Deşi înregistrează performanţe notabile, industria franceză rămâne sub nivelul celei
engleze datorită unor trăsături specifice. Din punct de vedere demografic, Franţa a înregistrat
mari pierderi în epoca revoluţiei franceze, care s-au resimţit şi în perioada următoare. În
domeniul creditului oferta a fost mai restrânsă, deoarece bancherii francezi preferau
investiţiile în străinătate. Industria manufacturieră mai restrânsă nu a oferit o mână de lucru
calificată la nivelul industriei manufacturiere din Anglia.
În agricultură, desfiinţarea, prin măsurile luate de Adunarea Naţională în august 1789,
a sistemului feudal bazat pe marea proprietate laică şi ecleziastică, împiedică modernizarea,
deoarece prin împroprietărirea ţăranilor se consolidează mica proprietate agrară ce reţine o
importantă forţă de muncă în acest sector. Această proprietatea mică, dar şi cea mijlocie, cu
productivitate redusă şi cu un procent mare al populaţiei ocupat în agricultură îi este dificil să
susţină transformările industrializării.
După înfrângerea suferită în faţa Prusiei (1870), Franţa, urmărind revanşa, îşi va
intensifica industrializarea, orientându-se către ramurile metalurgiei, construcţiei de căi ferate,
construcţiei de maşini şi către industria militară. Mari progrese sunt realizate în construcţia de
căi ferate, a căror reţea sporeşte de la 18.000 km în 1870 la 35.000 km în 1895. În domeniul
transporturilor, se investeşte în tehnologii noi cum sunt automobilul şi avionul, creându-se
mari întreprinderi ca Renault şi Citroën. În domeniul metalurgiei şi al armamentului, cele mai
importante uzine erau Schneider-Creusot.
Germania întrunea numeroase condiţii pentru a dezvolta o industrie modernă, însă,
până în 1871 i-a lipsit unitatea politică. Realizată în jurul Prusiei, unitatea Germaniei a permis
valorificarea eficientă a unei forţe de muncă calificate în numeroasele întreprinderi
manufacturiere, valorificarea unor importante resurse ale subsolului: minereu de fier şi
cărbune, îndeosebi în regiunea Ruhr, iar potenţialul demografic ridicat a asigurat o piaţă
internă capabilă să preia o mare parte a industriei.
Finanţarea industriei s-a realizat mai întâi din contribuţia de război de 5 miliarde franci
aur achitată de Franţa după 1871, apoi din masivul export de produse industriale încurajat de
stat printr-o legislaţie comercială favorabilă. Dezvoltarea industrială beneficiază şi de un
puternic sprijin financiar asigurat de principalele bănci germane. Cei „4 D”-Dresdner Bank,

19
Diskonto-Gesellschaft, Darmstadler, Deutsche Bank-devin adevăraţi antreprenori ai unor
proiecte industriale iar conducătorii lor devin membrii în consiliile de administraţie ale unor
importante societăţi industriale.
Un rol important a revenit cercetării ştiinţifice şi învăţământului, care a asigurat în
permanenţă introducerea de tehnologii noi performante în producţie şi de cadre competente.
Această dezvoltare remarcabilă a cercetării ştiinţifice germane se ilustrează şi prin faptul că la
începutul secolului nostru, numeroşi savanţi germani sunt laureaţi ai premiului Nobel.
În agricultură, în estul Germaniei (Prusia) predomină marea proprietate nobiliară şi
fiziocratismul de model francez, iar în vestul Germaniei (Hanovra, Westfalia, Bavaria etc.) -
proprietatea mică şi mijlocie de tip capitalist. Astfel agricultura se dezvoltă mai bine în vest.
Reformele lui Karl von Stein în Prusia eliberează juridic ţăranii dependenţi, însă economic
aceştia rămân sub influenta marilor proprietari. Agricultura germană mai avea de aşteptat un
real progres, ce va surveni abia la mijlocul secolului al XIX-lea.
Datorită puternicei dezvoltări înregistrate între 1870 şi 1900, Germania ajunge prima
putere industrială a Europei devansând Anglia şi Franţa. Marile întreprinderi germane - Krupp
şi Thyessen în domeniul metalurgiei şi armamentului, A.E.G. Telefunken în domeniul
industriei electrice, Bayer în industria chimică şi a medicamentelor - domină o industrie care
are o înaltă productivitate şi ale cărei produse se comercializează în toată lumea. Motorul cu
ardere internă, inventat de inginerul Rudolf Diesel, va deveni simbolul noii revoluţii
industriale, influenţând dezvoltarea industriei transporturilor, îndeosebi industria mijloacelor
de transport: automobil, avion unde se constituie mari întreprinderi de talia uzinelor Mercedes
sau Daimler.
„Printr-o voinţă excepţională, printr-un efort susţinut, Germania va atinge în mai puţin
de o jumătate de secol, un nivel de viaţă pentru care alte ţări avuseseră nevoie de mai multe
generaţii. Germania reprezenta vârful progresului şi a fost prima ţară care a pus în practică o
industrie modernă, adică o uzină legată de ştiinţa „doctorilor-ingineri”, pe care şcolile tehnice
îl ofereau din plin lumii” scria istoricul francez Maurice Baumont.
Industrializarea germană este însă în mare măsură tributară importurilor de materii
prime, ceea ce face ca Germania să solicite o nouă împărţire a sferelor de influenţă, fapt ce va
duce la declanşarea războiului mondial.
Statele Unite ale Americii, care la începutul secolului XX va deveni principala putere
industrială a lumii, se constituie în urma războiului de independenţă al coloniilor engleze de
pe malurile Atlanticului.

20
Economia americană se emancipează de sub influenţa engleză după 1815. Între anii
1815-1840 revoluţia industrială în statele din nord face progrese, bazându-se pe un puternic
sector manufacturier cu mână de lucru calificată, ce susţinea un comerţ intens ce stimula
acumularea de capital. În coloniile sudice, agricultura bumbacului practicată cu sclavii negri
avea însă o slabă înzestrare tehnologică.
Declanşată la mijlocul secolului trecut, după descoperirea aurului în California în 1846
şi extinderea teritoriului prin ocuparea Californiei, Texasului şi Noului Mexic în 1848,
colonizarea împinge progresiv “frontiera” spre vest, aducând noi disponibilităti agricole ce
pun în valoare recunoscuta “centură verde a SUA” Insuficienta forţei de muncă face necesară
mecanizarea care duce creşterea producţiei cerealiere din “centura verde”, la care se adaugă o
zootehnie dezvoltată pe întinsele terenuri ocupate cu păşuni ce furnizează materie primă
pentru industria cărnii din zona Marilor Lacuri, în care Chicago este lider, şi industria
morăritului cu centrul principal la Minneapolis.
Revoluţia industrială cunoaşte între anii 1840-1860 etapa finală, determinând trecerea
la o industrializare de mari proporţii care necesita o mână de lucru tot mai numeroasă.
Emigraţia din Europa şi Asia, alături de sporul natural, asigură o parte a necesarului de forţă
de muncă, mai ales în agricultură unde deposedarea de pământ a indienilor aduce în circuitul
agricol terenuri fertile la preţuri simbolice. Pentru un teritoriu imens ce se întindea între
Atlantic şi Pacific, cu o economie în expansiune, forţa de muncă liberă era insuficientă,
impunându-se eliberarea sclavilor negri.
Conflictul dintre Nord şi Sud din anii 1861-1865, ce a dus la eliberarea sclavilor, a
determinat pe marii proprietari din sud să modernizeze agricultura, în condiţiile reducerii
forţei de muncă ce se îndreaptă spre industrie. În 1860 populaţia ocupată în industrie
reprezintă numai 20%, pentru ca la 1900 să depăşească 50%. Progresele în industrie sunt
spectaculoase, de la 252.000 întreprinderi ce dădeau o producţie de 3,3 miliarde dolari în
1869, se ajunge la 512.000 întreprinderi cu o producţie de 13 miliarde dolari.
Industria căilor ferate, industria exploatării şi prelucrării petrolului, industria maşinilor
agricole, industria metalurgică, industria automobilului, folosesc o tehnologie avansată şi o
mână de lucru ieftină aducând investitorilor mari beneficii care dezvoltă circulaţia monetară şi
consolidează sectorul bancar. Creşterea populaţiei stimulează consumul alimentar favorizând
dezvoltarea industriei alimentare şi a producţiei agrare. Între 1903-1914 SUA construiesc
Canalul Panama consolidându-şi poziţia în comerţul internaţional demonstrând în acelaşi timp
forţa industriei americane. Canalul menit a crea o legătură directă şi rapidă între Atlantic şi
Pacific, de-a lungul istmului Panama, a fost iniţial un proiect din 1879 al aceluiaşi inginer

21
francez, Ferdinand Lesseps. Lucrările la noul canal au început în 1881 derulându-se până în
1888 când au fost întrerupte din cauza problemelor tehnice şi financiare. Costurile financiare
ale lucrărilor s-au ridicat, în intervalul menţionat, la un miliard de franci. A urmat falimentul
companiei constructoare care a declanşat în Franţa un imens scandal financiar cunoscut sub
numele de “Afacerea Panama”.
După 1900 Statele Unite care dintr-o ţară agrară se transformaseră într-o mare putere
industrială şi comercială s-au arătat preocupate de a relua lucrările cumpărând documentaţia şi
lucrările realizate de fracezi cu suma de 200 000 000 franci. În 1903, guvernul american
pentru a putea realiza şi controla noul canal a provocat o lovitură de stat în urma căreia în
zona istmului Panama a apărut un nou stat, Republica Panama care se desprinde de Columbia.
Noul stat semnează cu Statele Unite o convenţie prin care în schimbul a 10 000 000 dolari/aur
şi a unei sume anuale de 250 000 dolari/aur cedează guvernului american teritoriul pe care se
va construi viitorul canal.
Realizarea începând din 1903 până în 1914 a celui de-al doilea canal de importanţă
mondială, Canalul Panama a însemnat escavarea a 300 000 000 metri cubi de pământ şi
costuri totale de 366 000 000 dolari. Canalul a redus cu 80% distanţa dintre San Francisco şi
New York facilitând legăturile Europei cu statele sudamericane de pe coasta de vest, cu
ţărmurile de vest ale Canadei şi Extremul Orient.
Japonia este singura ţară din Asia care reuşeşte să-şi modernizeze economia printr-o
revoluţie industrială şi o industrializare rapidă de mare intensitate. Ţară multă vreme izolată
condusă de un demnitar numit shogun, echivalentul primului ministru din epoca modernă, cu
o economie feudală, marcată de o criză profundă, Japonia la mijlocul secolului al XIX-lea, în
este confruntată cu presiunile marilor puteri ce urmărea să-i acapareze piaţa internă.
Incapacitatea shogunului de a rezolva criza care afecta întreaga populaţie, de a face
faţă presiunilor externe, care au dus la ieşirea din starea de izolare începând din 1854, a
condus la formarea, în jurul împăratului, a unui grup de aristocraţi care urmăreau înlăturarea
shogunatului şi promovarea unui nou model politic. Considerând shogunul un uzurpator al
prerogativelor împeriale, care cedase la presiunile externe, apropiaţii împăratului doreau o
nouă politică, având la bază restaurarea puterii suveranului. Restauraţia trebuia urmată de
măsuri legislative, care să permită crearea unor instituţii politice moderne. „Reforma
conservatoare(sau revoluţia de sus în jos) a fost aproape hotărâtă să ia forma unei restauraţii a
puterii imperiale împotriva şogunatului”1constată Eric Hobsbawn.

22
Format din tineri nobili care avuseseră contact cu străinii sau călătoriseră în
străinătate, sprijinit elementele liberale, de samuraii a căror putere economică se redusese
considerabil după 1800 şi de burghezia comercială din marile porturi acţionând în numele
noului împărat Mutso-hito, care preluase tronul în 1867, noul centru de putere de la Edo, care
în scurt timp va numi Tokyo, va declanşa un amplu proces de reforme sociale şi economice,
ce vor constitui temelia statului nipon modern. Aceasta a reprezentat una din cele mai
importante caracteristici ale revoluţiei burgheze din Japonia unde „iniţiativa,direcţia şi cadrele
„revoluţiei de sus în jos” au venit din sectoare ale feudalilor înşişi. Burghezia japoneză(sau
echivalentul ei) a jucat un rol numai în măsura în care existenţa unui strat de oameni de
afaceri şi antreprenori a făcut posibilă instalarea unei economii capitaliste pe linii derivate din
Occident”.
Reformele din 1869-1872 desfiinţează relaţiile feudale şi pun bazele unei
industrializări rapide bazate, în lipsa unei baze corespunzătoare de materii prime, pe
performanţele specifice ale muncitorului japonez şi pe posibilităţile pieţei de a susţine
producţia de fabrică. O fiscalitate ridicată asigură resursele financiare necesare creditării
industriei şi agriculturii.
Guvernul a concretizat noua sa orientare prin aducerea în ţară a numeroşi specialişti şi
experţi din străinătate. În 1875 guvernul avea angajaţi 520 experţi străini care acopereau
practic toate domeniile importante: ştiinţe politice şi drept, armată şi educaţie şi mai ales
economie. Rolul lor însă a fost limitat la probleme de ordin tehnic, fără a putea lua parte la
adoptarea deciziilor majore, dovedind că reticenţa manifestată faţă de străini a conducătorilor
din „Era Meiji”, era mai subtilă în formă dar la fel de puternică în fond. După ce guvernul a
promovat o rapidă şi complexă acţiune de privatizare a economiei, majoritatea specialiştilor s-
au transferat în sectorul particular2.
Un domeniu care a beneficiat, în întreaga perioadă, de prezenţa specialiştilor străini. a
fost învăţământul care, încă din 1872, când s-a decis obligativitatea ciclului primar a cunoscut
un amplu proces de modernizare la toate nivelele. La fel ca şi în spaţiul german, învăţământul
a avut un rol major adaptarea societăţii nipone şi mai ales a economiei la exigenţele secolului
al XIX-lea.
O altă formă prin care liderii japonezi au căutat să acumuleze cunoştinţe din străinătate
a fost trimiterea de delegaţii în America şi Europa pentru a cunoaşte structurile economice şi
politice şansele de progres ale Japoniei, în raport cu aceste state. Concluziile acestor misiuni
de studiere a „căilor de modernizare” au estimat că, în decurs de câţiva ani, este posibil să se
2

23
atingă nivelul de dezvoltare din Occident. Merită subliniat faptul că o atenţie deosebită a fost
acordată studiului sistemul bancar american în condiţiile în care problemele monetare grave
moştenite din perioada şogunatului impuneau măsuri urgente şi eficiente. Prin intermediul lor
va pătrunde în economia japoneză interesul pentru organizarea producţiei în sens capitalist şi
va fi cunoscută tehnologia modernă, indispensabilă procesului de industrializare.
În agricultură dominată de proprietatea mică şi mijlocie, creditele agricole acordate de
stat, dezvoltă o activitate rentabilă ce susţine bugetul japonez. A fost instituit un impozit
agricol modern, stabilit nu în funcţie de producţia obţinută, ci de potenţialul agricol al
terenului. Veniturile statului provenind din agricultură care în 1876 reprezentau 83,2% totalul
impozitelor, au rămas constante în întreaga perioadă, susţinând în mod eficient bugetul de
stat. Un rol important în noua agricultură japoneză l-au avut creditele obţinute prin Banca
Ipotecară care au crescut în mod constant de la 1376 credite în 1897 la 14 049 în 1902.
Valoarea unui asemenea credit se ridica la 1 000 de yeni şi de el au beneficiat atât proprietarii
cât şi arendaşii. Pentru procurarea de mijloace financiare necesare agriculturii încă din 1890 s-
a votat o lege prin care ţăranii puteau constitui cooperative de credit. Deşi înfiinţarea
cooperativelor de credit a demarat cu greutate, din cauza lipsei de mijloace financiare ale
ţărănimii încât în 1900 erau numai 21 de unităţi, numărul lor a crescut la 4 391 în 1908, apoi
la 11 160 în 1914.
În domeniul financiar, guvernl a urmărit formarea unui sistem bancar modern şi s-a
inspirat din experienţa americană şi europeană..Înfiinţarea de bănci s-a realizat după 1868
într-un ritm foarte ridicat încât în 1876 funcţionau 4 de bănci emitente de bancnote garantate
prin obligaţiuni convertibile pentru ca în 1880 numărul lor să crească la148 3 Problemele
politice din anii următori au forţat guvernul să mărească masa monetară, provocând o inflaţie
ridicată. Dificultăţile financiare sunt şi consecinţa adoptării unui sistem monetar bazat pe
moonometalismul argint într-o epocă în care acest metal cunoaşte o accentuată depreciere pe
piaţa financiară internaţională.
În sectorul industrial rezultatele au fost rapide şi spectaculoase deoarece spre
deosebire de Europa unde între înlăturarea structurilor feudale şi declanşarea industrializării a
existat un interval destul de mare de timp în Japonia cele două momente au fost practic
sincrone. Mai trebue avut în vedere că procesul de industrializare a fost patronat dirijat într-o
primă fază de către stat, că a beneficiat de forţă de muncă capabilă şi disciplinată iar costurile
de producţie în special datorită salariilor modeste au fost mult mai mici ca în Europa.

24
Începută ca şi în Anglia în ramura textilă, unde exista o forţă de mucă pregătită,
datorită tadiţionalului meşteşug al prelucrării mătăsii, industrializarea se extinde în ramura
transporturilor îndeosebi a celor navale, în metalurgie şi sectorul alimentar. Interesul
comercianţilor străini pentru importurile de mătase a făcut ca producţia şi exportul să crească
spectaculos. În anii !859-1860 exportul era de 6 000 de baloturi în 1862-1863 acesta ajunge la
25 000 de baloturi orientând o parte a ţărănimii către sericicultură care în preajma anului 1900
constituia ocupaţia de bază a peste 2,5 milioane de familii ţărăneşti. Valoarea exporturilor de
mătase brută a crescut de la puţin peste 2 milioane lire sterline în 1868 la peste 10 milioane
lire sterline în 1893 şi la aproximtiv 30 milioane lire sterline în timpul primului război
mondial4 Statul a sprijinit industria mătăsii prin construirea a numeroase filaturi care
funcţionau cu utilaje moderne importate din străinătate.
Industria textilă bazată pe valorificarea bumbacului, în vogă în alte ţări, era slab
dezvoltată datorită tradiţionalului dezinteres al japonezilor pentru textilele din bumbac aceştia
preferând mătasea. Producătorii din acest sector nu au fost susţinuţi de cererea internă.până
când autorităţile, pentru a contracara invadarea ţării de textilele de bumbac străine ieftine au
încurajat produscţia textilă bazată pe bumbac. Susţinută la început, prin mici întreprinderi care
prelucrau bumbacul de calitate inferioară produs în ţară, industria bumbacului s-a dezvoltat
după privatizare, când noii proprietari s-au bazat piaţa externă, atât în privinţa materiei prime,
cât şi a valorificării producţiei. Apropierea Japoniei de marile zone asiatice producătoare de
bumbac de calitate superioară, corelată costul scăzut al transportului şi a producţiei, a făcut
din această ramură una din cele mai dinamice până la primul război mondial. Industria textilă
era profitabilă deoarece mulţi proprietari îşi plasau întreprinderea în mediul rural folosind
munca femeilor sau a ţăranilor interesaţi de o a doua slujbă.
Dezvoltarea industriei textile şi valorificarea producţiei obţinute prin export, a adus
statului japonez importante capitaluri care au fost investite în industria metalurgică, cea a
construcţiilor de maşini şi sectorul militar. Marii industriaşi din industria textilă şi-au orientat
o parte din beneficii către industria grea: metalurgie, construcţii navale, armament care a
beneficiat de importante comenzi de stat, la preţuri avantajoase.
Marea problemă a industriei japoneze, în general, şi a celei grele, în special, a fost
lipsa materiilor prime. Singura resursă naturală energetică importantă a Japoniei au fost
cărbunii a căror exploatare se realiza în condiţii tradiţionale. Utilizând forţă de muncă de
numai 172 000 minieri, producţia minelor de cărbuni care era de 0,8 milioane tone anual în
perioada 1877-1884, a crescut la 2,6 milioane tone în 1890 şi la 7.4 milioane tone în 1900. În
4

25
1914, datorită creşterii bazei de exploatarea după preluarea minelor din Manciuria, producţia
de cărbuni a Japoniei a ajuns 22,3 milioane tone5. În donmeniul siderurgic, statul a intervenit
înfiinţând, în 1901, uzinele Yawata care în scurt timp va deveni principalul furnizor de
produse siderurgice. Cu toate investiţiile realizate, producţia siderurgică, puternic dependentă
de importuri, nu asigura în 1913 economiei decât 46% din necesarul de fontă şi 34% din
necesarul de oţel6
Procesul de industrializare crease probleme mari financiare, inflaţie, costurile de
întreţinere şi de producţie erau ridicate încât multe întreprinderi lucrau în pierdere. Pentru a se
reduce cheltuelile, guvernul a decis în 1882, să vândă întreprinderile aflate în proprietate de
stat particulatilor, la preţuri avantajoase, cu plata eşalonată pe termen lung. Au apărut şi s-au
consolidat datorită acestei măsuri, marile concerne industriale particulare în frunte cu Mitsui,
Mitsubishi care vor forma coloana vertebrală a economiei japoneze în secolul XX. Legea de
privatizare împărţea întreprinderile de stat în două categorii nestrategice care au fost scoase la
vânzare şi strategice în care era inclusă industria militară au rămas de stat.
Privatizarea a stimulat atât creşterea producţiei cât şi crearea de noi ramuri moderne
cum a fost electrotehnica unde s-a colaborat cu capitalul străin. În 1899 în colaborare cu firma
Western Electric s-au pus bazele întreprinderii din care s-a dezvoltat importantul trust Nippon
Electric Company. După 1900 două firme aparţinând concernului Mitsui şi o firmă americană
vor contribui la crearea firmei Toshiba.
Construcţiile navale au cunoscut o dezvoltare rapidă beneficiind de o masivă finanţare
din partea statului. Primele nave au fost construite în 1876, iar perioada următoare, şantierele
navale au cunoscut o semnificativă dezvoltare a producţiei. Numai în trei ani, 1893-1896,
tonajul brut al flotei civile japoneze a crescut de la 110 000 tone la 373 000 tone iar numărul
vaselor s-a mărit de la 680 la 8997. Spre deosebire de transportul pe apă, investiţiile în
transportul terestru, mai ales cel feroviar care în străinătate se dovedise a fi o mare afacere, au
fost modeste. Dacă reţeaua de drumuri era relativ dezvoltată, interesul scăzut pentru formarea
unei reţele feroviare, pare surprinzător la o guvernare care se dovedise receptivă la modelele
economice occidentale. Construcţia de căi ferate a fost un domeniu în care autorităţile au
acceptat într-o primă etapă angajarea unei firme engleze care să realizeze linia ferată Tokyo-
Yokohama în lungime de 29 km finalizată în iulie 1872 .În deceniu următor, datorită lipsei

26
mijloacelor de finanţare şi a solului accidentat, construcţia căilor ferate a avut un ritm lent
care a făcut ca în 1880 reţeaua feroviară să aibă 120 km. iar în 1883 250 km. În perioada
următoare până în 1893 interesul statului şi investitorilor particulari pentru sectorul feroviar a
crescut reţeaua feroviară ajungând la 3 000 Km.
Comerţul este afectat de politica comercială din perioada 1854-1868, bazată pe liberul
schimb şi consacrată prin tratele comerciale cu marile puteri care a provocat Japoniei o gravă
dezechilibrare a balanţei comerciale dar şi o accentuare a inflaţiei. Pentru stimularea
exportului s-au acordat subvenţii de stat şi la fel ca în Germania s-a practicat metoda
dumpingului.Aceste măsuri au făcut ca între 1880-1913 volumul comerţului exterior să
crească de 8 ori cu o creştere medie anuală de 7,5 %. Dacă între 1868-1872 exportul de
produse finite reprezenta numai 1,9 din totalul exporturilor între 1910-1914 el ajunge la
29,6%. Importurile de materii prime în aceleaşi intervale de timp au crescut de la 4,1 la 49,4.
Principalii parteneri ai Japoniei au fost în era Meiji SUA, Anglia, China, Franţa, Germania.
Penuria materiilor prime, lipsa resurselor energetice cu excepţia cărbunilor, lemnului
şi căderilor de apă, a determinat Japonia să se lanseze într-o politică de cuceriri de teritorii
coloniale şi de pieţe externe stimulată şi de mentalitatea războinică o trăsătură dominantă a
poporului japonez.
Ţară care practic nu a cunoscut acea tranziţie, de tip european, dintre medieval şi
modern, Japonia, tradiţională şi conservatoare, s-a opus penetraţiei străine şi s-a modernizat
atât cât era necesar, ca să nu împărtăşească soarta Chinei. Poporul japonez a adus, inclusiv în
economie, într-o lume modernă, caracterizată printr-un naţionalism accentuat, propriul său
naţionalism tradiţional cu accente mistice consolidat în secole de izolare cvasitotală.

4 DEZVOLTAREA ECONOMIEI MONDIALE ÎN ANII 1850-1914

Masiva diversificare după 1850 a produselor comercializate, în contextul


industrializării ce se extinde în diferite zone ale globului determină o asemenea intensificare a
schimbului internaţional încât intervalul 1860-1880 este apreciat ca apogeul liberului schimb.
În această perioadă însăşi Anglia renunţă în 1850 la simbolul protecţionismului mercantilist
care erau actele de navigaţie, trecând complet la politica liberului schimb începând din 1860.
Dezvoltarea activităţii industriale şi comerciale în etapa liberului schimb a dus la o
acerbă căutare a noi pieţe de materii prime şi pieţe de desfacere, intensificându-se lupta pentru

27
colonii, dar şi presiunile puterilor europene de a pătrunde pe pieţele din Asia răsăriteană
(China, Japonia) sau America Latină. În acest context se intensifică şi efortul de penetrare
economică a ţărilor vest europene în Europa răsăriteană, Balcani şi Imperiul Otoman, mai ales
după intrarea în funcţiune a canalului de Suez.
Liberul schimb începe să fie înlocuit cu o politică protecţionistă în relaţiile economice
internaţionale după 1879, când Germania inaugurează noua politică economică prin
promovarea unui tarif vamal protecţionist. Politica protecţionistă este folosită de Germania ca
instrument în concurenţa economică cu celelalte puteri industriale, pentru penetrarea pe
anumite pieţe folosind metode de dumping. Pentru ţările slab dezvoltate, protecţionismul
reprezintă o metodă prin care îşi protejează industria în formare şi piaţa proprie de concurenţa
străină, dar şi de a obţine fonduri care să fie investite în modernizarea economiei. La sfârşitul
secolului al XIX-lea, acerba concurenţă internaţională duce la apariţia unor mari întreprinderi
sprijinite de stat prin măsuri legislative şi a marilor bănci, care monopolizează întregi sectoare
economice în diferite ţări. Activitatea economică în aceşti giganţi industriali şi bancari aduce
mari beneficii, care permit exportul de capital în ţările mai slab dezvoltate, speculând lipsa
capitalurilor interne din respectivele economii.
Exportul de capital este un mijloc eficient de a subordona anumite sectoare economice
şi pieţe din ţările slab dezvoltate şi totodată de a modela economia acestora potrivit intereselor
ţărilor dezvoltate. Până la primul război mondial principala exportatoare de capital era Anglia,
care în proporţie de 94% îşi canaliza investiţiile în zone extraeuropene, cu precădere în Asia şi
America Latină. În Europa, îndeosebi în partea sa răsăriteană, exportul de capital era asigurat
îndeosebi de Germania cu 50% din capitalul de export şi Franţa cu 40%, ce investeşte mai
ales în Rusia.
În efortul de a domina lumea, marile puteri finalizează în această perioadă şi
împărţirea teritoriilor coloniale, unde întâietatea o deţine tot Anglia, urmată de Franţa şi de
primele puteri coloniale Spania şi Portugalia, în timp ce noii giganţi ai economiei mondiale
Germania SUA şi Japonia încearcă să acapareze ultimele teritorii disponibile, care însă erau
departe de a le satisface interesele. În aceste condiţii Germania a cărei dezvoltare industrială
depăşea cu mult resursele interne, a ridicat problema reîmpărţirii coloniilor şi a sferelor de
influenţă, intrând în conflict cu Anglia care nu era dispusă să renunţe la supremaţia mărilor şi
la vastul său imperiu colonial.
Comerţul mondial este în continuă amplificare, extinderea procesului de
industrializare determinând intrarea în circuitul internaţional al schimbului de mărfuri a noi
zone, prin mărirea reţelei de căi ferate (peste 1.100.000 km în 1913) şi apariţia, după 1880, a

28
cargourilor frigorifice de mare capacitate, ce favorizează schimbul cu produse perisabile la
mari distanţe. Volumul comerţului creşte de la 79 miliarde franci în 1880, la peste 200
miliarde în 1914, crescând de 2,5 ori în mai puţin de o jumătate de secol.
În acest interval sporeşte consumul de materii prime şi de cereale, a căror piaţă este în
expansiune cuprinzând acum şi marii exportatori din mările sudului: Australia, Noua
Zeelandă, Argentina, Brazilia, China. Alături de aceste ţări, participă tot mai activ la circuitul
internaţional zone ca nordul Africii (Egipt, Algeria, Maroc, Tunisia), Orientul Apropiat prin
petrolul din Golful Persic, Extremul Orient prin mătasea din China şi Japonia. Creşte masiv
exportul de cauciuc (Brazilia), lemn (Canada), petrol (SUA, Persia, România, Rusia),
îngrăşăminte chimice (America Latină, nordul Africii). Piaţa europeană absoarbe mari
cantităţi de produse alimentare (cafea, cacao, zahăr, ceai, orez, carne). Industrializarea
accelerată, favorizată de accentul pus pe construcţia de maşini şi utilaje şi pe noi mijloace de
transport, reclamă cantităţi sporite de minereuri feroase şi neferoase, de petrol şi cauciuc.
Majoritatea schimburilor comerciale continuă să se îndrepte spre Europa, însă ponderea ei în
comerţul mondial scade de la 70% în 1880, la 61% în 1913.
La începutul secolului XX procesul de globalizare a schimbului internaţional şi de
integrare în sistemul economic internaţional a diferitelor zone de pe glob era practic încheiat
însă modul în care se constituise acest sistem de relaţii internaţionale generează puternice
contradicţii între marile puteri europene ducând în 1914 la izbucnirea primei mari conflagraţii
mondiale, un alt fenomen negativ al globalizării economiei.
Un rol important în dezvoltarea economiei revine învăţământului în care se fac
importante investiţii inclusiv prin trimiterea la studii în străinătate a tinerilor capabili creându-
se astfel o elită economică performantă.
Lipsa materiilor prime determină Japonia să se lanseze într-o politică de cuceriri de
teritorii coloniale şi de pieţe externe stimulată şi de mentalitatea războinică o trăsătură
dominantă a poporului japonez. Războaiele purtate cu China (1894-1895) şi Rusia (1904-
1905) şi ocuparea Coreii în 1910 contribuie la dezvoltarea industriei militare şi fac din
Japonia marea putere militară şi economică din Extremul Orient.
Se remarcă, în privinţa modului în care a evoluat revoluţia industrială în diferite ţări în
secolul trecut, că aceasta are o fază ce corespunde primei jumătăţi a secolului având ca repere
industria textilă, motorul cu aburi, cărbunele şi o a doua fază după 1870 bazată pe industria
construcţiilor de maşini, motorul cu ardere internă, petrol.
Ţările care se industrializează la sfârşitul secolului - SUA, Germania, Japonia - au la
1900 o industrie modernă, în timp ce modernizarea industrială din Anglia şi Franţa se

29
desfăşoară lent în anumite ramuri ce se constituiseră înainte de 1870, ceea ce face ca acestea
să aibă o industrie în care ramurile performante să coexiste cu ramurile tradiţionale făcându-le
să piardă competiţia pe plan internaţional.

5 ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-


LEA

Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu care determină în anul următor
eliminarea domniilor fanariote, instrumentul politic prin care se exercita controlul economic
otoman asupra Principatelor, precum şi Tratatul de la Adrianopol din 1829 prin care se
înlătură monopolului comercial otoman asupra comerţului exterior românesc reprezintă
începutul emancipării politice şi economice a românilor de sub tutela unui imperiu care timp
de mai multe secole le influenţase negativ evoluţia politico-economică. Se creau astfel
premisele obiective ale modernizării politice şi economice în Moldova şi Ţara Românească.
Modernizarea va fi lentă, deoarece marii boieri – factor de decizie politică şi
economică - promovau ideea că Principatele nu se pot axa decât pe agricultură, în opinia lor
românii neavând înclinaţie către activităţi industriale. Marii proprietari, lipsiţi de spirit
economic modern, neposedând capital lichid, exploatau proprietatea agrară prin intermediul
ţăranilor clăcaşi, obţinând profit din comercializarea cerealelor. Aşadar, capacitatea elitei
conducătoare tradiţionale de a moderniza economia românească în sensul proceselor
economice din Europa occidentală era lipsită de mijloace materiale, pe fondul unor mentalităţi
arhaice ce ţineau de o economie de tip medieval.
Singura ramură care se dezvoltă este comerţul, care se afla în mâna negustorilor cu
cetăţenie străină (sudiţi). Comercianţii autohtoni, care se ocupau în general cu comerţul cu
amănuntul, rezistau cu greu concurenţei acestora.
Din 1822, la conducerea Principatelor Române au ajuns domni pământeni proveniţi
din rândul acelei părţi a boierimii care prin memorii adresate guvernelor marilor puteri ceruse
în perioada anterioară reforme economice pentru a asigura progresul acestor ţări. Ca urmare a
ocupaţiei otomane din 1821-1822, Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă
Sandu Sturza în Moldova s-au confruntat cu mari probleme financiare, deoarece fiecare ţară
avea o datorie de peste 5.000.000 piaştri. Încercând să rezolve problemele financiare,
domnitorii au avut de înfruntat opoziţia celei mai mari părţi a marii boierimi ostilă
schimbărilor politice şi economice.

30
Tratatul de pace de la Adrianopol, încheiat în 1829 după războiul ruso-turc
declanşat în anul precedent, prevedea ca în Principate, ocupate de armata ţaristă, administraţia
rusă să realizeze, potrivit dorinţei formulate de boierimea ţării, regulamente administrative
care în viitor să servească drept baze pentru orânduirea internă a celor două provincii. În baza
acestei hotărâri, în 1831, vor fi elaborate de comisii de mari boieri Regulamentele Organice,
primele acte constituţionale moderne ale celor două ţări.
Tratatul prevedea în domeniul comercial suprimarea monopolului turcesc şi
reintegrarea raialelor-porturi de la Dunăre (Turnu, Giurgiu şi Brăila) în graniţele Ţării
Româneşti, acesta emancipându-se de sub tutela otomană. Se mai prevedea scutirea pe o
perioadă de doi ani a Principatelor de la plata impozitelor. Prin aceste măsuri Tratatul din
1829 reprezintă în economia românească o linie de demarcaţie între epoca feudală şi epoca
modernă.
Comerţul este principala ramură economică, care se dezvoltă în primii ani după 1829
beneficiind de eliminarea monopolului otoman de scutirea de impozite către Poartă.
Relansarea comerţului românesc are loc într-un context internaţional favorabil, caracterizat
prin interesul marilor puteri pentru zona Mării Negre şi a gurilor Dunării. Volumul
comerţului Ţării Româneşti şi Moldovei este de 39,1 milioane de lei în 1832, de 75,4 în 1850
şi de 178 în 1860, marcând o creştere de peste 4 ori în mai puţin de trei decenii. Volumul
total al mărfurilor importate din Anglia, Franţa şi Germania îl depăşeşte în 1850 pe cel al
mărfurilor importate din Austria şi Turcia.
În anii 1831-1833, se apreciază într-un raport francez, că excedentul comercial al
Ţarii Româneşti se ridică la 7.635.000 franci. În anii 1836 şi 1837 marile porturi de la
Dunărea maritimă, Brăila şi Galaţi, obţin statutul de porto-franco, iar Ţările Române au
dreptul de a avea pavilion propriu, măsuri care contribuie la integrarea comerţului românesc
în circuitul internaţional.
Intensificarea activităţii comerciale în porturile dunărene, ilustrată prin balanţe
comerciale externe active în intervalul 1830-1848, consolidează poziţiile economice ale
negustorilor români, se dezvoltă creditul comercial, iar pe plan intern târgurile săptămânale
din fiecare oraş şi cele peste 20 de bâlciuri din fiecare judeţ al Ţării Româneşti - potrivit unei
statistici din 1835 - contribuie la creşterea schimburilor interne, şi totodată transporturile de
produse agricole către porturile dunărene pentru a putea fi exportate. Pentru a uşura
transportul mărfurilor, în perioada 1830-1848 s-au luat o serie de măsuri privind construirea
de poduri şi şosele şi de aducere în stare de navigabilitate a râurilor mai mari (Prut, Siret, Olt,

31
Ialomiţa şi Argeş). Regulamentele organice stimulează activitatea comercială din Principate,
prin crearea de corporaţii ale negustorilor, organizarea vămilor şi a tribunalelor comerciale.
În 8/20 iulie 1835, Principate hotărau – printr-o convenţie - libertatea comerţului, cu
excepţia celui cu vite şi cereale. La 1 ianuarie 1848 intră în vigoare între Ţara Românească şi
Moldova Convenţia vamală definitivată în anul precedent, care prin faptul că îngăduia libera
circulaţie a produselor celor două ţări, cu excepţia sării, iar produsele străine plăteau vama o
singură dată la graniţa unde intrau, duce la constituirea unei singure pieţe.
Comerţul cunoaşte în prima parte a secolului al XIX-lea o remarcabilă dezvoltare dar,
întrucât numeroşi negustori importanţi îşi menţin calitatea de sudiţi, statul are prea puţin de
câştigat deoarece importante resurse obţinute din comerţ nu intră în visteria ţării. Fiscalitatea
ridicată a nemulţumit pe negustori pământeni, care au cerut în programele revoluţiei din 1848
reducerea impozitelor, înfiinţarea unei bănci de scont, pentru că este “sufletul comerţului”, şi
intensificarea activităţii comerciale prin portul Galaţi.
Regulamentele organice, intrate în vigoare în iulie 1831 în Ţara Românească şi
ianuarie 1832 în Moldova, au statuat separarea puterilor în stat, puterea executivă fiind
încredinţată domnului, asistat de un guvern cu şase departamente (interne, externe, justiţie,
finanţe, culte şi armată), iar puterea legislativă aparţinea formal Adunării Obşteşti în sarcina
căreia se afla votarea bugetului şi elaborarea legilor, iar puterea judecătorească se
modernizează prin organizarea tribunalelor judeţene şi instanţelor de apel.
Administraţia publică se modernizează, prin eliminarea unor mari dregători - cum
sunt Banul Craiovei - întărindu-se astfel autoritatea centrală. Judeţele din Ţara Românească
erau conduse acum de ocârmuitori, iar În Moldova ţinuturile erau conduse de ispravnici.
Funcţionarii administrativi erau numiţi pe o perioadă de trei ani putând fi reconfirmaţi în
funcţii.
În oraşe administraţia era asigurată de un sfat orăşenesc alcătuit din cinci membri, cu
un preşedinte desemnat de Adunarea Obştească. Guvernul era reprezentat în oraşe de un
comisar ce avea rolul de a urmări ca sfatul orăşenesc să nu îşi depăşească atribuţiile. Sfatul
orăşenesc avea sarcini administrative şi economice, în grija lui aflându-se sistematizarea
oraşului, modernizarea străzilor, asigurarea iluminatului public şi a salubrităţii, supraveghea
sistemul sanitar de sănătate publică şi prin serviciul de poliţie siguranţa şi ordinea publică.
Sfatul orăşenesc avea atribuţii şi în domeniul fiscal, asigurând o parte din veniturile oraşului
prin taxe asupra băuturilor alcoolice, păcurei, transportului urban şi jocurilor de noroc.
Veniturilor urbei li se adăuga o parte a impozitului plătit faţă de stat - capitaţia plătită de
cetăţeni şi patenta plătită de negustori şi meseriaşi.

32
Finanţele cunosc noi reglementări prin Regulamentele organice, o serie de impozite
indirecte precum şi rechiziţiile tradiţionale fiind înlocuite cu un impozit unic numit capitaţie -
în valoare de 30 lei plătit de fiecare cap de familie. Se adăuga capitaţia unei categorii speciale,
mazilii, în sumă de 50 lei precum şi patenta plătită de negustori şi meseriaşi. Veniturile
statului se completau prin cote vărsate bugetului de administraţia vămilor şi cea a ocnelor de
sare, ca şi de mănăstiri. Principala deficienţă a sistemului fiscal o constituia menţinerea
privilegiilor pentru boierime şi cler ceea, ce făcea ca cele mai importante surse de venit să nu
fie impozitate, iar bugetul să nu poată acoperi decât în mică măsură cheltuielile publice.
O cauză a dificultăţilor de ordin financiar o reprezintă lipsa unei monede proprii, ceea
ce făcea ca să fie utilizată moneda austriacă, ducatul imperial de aur, iar leul să fie numai o
monedă de calculaţie (în raportul un ducat = 31 lei). Datorită cheltuielilor ridicate impuse de
modernizare ducatul a crescut ca valoare ajungând în 1848 să fie cotat cu 48 lei, tendinţă ce s-
a menţinut şi în perioada următoare. Refuzul autorităţilor otomane de a accepta o monedă
proprie în principate a constituit una din cauzele principale ale dificultăţilor financiare care au
persistat pe toată perioada domniilor regulamentare.
Organizarea meşteşugurilor şi manufacturilor în epoca regulamentară a avut o
evoluţie sinuoasă. Regulamentul a menţinut breslele numite acum corporaţii. Slaba dezvoltare
a meşteşugurilor în provincie a făcut ca numai în Bucureşti şi Iaşi să existe corporaţii pe
ramuri. În oraşele de provincie exista o singură corporaţie, grupând pe toţi meşteşugarii.
Înfiinţarea de manufacturi a rămas mai mult la nivelul intenţiilor, deoarece lipsa de interes a
boierilor pentru acest domeniu şi sistemul vamal ce avantaja prin taxe vamale reduse
pătrunderea produselor străine, făcea dificilă activitatea în acest domeniu. Pentru a putea să se
impună pe piaţă, manufacturile trebuiau să vândă produsele mai ieftin decât cele străine, lucru
greu de realizat. În aceste condiţii, manufacturile din Ţările Române au avut o existenţă
scurtă, rezistând în general cele din domeniul alimentar, îndeosebi cele ce produceau alcool,
precum şi cele din domeniul textil. Cea mai cunoscută a fost manufactura de postav a lui
Nicolae Băleanu, înfiinţată în 1843 la Bucureşti, mutată ulterior în judeţul Dâmboviţa la
Dragomireşti.
În Moldova Gheorghe Asachi a deschis în 1841 o fabrică de hârtie cu utilaje importate
din Austria deservite de lucrători germani, fapt ce i-a permis să reziste concurenţei străine.
Alte iniţiative manufacturiere au fost în domeniul uneltelor agricole, al materialelor de
construcţii şi sticlăriei. Cu toate că s-au realizat progrese în raport cu secolul anterior acest
sector continuă să rămână tradiţional, întreprinderile având 1-3 lucrători şi o slabă înzestrare
tehnologică.

33
Mineritul era dezvoltat îndeosebi în domeniul sării, unde s-au introdus metode
moderne de exploatare De asemenea se mai exploatau păcura - care era scutită de taxe
comerciale -, precum şi cărbunii folosiţi drept combustibil la morile mecanice şi la vapoarele
austriece ce făceau escală la Galaţi. Au existat unele proiecte nefinalizate de valorificare în
Ţara Românească a apelor minerale.
Agricultura a rămas principalul domeniu economic în care era concentrată cea mai
mare parte a forţei de muncă. Deşi s-au realizat creşteri importante ale suprafeţelor agricole cu
o cincime în Ţara Românească şi o treime în Moldova, acestea nu au dus la modernizarea
sectorului agrar deoarece boierimea, urmărind câştiguri imediate în condiţiile în care cerealele
sunt solicitate masiv la export începând cu anii 1831-1833, a mărit suprafeţele cultivate cu
grâu, investind beneficiile în cumpărarea de pământ, al cărui preţ creşte şi nu în modernizare
tehnologică. Încercări de a se introduce maşini au existat în 1835 în Ţara Românească, iar în
Moldova s-au făcut eforturi pentru îmbunătăţirea soiurilor de grâu şi porumb.

„Pacea de la Adrianopol, cu deschiderea strâmtorilor, a oferit perspective noi


exportului nostru de cereale şi a provocat dezvoltarea economiei agricole pentru profit. Aşa
s-a infiltrat la noi spiritul capitalist de exploatare şi s-a trezit o năzuinţă de câştig în
proporţii necunoscute până atunci la boierimea noastră.”
Mihail Manoilescu

Regulamentele organice au consolidat poziţia proprietarilor în raport cu ţăranii clăcaşi,


ultimii fiind obligaţi pentru pământul ce îl aveau în folosinţă să presteze 24 zile de clacă în
Moldova şi 12 zile în Ţara Românească. Abuzurile proprietarilor au făcut în realitate ca
obligaţiile de clacă ale ţăranilor să ajungă la aproximativ 50 zile în Ţara Românească şi 70
zile în Moldova. Încercarea lui Alexandru Ghica de a reglementa raporturile de muncă din
agricultură printr-o lege a învoielilor agricole a eşuat datorită opoziţiei Adunării Obşteşti.
Abuzurile proprietarilor şi arendaşilor erau frecvente mergând până la dijmuirea produselor
obţinute de clăcaş în grădina proprie destinate consumului familial. Plocoanele şi ruşfeturile
tradiţionale dar ilegale erau folosite de asemenea de proprietari arendaşi şi de funcţionarii
administrativi pentru a-şi mări veniturile.
Înrăutăţirea situaţiei ţărănimii clăcaşe în urma aplicării Regulamentelor organice a
făcut din aceasta o aliată a boierimii liberale şi burgheziei în Revoluţia din 1848. Preocupaţi
34
de situaţia ţărănimii conducătorii Revoluţiei din Ţara Românească au hotărât prin articolul 13
din Proclamaţia de la Izlaz, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire.
Pentru a-l pune în practică guvernul revoluţionar a înfiinţat Comisia proprietăţii. În cadrul
celor 8 şedinţe s-au aflat pentru prima dată la masa tratativelor reprezentanţii ţăranilor şi
proprietarilor. Deşi nu şi-a finalizat din cauza evenimentelor politico-militare, comisia are
meritul de a fi dezbătut problema agrară, analizând atât cererile ţăranilor cât şi oferta
proprietarilor în raport cu aceste doleanţe.
După revoluţie, în 1849, autorităţile din Principate au elaborat noi legiuiri agrare în
1851, ce au fost aplicate din anul următor, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri
şi clăcaşi până în 1864. Potrivit acestora proprietarul era stăpân absolut al pământului şi
ţăranul stăpân absolut pe munca sa, iar raporturile dintre cele două părţi se reglementau prin
învoieli libere. Drept chirie pentru pământul primit în folosinţă se efectuau în folosul boierului
22 zile în Ţara Românească şi 12 zile în Moldova, unde însă se mărea considerabil norma la
ziua muncă. Clăcaşii erau împărţiţi în trei categorii în funcţie de vitele ce le aveau în
gospodărie.
În Transilvania şi celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie habsburgică,
Revoluţia din 1848 a dus la eliberarea iobagilor de obligaţiile feudale fără despăgubire;
patentele imperiale din anii 1853 şi 1854 eliberează de servituţile feudale şi categoria de
ţărani dependenţi a jelerilor, fiind răscumpărat prin bani lotul revenit în proprietate foştilor
iobagi şi jeleri.
Problema ţăranilor clăcaşi este ridicată în 1857 în Adunarea Ad-hoc de la Iaşi, însă
protestele marilor proprietari determină amânarea ei pentru a nu se periclita unirea. După
1859 rezolvarea problemei agrare devine o prioritate în condiţiile în care în ţăranii din
provinciile româneşti stăpânite de Austria fuseseră eliberaţi de obligaţiile feudale, iar în
Basarabia se anunţa aplicarea ukazului de reformă agrară din Rusia din 1861.

6 ECONOMIE ŞI REFORME ÎN ANII DOMNIEI LUI CUZA

Principatele Române se confruntau în 1859 după un deceniu dominat de tensiuni


politice şi succesive ocupaţii militare străine cu o situaţie economică dificilă. Gheorghe Zane
consideră că era o dublă o criză pentru că la criza generalizată a vechiului regim ,generalizată
în preajma Unirii s-a adăugat noua criză comercială încât „Toate instituţiile economice
fundamentale sunt în descompunere: marea proprietate funciară exploatată cu clacă,
corporaţiile de meseriaşi şi negustori, i atemul bugetar, organizarea bugetară”.

35
Ales domn în cele două Principate, Alexandru Ioan Cuza a înţeles necesitate adoptării
de urgenţă a unor decizii majore în domeniul economiei. În 1859 după cum constată Riker
revoluţia industrială nu coborâse încă la Dunăre iar „pe munca grea a două milioane şi
jumătate de ţărani se rezema viaţa economică a ţării”. În aceste condiţii numai prin reforme se
putea stimula dezvoltarea forţelor productive ale ţării, singurele în măsură să impună o
creştere economică modernă.
Cuza a prezentat programul economic al noii domnii în Mesajul domnesc din 6
decembrie 1859 adresat Adunării Elective a Ţării Româneşti şi citit în faţa deputaţilor de către
Ion Ghica preşedintele Consiliului de Miniştri de la Bucureşti. În mesaj este formulat un vast
program economic pentru a cărui înfăptuire au întreprins o gamă largă de măsuri toate
guvernele care s-au aflat la conducerea ţării atât în anii de domnie a lui Cuza cât şi ulterior
până la războiul de independenţă. În conţinutul şi orientarea sa, Mesajul reflectă sinteza unui
întreg curent de opinii, cu înclinaţii nedisimulate spre progres social şi economic. El conţine
obiectivele economice ale operei de guvernare prin prisma a două direcţii fundamentale:
independenţa economică a României şi direcţia de dezvoltare a forţelor productive ale
acesteia.
Programul economic al primului domn al Principatelor Unite, avea ca obiectiv
dezvoltarea economică prin încurajarea industriei, a construcţiei de căi ferate, drumuri şi
poduri, unificarea şi echilibrarea bugetelor pentru consolidarea financiară a ţării, dezvoltarea
sistemului bancar prin crearea unei bănci de emisiune şi scont a unei bănci funciare. “Cu
ajutorul mijloacelor din afară, pe care avem dreptul a conta, vom proceda la înfiinţarea
institutelor de credit, precum Banca de circulaţie şi Banca funciară care, stârpind camăta, vom
aduce în ţară capitalurile de care ea are nevoie şi va procura industriei şi agriculturii acel
puternic mijloc care se numeşte credit”. Programul, de esenţă liberală, se pronunţa pentru
iniţiativa particulară în industrie limitând intervenţia statului la industria metalurgică şi la cea
de fabricare şi reparare a uneltelor agricole
Pentru că o economie modernă nu se putea dezvolta fără personal calificat se
preconiza dezvoltarea unui învăţământ superior economic înfiinţarea unor facultăţi cu profil
economic şi agricol. În domeniul relaţiilor economice externe se anunţa o politică de liber
schimb care să atragă în ţară mărfurile străine şi investiţiile de capital şi care să mărească
exportul de cereale
Din considerente de oportunitate politică internă Mesajul evită enunţarea unei soluţii
concrete în problema agrară şi omite, din raţiuni ce ţin de strategia externă a împrejurărilor de
atunci, problema averilor mănăstirilor închinate şi problema emisiunii monetare.

36
În opinia lui Gheorghe Zane, mesajul domnesc din decembrie 1859, urmărea
lichidarea vechiului regim şi îndrumarea economiei naţionale pe calea capitalismului.
Rezolvarea problemei agrare în România, unde dominau marea proprietate feudalã şi
relaţiile agrare bazate pe clacă era o problemã vitală, ce condiţiona procesul de modernizare
în economie. În aceste condiţii, apare firesc cã discuţiile din parlament asupra marilor
reforme din perioada 1862-1865 încep cu sectorul agrar, problemele prioritare fiind
secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor clãcaşi. Încă din 1860, Comisia
centralã de la Focşani, unde conservatorii erau majoritari, propusese împroprietărirea
clăcaşilor cu 3 pogoane din pământul comunal.
Împroprietărirea clăcaşilor a intrat în atenţia parlamentului în primele luni ale anului 1862,
când s-au conturat două poziţii opuse în legătură cu modul în care ea trebuia rezolvată. Prima
exprimând poziţia conservatorilor majoritari în parlament, susţinută şi de şeful guvernului,
Barbu Catargiu, propunea împroprietărirea clăcaşilor cu lotul de casă şi grădină deţinut de
ţăran în vatra satului şi trei pogoane din pământul comunal. Poziţia liberală expusă în forul
legislativ de Mihail Kogălniceanu considera că ţăranul clăcaş trebuia împroprietărit cu lotul
ce îl avea în folosinţă afectând astfel boierească considerată inviolabilă de conservatori.
Moartea premierului în iunie 1862 a amânat rezolvarea problemei agrare.
Secularizarea averilor mânăstireşti În octombrie 1863 este instalat guvernul Mihail
Kogălniceanu, iar în scurt timp noul executiv propune prima măsură importantă pentru
rezolvarea problemei agrare elaborând un proiect de lege pentru secularizarea averilor
închinate mănăstirilor.
Averile mănăstireşti datau de secole şi erau rezultatul daniilor făcute de către domni,
înalţi dregători şi boier unor mănăstiri închinate Patriarhiilor de Constantinopol, Ierusalim,
Antiohia şi mănăstirilor de la Muntele Athos şi din Orientul creştin. Veniturile mănăstirilor au
constituit surse materiale pentru îndeplinirea funcţiei de cult cât şi a celei de protecţie socială
(întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri, danii la săraci, înzestrări de fete sărace) însă cu timpul
mănăstirile închinate devin simple izvoare de venit ale patriarhilor şi mănăstirilor către care
erau închinate, ele ne mai îndeplinindu-şi, decât în oarecare măsură, funcţia de protecţie
socială, precum şi obligaţiile către administraţiile Ţărilor Române. În aceste lăcaşurile
închinate administraţia şi conducerea era exercitată de călugări străini, care prin statutul lor
ieşeau de sub incidenţa legii româneşti.
Până în 1859 orice tentativă de revendicare a averilor mănăstirilor închinate nu avea
nici o şansă de reuşită datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau
Patriarhiei de la Constantinopol. Beneficiind de sprijinul marilor puteri ce hotărau politica

37
Principatelor conducerea mănăstirilor nu-şi mai respectă obligaţiile financiare către autorităţi
încât la începutul domniei lui A.I.Cuza mănăstirile închinate datorau statului aproximativ 21
milioane de lei (1,5 milioane lei cele din Moldova şi 19,5 milioane lei cele din Ţara
Românească) pentru ca în august 1863 datoria lor să crească la circa 29 milioane lei.
Guvernul român, din dorinţa de a soluţiona pe cale amiabilă această problemă cu
implicaţii internaţionale, oferă în vara anului 1863 ca răscumpărare a averilor mănăstireşti
închinate suma de 80 milioane lei, din care urma să se scadă datoria menţionată mai sus, plus
încă 10 milioane pentru înfiinţarea la Constantinopol a unei şcoli laice şi a unui spital. Ierarhii
greci refuză oferta şi ameninţă cu internaţionalizarea conflictului determinând pe Dimitrie
Bolintineanu, ministru al cultelor şi instrucţiunii publice să caute o soluţie pentru a evita
eventuale complicaţii diplomatice, El decide să prezinte Parlamentului proiectul de lege
privind secularizarea tuturor averilor mănăstireşti închinate şi neînchinate care este adoptat de
parlamentul ţări cu o mare majoritate la 17/29 decembrie 1863.
Prin această lege intra în patrimoniul şi sub jurisdicţia statului, deci sub controlul
autorităţilor româneşti, o suprafaţă echivalentă cu 25-26% din suprafaţa agricolă a ţării în acea
vreme. Legea prevedea să se acorde mănăstirilor închinate, în formă de ajutor, suma de 82
milioane lei, din care urma să se scadă datoria faţă de statul român care ajunsese la 31
milioane lei. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărî să refuze oferta făcută de statul român, în
speranţa soluţionării problemei prin medierea Puterilor garante însă, câţiva ani mai târziu, în
timpul domniei lui Carol I, parlamentul va declara definitiv închisă problema mănăstirilor
închinate.
Legea rurală În rezolvarea problemei mănăstirilor închinate guvernul Kogălniceanu a
beneficiat un sprijin larg în parlament, însă problema votării legii rurale ce urmărea
împroprietărirea clăcaşilor a dus la o acută criză în relaţiile dintre guvern şi Adunarea
Deputaţilor, parlamentul unicameral al ţării.
Ţăranii clăcaşi, consideraţi chiriaşi pe moşie, se aflau în dependenţă de boieri fiind
obligaţi prin lege să efectueze gratuit clacă 18-20 zile, care se prelungea până la 30-40 zile pe
an, pe moşie şi la curtea stăpânului, în condiţii hotărâte de acesta, să dea dijmă din produsele
gospodăriei 10-15%, sau echivalentul în bani. Clăcaşi nu posedau pământ, cu excepţia
lotului de casă, dar aveau dreptul să ceară şi stăpânul moşiei era obligat să le dea terenuri
pentru arătură, păşune, cât şi lemne din pădure, conform prevederilor legale.
Ţărănimea dependentă, ca şi cea liberă, prezenta un grad relativ de diferenţiere socială:
fruntaşi, cei care aveau patru boi şi vacă, consideraţi bogaţi şi fiind doar o minoritate;

38
mijlocaşi, cei care aveau doi boi şi o vacă, cuprinzând majoritatea locuitorilor; pălmaşi sau
toporaşi, cei care aveau o vacă, formau o parte importantă din ţărănime.
În 1864 Mihail Kogălniceanu, în calitate de prim ministru, pune în discuţia
Parlamentului un nou proiect de lege rurală mai favorabil ţăranilor. Parlamentul refuză să
voteze proiectul guvernului votându-l pe cel conservator, pe care domnul refuză să-l semneze.
Deoarece Parlamentul a acordat un vot de blam guvernului, provocând o criză constituţională,
Domnitorul a decis dizolvarea Parlamentului, eveniment cunoscut în literatura istorică sub
denumirea de “lovitura de stat de la 2 mai”.
La data de 14/26 august 1864 după ce fusese avizată favorabil de Consiliul de stat este
promulgată, prin decret domnesc, Legea rurală, care urma să intre în vigoare la 23 aprilie/5
mai 1865. Prin legea rurală s-au desfiinţat toate obligaţiile feudale ale clăcaşilor faţă de boieri,
ţărănimea clăcaşă fiind eliberată de servituţile feudale, devenind liberă din punct de vedere
juridic.
Foştii clăcaşi trebuiau să plătească timp de 15 ani, anual, în raport cu starea lor socială:
ţăranii fruntaşi 133 lei; ţăranii mijlocaşi 100 lei şi 24 parale; ţăranii pălmaşi 71 lei şi 20 parale.
Suma totală pentru despăgubirea marilor proprietari s-a ridicat la circa 200 milioane lei, din
care statul suporta 1/3. Banii de la ţărani au fost depuşi în contul Comitetului de Lichidare a
Obligaţiunilor Rurale, însărcinat cu administrarea fondurilor.
În Ţara Românească, clăcaşii au fost împroprietăriţi astfel: ţăranii fruntaşi cu 11
pogoane pe cap de familie, adică 55 129,69 m2, ţăranii mijlocaşi cu 7 pogoane şi 19 prăjini pe
cap de familie, adică 35 754, 94 m2, ţăranii pălmaşi cu 4 pogoane şi 15 prăjini pe cap de
familie, adică 20 578, 01 m2. În Moldova, împroprietărirea clăcaşilor a fost făcută astfel:
ţăranii fruntaşi, cu 5 fălci şi 40 de prăjini pe cap de familie, adică 72.680, 40 m2, ţăranii
mijlocaşi cu 4 fălci pe cap de familie, adică 57.282 m2, ţăranii pălmaşi cu 2 fălci şi 40 de
prăjini pe cap de familie, adică 30.434, 25 m2. În sudul Basarabiei, respectiv în judeţele
Cahul, Bolgrad şi Ismail, unde suprafeţele disponibile erau mai mari şi numărul populaţiei
mai mic, clăcaşii au fost împroprietăriţi astfel: ţăranii fruntaşi cu 4 fălci şi 30 prăjini pe cap de
familie, adică 86.734,80 m2; ţăranii mijlocaşi cu 4 fălci şi 30 prăjini pe cap de familie, 58.630,
69 m2; ţăranii pălmaşi cu 2 fălci şi 70 prăjini pe cap de familie, 30.517, 20 m2.
În total, pe temeiul Legii rurale din 1864 au fost împroprietărite 511.896 de familii cu
o suprafaţă de 2.038.640,26 ha, revenind în medie 3,98 ha la o familie. În urma legii
respective, din suprafaţa totală agricolă a României, ţărănimea stăpânea circa 30%, moşierii
circa 60%, statul circa 10%. Potrivit Legii rurale, loturile primite cu ocazia împroprietăririi nu
puteau fi înstrăinate sau ipotecate timp de 30 ani. Legea desfiinţa monopolurile de tip feudal,

39
prevăzând împroprietărirea ulterioară, din pământul satului, a tinerilor neclăcaşi - însurăţei,
precum şi a altor categorii rurale.
Legea rurală a transformat proprietatea boierească de tip feudal în proprietate deplină
de tip modern; totodată i-a creat proprietatea ţărănească liberă stimulând dezvoltarea
capitalismului în agricultură. Prin reforma agrară munca ţărănească devenea liberă, lipsită de
orice obligaţii faţă de proprietari. Garantarea proprietăţii agrare va fi statuată juridic prin
Constituţia din 1866.

7 PROBLEME MONETARE ŞI BANCARE ÎN ROMÂNIA ÎN A DOUA


JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Instituirea sistemului monetar naţional După venirea la domnie a lui Carol I,


guvernul a continuat eforturile de a convinge autorităţile otomane de a accepta instituirea unei
monede naţionale. Problemele monetare şi financiare deveniseră acute datorită crize
economice şi mai ales fmanciare ce atinge apogeul în vara lui 1866. Relevantă în acest sens
este mărturia noului domn care nota în Memorii, în iunie 1866: "Criza financiară este într-
adevăr îngrozitoare: creşterea deficitului prin împrumuturi, a căror camătă împovăra peste
măsură bugetul cheltuielilor şi introducerea unor cifre meşteşugite şi nejustificate în bugetul
veniturilor nu puteau decât să ducă la o împovărare mereu crescândă a statului". În acest
context suveranul identifică şi una din principale cauze ale crizei financiare-corupţia scriind
despre "Defraudări enorme din banii publici comise de casierii prefecturii, poliţiei şi de
directorul poştei şi telegrafelor, toate armele nou cumpărate, găsite neutilizabile; aşa dispăru
cu desăvârşire creditul statului. Toate casele publice erau goale şi tezaurul avea o datorie
flotantă de mai bine de 55 milioane piaştri. Anul 1866 trebuia să încheie cu un deficit de
aproape 52 milioane piaştri”. Concluzia era fără echivoc: "România sta economiceşte cât se
poate de rău".
În acest context financiar dificil, I.C. Brătianu, ministru de finanţe în guvernul Lascăr
Catargiu a propus la 26 mai 1866 Adunării Constituante un proiect de lege prin care
guvernul era autorizat să emită bilete de tezaur până la suma de 12 000 000 franci
echivalentul a 32 400 000 lei. I. C. Brătianu, printr-o o serie prevederi, a urmărit ca biletele de
tezaur să fie achiziţionate de deţinătorii de capital. Biletele de tezaur urmau a fi garantate prin
domeniile statului statului Turnu, Giurgiu şi Brăila.
Proiectul, care echivala cu introducerea în economia românească a hârtiei-monedă a
fost criticat în comisia financiară iar în plenul Parlamentului de conservatori încât autorul a

40
vrut să demisioneze. La cererea domnitorului a revenit asupra demisiei până la votarea
Constituţiei apoi alături de C. A. Rosetti a demisionat provocând căderea guvernului.
Guvernul român condus de Ion Ghica va încerca să facă faţă crizei
financiare prin contractarea unui înprumut extern, În acest scop a dat
înputerniciri reprezentantului său diplomatic la Paris, Ion Bălăceanu să
contacteze cercurile financiar-bancare din capitala Franţei. Beneficiind de
înputerniciri cofidenţiale, pe lângă cele oficiale, Ion Bălăceanu a acceptat oferta
grupului financiar Oppenheim în valoare de 36 610 500 franci francezi cu o
dobândă de 17,5 %..
Decizia negociatorului român de a semna contractul fără a avea acordul
guvernului într-un context internaţional nefavorabil ţării noastre a creat discuţii
la Bucureşti dar, în cele din urmă, guvernul influenţat de primul ministru l-a
acceptat. Statul român a primit în termeni reali suma de 17 167 858 franci şi a
garantat împrumutul cu ipotecarea veniturilor domeniilor sale.
Problemele monetare au format obiectul unor lungi trata tive între guvernul
român şi Poarta Otomană. Românii erau conştienţi că dreptul de a bate monedă
însemna simbolul emancipării politice şi econo mice. Ion Ghica prim ministru în vara
anului 1866 şi Carol în vizita făcută la Constantinopol în toamna aceluiaşi an au discutat cu
autorităţile otomane chestiunile monetare.
Prin firmanul de investire a noului domnitor Carol I, guvernul turc nu permitea
acestuia nici emisiunea de moneda nici conferirea de decoratii. Într-o scrisoare din luna
octombrie 1866 adresata de catre Marele Vizir guvernului României, Poarta revine asupra
chestiunii monedei şi permite Principatelor să emită moneda proprie cu condiţia ca aceasta să
poarte un semn al Imperiului Otoman (semiluna sau semiluna cu stelele). O luna mai tîrziu
printr-o nouă scrisoare, Poarta renunţa la aceasta pretenţie, însa doar pentru moneda
divizionara de bronz. Demersurile la Constantinopol vor continua în 1867, când după
tratativele purtate de Gheorghe Ştirbey, guvernul otoman a acceptat introducerea sistemului
monetar naţional. Profitînd de acest succes, guvernul liberal condus de Constantin
Kretzulescu a reformulat pro iectul de lege elaborat de Petre Mavrogheni, fostul
ministru de finanţe în guvernul lui Ion Ghica, care fusese depus în Adunarea
Deputaţilor la începutul lunii martie 1867.
Noul proiect de lege monetară care din 22 aprilie/4 mai 1867 devenea Legea pentru
înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale a stabilit ca
unitate monetară leul, care din monedă de calcul devine o monedă reală. Leul este divizat în

41
100 de bani şi se întemeiază pe bimetalism - aur şi argint. Leul avea greutatea în aur de
0,3226 g cu titlul 900, iar în argint de 5 g cu titlul 835. Legea prevedea emiterea de monede
din aur (20, 10 si 5 lei), argint (2 lei, 1 leu si 50 bani) si bronz (10, 5, 2 si 1 ban). Legea
stabilea că printr-o primă emisiune monetară urmau a se bate doar monedele de bronz, a căror
execuţie s-a realizat la monetăriile Watt & Co. si Heaton din Birmingham.
Adoptând sistemul bimetalist şi datele tehnice similare francului francez, România îşi
alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, din care făceau parte Franţa,
Italia, Belgia şi Elveţia, legea permiţând circulaţia în ţara noastră a monedelor ţărilor
respective.
Prin punerea în circulaţie a monedelor de aramă, la sfîrşitul anului 1867,
nu se făcuse decît un prim pas în direcţia emancipării monetare. Greutatea venea
din opoziţia Turciei, care voia să impună un semn al Imperiului otoman pe
monedele de aur şi argint.
Ion C. Brătianu care a fost ministru de finanţe din octombrie 1867 pînă în
noiembrie 1868, a luat două măsuri radicale prin prima hotăra să bată monede de
aur şi argint fără ca .acestea să poarte "semnul special Imperiului otoman" iar
prin a doua ca noile monede româneşti să poarte efigia domnitorului Carol. În
acest scop se iau măsuri pentru înfiinţarea unei monetării la Bucureşti,
comandîndu-se maşinile în străi nătate. Totodată se comandă, în mare secret,
stanţele monetare cu efigia domnului pentru realizarea monedelor de aur şi
argint. Noile monede trebuiau să poarte în jurul efigiei domneşti titulatura
semnificativă "Carol domnul Românilor".
Decizia ministrului de finanţe român de a se bate moneda de aur şi argint,
a determinat opoziţia energică a Imperiului Otoman şi a Austro-Ungariei.
Guvernul otoman a invocat înţelegerea din octombrie 1866, iar cel habsburgic a
protestat împotriva titlului de "domn al românilor". Confruntat cu opoziţia
marilor puteri guvernul va renunţa să pună în circulaţie cele 100 monede de aur
fiecare în valoare de 20 lei confecţionate în Germania.
La 1/13ianuarie 1868 au fost puse în circulaţie 4 000 000 lei sub forma
unor piese de 1, 2, 5 şi 10 bani pentru că în cazul acestor monede nu se prevedea
obligativitatea marcării lor cu însemnul otoman-semiluna.
La 24 februarie 1870, în prezenta domnitorului Carol I , a primului ministru Alexandru
G. Golescu şi a ministrului de finanţe Ion C Brătianu a fost inaugurată Monetăria Statului
unde până la sfirsitul anului s-au confecţionat 5000 de piese din aur de 20 lei şi 400.000 de

42
piese din argint de 1 leu. Monedele de argint de 1 leu având pe anvers denumirea de leu iar
pe revers efigia domnitorului Carol I au generat protestul autorităţilor otomane şi oprirea
emisiunii monetare.
Masa monetară aflată în circulaţie, a crescut începând din anul 1873 când
se emit şi monede de argint care nu aveau marcată semiluna ignorându-se legea
monetară. Realizate în străinătate, în Belgia, emisiunile monetare dintre anii
1873-1976 au mărit considerabil masa monetară încât în 1878 erau în circulaţie
piese metalice în valoare de 34,3 milioane lei.
Instituirea leului ca monedă naţională individualizează piaţa românească în Europa,
fiind deopotrivă un act de suveranitate ce anticipa independenţa de stat deplină a României.
Prin instituirea sistemului monetar naţional, autorităţile române obţineau o importantă victorie
în acţiunea de modernizare a economiei româneşti.

Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi modernizarea sistemului bancar Încercări,


mai ales de sorginte liberală de a se înfiinţa o bancă centrală au existat încă din perioada
domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Programul liberalilor, publicat în 1861 şi reluat în 1867, cu
puţine modificări aduse, preciza că: „ criza noastră financiară nu provine atât din lipsa
resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în budgetul cheltuielilor noastre,
din nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepţiune, din
neorganizarea institutelor de credit din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în
decădere... . Fără căi de comunicare şi institute de credit statul nu poate prospera”
Lipsa unei bănci centrale a fost puternic resimţită în preajma războiului de
independenţă, când România avea nevoie de surse de finanţare pentru susţinerea operaţiunilor
militare. Soluţia aleasă a fost emiterea de către Ministerul de Finanţe, conform legii din 11
iunie 1877, de bilete ipotecare, garantate cu o ipotecă asupra moşiilor statului. Restrângerea
volumului masei monetare, datorită tezaurizării aurului în împrejurările războiului din 1877-
1878, a arătat odată mai mult necesitatea existenţei unei bănci naţionale.
Pregătită încă din 1879 când Eugeniu Carada elaborează statutul noii instituţii acţiunea
de înfiinţare a Bancii Naţionale a României este finalizată în 17 aprilie 1880, când
Parlamentul a votat înfiinţarea unei bănci de scont şi emisiune. cu un capital de 30 milioane
de lei. Au fost emise acţiuni nominale în valoare de 500 de lei, în majoritate achiziţionate de
liberali, ceea ce a determinat afirmaţia că B.N.R. s-a constituit ca o citadelă a Partidului
Naţional Liberal.

43
Legea din 17 aprilie 1880, care stabilea normele de organizare şi funcţionare a noii
instituţii bancare stipula că: banca avea privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător.
Suma biletelor în circulaţie, trebuia garantată de bancă printr-o o rezervă metalică
reprezentând o treime din suma biletelor emise.
Biletele de bancă aveau valori de 20, 100, 500 şi 1000 lei. Proportia biletelor de 20 lei
nu putea întrece 30% din totalul emisiunii. Biletele, se preciza în lege, trebuiau plătite la
prezentarea la birourile băncii în aur sau monedă naţională de argint. Guvernul era dator a le
primi la toate casele statului, precum şi la alte instituţii publice subordonate guvernului.
Capitalul băncii era de 30 milioane lei, împărţit în 60000 acţiuni a câte 500 lei, din
care 10 milioane lei să se depună de stat şi 20 milioane lei de particulari, prin subscripţii
publice. La înfiinţare urmau să se depună 12 milioane lei, iar restul, în două emisiuni a câte 9
milioane lei, după necesitaţi. Patru acţiuni dădeau posesorului dreptul la un singur vot în
adunarea generală a acţionarilor însă nici un acţionar nu putea avea mai mult de 10 voturi,
indiferent de numărul acţiunilor sale. Fondul de rezervă al băncii urma a se constitui dintr-o
reţinere de 20% asupra beneficiilor nete, după ce se repartiza acţionarilor un prim divident de
6%.
Operaţiunile, pe care le putea face banca, conform legii de organizare erau
următoarele: să sconteze sau să cumpere efecte de comerţ (poliţe, bilete de ordin), având ca obiect
operaţiuni comercia1e; să sconteze bonuri de tezaur, până la concurenţa sumei reprezentând 20% din
capitalul vărsat; să facă comerţ cu aur şi argint; să avansuri
dea pe aur şi argint; să primească în
depozit metale de aur şi argint sau sume de bani în cont curent; să dea avansuri în cont curent sau pe
tennene scurte, garantate prin depozite de efecte publice sau valori garanta te de stat; să facă serviciul
de caserie al statului, fără nici o indemnizaţie, în condiţii stabilite printr-o lege specială.
Conducerea Băncii Naţionale, era asigurată de Consiliul de administraţie, prezidat de
guvernator şi format din toţi directorii din bancă având sarcina administrării generale a instituţiei.
Primul consiliu de administraţie al Băncii Naţionale a fost format din: Ion Câmpineanu
guvernator,
asistat de directorii: Theodor Ştefănescu, Emil Constinescu, Theodor Mehedinţeanu, Dimitrie
Bilcescu, Procopie Dumitrescu şi Anton Carp.
Guvernatorul era numit de guvern pe o perioadă de 5 ani, cu condiţia să fie cetăţean român şi
să posede 40 acţiuni ale Băncii Naţionale. Guvernatorul avea atribuţii complexe privind conducerea şi
administrarea Băncii urmărind realizarea deciziilor luate de organele colective de conducere care erau
Consiliul de administraţie, Consiliul general şi Adunarea generală a acţionarilor.
Directorii, care conduceau principalele sectoare ale Băncii, erau în număr de 6: doi numiţi de
guvern şi patru aleşi de adunarea generală pe timptmdean cu condiţia să fie români şi să posede 20

44
acţiuni ale Băncii Naţionale. Deciziile Consiliului de administraţie, privind operaţiunile Băncii şi,
îndeosebi, taxa scontului, trebuiau să aibă aprobarea Consiliului de cenzori.
Cenzorii, în număr de 7, din care patru aleşi de adunarea generală a actionarilor pe tennen de
4 ani, şi trei numiţi de guvern pe termen de 3 ani trebuiau să fie cetăţeni români şi să posede 4 acţiuni
ale Băncii. Cenzori care se întruneau săptămânal aveau dreptul să controleze toate operaţiunile,
efectuate de bancă.
Consiliul general era constituit din consiliile de administraţie şi al cenzorilor, sub preşedenţia
guvernatorului, având sarcina de a se ocupa probleme
cu: generale de emisiuni, de fixarea
diferitelor condiţii de operaţiuni, votarea bugetului de cheltuieli şi numirea membrilor din
Comitetul de scont. Comitetul de scont cu sarcina de a examina efectele prezentate la
Consiliul general~ membrii săi puteau fi aleşi şi dintre cenzori sau numiţi de Consiliul general,
pe timp de un an.
Comisarul guvernului, în calitate de reprezentant al guvernului, avea dreptul să
cunoască toate operaţiunile Băncii, să participe cu vot consultativ la adunări, consilii sau
comitete şi să se opună la executarea oricărei hotărâri care nu era în conformitate cu interesele
guvernului. În aceste condiţii hotărârea era suspendată până când guvernul îşi preciza
poziţia.
Adunarea generală era alcatuită din acţionari care posedau cel putin 4 acţiuni, care
dădeau dreptul la un vot; nici chiar statul nu putea avea mai mult de 10 voturi, prin delegatul
care-l reprezenta. putea lua Deciziile Adunării generale erau valabile numai dacă la reuniune
participau cel puţin 100 acţionari, reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris.
Adunările generale se ţineau o dată pe an, în luna februarie, iar cele extraordinare erau
convocate de conducerea băncii considera sau la cererea Consiliului de cenzori ori a
minimum 20 acţionari ce deţineau cel puţin 800 actiuni. Adunarea generală delibera asupra
unor probleme majore ca bilanţului anual, aproba descărcarea gestiunii Consiliului de
administraţie, împărţirii beneficiilor, alegea sau revoca directorii şi cenzorii adoptând decizii
cu majoritate de voturi.
Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţii de a înfiinţa sucursale şi
agenţii în principalele oraşe ale ţării şi în fiecare capitală de judeţ. Primele sucursale urmau să
se înfiinţeze la Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova.
Primul guvernator al Băncii Naţionale, după cum s-a menţionat deja, a fost Ion
Câmpineanu, însă adevăratul său ctitor, alături de Ion C.Brătianu, a fost Eugeniu Carada, care
în calitate de director a condus Banca Naţională timp de 27 de ani, între 1883 şi 1910. „Prin
cunoştinţele sale întinse şi competenţa sa, prin activitatea sa neobosită, prin puterea sa de

45
muncă inteligentă şi practică, Eugen Carada a contibuit mai mult decât noi toţi la progresele
realizate de Banca Naţională şi a lucrat din toate puterile sale pentru ridicarea instituţiei
noastre la locul pe care îl ocupă” scria în 1925 în monografia consacrată Băncii Naţionale,
Victor Slăvescu.
Sub conducerea sa Banca Naţională şi-a extins rapid activitatea înfiinţând încă din
primii ani de activitate sucursale în majoritatea judeţelor ţării.
În aceste condiţii Ştefan Zeletin considera că liderii liberali au promovat după 1880
„un plan financiar vast, care merge cu paşi repezi spre înfăptuire: cuprinderea ţării într-o
reţea de bănci care să stea sub dependenţa unui organ central. În fruntea acestei reţele stă
Banca Naţională, metropola capitalismului nostru bancar, care prin creditul ei întreţine viaţa
băncilor din provincie. În acest chip, oligarhia financiară îşi consolidează putinţa d e a domina
întreaga viaţă economică a ţării şi cu aceasta şi viaţa politică”.
B.N.R. a devenit coloana vertebrală a sistemului bancar românesc din care mai făceau
parte bănci cu capital românesc ca Banca Agricolă înfiinţată în 1894, Banca Comerţului din
Craiova (1898), Banca de Scont (1899), Banca Românească (1911). Alături de aceste bănci cu
capital românesc după 1895 au apărut bănci cu capital străin: Banca Generală a României
(1895) - capital german, Banca de Credit Român (1904) - capital mixt austro-român, Banca
Marmorosch-Blank (1905) - capital maghiar, german, francez, român şi Banca Franco-
Română
Pe lângă aceste 9 bănci mari mai existau numeroase bănci mijlocii şi mici, al căror
număr ajunge în 1914 la 215 deţinând un capital de 228.000.000 lei.

Sistemul Bancar 1874-1914

Numărul băncilor
Anii Bănci existent Capital lei
nou infinţate

1874 1 1 1000000
1894 3 10 35227660
1901 3 30 94329382
1905 8 46 119 807480
1907 10 65 139594580
1910 22 113 185872815
1911 36 149 200867238
1912 43 192 214195979
1914 21 215 228324825

46
Băncile populare, înfiinţate după 1891 sub forma cooperativelor de credit şi al căror
număr creşte după adoptarea în 1903 a Legii băncilor populare săteşti şi a Casei centrale a
băncilor populare de la 700 în 1902 ajungând în anul 1914 la 2901 au reprezenta o altă
dimensiune a sistemului bancar românesc. Create din iniţiativa lui Spiru Haret şi având în
conducere preoţi şi învăţători, băncile populare săteşti aveau menirea de a ridica din punct de
vedere economic ţărănimea şi satul românesc.

Băncile populare în perioada 1902-1914

Ani Bănci Membrii Capital(lei)

1902 700 56 618 7 200 000


1910 2755 516 128 79 600 000
1914 2901 584 000 107 300 000

Pentru a asigura creditarea agriculturii, în 1881 s-au înfiinţat în judeţe Case de credit
agricol, care în 1893 au fost înlocuite de Creditul agricol, ale cărui fonduri erau asigurate de
stat. Acesta a funcţionat până în 1907, acordând credite pe termen scurt (6 luni) cu o dobândă
de 10%. În anul 1908 a fost înfiinţată Casa Rurală, societate pe acţiuni cu un capital de
10.000.000 lei, asigurat în proporţii egale de stat şi acţionarii particulari.
În primul deceniu de existenţă Banca Naţionalã a avut un rol important în rezolvarea
problemelor monetare. În 1883 a pus în circulaţie monede de aur, care au fost rapid
tezaurizate accentuând deprecierea monedelor de argintului faţã de cele de aur, fenomen
monetar cunoscut sub numele de agio. Aceastã situaţie a dus în martie 1890 la elaborarea unei
noi legi monetare prin care a fost adoptat monometalismul aur, leul păstrând paritatea faţă de
aur din legea din 1867, renunţând-se la definiţia sa în argint.
Prin aplicarea legii, în 1892, monedele de argint, alături de cele din aramă devin
monedã divizionară, având o capacitate de plată obligatorie limitată. Odată cu trecerea la
monometalismul aur, argintul este scos din rezerva metalică de acoperire a Băncii Naţionale,
iar rezerva de aur este completată cu trate asupra pieţelor Parisului, Londrei şi Berlinului.
Masa monetarã aflatã în circulaţie atent gestionată de Banca Naţională atinge în 1914 circa
700 000 000 lei.

47
8 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ASPECTE ECONOMICE

Europa, la începutul secolului XX beneficia efectele celei de-a două revoluţii industriale care
prin introducerea pe scară tot mai largă a unei noi forme de energie – electricitatea, a
determinat transformări profunde în mediul de producţie. Au apărut marile aglomerări
industriale, s-au promovat noi metode de gestiune şi s-a extins sistemul bancar şi bursier, .
Bunuri de consum din ce ce în ce mai variate şi mai ieftine a stimulat consumul şi au ridicat
standardul de viaţă, transporturi tot mai şi modernizate micsorau distanţele, învăŃământul
se deschidea, din ce în ce mai variat.
Conflictul declanşat în vara anului 1914 în Balcani, la graniţa de vest a României, s-a
transformat rapid într-o conflagraţie mondială care a determinat shimbări majore în economia
Europei. Prognozat, atât în tabăra Antantei cât şi în cea austro-germană, un război de scurtă
durată, cel mult un an, conflictul a impus beligeranţilor vreme de peste patru ani
transformarea propriilor economii în economii de război. Prelungirea operaţiunilor militare
până în noiembrie 1918 a pus în faţa guvernelor ţărilor aflate în război complexe probleme
economice de la procurarea de materiile prime, vitale într-o economie de război până la
asigurarea de resursele alimentare necesare frontului şi populaţiei civile.
După ce germanii au eşuat în septembrie 1914 în strategia războiului fulger, cele două
tabere angrenate în luptă, au trecut la războiul de poziţii care a impus costuri economice
ridicate şi a adus în atenţia factorilor de decizie varianta războiul economic. Marile puteri au
avut ca strategie de bază în războiul economic, blocarea accesului adversarului la resurse
economice externe. “Războiul economic putea da rezultate într-un timp scurt, putea fi eficient
numai în măsura în care ţările blocului austro-german putea fi izolate de restul lumii, de
sursele de materii prime”8. Erau vizate mai ales ţările neutre cu bogate şi variate resurse
strategice de la cele petroliere şi metalifere până la cele agro-alimentare. Beneficiind de un
potenţial naval superior în raport cu tabăra adversă, Antanta a reuşit să instituitue blocada
navală acţiune care a îngustat considerabil aria schimburilor comerciale ale Germaniei şi
aliaţilor ei. Pentru ca războiul economic să devină eficient conducătorii Antantei au depus
eforturi pentru “împiedicarea ţărilor neutre, mai ales a celor vecine cu ţările grupate în Tripla
Alianţă, de a furniza mărfuri acestora din urmă”9.

8
9

48
La rândul său Statul Major General german, într-o circulară din 2 noiembrie 1914,
anunţa ataşaţii militari din ţările care au graniţă cu Rusia, Franţa, Italia, şi Norvegia că la
“filialele băncilor germane din Suedia, Norvegia, Elveţia, China şi Statele Unite au fost
deschise credite militare speciale pentru necesităţile militare ulterioare”10. Documentul preciza
ataşaţilor militari că “Statul Major General vă împuterniceşte să folosiţi aceste credite în mod
neângrădit în vederea distrugerii de fabrici, instalaţii şi cele mai importante clădiri militare
aparţinând inamicului. În acelaşi timp, este necesar ca, odată cu provocarea de greve, să se ia
măsuri de sabotare a motoarelor şi maşinilor, precum şi de distrugere a vaselor încărcate cu
material militar pentru inamic (destinat ţărilor inamice), de incendiere a depozitelor de materii
prime şi de produse finite, de lipsire a marilor oraşe de aprovizionare cu electricitate,
combustibili şi alimente”11. Războiul economic încă de
Printre ţările neutre aflate în atenţia guvernelor Antantei se afla şi România ai cărui
conducători erau conştienţi de noile realităţi economice. În martie 1916 într-o conferinţă
ţinută la Cercul de studii P. N. L. din Bucureşti Constantin I. C. Brătianu declara: “Forme noi
de alianţe economice se pun la cale.... puterile Quadruplei caută să organizeze în contra
puterilor centrale un război economic, excluzând în special pe Germania după pieţele lor şi
creându-i concurenţe serioase în ţările neutre”12.
Primul război mondial a fost un moment deosebit de important în evoluţia economiei
mondiale deoarece a reprezentat linia de demarcaţie din punct de vedere economic dintre două
secole cu realizările şi erorile lor economice. Pierderile umane ale primei conflagraţii
mondiale au fost imense: 10.000.000 soldaţi morţi la care se mai adăugau 3.000.000 de
combatanţi dispăruţi, 13.000.000 de civili decedaţi, 20.000.000 de răniţi, 9.000.000 de orfani,
5.000.000 de văduve de război.
Războiul mondial declamnşat în 1914 a impus costuri economice ridicate dar a adus în
atenţia factorilor de decizie şi varianta războiul economic. Marile puteri au avut ca strategie
de bază în războiul economic blocarea accesului adversarului la resurse economice externe
cea ce a perturbat în profunzime circuitele economice mindiale provocând restructurări şi
dezechilibre economice care s-au evidenţiat după război.
Cheltuielile militare directe ale beligeranţilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari,
pagubele provocate de război au fost estimate la 36,9 miliarde de dolari, iar datoria de război
a beligeranţilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari. În cei 4 ani de război desfăşuraţi
îndeosebi în Europa, economia a cunoscut pe lângă mari distrugeri materiale - cu precădere
10

11
12

49
în Franţa, Belgia, Serbia şi România - şi numeroase modificări deoarece a fost subordonată
cerinţelor militare devenind o economie controlată şi dirijată de stat.
În 1914 principalii beligeranţi estimau durata războiului la câteva luni, cel mult un an,
iar prelungirea lui a determinat numeroase împrumuturi de război, multe din ele contractate în
străinătate îndeosebi în SUA, care din debitor al Europei în 1914 era peste 4 ani principalul ei
creditor, cu 9,544 miliarde de dolari. Principalele ţări ce beneficiaseră de asistenţă financiară
americană erau în martie 1919 Franţa cu 2,950 miliarde, Marea Britanie cu 4,166 miliarde şi
Italia cu 1,648 miliarde. În aceste condiţii, gradul de dependenţă a economiei europene faţă de
marea finanţă americană este foarte mare, deoarece singura ţară cu adevărat învingătoare din
punct de vedere economic a fost SUA, ce înregistrase excedente mari în timpul războiului şi
stoca la sfârşitul acestuia circa jumătate din aurul mondial. În intervalul 1914-1919 investiţiile
de capital americane în străinătate s-au dublat. Războiul a însemnat aşadar sfârşitul
supremaţiei economice europene şi începutul dominaţiei americane în economia mondială.
Deosebit de complicate au fost problemele financiare deoarece în perioada 1914-
1918 inflaţia accentuată a dus la o masivă devalorizare a principalelor monede europene încât
în această perioadă lira sterlină va pierde 27%, francul francez 63%, iar marca germană 98%
din valoarea antebelică. Infalaţia galopantă din anii războiului a dus după 1918 o explozie a
monedei de hârtie şi la o amplificare a inflaţiei mai ales în Germania. Dificultăţile monetare
internaţionale, care se vor manifeste în primul deceniu interbelic sunt consecinţa lipsei de
coordonare pe plan internaţional, în ciuda unor conferinţe monetare desfăşurate sub egida
Societăţii Naţiunilor. Puterile europene Anglia şi Franţa vor încerca să reveniră la practici
monetare dinainte de război în condiţiile schimbării radicale a aparametrilor economici
agravării inflaţiei şi a crizei valutare. Aceste măsuri au fost adoptate în contextul în care
economia europeană între anii 1919-1922 a traversat o criză economică moştenită din anii
războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice impuse de tranziţia de
la o economie de război la o economie de pace.
Primul război mondial, datorită dimensiunilor sale temporale, umane si materiale, a
impus însă necesitatea mobilizării la o scară ridicată a resurselor umane şi materiale. În
timpul războiului, statul şi a modificat poziţia devenind în economie conducător, producător,
mai precis patron si client.
Guvernele au fixat priorităţiile economice, au construit uzine, au orientat cercetarea si
au repartizat penuria si beneficiile. Mai mult decât atât statul a intervenit în relaţiile dintre
grupurile sociale reglementând, la cererea sindicatelor, nivelul salariilor si durata muncii si
blocând chiriile.

50
În timpul conflictului combatanţii orientaseră întreaga lor capacitate economică spre
producţia de război, reconversia dovedinduse extrem de dificilă. Deficitul bugetar enorm,
datorat finanţării războiului prin împrumuturi publice, crescuse de 10 până la 20 de ori faţă de
nivelul antebelic şi în acelaşi ritm crescuse datoria externă a statelor beligerante. Dacă înainte
de 1914 Franţa si în special Anglia erau marii creditori ai lumii, după 1918 aceste state
datorează miliarde de dolari, mai ales Statelor Unite, ceea ce va complica raporturile
transatlantice.
O a categorie socială victimă a războiului si a inflaşiei la nivel european au fost si
agricultorii. Preţul produselor agricole au rămas în urma ritmului inflaţiei crescând mult mai
încet decât presul produselor industriale. puterea de cumpărare a salariaţilor depreciindu-se
masiv în Franţa cu 15%, în Marea Britanie cu 20% iar în Germania cu peste 25%.
Din altă perspectivă, războiul si inflaţia galopantă au marcat evoluţia socială,
accentuând inegalităţi pe scara socială, avantajând anumite grupuri, defavorizând pe altele.
Războiul a sporit brusc averea producătorilor si intermediarilor, a fabricanţilor din domeniul
militar si a marilor comercianţi, dând nastere fenomenului noilor îmbogăţiţi. Industriaşi
precum francezii Schneider (artilerie), Citroen (obuze), Renault (care de luptă si vehicule),
italienii Ansaldo si Fiat sau patronii siderurgiei germane din Ruhr au realizat câstiguri imense
de pe urma războiului. La fel s-a întâmplat cu mii de negustori ce în timpul conflictului au
speculat şi traficat cu succes imense cantităţi de mărfuri. Reusita materială a acestora, enormă
şi rapidă, a destabilizat credinŃele tradiŃionale în superioritatea muncii, virtutea
economisirii, a distrus practic încrederea în valorile considerate imuabile ale moralei liberale
si burgheze specifică secolului XIX.
Războiul mondial a produs în Europa pierderi economice directe considerabile. Franţa a
pierdut 3 milioane ha pământ arabil, o parte din minele de fier şi cărbune din nord ţării.
Potenţialul agricol s-a diminuat aproape la jumătate iar producţia industrială a înregistrat une
recul de 35%. Germania şi-a redus producţia de cărbune cu 45% iar producţia agricolă cu
50%. Practic la scara întregului continent, potenţialul agricol al Europei s-a diminuat cu 35%
iar cel industrial cu 40%.
Pierderile umane, acestea sochează si astăzi dar pentru contemporani au reprezentat o
adevărată catastrofă. Peste 9 milioane de oameni (în majoritate europeni) au murit iar mai
mult de 6 milioane au devenit invalizi. Franţa a înregistrat peste 1,4 milioane de morţi şi
dispăruţi reprezentând peste 10,5 % din populaţia activă precum şi 1,2 milioane de invalizi.
Germania – 1,85 milioane de morţi – a pierdut aproape 10% din populaţia activă. Aaproape
acelaşi procent (9,5%) îl pierde Austro-Ungaria – 1,54 milioane morţi. Imperiul ţarist

51
înregistrează peste 1,7 milioane de morţi până în 1917 si calvarul va continua, cifrele
estimative fiind de 5 milioane până în 1921 datorită războiului civil şi crimelor bolsevice.
Marea Britanie si Italia pierd în jur de trei sferturi de milion de oameni reprezentând 5,1
respectiv 6,2 % din populaŃţa activă.
În plan economic însă, la sfârsitul conflictului, apariţia a noi centre de putere era un
fapt indiscutabil pentru că. marile state industrializate extraeuropene profitaseră de războiul
european mărindu-şi producţia industrială si agricolă. Ele au sustras Europei un număr
important de pieţe (mai ales în Asia) şi şi-au ameliorat considerabil balanţa de plăţi externă.
Astfel printre beneficiarii extra-europeni putem include Japonia care a intrat masiv pe pieţele
din China, Asia de Sud-Est şi India, şi şi-a multiplicat de cinci ori producţia industrială.
Statele Unite reprezintă însă exemplul clasic. În anii neutralităţii în SUA venitul naţional s-a
dublat, producţia de oţel a crescut de 2 ori iar tonajul flotei comerciale de 4. Statul american a
împrumutat beligeranţilor mai mult de 11 miliarde de dolari si a câstigat definitiv cursa
investiŃţilor în America Latină.
Sfîrsitul războiului nu a repus societatea si economia în starea anterioară, intervenţia
statului fiind în continuare necesară pentru demobilizarea progresivă a masinii de război si
pentru reconversia economică. Cum penuria a persistat şi după conflict nevoia de raţionalizare
si control a durat mai mulţi ani până când nivelul de producţie să fie capabil să satisfacă
cererea în mod liber. Această situaţie a avut efecte asupra structurii guvernamentale si
birocraţiile create între 1914 si 1918 au supravieţuit războiului, numărul de funcţionari si
bugetul alocat crescînd si după război.
Noile reglementări politice impuse de destrămarea vechilor imperii şi apariţia statelor
naţionale europene au însemnat remodelări ale unor structuri economice realizate în condiţii
economice dificile. Îeşirea temporară din circuitul economic internaţional a unor importate
zone economice ca cea germană, rusă sau greco-turcă în primii ani interbelici a accentuat
problemele economice globale.
Marile puteri nu au reuşit să ajungă la un acord viabil în legătură cu politica
comercială, deoarece SUA era adepta unei politici a liberului schimb, având în vedere
performanţele economiei americane, în timp ce ţările europene optau pentru o politică
protecţionistă, capabilă să protejeze de concurenţă străină economiile lor aflate în plin proces
de reconstrucţie. În aceste condiţii polarizarea economică realizată după război care a făcut
din SUA cea mai mare economică a lumii iar din economia europeană una debitoare şi
clientelară a acesteia a fost nefastă ambilor parteneri şi a condus la cel mai mare dezechilibru
din ecunomia mondială.

52
9 ECONOMIA MONDIALĂ ÎN PERIOADA DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE
MONDIALE (1918-1939)

Primul război mondial a fost un moment deosebit de important în evoluţia economiei


mondiale deoarece a reprezentat linia de demarcaţie din punct de vedere economic dintre două
secole cu realizările şi erorile lor economice. Pierderile umane ale primei conflagraţii
mondiale au fost imense: 10.000.000 soldaţi morţi la care se mai adăugau 3.000.000 de
combatanţi dispăruţi, 13.000.000 de civili decedaţi, 20.000.000 de răniţi, 9.000.000 de orfani,
5.000.000 de văduve de război.
Războiul mondial declamnşat în 1914 a impus costuri economice ridicate dar a adus în
atenţia factorilor de decizie şi varianta războiul economic. Marile puteri au avut ca strategie
de bază în războiul economic blocarea accesului adversarului la resurse economice externe
cea ce a perturbat în profunzime circuitele economice mindiale provocând restructurări şi
dezechilibre economice care s-au evidenţiat după război.
Cheltuielile militare directe ale beligeranţilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari,
pagubele provocate de război au fost estimate la 36,9 miliarde de dolari, iar datoria de război
a beligeranţilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari. În cei 4 ani de război desfăşuraţi
îndeosebi în Europa, economia a cunoscut pe lângă mari distrugeri materiale - cu precădere
în Franţa, Belgia, Serbia şi România - şi numeroase modificări deoarece a fost subordonată
cerinţelor militare devenind o economie controlată şi dirijată de stat.
În 1914 principalii beligeranţi estimau durata războiului la câteva luni, cel mult un an,
iar prelungirea lui a determinat numeroase împrumuturi de război, multe din ele contractate în
străinătate îndeosebi în SUA, care din debitor al Europei în 1914 era peste 4 ani principalul ei
creditor, cu 9,544 miliarde de dolari. Principalele ţări ce beneficiaseră de asistenţă financiară
americană erau în martie 1919 Franţa cu 2,950 miliarde, Marea Britanie cu 4,166 miliarde şi
Italia cu 1,648 miliarde. În aceste condiţii, gradul de dependenţă a economiei europene faţă de
marea finanţă americană este foarte mare, deoarece singura ţară cu adevărat învingătoare din
punct de vedere economic a fost SUA, ce înregistrase excedente mari în timpul războiului şi
stoca la sfârşitul acestuia circa jumătate din aurul mondial. În intervalul 1914-1919 investiţiile
de capital americane în străinătate s-au dublat. Războiul a însemnat aşadar sfârşitul
supremaţiei economice europene şi începutul dominaţiei americane în economia mondială.
Deosebit de complicate au fost problemele financiare deoarece în perioada 1914-
1918 inflaţia accentuată a dus la o masivă devalorizare a principalelor monede europene încât

53
în această perioadă lira sterlină va pierde 27%, francul francez 63%, iar marca germană 98%
din valoarea antebelică. Infalaţia galopantă din anii războiului a dus după 1918 o explozie a
monedei de hârtie şi la o amplificare a inflaţiei mai ales în Germania. Dificultăţile monetare
internaţionale, care se vor manifeste în primul deceniu interbelic sunt consecinţa lipsei de
coordonare pe plan internaţional, în ciuda unor conferinţe monetare desfăşurate sub egida
Societăţii Naţiunilor. Puterile europene Anglia şi Franţa vor încerca să reveniră la practici
monetare dinainte de război în condiţiile schimbării radicale a aparametrilor economici
agravării inflaţiei şi a crizei valutare. Aceste măsuri au fost adoptate în contextul în care
economia europeană între anii 1919-1922 a traversat o criză economică moştenită din anii
războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice impuse de tranziţia de
la o economie de război la o economie de pace.
Noile reglementări politice impuse de destrămarea vechilor imperii şi apariţia statelor
naţionale europene au însemnat remodelări ale unor structuri economice realizate în condiţii
economice dificile. Îeşirea temporară din circuitul economic internaţional a unor importate
zone economice ca cea germană, rusă sau greco-turcă în primii ani interbelici a accentuat
problemele economice globale.
Marile puteri nu au reuşit să ajungă la un acord viabil în legătură cu politica
comercială, deoarece SUA era adepta unei politici a liberului schimb, având în vedere
performanţele economiei americane, în timp ce ţările europene optau pentru o politică
protecţionistă, capabilă să protejeze de concurenţă străină economiile lor aflate în plin proces
de reconstrucţie. În aceste condiţii polarizarea economică realizată după război care a făcut
din SUA cea mai mare economică a lumii iar din economia europeană una debitoare şi
clientelară a acesteia a fost nefastă ambilor parteneri şi a condus la cel mai mare dezechilibru
din ecunomia mondială.
Reparaţiile de război. La Conferinţa de pace de la Paris din anii 1919-1920 marile
puteri învingătoare SUA, Franţa, Anglia, Italia şi Japonia au încercat să reglementeze
concomitent cu problemele de natură politică şi pe cele de natură economică. S-a decis ca
ţările învinse să plătească reparaţii de război învingătorilor pentru daunele provocate
economiei şi pe teritoriul statelor învingătoare.
Problema reparaţiilor de război a creat numeroase divergenţe între marile puteri
învingătoare, deoarece Franţa cerea ca Germania să plătească o mare despăgubire de război
prin care să poată fi finanţată refacerea rapidă a economiei franceze şi întârziată refacerea
economică a Germaniei. Statele Unite şi Anglia, interesate în menţinerea în viaţă a economiei
germane, în care vroiau să investească capitaluri pentru reconstrucţie, pledau pentru o datorie

54
de război mult mai mică capabilă să fie suportată de ruinata economie germană. Americanii,
ale căror pierderi economice erau destul de mici, fiind reprezentate în principal de distrugerile
provocate flotei comerciale de războiul submarin promovat de Germania în a doua parte a
războiului, au renunţat la despăgubiri şi erau interesate să nu se realizeze o consolidare peste
măsură a Franţei în detrimentul Germaniei, pentru a nu se crea un dezechilibru politic şi
economic în Europa. Puterile europene – mai ales Franţa - au încercat să condiţioneze
propriile lor datorii de război către americani de recuperarea datoriilor germane.
Americanii, pentru a nu slăbi şi mai mult economic Germania şi restul statelor învinse,
au căutat să nu includă în reparaţiile de război toate cheltuielile din timpul conflictului
mondial. În privinţa sumei ce urma să o plătească Germania, Franţa cerea 600 miliarde mărci
aur, Anglia 400 miliarde, iar SUA 228 miliarde, ajungându-se în cele din urmă la Conferinţa
de la Londra din aprilie-mai 1921 la o sumă de 132 miliarde mărci aur plătite în rate anuale de
2 miliarde mărci plus o cotă de 26% din valoarea produselor exportate. Din această datorie în
conformitate cu hotărârile conferinţei de la Spa Franţa obţinea 52%, Anglia 22%, Italia 10%,
Belgia 8%, Serbia 5%, României revenindu-i 1%. Germania a acceptat cu foarte mare
greutate plata reparaţiilor de război, considerând că nu este singura ţară vinovată de
declanşarea războiului şi a căutat să achite cât mai puţin din aceste datorii apreciate ca
urmărind, în realitate, distrugerea economică a ţării.
Problema datoriilor Rusiei, ţariste ce reprezenta o a doua sursă posibilă de refacere
economică a puterilor vest-europene, s-a încercat să fie reglementată la Conferinţa de la
Genova din aprilie 1922, la care au participat 19 state printre care şi România. Puterile
occidentale au cerut delegaţiei sovietice achitarea datoriilor ruseşti anterioare preluării puterii
de către bolşevici şi restituirea sau acordarea de despăgubiri pentru proprietăţile străine
naţionalizate după noiembrie 1917. Rusia sovietică a respins cererile occidentalilor, încheind
totodată un tratat la 16 aprilie 1922 la Rapallo cu Germania prin care cele două ţări renunţau
reciproc la despăgubiri de război. Se realiza o apropiere între două ţări mari marginalizate
după război în urma căreia numeroşi specialişti germani au fost aduşi în Rusia pentru a
sprijini reconstrucţia economică preconizată prin Noua politică economică (NEP), în
schimbul căreia Germania obţinea materii prime.
Încurajată de succesul obţinut la Rapallo, Germania va refuza la sfârşitul anului 1922
să achite ratele scadente din datoria externă, determinând în ianuarie 1923 ocuparea de către o
armată franco-belgiană a principalei regiuni economice din vestul Germaniei, Ruhr.
Criza Ruhrului a reprezentat un moment de cotitură în problema reparaţiilor germane.
Franţa a comis o mare eroare deoarece autorităţile germane au anunţat o rezistenţă pasivă,

55
cerând populaţiei să nu coopereze cu ocupanţii, paralizând orice activitate economică. Deşi
producţia practic a încetat, muncitorii au continuat să fie remuneraţi prin emiterea unei mari
cantităţi de monedă - hârtie fără acoperire. Inflaţia a atins cote nemaiîntâlnite: 1 dolar echivala
în decembrie 1923 cu 4 trilioane 200 miliarde mărci. Un timbru poştal costa între 14 şi 40
miliarde mărci, iar o pâine de 1,5 kg, care costa înainte de război 0,45 mărci, se vindea acum
cu 145 miliarde mărci. Inflaţia era atât de mare încât cele 300 fabrici de hârtie şi 100 de
tipografii lucrau zi şi noapte, iar angajaţii ridicau salariile cu rucsacul sau coşul, iar
necheltuirea acestora în aceeaşi zi le aduceau pierderi importante. Prin această politică
guvernul german a urmărit să transfere întreaga responsabilitate Franţei şi să canalizeze către
Paris toate nemulţumirile internaţionale, forţând totodată pe aliaţi să îşi modifice politica în
domeniul reparaţiilor şi faţă de reconstrucţia economiei Germaniei.
Criticile internaţionale nu au întârziat să apară, premierul englez Bonar Law neezitând
să compare acţiunea franceză cu “un cuţit în mecanismul de precizie al economiei germane”
în timp ce guvernul american a decis în februarie 1923 retragerea trupelor sale din Germania.
Agravarea crizei a determinat guvernul francez să accepte o reglementare internaţională sub
egida Comisiei reparaţiilor. În ianuarie 1924 Germania este vizitată de un comitet de experţi
condus de generalul bancher Dawes.
Acesta îşi prezintă raportul prin care evalua posibilităţile economiei germane şi
capacitatea de a plăti reparaţia Germaniei în aprilie 1924. Propunerile făcute de comitet au
reprezentat baza planului Dawes aprobat de Conferinţa de la Londra din iulie-august 1924. Se
propunea ca Germania să achite anual până la 2,5 miliarde mărci aur garantate cu veniturile
vămilor, căilor ferate, industriei şi transporturilor. În perioada următoare masivele investiţii de
capital, evaluate între 23 şi 30 de miliarde mărci aur, şi reforma monetară au permis
relansarea economică a Germaniei care a achitat în contul reparaţiilor aproximativ 7,5
miliarde mărci.
În 1928 situaţia economică a Germaniei se consolidase determinând-o să ceară
revizuirea planului Dawes în principal prin fixarea unei sume definitive şi a termenului de
restituire. La 11 februarie 1929 la Londra are loc o nouă conferinţă în problema reparaţiilor
sub conducerea bancherului american Young, adjunct a lui Dawes în 1924, prin care s-a
propus un nou plan în chestiunea reparaţiilor ce fixa suma totală a reparaţiilor germane la
113,9 miliarde mărci achitate în 37 de ani în rate anuale de 3 miliarde mărci. Criza economică
ce s-a declanşat la sfârşitul aceluiaşi an a făcut ca planul Young să nu poată fi dus la sfârşit iar
în iunie 1931 preşedintele Statelor Unite a propus moratoriu ce îi poartă numele prin care
plata datoriei germane era amânată până la 30 iunie.

56
În iulie 1932 s-a deschis Conferinţa de la Lausanne care a decis ca Germania să mai
plătească în contul reparaţiilor numai 3 miliarde mărci datorie pe care aceasta nu o va onora
deoarece accesul la putere a lui Hitler în ianuarie 1933 a însemnat şi refuzul plăţii datoriilor
de război. Se încheia astfel o problemă majoră în relaţiile internaţionale care a avut influenţe
nefaste asupra evoluţiilor economice din Europa timp de peste un deceniu.
Reparaţiile de război au reprezentat un capitol important din balanţa externă a multor
ţări europene ce le-a diminuat resursele şi capacitatea de finanţare a acţiunilor de refacere
economică de după primul război mondial.
În condiţiile economice dificile din Europa, Reparaţiile de război, şi într-un sens mai
larg, imensele datorii externe acumulate în anii războiului nu şi-au găsit rezolvări
corespunzătoare, generând fenomene de instabilitate economică şi crize politico-militare cum
a fost cea din Ruhr care au marcat în sens ngativ, refacerea economică europeană.
Instabilitatea financiară ce se manifestă într-o serie de ţări influenţează la rândul ei negativ
avântul economic dintre 1924 şi 1929 care în mare parte în Europa este finanţat cu credite
americane.
Etapele evoluţiei economiei mondiale în perioada interbelică au fost direct
determinate de primul război mondial. Între 1919 şi 1922 a avut loc o amplă acţiune de
refacere economică urmată între 1924 şi 1929 de un avânt economic întrerupt brusc în
octombrie 1929 de izbucnirea crizei economice ce a durat până în 1933, pentru ca între anii
1934 şi 1939 să se producă un rapid proces de refacere şi avânt economic, care se sfârşeşte în
1939 când izbucneşte al doilea război mondial.
Refacerea economică dintre 1919-1922 s-a caracterizat printr-o criză economică
moştenită din anii războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice
impuse de tranziţia de la o economie de război la o economie de pace şi de noile reglementări
politice impuse de destrămarea vechilor imperii şi apariţia statelor naţionale europene.
Deosebit de complicate au fost problemele financiare deoarece în perioada 1914-1918
inflaţia accentuată a dus la o masivă devalorizare a principalelor monede europene încât, după
cum am arătat mai sus, lira sterlină pierduse 27%, francul francez 63%, iar marca germană
98%. Sistemele monetare europene în număr de 9 în perioada antebelică sunt în 1919 în
număr de 28, multe din acestea fiind reprezentate de monede slabe, consecinţă firească a
anilor de război. De la o economie ce aveau la bază monede metalice relativ stabile se ajunge
după război la o explozie a monedei de hârtie şi la o inflaţie, ce în anumite cazuri este
galopantă.

57
Dificultăţile monetare internaţionale, sunt consecinţa lipsei de coordonare pe plan
internaţional, în ciuda unor conferinţe monetare desfăşurate sub egida Societăţii Naţiunilor,
dar şi a unor încercări de revenire la practici monetare dinainte de război în condiţiile
agravării crizei valutare. Problemele monetare europene, corelate cu cele legate de reparaţiile
de război, nu şi-au găsit rezolvări corespunzătoare, generând fenomene de instabilitate
economică şi frecvente crize, ce au culminat cu marea criză din 1929.
În comerţul mondial s-au produs mutaţii importante, deoarece în anii războiului
beligeranţii, şi în principal Anglia, au înregistrat mari pierderi atât în mijloace de transport cât
şi în pieţe de desfacere. Pierderile înregistrate de Anglia în timpul războiului au însumat nave
comerciale cu un tonaj de 7.830.000 t, Franţa a înregistrat pierderi navale de 907.000 tone, în
timp ce Statele Unite au avut pierderi de 389.000 de tone. Piaţa latino-americană, dominată în
perioada anterioară războiului de Anglia, îşi va reorienta comerţul către Statele Unite a căror
influenţă se consolidează după război. Ţări cu pondere în comerţul internaţional, precum
Germania şi Rusia, sunt în primii ani după 1918 prezenţe simbolice în relaţiile internaţionale
din cauza evenimentelor politice.
Divergenţe se înregistrează şi în legătură cu politica comercială, deoarece SUA era
adepta unei politici a liberului schimb, având în vedere performanţele economiei americane,
în timp ce ţările europene optau pentru o politică protecţionistă, capabilă să protejeze de
concurenţă străină economiile lor aflate în plin proces de reconstrucţie.
Începând din 1922 economia mondială înregistrează primele semne de redresare
producţia industrială se aproprie de valoarea antebelică pentru a o depăşi după 1924. Au
apărut ramuri industriale noi de mare productivitate care însă au coexistat cu ramuri
tradiţionale cu o tehnică învechită cu costuri de producţie ridicate.
Cea mai mare dezvoltare industrială se va înregistra în economia americană. Industria
constructoare de maşini între 1923-1929 va creşte cu 53%, industria chimică cu 45%,
producţia de energie electrică cu 63%. În primul deceniu interbelic a crescut vertiginos
industria bunurilor casnice de folosinţă îndelungată, vânzându-se 13 milioane aparate de radio
1,5 milioane frigidere, 5,5milioane maşini de spălat iar numărul automobilelor a crescut de la
1,6 milioane în 1921 la 5,3 milioane în 1929. Această dezvoltare a industriei şi totodată a
pieţei interne a stimulat creşterea spectaculoasă a producţiei de petrol de la aproape 400
milioane de barili pe zi la peste 1 miliard. Din bunurile de consum menţionate mai sus, peste
60% au fost vândute pe bază de credit care anual aveau o valoare între 5 miliarde şi 8 miliarde
de dolari. Creditele ieftine destinate consumului, dezvoltându-se într-o perioadă, care a durat

58
aproape opt ani, au creat astfel un adevărat mit al “prosperităţii americane” care se va
spulbera în 1929.

Vânzările pe bază de credit au crescut pentru că în anii care au precedat criza,


Rezervele Federale Americane au adoptat o politica monetara foarte lejera în condiţiile în
care economia SUA era in plina expansiune. Aceasta părea să nu se sfârşească iar profiturile
în noile industrii ce se dezvoltaseră după război păreau nelimitate fapt atestat de Dow Jones,
indice bursier american crestea cu 77%, ajungand, in august 1929, la 380 de puncte.

Bursa, ca un indicator sintetic al activităţii economice în economia de piaţă, a


înregistrat un avânt considerabil în perioada de propăşire a SUA iar speculaţiile la bursă
încurajate de campanii agresive de presă au devenit o activitate favorită a americanilor cărora
li se inoculase sloganul « jucaţi la bursă şi vă veţi îmbogăţi. Volumul tranzacţiilor la bursă a
crescut într-un ritm atât de vertiginos pentru că existat sumele necesare de bani sau alte
modalităţi de plată. Sumele destinate operaţiunilor la bursă au fost accesibile datorită faptului
că Sistemul Federal de Rezerve a redus taxa de scont şi deci dobânzile, ca urmare a fluxului
de capitaluri mai ales din Europa către SUA.

Băncile au deschis conturi şi credite special destinate cumpărării de valori de bursă.


Nu trebuie însă ignorată posibilitatea de obţinere a unor profituri importante, provenind din
diferenţa de dobândă fixată de Sistemul Federal de Rezerve şi cea practicată de piaţă. Însă,
eşecul a constat în faptul că băncile au ajuns să deţină tot mai puţine lichidităţi şi tot mai
multe pachete de acţiuni. Banii circulau mai puţin, în timp ce toată lumea tranzacţiona
valorile la bursă iar masa monetară în circulaţie şi creditele destinate consumului, credite
ieftine întreţineau iluzia prosperităţii făcându-i pe viitorul preşedinte Hoover să declare în
august 1928 să afirme că « suntem mai aproape ca oricând de victoria asupra sărăciei ».

În fata cererii mari de bani pentru dezvoltare, dobânzile au crescut în timp ce din vara
lui 1929, producţia industrială a încetinit, iar investitiile s-au diminuat substantial situaţie care
s-a reflectat din septembrie acelasi an în bursele americane au cunoscut o tendinţă de scadere
ce s-a amplificat progresiv până la 29 octombrie 1929.

În Europa creşterea cea mai spectaculoasă a cunoscut-o industria germană puternic susţinută
de marile investiţii de capital de după 1923. În numai 3 ani 1924-1927 producţia industrială a
depăşit nivelul antebelic ajungând la 127% faţă de 1913. A crescut spectaculos extracţia de

59
cărbune care între 1925-1929 a dat o producţie superioară celor din celor din Anglia şi Franţa
luate împreună.
O mare parte a producţiei germane era destinată exportului pentru a se achita datoria
de război ceea ce a dus la creşterea spectaculoasă a flotei comerciale care ajunge pe locul
patru după marile puteri navale S.U.A, Anglia şi Japonia. Cu toată această creştere ponderea
în comerţul mondial de 9% era însă sub cea de 12% înregistrată în 1913.
Franţa a avut industria grav afectată de marile distrugeri din anii războiului prin
pierderea sau avarierea a aproape 10.000 întreprinderi şi 200 de mine. Primii ani după război
au fost deosebit de dificili speranţa unei redresări legându-se de reparaţiile germane.
Revenirea în componenţa statului a Alsaciei şi Lorenei , controlul unor resurse din teritoriul
Saar, orientarea investiţiilor către industriile moderne cum era cea a transporturilor şi
exploatarea materiilor prime ieftine din colonii au creat premisele refacerii economiei.
În 1924 producţia industrială raportată la 1911 reprezenta 118%, în 1926 127% iar în
1929 143%. Franţa era în anul marii crize printre primii producători de oţel şi fontă ocupând
locul doi în lume la producţia de automobile.
Refacerea economică a fost influenţată negativ de problemele financiare deoarece
francul nu a reuşit să se consolideze după război având o cădere în 1926, determinând o
reformă de stabilizare care a dus la o valoare a monedei franceze de numai 20% din cea
antebelică. Problemele economiei franceze au fost generate şi de importantul sector agrar ce
fusese afectat puternic de operaţiunile militare în urma cărora se degradaseră peste 2.000.000
ha. În aceste condiţii productivitatea în agricultură continua să rămână sub nivelul celei din
1913. Dificultăţile economice se reflectă şi în comerţ unde se înregistrează deficite iar
ponderea în comerţul mondial în 1929 este de 6% faţă de 7% în 1913.
În Anglia refacerea economică a fost lentă deoarece multe sectoare industriale cum
sunt extracţia cărbunelui, industria oţelului, cea textilă şi cea a construcţiilor navale, aveau o
tehnologie învechită iar proprietarii nu au manifestat receptivitate la tehnologiile moderne.
Aceste industrii nu au beneficiat de credite importante deoarece marile investiţii au fost
direcţionate către industriile constructoare de automobile şi avioane sau chimie. Problemele
economice şi slaba productivitate a unor ramuri tradiţionale, cum au fost industria cărbunelui,
au generat instabilitate socială. În aceste condiţii numai în 1929 producţia industrială a reuşit
să depăşească nivelul din 1913.
Japonia a cunoscut o înviorare a industriei şi comerţului mai ales prin dezvoltarea
industriei metalurgice, a construcţiilor de maşini şi industriei chimice. Unele ramuri cum erau
industria textilă, datorită tehnicii folosite, mai puţin performante, s-au refăcut mai greu şi au

60
înregistrat indici ridicaţi numai o scurtă perioadă de timp. Refacerea economică a fost
influenţată şi de politica inflaţionistă promovată de guvernele japoneze care a generat
momente de criză financiară.
În ansamblu refacerea economică a fost inegală şi marcată de numeroase aspecte
negative, multe moştenite din perioada războiului. Instabilitatea financiară ce se manifestă
într-o serie de ţări influenţează la rândul ei negativ avântul economic dintre 1924 şi 1929 care
în mare parte în Europa este finanţat cu credite americane. Deşi continua să deţină supremaţia
în comerţul internaţional Europa are în 1929 o contribuţie de numai 53,4% cu 7,8% mai mică
decât în 1913.
Criza economică mondială din anii 1929-1933 a fost prin antecedente, evoluţie şi
urmări o perioada unica in istoria secolului XX. Ea a fost un rezultat direct al contradicţiilor
care au marcat economiile nationale şi economia mondială în primul deceniu interbelc când
acestea au evoluat de la avânt economic la criza de supraproductie. Marea depresiune a
secolului trecut aşa cum mai este cunoscută criza în literatura economică a fost, după războiul
din anii 1914-1918, al doilea semnal major că lumea intrase în epoca globalizării.
Debutul crizei economice se produce la 24 octombrie 1929, în celebra ”joie neagră”
când la principala bursă din lume, cea din New York creşte cu 50% numărul acţiunilor
negociate ajungând la 12 800 pentru ca la 29 octombrie - ”marţea neagră” panica să cuprindă
definitiv bursa unde numărul acţiunilor puse în circulaţie ajunge la 16 410 000. Valoarea
acţiunilor scade vertiginos ajungând la 50% la mijlocul lunii noiembrie antrenând o scădere
corespunzătoare a indicelui bursier de la 469 puncte la 220 puncte în numai două luni, băncile
intră în criză fiind asaltate de depunătorii panicaţi care vor să-şi retragă economiile, produsele
nu se vând creându-se stocuri iar activitatea industrială se reduce. Se estimează că pierderile
provocate în primele săptămâni de criză de speculaţiile bursiere s-au ridicat la peste 30
miliarde dolari.
Politica speculaţiilor bursiere de mari dimensiuni antrenând şi băncile a fost anterioară
crizei, a dus la crahul din octombrie 1929 continuând şi în perioada următoare generând un
adevărat haos financiar-bancar ce a scos în evidenţă multiplele slăbiciuni ale unei economii
care în pofida unui imens potenţial nu realizase acea ’’nouă eră a bunăstării eterne’’ anunţată
de preşedintele Hoover în campania electorală din anul precedent.
Considerată sub aspectul strict economic, Marea Criză a avut două etape, care, deşi au
aparţinut aceluiaşi proces, au fost totuşi distincte: o etapă scurtă, concretizată şi finalizată prin
crahul Bursei din New York, urmată de criza propriu-zisă, declanşată mai întâi în economia

61
SUA şi apoi extinzându-se rapid la nivelul economiei mondiale. Dificultăţile economice însă
au continuat, manifestându-se printr-o depresiune economică de-a lungul deceniului al IV-lea.
Criza a fost intens discutată în literatura economică pentru că în plan economic lumea
capitaliste a înregistrat un seism atât de profund, încât s-a pus problema viabilităţii sale. Multă
vreme s-a acceptat viziunea lui Keynes: criză de supraproducţie generată de scăderea
consumului la care ideologia comunistă a adăugat şomajul şi dimensiunea socială.
Cercetările mai recente arată că la originea crizei sunt problemele monetare, politica
băncilor care antrenându-se în jocul de bursă au ajuns să deţină mai multe valori sub formă de
acţiuni şi mai puţini bani lichizi. O politică nesănătoasă a acordării creditelor a făcut ca
volumul creditelor acordate pe termen scurt să ajungă la 7,8 miliarde dolari depăşind de
aproape opt ori nivelul normal. Asaltul depunătorilor asupra băncilor combinat cu lipsa
lichidităţilor şi lipsa de cooperare a băncilor în gestionarea crizei au dus la numeroase
falimente bancare care au generat o lipsă de încredere în bănci. Unii economişti americani de
azi printre care şi Milton Friedman consideră că Sistemul Rezervelor Federale poartă o mare
răspundere prin reducerea masei monetare într-un moment în care băncile aveau nevoie de
lichidităţi pentru criza din sistemul bancar care a precedat criza de supraproducţie. Problemele
din sistemul bancar au dus în primele 6 luni ale anului 1929 la prăbuşirea a 346 bănci
americane, înregistrându-se pierderi de 115 milioane de dolari..

În perioada crizei volumul producţiei industriale ajunge în anul 1932 să reprezinte


53,8% din volumul producţiei anului 1928. Până în 1932 au dat faliment 110.500
întreprinderi industriale şi comerciale, iar numărul falimentelor bancare a ajuns la 10.000.
Deşi cheltuielile bugetare au ajuns la 40% din venitul naţional prin angajarea unor mari
lucrări edilitare şi de îmbunătăţiri funciare pentru a se combate şomajul ce afecta 12.000.000
persoane. În agricultură numeroşi fermieri au dat faliment neonorând creditele contractate la
bănci. Devastator a acţionat şi aşa numitul foarfece al preţurilor deoarece faţă de scăderea
preţurilor din industrie care este de 25% preţul produselor agrare se reduce cu 58%.
Declanşarea crizei nu a determinat pe preşedintele Hoover să abandoneze concepţia sa
privind neintervenţia statului în economie pentru că „guvernul nu face acte de caritate a
amplificat fenomenul cu consecinţe nefaste pe termen lung. A făcut şi declaraţii lipsite de
realism de genul „criza va fi depăşită în două luni” sau „răul a trecut” ambale în faza
ascendentă a crizei, în 1930.
Politica administraţiei Hoover a constat în adoptarea atitudinii prin care situaţia nu
necesita decât încurajarea şi reabilitarea business-ului. Rata dobânzilor a fost micşorată, au

62
fost reintroduse economiile guvernamentale şi a fost promulgat Tariful Hawley Smoot.
Presiunea evenimentelor a determinat instaurarea RFC (Reconstruction Finance
Corporation), dar preşedintele a fost cu greu de acord cu extinderea RFC asupra micului
business. Politica agricolă a administraţie nu a fost un rezultat al crizei, ci o continuare a
politicilor care au diminuat criza rurală, care s-a menţinut de-a lungul anilor ’20.
Criza în Europa s-a declanşat în 1930 şi s-a accentuat în anul următor prin masiva
retragere a capitalurilor americane din economia europeană. Cel mai puternic a fost afectată
economia germană care în condiţiile în care majoritatea ţărilor îşi limitează importurile este
nevoită să reducă activitatea industrială la 45% din capacitate generând un şomaj de 43%.
Veniturile în agricultură scad cu 30% iar numeroşi proprietari îşi pierd pământul din cauza
neachitării creditelor bancare. În 1931 intră în criză şi sistemul bancar care funcţiona mai ales
pe bază de credite pe termen scurt obţinute din străinătate. Un alt motiv al retragerii din
Germania a unor investiţii bancare îl reprezintă ascensiunea politică a lui Hitler şi neliniştile
provocate de acest fapt în mediile financiare.
În Franţa criza a dus la falimentarea a 1.457 întreprinderi mai ales mici şi mijlocii la
reducerea drastică a preţurilor în agricultură care a dus la reducerea veniturilor proprietarilor
din sectorul agrar la jumătate. Ca urmare a acestei situaţii numeroase mici proprietăţi au fost
preluate de bănci deoarece deţinătorii lor nu au putut onora ratele scadente. Dificultăţile din
sectorul bancar au fost mărite ca urmare a transferării în străinătate a unor mari cantităţi de
aur, a deficitului bugetar în creştere şi a unor mari scandaluri financiare.
Anglia a avut mari probleme economice datorită ritmului lent în care s-a dezvoltat
economia în primul deceniu interbelic. Criza bancară internaţională a creat dificultăţi Băncii
Angliei celorlalte bănci engleze din care au fost retrase milioane de lire sterline forţând
guvernul englez în 1931 să renunţe la etalonul aur în condiţiile în care moneda engleză se
depreciază cu 30 %. Economia nu a avut timpul necesar să se consolideze în perioada
avântului economic iar criza i-a evidenţiat slăbiciunile îndeosebi tehnologia învechită din
unele ramuri de bază ca: industria metalurgică, carboniferă sau textilă. Producţia de oţel şi
fontă a scăzut în medie cu 50%, industria cărbunelui şi-a diminuat producţia cu 5.000.000
tone, exporturile britanice s-au redus la jumătate determinând scăderea masivă a tonajului
flotei comerciale.
Un caz special îl reprezintă economia sovietică în care, după haosul provocat de
revoluţie şi războiul civil, s-a încercat prin Noua politică economică (NEP) revenirea la o
economie “normală” dar dirijată şi controlată de stat. Semnificativ este faptul că în domeniul
monetar sovieticii disociază rubla „internă”’ de rubla „internaţională” pentru ca evoluţiile

63
monetare europene să nu se repercuteze pe piaţa internă. Preluarea puterii de către Stalin, în
1924, a schimbat profund economia sovietică, deoarece noul lider a urmărit modernizarea
economică nu prin intermediul pieţei libere, cum se încercase, într-o anumită măsură, în
perioada NEP, ci prin planificare, industrializare şi colectivizare. Obiectivul anunţat de noul
lider de la Kremlin în 1926 era transformarea Uniunii Sovietice dintr-o ţară agrară într-una
industrială. Prin această politică statul controla şi centraliza întreaga economie sovietică. Prin
consecinţele sale, politica promovată după 1926 este o adevărată contrarevoluţie economică,
care sugrumă firava economie de piaţă înfiripată în perioada NEP.
Autorităţile declanşează o violentă campanie împotriva micilor întreprinzători şi a
ţăranilor înstăriţi, pe care îi acuză că sunt duşmani ai puterii sovietice, promovează o
colectivizare forţată cu mijloace violente, pe fondul izbucnirii crizei economice. Preluând prin
diferite metode coercitive cerealele acumulate în gospodăriile înstărite, statul dezvoltă
economia urbană în detrimentul celei rurale, obţinând totodată prin vânzarea unor mari
cantităţi de cereale în exterior, la preţuri de dumping importante resurse valutare. Vânzările de
cereale sovietice sunt un factor important în căderea preţului internaţional al cerealelor pe
pieţele europene, ceea ce adânceşte dificultăţile comerciale a ţărilor de mare export agrar,
printre care şi România. În numai un deceniu, între 1930-1941, numărul gospodăriile ţărăneşti
colectivizate a crescut de la 23,6% din totalul gospodăriilor, la 98%. Colectivizarea a
dezorganizat agricultura, iar la începutul anilor 30 foametea era un fenomen frecvent în lumea
rurală, în Ucraina secerând 6 milioane de vieţi.
Industrializarea, în maniera în care a fost concepută de Stalin şi anturajul său, avea
obiectivul de a crea o economie de război, fiind axată pe industria grea, îndeosebi metalurgie
şi construcţii de maşini, în care sectorul militar era precumpănitor. Planificarea economică
urmărea în fond o industrializare accelerată care să facă din URSS o putere militară de prim
rang. În numai un deceniu de industrializare statistica oficială sovietică înregistrează cifre
impresionante la producţia industrială de bază: între 1930-1940 producţia de oţel a ajuns de la
5 milioane tone la 18 milioane, cea de cărbune de la 60 milioane la 150 milioane, iar energia
electrică a crescut de la 22 milioane kw la 90 milioane kw. Obiectivele urmărite au fost
obţinute cu mari costuri, prin sacrificarea agriculturii şi a sectorului bunurilor de consum, şi
implicit a nivelului de trai al populaţiei, nevoită să suporte cartelări de produse şi alte
restricţii.
Începând din 1932, când se înregistrează apogeul crizei, preocupările pentru ieşirea din
această gravă dezordine economică se intensifică atât în Europa, unde chestiunea reparaţiilor
de război este practic lichidată la Conferinţa de la Lausanne, dar şi în Statele Unite, unde în

64
campania electorală candidatul democrat F.D.Roosevelt propune un plan de ieşire din criză
care îi aduce o răsunătoare victorie asupra preşedintelui în exerciţiu, Hoover, pe care îl
devansează cu peste 6 milioane de voturi.
Discursul de investitură al preşedintelui Roosevelt nu a conţinut multe indicaţii despre
reforma a cărei perioadă de maximă intensitate va fi New Deal-ul. În primul mesaj adresat
Congresului noul preşedinte a cerut o nouă legislaţie bancară, în al doilea – economii
guvernamentale severe şi în al treilea o nouă legislaţie agrară.
Cunoscută sub numele New Deal, politica economică a lui Roosevelt a fost pusă în
aplicare începând cu martie 1933 şi a constituit un model de ieşire rapidă din criza economică.
Debutând cu o intensă activitate legislativă în domeniul economic, numai în primele 100 de
zile fiind adoptate 70 de legi în domeniul industriei, agriculturii, comerţului şi sistemului de
credit, noua administraţie a urmărit să refacă încrederea americanilor în propria lor economie
şi mai ales în sistemul bancar. Băncile au fost închise la 6 martie 1933, fiind expertizate de
specialişti, urmând a fi repuse în funcţiune numai cele ce se dovedeau viabile. Concomitent,
într-o serie de conferinţe ţinute la radio, preşedintele a făcut apel la cetăţeni să-şi readucă
economiile în bănci. Pentru refacerea sistemului bancar a fost înfiinţată Corporaţia de
reconstrucţie financiară, abilitată să acorde credite băncilor particulare. La 17 mai,
preşedintele într-un celebru mesaj adresat Congresului, cerea acestuia să promulge legislaţia
privitoare la plăţile industriale, preţuri şi condiţii de muncă la nivel naţional şi să susţină un
cuprinzător program de lucrări publice.
În domeniul industriei, la 16 iunie 1933 s-a adoptat legea pentru refacerea industriei
(The National Industrial Recoverty Act) prin care industria era împărţită în 17 grupe, se
interzicea concurenţa neloaială şi se impunea cartelarea obligatorie. În anumite limite
administraţia centrală instituia un aşa-numit “control de stat asupra producţiei”. Legea stabilea
reglementări privind relaţiile dintre proprietarii de întreprinderi şi muncitori, inclusiv durata
zilei de muncă şi salariul minim, precum şi măsuri de combatere a şomajului.
În agricultură, prin legea pentru reglementarea agriculturii şi ajutorarea fermierilor
(The Agricultural Adjustement Act) s-a decis raţionalizarea suprafeţelor cultivate pentru
mărirea preţurilor, de asemenea statul se implica în sprijinirea agricultorilor prin acordarea de
compensaţii pentru suprafeţele necultivate şi eliminarea surplusurilor. Prin administraţia
federală pentru lucrări publice au fost întreprinse ample lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de
împădurire a unor mari suprafeţe, folosindu-se cu precădere şomeri al căror număr se ridica la
câteva milioane. În aceste condiţii, începând din 1934, economia americană începe să se

65
redreseze atât în industrie cât şi în agricultură, iar în domeniul comerţului exterior se
intensifică relaţiile economice atât cu Europa cât şi cu America Latină.
În Europa refacerea economică este destul de rapidă fiind favorizată de renunţarea la
datoriile de război dar şi de intervenţia statului în economie. Creşterea pericolului de război a
dus la intensificarea activităţii economice, îndeosebi în domeniul industriei militare şi a
celorlalte ramuri industriale ce o deserveau. Masive credite au fost orientate către industriile
performante: construcţii de maşini, chimie, utilaj electric, crescând şi interesul pentru
dezvoltarea unor noi practici în comerţul internaţional, cum a fost clearingul. Deosebit de
dinamică este în această etapă economia germană care prin politica agresivă promovată de
Hitler, ajunge să devină cea mai puternică din Europa.
În 1936 se lansează planul economic de 4 ani menit a pregăti Germania de război.
Conştienţi că în viitorul conflict problema bazei de materii prime va fi vitală pentru economia
germană, că va fi dificil să se realizeze aprovizionarea cu materii prime din afara Europei
conducătorii germani au înţeles că trebuie să-şi asigure controlul bazinului dunărean. Paralel
cu presiunile diplomatice şi militare s-a urmărit intensificarea schimburilor economice cu
ţările dunărene. În 1937 58% din exportul Bulgariei, 49% din cel al României, 44% din cel al
Ungariei, 42% din cel al Iugoslaviei era destinat Germaniei iar procentele vor creşte sensibil
după ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei.
La 1 septembrie 1939, când Germania declanşa un nou război mondial prin atacarea
Poloniei, se încheia o etapă frământată din punct de vedere economic care durase două decenii
şi care consfinţise declinul economic al Europei, pregătind preluarea supremaţiei economice
de către Statele Unite.

10 ECONOMIA MONDIALĂ ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

În cea de a doua mare conflagraţie a secolului al XX-lea în toate ţările beligerante,


factorii de decizie au urmărit permanent echilibrarea resurselor umane, pentru a menţine pe
câmpul de luptă o armată cât mai numeroasă, a cărei dotare să fie asigurată prin cantităţi tot
mai mari de armament obţinute prin stoarcerea până la ultima picătură a efortului populaţiei
necombatante.
a). La mijloacele "clasice" aplicabile propriilor cetăţeni (mobilizarea pe loc a
specialiştilor, extinderea la limita posibilului a timpului de lucru, pedepsirea aspră a
indisciplinei în muncă), Germania a adăugat larga folosire a muncii forţate. Lagărele de
muncă au adunat din întreaga Europă ocupată categoriile care, conform concepţiei rasiale

66
naţional-socialiste, urmau a dispare, în primul rând evreii (numărul celor exterminaţi fiind
apreciat la circa 6 milioane); de asemenea a fost larg utilizată – contrar prevederilor
internaţionale - munca prizonierilor de război (în 1945 numărul acestora trecea de 2,2
milioane), atât în lagăre (mai ales cei proveniţi din est), cât şi în industrie sau agricultură (cei
proveniţi din vest). Pentru completarea resurselor umane, Germania a atras muncitori
calificaţi din teritoriile controlate sau din ţările aliate.
Munca forţată - a populaţiei locale şi a prizonierilor de război - a fost practicată şi de
Japonia, mai puţin în metropolă, cît mai ales prin utilizarea acesteia la faţa locului, pentru
exploatarea resurselor existente şi pentru construcţia căilor de acces.
Efortul pretins populaţiei U.R.S.S. a fost imens. În februarie 1942 este instituită
"mobilizarea în timp de război a populaţiei urbane valide, prin munca în producţie şi în
construcţii": se face direct apel la femei, a căror pondere în totalul forţei de muncă atinge 55%
în industrie, respectiv 71% în agricultură. Este introdusă o severă raţionalizare a alimentelor
(menţinută până în 14 decembrie 1947), calculată în funcţie de efortul depus de fiecare
persoană: adultul non-activ primeşte jumătate sau un sfert din raţia muncitorului calificat.
Potrivit cu „experienţa” deja acumulată, U.R.S.S. a folosit de asemenea pe scară largă
mâna de lucru forţată, atât în timpul războiului cât mai ales după război, a prizonierilor
germani, români, unguri, italieni. În 1941 o parte a oamenilor condamnaţi în lagăre în timpul
represiunilor staliniste au fost mobilizaţi în armată. Numărul celor trecuţi prin aceste situaţii
nu poate fi nici măcar estimat, datele oficiale sovietice punând toate pierderile umane ale
U.R.S.S. (18-20 de milioane de morţi, dintre care 7 milioane de soldaţi) pe seama operaţiilor
militare.
În Marea Britanie utilizarea mâinii de lucru s-a făcut prin mobilizarea totală a
populaţiei, capacitatea de a susţine o armată numeroasă fiind întreţinută prin economisirea
propriilor resurse umane ca urmare a plasării comenzilor de război în dominioane (Canada,
Australia, India, Africa de Sud) şi în S.U.A.
Importanţa acordată factorului forţă de muncă reiese şi din faptul că, atât în cazul
Germaniei – prin bombardarea marilor oraşe ale Angliei accesibile aviaţiei şi rachetelor -, cât
şi al puterilor anglo-saxone – prin amplele raiduri desfăşurate în finalul războiului,
operaţiunile aeriene au ca scop declarat distrugerea obiectivelor de interes strategic (industrie,
transporturi), care însă afectează grav populaţia civilă fără discriminare (prin victimele
provocate, distrugerea locuinţelor, a transporturilor, crearea stării de panică), urmărindu-se pe
această cale scăderea capacităţii sale productive. Atât bombardarea de către germani a
Angliei, cât de către aliaţi a Germaniei sau României au avut efecte restrânse asupra

67
capacităţilor economice (industria de război germană a fost puţin afectată), în vreme ce
efectele asupra populaţiei au fost maxime (exemplele sunt numeroase, cele mai elocvente
fiind bombardamentele germane asupra oraşului Coventry, sau raderea de către aliaţi a
oraşelor Dresda şi Hamburg).
Pentru U.R.S.S. resursele materiale a avut maximă prioritate, înaintea celor umane.
Odată cu primul cincinal economia U.R.S.S. era în stare de permanentă mobilizare, care după
iunie 1941 a fost doar înăsprită. Rapiditatea invaziei germane a lipsit U.R.S.S. de 45% din
terenurile cerealiere, de 3/4 din fier (Krivoi Rog) şi cărbune (Doneţ), de 60% din capacităţile
siderurgiei. Comitetul de stat pentru apărare (constituit în 30 iunie 1941) a decis în august
1941 transferarea în Siberia şi Ural a industriei –utilaje şi muncitori - din regiunile
ameninţate.
Între 1941 şi 1945 S.U.A. au susţinut material efortul de război al U.R.S.S. cu
echivalentul sumei de 11 miliarde de dolari. Prima problemă discutată de reprezentanţii
americani cu autorităţile sovietice în 1941 a privit necesarul de materii prime, iar în anii
războiului U.R.S.S. primeşte mari cantităţi de aluminiu, echipamente industriale, motoare,
material auto, armament, alimente concentrate. În 1945 capacitatea de producţie a U.R.S.S.
era de 15 ori mai mare decât a Rusiei din 1913, producţia bunurilor de consum fiind redusă la
limita suportabilităţii. În aceste condiţii, începând din 1942, U.R.S.S. depăşeşte cu mult
Germania în cantitatea şi calitatea materialului de război. În anii războiului U.R.S.S. a produs
25.400 de avioane şi 24.000 de tancuri, iar Germania 14.700 de avioane, respectiv 9.300 de
tancuri.
b). În toate ţările finanţarea războiului a fost asigurată prin mărirea impozitelor,
împrumuturi şi emisiune monetară, iar efectele inflaţiei au fost limitate prin stabilizarea
absolută a salariilor şi a preţurilor, ca şi prin restrângerea drastică a cererii prin raţionalizare.
În acest sens, evoluţiile financiare şi monetare interne urmează traseul "clasic" al primului
război mondial, strictul control al monedei urmărind dirijarea resurselor către finanţarea
războiului.
Între septembrie 1939 şi martie 1941, S.U.A. este în stare de neutralitate, însă
furnizează material de război Angliei şi Franţei cu obligativitatea din partea beneficiarului
de "a plăti şi transporta" marfa din Statele Unite. Necesarul achiziţionat de către Anglia a
dus la epuizarea disponibilităţilor acesteia (de la 3,745 miliarde dolari la 31.8.1939
rezervele sale financiare ajung în 1.9.1941 la 229 milioane dolari). În 11.3.1941, Congresul
S.U.A. adoptă Legea pentru împrumut şi închiriere (în vigoare până în august 1945), în
baza căreia Statele Unite livrează material de război şi produse alimentare, pe care

68
beneficiarul urma să le achite când va avea posibilitatea, statelor “a căror apărare
reprezintă o importanţă vitală pentru protejarea intereselor americane”. În baza acestei
reglementări, S.U.A. au furnizat ţărilor aliate mărfuri şi servicii în valoare de 46 miliarde
USD (din care 30 miliarde Angliei şi 11 miliarde U.R.S.S.) – fiindu-le restituite 6 miliarde
de către Anglia.

Combatanţii au utilizat pe larg monedele de război, etanşeizând circulaţia monetară


din propria ţară faţă de cea din teritoriile ocupate. Se previne astfel scăderea puterii de
cumpărare a monedei naţionale, iar efectele inflaţiei, manifestate prin creşterea masivă a
preţurilor, sunt transferate asupra economiilor zonelor ocupate. Comparativ cu sistemul
confiscărilor şi rechiziţiilor practicat în timpul ostilităţilor, metoda dă şi o aparenţă de
civilizaţie în raporturile dintre trupele ocupante şi populaţia locală. În diferite faze ale
războiului protagonişti sunt cei aflaţi pe moment în ofensivă. Din acest punct de vedere,
având şi experienţa din primul război mondial, germanii au dovedit multă inventivitate. În
cazul Cehiei (Protectoratul Boemiei şi Moraviei), Poloniei (Guvernământul General),
Serbiei, Ukrainei germanii introduc semne monetare autonome. În alte zone armata
germană este autorizată să facă plăţi cu semne monetare militare germane. În Franţa,
Belgia, Olanda autorităţile ţărilor respective pun la dispoziţia armatei germane sume în
monedă naţională care provin din impunerea unor contribuţii de război. Pentru ţările
"aliate" (România, Ungaria, Slovacia), misiunile militare germane utilizează mijloacele de
plată naţionale pe baza unor aranjamente speciale; faţă de aceste ţări. Cu aceste ţări,
Germania menţine controlul schimburilor prin acorduri de clearing, prin care îşi asigură un
transfer optim de resurse şi un permanent sold pozitiv, care constituie un credit forţat
obţinut din partea partenerului extern.

Un aspect cu totul deosebit l-a reprezentat plasarea de către Germania în circuitul


internaţional de monedă engleză şi americană perfect falsificată. Este greu de ştiut
cantitatea utilizată, însă după război Banca Angliei a preschimbat rapid unele cupiuri, semn
că acţiunea germană nu a fost lipsită de amploare.

Armata japoneză a introdus o monedă de război proprie pentru fiecare dintre ţările
ocupate. După 1944, în ofensiva sa în Estul Europei, Armata Roşie a introdus propriile semne
monetare destinate României şi Ungariei; în Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia banii
confecţionaţi la Moscova au aparent ca emitent autorităţile monetare naţionale.
La sfârşitul războiului, S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S. şi Franţa introduc în
Germania şi Austria ocupate semne monetare ale Comandamentului Militar Aliat.

69
În ţările occidentale eliberate, trupele anglo-americane au efectuat plăţile în moneda
naţională pusă la dispoziţie prin aranjamente cu guvernele respective, militarii americani
efectuând şi plăţi direct în dolari.
După un conflict, considerat cel mai violent din istorie, care a antrenat 61 de state cu o
populaţie de circa 1,7 miliarde de locuitori, cu operaţiuni militare desfăşurate pe teritotiul a 40
de state de pe trei continente la care au luat parte circa 110 milioane de combatanţi care au
generat pierderi, umane apreciate între 40 şi 50 milioane de decedaţi, atât militari şi civili
civilizaţia umană intra într-o nouă epocă. Impresionanta confruntare din anii războiului
mondial, desfăşurată pe un vast perimetru geografic de la Atlantic la Urali dar şi în Asia şi
Africa, pe mări şi oceane a făcut ca să se înregistreze cel mai mare număr de victime omeneşti
şi cele mai mari pagube materiale cunoscute în istorie.
Războiul a fost o linie de demarcaţie între cele două jumătăţi ale veacului trecut şi a
determinat şi din motive politice o profundă restructurare din punct de vedere economic care a
început cu un amplu proces de recontrucţie economică cu sprijinul masiv al Statelor Unite
care a vizat în principal continentul european.

11 ECONOMIA MONDIALA IN PRIMII ANI POSTBELICI. PLANUL MARSHALL

Încheierea celui de-al doilea război mondial prin capitularea necondiţionată a


Germaniei, la 9 mai 1945, şi a Japoniei, la 2 septembrie 1945, a restabilit după şase ani de
război pacea iar în plan economic a marcat începutul eforturilor pentru a se constitui o nouă
ordine economică mondial
Declinul Europei, proces care a influenţat profund evoluţia economiei mondiale în
perioada interbelică, era şi mai evident în 1945, când înfrângerea Germaniei crease un imens
vid geopolitic. Noul sistem de putere bazat pe bipolarismului politic americano-sovietic va
face ca în următorii 50 de ani, lumea să se caracterizeze prin coexistenţa a două sisteme
sociale diametral opuse din punct de vedere politic şi economic. Conduse de două superputeri,
SUA şi URSS, cele două lumi cea democratică şi cea totalitară au favorizat apariţia unui
climat al confruntării, cunoscut în viaţa internaţională sub numele de Războiul rece.

70
La începutul perioadei postbelice, marile puteri europene tradiţionale traversau o
profundă criză economică şi aveau nevoie de timp să se adapteze la noile realităţi. Franţa,
eliberată de trupele aliate în vara anului 1944, cunoscuse extremele ruşinii şi euforiei era o
ţară marcată de profunde disensiuni politice care vor duce în 1946 la retragerea din viaţa
politică a generalului de Gaulle iar Marea Britanie era rănită dar triumfătoare, se confrunta cu
probleme economice majore şi mişcarea de independenţă din colonii. Germania ocupată de
învingători şi divizată în patru zone de ocupaţie, în plan economic era, ca şi în 1918, devastată
de război situaţie care se întâlnea şi în altă ţară învinsă-Italia.
Diplomaţia americană era preocupată de problema germană care la Conferinţa de la
Potsdam din vara anului 1945 îşi găsise o soluţionare temporară numai în plan politic şi
teritorial nu şi în domeniul economic. Suprapopularea din zonele vestice, ca urmare a ca
urmare a valului de refugiati germani din est, a impus autorităţilor militare americane ca între
1945 şi 1948 să asigure prin importuri produsele de trai esentiale, în principal alimente pentru
o populaţie în permanentă creştere. Pentru a stimula procesul de stabilizare economică în
zonele vestice învingătorii au promovat o reformă a monetară, în iunie 1945, inlocuind marca
nazista, devalorizată cu o nouă marca la un curs de o marca noua pentru 10 marci vechi.
Succesul reformei monetare în Germania de vest poate fi considerat inceputul
procesului de refacere economică în care populaţia germană cu banii americanilor şi propria
sa îndemânare şi disciplină a avut un rol decisiv. Personalităţi americane ca George Kenan şi
Averell Harimman în 1947 erau convinse că economia germană va trebui refăcută nu numai
pentru a sprijini poporul german, dar şi pentru a contribui la reconstruirea economica a
Europei de vest. Crearea Bizoniei prin unirea zonelor de ocupatie americane şi britanice la
sfarsitul lui 1946, a favorizat includerea Germaniei de vest în Planul Marshall şi procesul de
reunificare economică.
Situaţia economică deosebit de dificilă din Europa în 1945 generase în rândul
populaţiei care se confrunta cu mari privaţiuni un sentiment de demoralizare generală care
putea determina tensiuni în plan social. În acelaşi timp dezastrul economic nu permitea
statelor europene, să se redreseze economic şi nici să beneficieze de imensa şi disponibila
capacitate productivă a SUA. Oficialităţile americane erau conştientiente că refacerea rapidă a
Europei era o necesitate pentru Statele Unite în condiţiile în care principalele interese
economice, mai ales comerciale americane şi erau legate de Europa. Criza financiară
traversată de marile puteri europene după război se reflecta în sfera comerţului unde în 1947
deficitul ţărilor europene în schimburile cu SUA se ridica la peste 7 miliarde de dolari, cu
perspectiva de a urca vertiginos.

71
Pentru Statele Unite, excedentul balanţei sale comerciale de 10 miliarde de dolari se
dovedea contraproductiv şi devenea un obstacol din punct de vedere comercial. Economiştii
erau conştienţi că fără o Europa prosperă, capabilă să absoarbă constant o mare parte a
producţiei de peste ocean, depresiunea economică a SUA devenea inevitabilă.
Din punct de vedere financiar, americanii care la Conferinţa de la Bretton Woods din
1944 impuseseră supremaţia dolarului pe piaţa mondială, urmăreau să o consolideze într-o
Europa devastată de peste şase ani de război pe care Statele Unite erau dispusă să o ajute.
Planul Marshall urmărea să elimine criza de dolari din economia europeană, să deblocheze
schimburile comerciale şi să asigure baza necesară refacerii economiei.
Pe de altă parte, Planul Marshall a avut şi o raţiuni politice – dezastrul economiei
europene dincolo de o anumită limită putând cauza o accentuare a crizei politice ale cărei
efecte imprevizibile ar fi adus prejudicii majore politicii de superputere a SUA. Era serios
luată în calcul posibilitatea ca, pe un fond de grave probleme economice, întregul continent să
intre sub dominaţia URSS. Această posibilitate putea deveni realitate deoarece în Italia şi
Franţa partidele comuniste dirijate de Moscova erau active politic deţinând poziţii importante
guvernele de coaliţie postbelice. “Era nevoie de reconstrucţia economiei din Europa distrusă
şi de punerea ei în situaţia de a rezista, prin dezvoltare şi prosperitate, faţa ademenirilor
ideologiei comuniste” .

Declanşarea "războiului rece" între Statele Unite şi URSS, acţiunea Kremlinului de


instalare a unor guverne obediente în bazinul danubian controlat de Armata roşie precum şi
rolul partidelor comuniste în politica unor ţări vest-europene, au dat autorităţilor americane
noi motive de ingrijorare cu privire la stabilitatea politică a Europei de Vest.În primăvara a lui
1947 devenea clar refacerea postbelică era pusă în pericol deoarece atât Franţa cât şi Marea
Britanie, în pofida asistenţei americane masive din primii doi ani postbelici de care
beneficiaseră, nu reuşeau să se redreseze. O dovadă în acest sens era şi nivelul de refacere a
industriei care nu reuşea să ajungă la nivelul de producţie al ultimilor ani interbelici.

Indicele producţiei industriale în ţările europene în 1947

Ţara An 100% Indice 1947

Belgia 1937 84 Septembrie

72
Danemarca 1937 103
Trimestrul III

Franţa 1938 85 August


Germania
-zona americană 1936 51 August
-zona britanică 1936 37 August
Irlanda 1937 109 Trimestrul II
Italia 1938 65 Trimestrul II
Marea Britanie 1938 100 Trimestrul II
Norvegia 1937 122 Septembrie
Olanda 1937 96 Octombrie
Suedia 1938 113 Trimestrul II

Primul semnal care demonstra că Statele Unite înţeleseseră corect avertismentul lui
Winston Churchill de la Fulton-Missouri din martie 1946 privind pericolul sovietic a fost
mesajul preşedintelui Truman din 12 martie 1947 adresat Congresului cerându-i să „susţină
popoarele libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmate sau
presiunilor venite din exterior”. Mesajul considerat ca act de naştere al „doctrinei Truman”a
determinat legislativul american să aprobe un ajutor militar de 250 milioane dolari pentru
Grecia şi unul de 150 milioane de dolari pentru Turcia. Noua orientare a politicii externe
americane de a contracara intenţiile expansioniste ale URSS, a fost imediat remarcată de presă
unde prestigiosul “New York Times” nu ezită să o compare cu Doctrina Monroe. Nu de
aceeaşi atenţie s-a bucurat Proiectul unui plan de reconstrucţie a Europei care în liniile sale
generale a fost expus public la 8 mai 1947 de subsecretarul Dean Acheson.
La 5 iunie 1947, la mai puţin de trei luni de la apariţia doctrinei Truman, Secretarul de
Stat George Marshall într-un discurs celebru ţinut la Universitatea Harvard anunţa o nouă
decizie politică majoră care va consacra rolul SUA în politica europeană şi mondială ce
angaja America în acţiunea de eradicare a cauzelor economice şi sociale care încurajau
agresiune. Programul de refacere economică, declara secretarul de stat Marshall, avea să fie
„îndreptat nu împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării şi
haosului”. America considera necesar să contribue la refacerea Europei pentru a evita
„tulburările politice” şi „disperarea” , pentru a reface economia mondială şi pentru a forma
instituţii libere. “Guvernele, partidele sau grupările politice care vor lucra pentru a prelungi

73
mizeria umană sau a obţine un profit oarecare, se vor lovi de opoziţia SUA” avertiza
demnitarul american. Alegerea generalului Marshall pentru promovarea acestui plan, unic
prin dimensiunile şi scopurile sale, nu a fost întâmplătoare administraţia prezidenţială
democrată urmărind să beneficieze de prestigiul acestuia în bătălia ce urma a se purta în Senat
unde republicanii erau majoritari
Denumit oficial Planul pentru Reconstrucţie Europeană el a rămas cunoscut în istorie
sub denumirea de planul Marshall şi poate fi considerat a fi dimensiunea economică a
Doctrinei Truman. Planul a avut două scopuri principale primul era de a ajuta Europa să se
refacă după ce se devastase singură în al doilea război mondial iar al doilea urmărea a face
dintr-o Europă bogată şi puternică o barieră împotriva expansiunii militare sau doctrinare
sovietice. Programului de refacere a Europei prevedea ca SUA să furnizeze un masiv
împrumut financiar cu care să rezolve problema deficitului balanţei de plăţi externe al statelor
europene. Condiţia de bază pentru a se beneficia de împrumut fiind ca ţările europene să-şi
prezinte nevoile în mod unitar, nu individual, şi să coopereze permanent pe măsura
desfăşurării proiectului.
Planul Marshall propunea, ca pentru redresarea Europei, să se suspende temporar
principiile liberalismului economic precum şi sistemul de împrumuturi pe termen scurt în
vigoare în 1947. În locul lor, se propunea un vast program de asistenţă, pe o perioadă de patru
ani care urma să fie axat pe realizarea următoarelor obiective strategice: modernizarea
infrastructurii, dezvoltarea producţiei globale (în principal, în sectoarele metalurgic şi
energetic). Se urmărea o repartizare mai echilibrată a industriei grele, concentrată în anumite
regiuni ca de exemplu zona germană Ruhr, raţionalizarea producţiei în sectoarele agricol şi
manufacturier, şi în sfârşit punerea în funcţiune a mecanismelor menite să asigure stabilitatea
monetară şi financiară.
Americanii puneau la dispoziţia partenerilor europeni experienţa lor în materie
economică însoţită de un important suport financiar . Deficitele existente şi viitoare ale
balanţei de plăţi ale ţărilor europene urmau să fie acoperite, în mare mîsură, de împrumuturile
pe termen lung de la Banca Mondială, recent creată al cărei principal susţinător financiar erau
Statele Unite.
„Programul va trebui să fie agreat de majoritatea dacă nu de totalitatea totalitatea
naţiunilor europene”considera generalul Marshall. Aceasta însemna că puteau solicita
participarea la programul de asistenţă prevăzut de Planul Marshall oricare stat din tabăra
învingătoare, cea a învinşilor sau neutrilor, din est sau din vest. După o săptămână, şeful
diplomaţiei americane declara că şi URSS este binevenit precizare care arăta că americanii nu

74
vroiau să fie acuzaţi că vor să divizeze Europa dar sperau că sovieticii vor declina oferta.
„Orice guvern care este dispus să sprijine sarcina refacerii va găsi cooperare deplină, sunt
sigur, din partea guvernului Statelor Unite” afirma secretarul de stat. Un principiu de bază al
acestui plan era că Europa însăşi trebuia să ia iniţiativa de punere în aplicare a sa. el aparţinea
ţărilor interesate de a-şi uni măsurile lor de redresare pentru a face din astea un program
coerent. De asemenea ei consideraseră să ia în calcul respectivele lor nevoi; altfel spus, acest
program de reconstrucţie europeană, de concepţie europeană, trebuia să se bazeze pe
coordonarea şi pe cooperarea mutuală.
Pentru funcţionarea planul Marshall se propunea crearea unei Comisii Economice
Europene (C.E.E.) care urma să funcţioneze sub egida Naţiunilor Unite. Această comisie,
creată la Geneva în 1947, nu a jucat un rol foarte important deoarece americanii au optat
pentru organisme pe care să le poată supraveghea şi influenţa mai eficient.
O primă luare de poziţie europeană faţă de propunerea americană a aparţinut
miniştrilor de externe ai celor trei puteri europene învingătoare care s-au întâlnit la Paris între
27 iunie-2 iulie 1947. În timp ce miniştrii de externe francez-Georges Bidault şi britanic-
Ernest Bevin primeau „cu cea mai mare satisfacţie” propunerea americană, omologul lor
sovietic, Viaceslav Molotov o respingea motivând că problemele economice interne sunt de
competenţa popoarelor suverane. Diplomatul sovietic se arăta dispus să accepte un ajutor
direct dar fără condiţii şi fără control. Bidault va încerca să-l determine pe Molotov să-şi
schimbe poziţia în timp ce Bevin, convins că acceptul Kremlinului ar fi creat probleme în
SUA, unde Congresul dominat de republicani putea respinge Planului Marshall nu susţinea
demersul francez.
Uniunea Sovietică profită de acestă conjunctură şi la 2 iulie Molotov se retrage de la
tratative acuzând Anglia şi Franţa că „despart statele Europei”. Deşi Molotov refuzase planul
Marshall, Polonia şi Cehoslovacia sperau că vor putea participa la viitoarele negocieri însă
Kremlinul va „convinge” ţările satelite că Planul Marshall nu este decât o conspiraţie a SUA
pentru a subjuga vestul Europei. În aceste condiţii, la 10 iulie guvernul cehoslovac îşi
reconsidera poziţia iar la 11 iulie România, Ungaria, Polonia, Albania şi Finlanda declină
invitaţia de a fi prezente la viitoarea reuniune de la Paris.
La o lună după lansarea propunerii americane, pe 12 iulie 1947, şaisprezece ţări
europene situate în afara sferei de influenţă a Uniunii Sovietice se întâlnesc la Paris în cadrul
Conferinţei pentru Cooperare Economică în Europa, pentru a discuta planul american.
Conferinţa de la Paris a decis crearea Comitetului european pentru cooperare Economică

75
(CEEC), a cărui activitate urma să se finalizeze printr-un raport care să cuprindă propunerile
tuturor statelor participante.
Sovieticii îşi vor preciza poziţia definitivă faţă de planul Marshall în septembrie 1947
la o conferinţă la care participă conducerea partidelor comuniste din Iugoslavia, Bulgaria,
România, Ungaria Cehoslovacia, Polonia Franţa şi Italia. Reprezentantul URSS, Jdanov
aprecia propunerea generalului Marshall ca un plan de “înrobire a Europei” care viza cu
precădere “refacerea zonelor industriale controlate de capitalul American” .
În septembrie 1947, CEEC se reuneşte în capitala Franţei pentru a elabora raportul ce
urma a fi prezentat partenerilor americani din cadrul Programului de Reconstrucţie Europeană
(ERP) rezultatele estimărilor privind nevoile economiei europene. Observatorii americanii
prezenţi la Paris constatau că ţările europene nu ofereau suficiente garanţii privind stabilitatea
monetară şi financiară şi nu luau în calcul, pentru programul de refacere economică alte surse
finanţare decât cele oferite de Trezoreria americană. Ele ignorau posibilitatea de a reface
economia prin reducerea barierelor comerciale. Potrivit experţilor europeni Congresul de la
Washington ar fi trebuit să acorde un Europei un ajutor în valoare 29 miliarde de dolari.
La Washington, raportul celor 16 determină crearea a trei comisii una condusă de
Harrimann ce va analiza documentul primit de la Paris, a doua condusă de Krug care să
determine valoare fondurilor pe care le pot avansa SUA europenilor şi a treia condusă de
Nurse care să studieze efectele previzibile asupra economiei americane . Administraţia SUA
constata că nu există o abordare continentală a planului de refacere economică şi că, implicit,
se va confrunta cu dificultăţi în punerea sa în aplicare deoarece suma solicitată era imensă şi
echivala cu 15% din buget şi 3% din venitul naţional. În timp ce factorii de decizie economică
comparau cerinţele europenilor cu propriile posibilităţi, opoziţia din Congres şi a opinia
publică este sensibilă la ideea unor cheltuieli masive ale SUA legate de politica externă face
ca reacţia de respingere a planului Marshall să crească.
Planurile administraţiei Truman vor fi favorizate de evenimentele din Europa unde la
20 august 1947 Anglia va suspenda convertibilitatea lirei iar peste o săptămână Franţa datorită
problemelor financiare este nevoită să renunţe la programul de cumpărături neesenţiale din
zona dolarului. Aceste grave probleme financiare a determinat administraţia de la Washington
să aloce un ajutor intermediar de care au beneficiat până la sfârşitul lui martie 1948 Franţa,
Italia şi Austria Votarea de către legislativ a acestui împrumut în valoare de 520 de milioane
dolari sfârşitul anului 1947 urmată de un altul nerambursabil de 55 de milioane dolari a întărit
convingerea printre susţinători că planul va fi aprobat de Congres. Principala beneficiară a
acestor împrumuturi a fost Franţa care a primit 312 de milioane dolari.

76
La 2 aprilie 1948 legislativul american vota planul Marshall în baza căruia a fost creat
Economic Cooperation Administration(ECA) condus de Paul G. Hoffman care beneficia în
Europa de un ambassador itinerant, în presoana lui Averell Harrimann fost ambassador la
Moscova. Reprezentanţi ai Economic Cooperation Administration vor fi trimişi în fiecare ţară
europeană beneficiară ajutorului economic american.
În Europa, Comitetul pentru redresare economică a Europei a elaborat Convenţia de la
Paris, care a fost semnată pe 16 aprilie 1948 de cele 16 ţări membre iar la 18 aprilie acelaşi an
va lua fiinţă Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) considerată
corespondentul european al ECA. Condusă de un omul politic belgian, Paul-Henry Spaak care
era preşedinte al Consiliului de miniştrii, şi un francez, Robert Marjolin, apropiat al lui Jean
Monet în calitate de secretar general al Comitetului executive OECE-ul a pus la punct
versiunea finală a programului de redresare europeană şi va supraveghea derularea sa.
Bazându-se pe acest program, organizaţia va formula recomandările pentru alocarea ajutorului
Marshall ţărilor beneficiare. OECE a pregătit punerea în aplicare a instituţiilor care ar
contribui la liberalizarea plăţilor intra-europene şi le dădea lor un caracter mai diversificat.
Planul a avut două secţiuni. una care asigura transferul de produse furnizate în
proporţie de o treime direct de industria americană, echivalând cu 5% din producţia totală a
SUA. Restul a fost asigurat de ţări din America Latină, Canada, din zona colonială şi de ţările
europene, în funcţie de disponibilităţile existente plata fiind realizată în monedă americană, de
către SUA.
Bunurile expediate au fost împărţite în trei categorii: alimentare, materii prime şi
echipamente industriale – capital fix. Produsele alimentare au predominat doar în primul an,
pentru a se depăşi dificultăţile curente scopul programului fiind ca Europa să-şi reia propria
producţie. Pe lângă produse ca cereale, grăsimi, uleiuri, lactate şi carne, s-a acceptat
includerea pe lista de produse ale planului Marshall a cafelei şi tutunului.
Materiile prime: cărbune, fier, fertilizatori, cherestea, cauciuc, celuloză, piei de
animale etc. au fost destinate să hrănească foamea muncitorilor europeni de a produce
folosind bunurile de echipament, de asemenea proaspăt primite din SUA, acoperind toată
gama, de la strunguri la maşini forestiere, siderurgice, hidraulice, miniere, energetice, până la
camioane, vagoane şi macarale
A doua secţiune a Planului Marshall investiţiile, s-a bazat pe o legislaţie ce a instituit
un sistem de rezerve pentru garantarea pe o perioadă de 14 ani a investiţiilor americane în
ţările beneficiare ale planului.

77
Planul Marshall a funcţionat între 3 aprilie 1948 şi 31 decembrie 1951 şi s-a ridicat la
o valoare de aproape 14 miliarde de dolari .

Ajutorul American în Europa 3 aprilie 1948-31 decembrie 1952 (în miliooane de dolari)

Ţara Donaţii Împrumuturi Ajutor Total


condiţionat
Austria 697 - 5 702
Belgia-Luxemburg 41 68
446 555
Franţa 2511 191 61 2753
Germania 1153 17 219 1389
Grecia 690 - - 690
Italia 1328 96 87 1511
Marea Britanie 2505 385 531 3421
Olanda 880 167 37 1078

Prin Administraţia de Cooperare Economică (ECA) cele 14 miliarde de dolari în cea mai mare
donaţii directe, restul fiind împrumuturi, în proporţie de 80% din sume fiind nerambursabile au
contribuit, în mod hotărâtor, la însănătoşirea economiei vest-europene. Sub formă de mărfuri şi
servicii, ca ajutor financiar destinat refacerii industriei şi agriculturii, stabilităţii financiare şi lărgirii
activităţii de comerţ exterior ajutorul american prin intermediul Planului Marshall a avut un rol decisiv în
crearea unor organisme economice ce au contribuit la realizarea unităţii europene.
Planul Marshall a oferit doar o parte din sumele la dispoziţia Europei între anii 1945 şi
1953, totalul donaţiilor şi creditelor directe însumând 44 miliarde de dolari distribuiţi prin
diferite organizaţii şi programe ale SUA. Ajutorul alocat iniţial preponderent pe criteriul
economic, după 1951 a cunoscut o nouă tendinţă, fiind în creştere ajutorul militar, care pe
ansamblu s-a ridicat la 9 miliarde de dolari.

Ajutorul american către Europa 3 aprilie 1948-31 decembrie 195519


An Ajutor militar Donaţii Împrumuturi Total
pe termen lung

1947 43 672 3737 4409


1948 254 2866 1213 4079

78
1949 170 3951 503 4454
1950 463 2775 180 2955
1951 1112 2317 84 2401
1952 2151 1453 453 1906
1953 3435 1138 172 1301
1954 2313 1018 105 1123
1955 1593 800 74 874
Total 11534 16990 6521 23511

Ţările care au beneficiat de masivele fondurile provenite din SUA – Marea Britanie,
Germania Occidentală, Franţa şi Italia 20 au utilizat banii pentru refacerea capacităţilor
industriale, stăpânirea inflaţiei, impulsionarea comerţului, reducerea deficitelor în balanţa
comercială cu SUA la nivele rezonabile, de mare perspectivă fiind revenirea la
convertibilitatea propriilor monede. În mai puţin de trei ani, producţia industrială a depăşit cu
25% nivelele antebelice, iar producţia agricolă a depăşit cu 14% nivelul antebelic. Chiar dacă
este dificil de cuantificat contribuţia efectivă a planului Marshall, cert este că, după doi ani de
la lansare şi la mai puţin de cinci de la sfârşitul războiului, economia ajunsese, în majoritatea
statelor beneficiare, la nivelurile generale de producţie egale cu cele dinaintea conflagraţiei.
Producţia industrială era deja cu 15 % peste acest nivel. Nu doar strict în planul
resurselor industriale şi-a arătat programul american veleităţile economice. El a fost un
transfer de tehnologie americană către o Europă care rămăsese destul de adânc înrădăcinată în
metode învechite de administrare a afacerilor.
Planul Marshall s-a încheiat în 1952 şi nu a împlinit decât parţial speranţele unora
dintre creatorii lui. El nu a dus la crearea Statele Unite ale Europei, cum au sperat unii
politicieni vizionari şi numeroase probleme importante nu şi-au găsit rezolvarea. Decisiv este
faptul că graţie Planului Marshall, Europa de vest s-a reconstruit în plan economic şi a depasit
nivelurile productiei de dinainte de razboi. OEEC şi noile institutii economice create pentru
gestionarea ajutorului american au devenit instrumente eficiente care au stimulat economia.
Au existat opinii care au criticat dependenţa economiei europene de capitalurile americane şi
accentuarea tendinţelor de americanizare a civilizaţiei europene, minimalizându-se faptul că
„ demersul Marshall” a fost decisiv în efortul de căutare a unor formule de cooperare apoi de
unificare politică şi economică indispensabile în situaţia Europei necomuniste după al doilea
război mondial21.

79
Planul Marshall din vara anului 1947 a însemnat adevărata divizare, pe termen lung a
Europei. În timp ce în vest demersul economic american a permis naţiunilor democratice o
solidă refacere economică în est sovieticii au procedat ca o putere colonială epuizând
economic statele satelite. SUA a devenit liderul economic, politic şi militar necontestat al
„lumii libere” şi a contribuit în mod hotărâtor la refacerea economică în vestul Europei. Prin
obligarea deliberată la cooperare în împărţirea resurselor a statelor care până deunăzi erau
inamice, planul Marshall a fost pasul major către reconcilierea politică şi către înrădăcinarea
ideii de unitate economică în Europa.
“Ne-am învins complet inamicii şi i-am făcut să se predea… După care i-am ajutat să
se refacă, să devină democraţi şi să se realăture comunităţii naţiunilor” declara Harry S.
Truman. În 1947 numai Statele Unite aveau capacitatea să pună în practică un plan pentru
refacerea economică globală bazat exclusiv pe propriile sale resurse. În aceste condiţii este
logic ca partea americană să urmărească şi anumite interese proprii mai ales în privinţa
valorificării potenţialului său industrial însă beneficiile sale nu le exclude pe cele ale
partenerilor europeni. Dimensiunile acestui plan care a solicitat economia americană în
ansamblul ei a permis Europei de vest să se elibereze în scurt timp de coşmarul ultimului
conflict mondial şi să redevină un factor de prim rang în economia mondială.
După un deceniu în care practic nu a existat decât o Europă americană în vest şi o
Europă sovietică în est crearea prin Tratatul de la Roma din 1957 a Comunităţii Economice
Europene a semnificat reapariţia unei Europe a europenilor care a încercat să se poziţioneze
între cele două superputeri.

12 CONFERINŢA DE LA BRETTON WOODS ŞI EVOLUŢIA SISTEMULULUI


FINANCIAR INTERNAŢIONAL

În anul 1944, comunitatea internaţională era preocupată să vindece rănile adânci


provocate umanităţii în domeniul economic în anii celui de-al doilea război mondial şi să
prevină, printr-o cooperare strânsă între naţiuni, apariţia unor noi conflagraţii. Toate statele
doreau să se realizeze o cooperare între ţările lumii în vederea obţinerii unei stabilităţi
economice, financiare şi monetare. Pentru a se asigura procesului de reconstrucţie a

80
economiei o bază de finanţare solidă era necesară inlaturarea dezordinii monetare
internationale profunde de la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Economiştii
considerau că se impunea mai multa rigoare in relatiile financiare internationale încât ţările
aliate democratice care se opuneau totalitarismului au luat in considerare o multitudine de
planuri in vederea restabilirii ordinii normale in cadrul relatiilor financiare internationale.
Experienţa perioadei interbelice când în domeniul monetar cursurile de schimb
fluctuante au generat o instabilitate excesivă care corelată cu mişcările de capital necontrolate
au cauzat numeroase frământări economice au determinat Marea Britanie şi SUA, să se
preocupe, inca din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial de configuraţia sistemului
financiar international în perioada postbelică. Economiştii erau conştienţi că refacerea
economică şi reconstructia dupa un război care devastase economia beligeranţilor era o
problemă extrem de dificilă. Statele Unite mai ales apreciau că după război era nevoie de un
cadru care să favorizeze comerţul international şi să evite războaiele comerciale.
La Bretton Woods, (statul New Hamphire, S.U.A.) s-au reunit între 1-22 iulie 1944
numeroşi specialisti in probleme economice, politice si financiare, experti, juristi, din 44 de
state Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Cehoslovacia, Chile,
Republica Populara Chineza, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Republica
Dominicana, Ecuador, Republica Araba Egipt, Etiopia, Filipine, Franta, Grecia, Guatemala,
Haiti, Honduras, Islanda, India, Iran, Irak, Iugoslavia, Liberia, Luxemburg, Mexic, Nicaragua,
Norvegia, Noua Zeelanda, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Sud-
Africana, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietica, Uruguay si Venezuela.care au
discutat asupra viitorului economic al lumii. Dintre statele participante 8 reprezentau Africa,
Asia, Orientul Mijlociu şi sub 30 erau ţări în curs de dezvoltare.
Statele Unite, prin vocea autorizată a titularul Departamentului Trezoreriei, Harry
Dexter White, pledau pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb şi fluxuri comerciale
şi de capital libere. Poziţia sa reflecta forţa economiei americane la sfârşitul ultimului Razboi
Mondial, ca şi interesele sale specifice în perioada postbelică.
Delegaţia britanică, care avea în componenţă pe John Maynard Keynes cel mai
influent economist al secolului XX, estima problemele economice prin prisma unei viziuni
mai aproape de realitatea economică a Europei. La acel moment, acesta era un continent
distrus de război, unde guvernele aveau nevoie de lichidităţi, şi în general de mijloace, pentru
a lupta cu dezechilibre externe mari..
Soluţiile preconizate de Keynes aveau la bază nevoia de stabilitate a cursurilor de
schimb şi de dezvoltare a relaţiilor comerciale, dar prevedeau “cursuri ajustabile” şi

81
posibilitatea de a impune restricţii comerciale şi controale asupra mişcărilor de capital, în
anumite circumstanţe.
Se poate afirma că cele două pozitii exprimau, pe de o parte, viziuni analitice diferite
(poziţia americană, mai “liberală” în accepţiunea europeană, sau mai neoclasică/monetaristă
în terminologia economică şi o poziţie britanică profund keynesistă, care era preocupată de
somaj ridicat), iar pe de alta parte, interese care nu coincideau în multe privinţe. Din acest
punct de vedere se poate menţiona interesul firmelor americane de a elimina poziţia
privilegiată a celor britanice in interiorul Commowealth-ului, ceea ce ar fi presupus un
comerţ nestânjenit de “preferinte imperiale”. Comerţul liber era considerat de americani o
modalitate de a mări interdependenţele dintre state prin care se puteau evita conflicte armate
intre ele.
Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru
întâia oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi,
în cadrul acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă.
Propunerea făcută de de J. M. Keynes de creare a unei monede internaţionale,
denumită „bancor”, nu a fost acceptată. A prevalat concepţia americană cuprinsă în Planul
White de a se utiliza pe plan internaţional monedele naţionale.
Participantii au adoptat “Planul White”, in mare parte, datorita pozitiei importante a
economiei nationale americane in economia mondiala, reconsolidându-se sistemul monetar
aur-devize prin intarirea pozitiei dolarului.
S-a ajuns la un compromis, prin care s-a încercat să se concilieze cele două pozitii,
materializat în statutele celor două organizatii financiare specializate–Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială create de conferinţă. Aranjamentele de la Bretton Woods
statuau ca “reguli ale jocului” funcţionarea de cursuri fixe, dar ajustabile în condiţii speciale şi
posibilitatea de a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din perspectiva ajustării
balanţei de plăţi.
Totodată, se acceptau controale asupra mişcărilor de capital. Trebuie remarcat că
ajustarea de curs de schimb prezuma existenţa unui “dezechilibru fundamental al balanţei de
plăţi” şi un acord din partea FMI, această condiţie urmărind să prevină o cursă a
devalorizărilor.
Dacă FMI şi Banca Mondială urmau să se ocupe de problematica financiară, pe termen
scurt (ajustare de balanta de plăţi) şi lung (dezvoltare economica), o alta organizatie, GATT
(actuala Organizatie Mondiala a Comertului) trebuia să se preocupe de ordonarea comerţului
international, de liberalizarea sa.

82
Oricâte critici s-ar aduce astazi aranjamentelor de la Bretton Woods nu se poate
contesta ca ele au introdus reguli utile în relaţiiile economice internaţionale, plus funcţionarea
a doua instituţii, care a marcat evoluţia sistemului financiar-monetar postbelic. Aceste
aranjamente au contribuit, de asemenea, la refacerea economică a ţărilor vest-europene după
razboi. În timp insă, s-a manifestat o presiune în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor
de baza. Pe fondul dezvoltării schimburilor de produse şi servicii în economia mondială şi,
implicit, al multiplicării dezechilibrelor conturilor comerciale, în condiţiile creşterii masive a
fluxurilor de capital, presiunea catre flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai
mare.
Acei ani au insemnat dezvoltarea pieţei euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la
fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustări de balantă
de plăţi de anvergura. În cazul SUA, de pilda, dezechilibrul comercial mare se datora, după
1965 în special, razboiului din Vietnam, care a fost finanţat de Administraţie aparent fără
dificultate, în virtutea privilegiului american statuat la Bretton Woods de a furniza monedă de
rezervă.
Totul a culminat cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului (in
1971). Acel moment a semnalat intrarea intr-o era a fluxurilor flotante. Sistemul de la Bretton
Woods – cursuri de schimb fixate – a durat efectiv din decembrie 1958 pâna in martie 1973.
Al doilea regim, care a debutat în martie 1973, continuă şi în prezent – regimul cursurilor de
schimb supuse flotării controlate. Sub primul regim, dolarul a fost principala valută de rezervă
cu exceptia aurului, desigur pentru ca metalul galben a continuat să fie un important activ de
rezerva al sistemului de la Bretton Woods. Lira sterlina, deşi şi-a păstrat statutul de valută de
rezervă, juca un rol minor în ţările din afara Commonwealth-ului britanic. Pe pieţele valutare,
în timpul perioadei Bretton Woods, intervenţiile băncilor centrale erau limitate.
Statele Unite au incercat, un timp, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, să mai
păstreze aurul ca bază al sistemului monetar. însă la 15 august 1971 când regimul cursurilor
valutare ajunsese la o răscruce şi ratele fixe de schimb dispăreau au renunţat la acest sistem.
Se înregistrează astfel prima devalorizare oficială a dolarului pentru a opri scurgerea aurului
în afara SUA (preţul unciei de aur devine 38$), iar în 1973, după cea de-a doua devalorizare,
preţul unciei de aur devine 42,22$. Aceste devalorizări nu erau altceva decât convulsiile finale
ale sistemului Bretton Woods, ele creând mari dificultăţi menţinerii cursurilor de schimb în
limitele convenite. Inevitabilul se produce odată cu renunţarea la mecanismul cursurilor
stabile şi trecerea la cursurile flotante, evenimente care s-au precipitat în cursul anului 1974.

83
se prăbuşeşea şi cel de-al doilea principiu instituit în 1944 şi anume acela al stabilităţii
cursurilor de schimb.
După ce dolarul a fost declarat neconvertibil in aur, in august 1971, a urmat imediat o
declaratie de devalorizare. Autoritatile SUA au inceput să exerseze intervenţii directe pe
pieţele valutare. Lumea a descoperit, treptat, că de la monedele cu curs forţat, impus prin rate
fixe de schimb, nu mai are nimic bun de aşteptat. Cu alte cuvinte, ratele fixe ţineau în loc
competitivitatea.
Statele Unite şi-au devalorizat moneda, pentru a-şi deschide drum spre avantajele
competitive deoarece devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzacţiilor comerciale în
marci, yeni si in alte monede. Unele bănci centrale au inceput să-şi constituie rezerve în mărci
şi yeni ori în franci elvetieni. Pe masură ce Statele Unite au devenit tot mai preocupate de
întărirea economiei lor interne şi, in acest sens, au redescoperit rolul inflaţiei ca factor de
creştere şi de stimulare a investiţiilor, devalorizarea dolarului nu putea să le fie decât
favorabila. Din august 1971, când presedintele american Richard Nixon a anuntat direct că
Banca Federală americană (Rezerva Federală) nu mai asigura convertibilitatea dolarului în
aur, gest ce echivala cu ruperea Acordului de la Bretton Woods, pâna in momentul de faţă –
timp marcat de mari schimbări la nivel mondial, unele induse de aparitia euro–moneda
americana a continuat sa fie o complicată problemă pentru toate celelalte state, mari sau mici.
În timpul acestui deceniu, ca urmare a slăbirii activităţii economice a majorităţii
statelor industrializate, acestea au încercat să-şi protejeze economiile prin creşterea
restricţiilor privind importurile. Dar această masură a dus la o scadere a activităţilor de
comert, a productivităţii şi a forţei de muncă. Pentru a menţine rezervele diminuate de aur şi
de valută straină, unele state au redus libertatea cetăţenilor lor de a cumpăra din străinătate,
unele şi-au devalorizat moneda natională, iar altele au introdus restricţii variate asupra
cetăţenilor săi de a deţine valută. Aceste politici, însă au dus la perturbarea economiei
internaţionale, înregistrându-se o creştere a şomajului şi o scădere a standardelor de viaţă în
cele mai multe tari.

13 INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI


MONDIAL

Fondul Monetar Internaţional reprezintă una din creaţiile cele mai importante ale
conferinţei din 1944 şi alături de G.A.T.T., este una dintre cele mai mari construcţii
instituţionale concepute de Statele Unite şi Marea Britanie, la sfârşitul celui de al doilea

84
război mondial. Instituţia joacă un rol major în lumea contemporană în sprijinul ţărilor care se
confruntă cu dificultăţi în lupta lor de supravieţuire economică şi de asigurare a echilibrului
balanţelor de plăţi. FMI a fost creat pentru a sigura premise pentru o largă dezvoltare a
relaţiilor economice internaţionale, pentru facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea şi
armonizarea de plăţi şi, în esenţă, stabilitatea cursurilor valutare.
Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole care definesc
obiectivele şi regulile sale de funcţionare. Primul articol se referă la rolul F.M.I.-ului, articolul
IV la regimul schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea
monedelor, iar articolul V la facilităţile de credit.. Statutul prevede pentru ţările membre
posibilitatea de a face apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmăreşte să
faciliteze adoptarea de politici de deschidere şi de liberalizare, asigură autorităţile că o
finanţare va fi disponibilă pentru a compensa eventualul impact al acestor politici asupra
balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul încurajază prin acordarea acestor credite, politici vizând
realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor externe şi facilitarea
mişcărilor de capital internaţional.În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se
confruntă cu un deficit al balanţei de plăţi, să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea
internaţională, cum ar fi devalorizarea competitivă sau blocarea schimburilor externe.
Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de
credite pe termene medii sau lungi ar putea încuraja menţinerea de politici nefaste.
Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui număr de ţări
ale căror cote de participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din total. Această
cerinţă a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat
de 29 de guverne totalizând 80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a
acordului F.M.I. iar activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947.
Rolul cel mai important al Fondului Monetar Internaţional este acela de manager al unui
sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere
cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre.
În acest sens F.M.I. funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii
cooperează şi participă activ în sfera monetară internaţională. Principala funcţie a F.M.I. este
aceea de a supraveghea sistemul monetar internaţional. Din această funcţie principală derivă
alte câtevafuncţii: supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările membre,
elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri şi acordarea de credite
pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi..

85
FMI are ca principală funcţiune creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi
pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară, pe termen
scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor
economici, cheltuielile statului) sau, ceea ce în vorbirea curentă se exprimă ca politică de
austeritate.
FMI este organismul care reprezintă, pentru majoritatea ţărilor, şi în special pentru
ţările în curs de dezvoltare, o importantă sursă de creditare şi sprijin economic. Pentru a juca
acest rol, FMI mobilizează şi constituie resurse corespunzătoare cu aportul ţărilor membre.
Contribuţia ţărilor membre se stabileşte în cote părţi procentuale a căror mărime depinde de
potenţialul fiecărei ţări (cota-parte are rolul unor deţineri de acţiuni în ceea ce priveşte
administrarea FMI, respectiv exprimarea voturilor privind decizile semnificative). Aceste cote
se pun la dispoziţia fondului de către fiecare ţară, în proporţie de 25% în devize şi 75% în
monedă naţională.
Statutul F.M.I. prevede pentru ţările membre posibilitatea de a face apel la resursele
sale financiare. Acordarea de credite urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de deschidere
şi de liberalizare, asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa
eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul încurajază astfel, prin
acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea
schimburilor externe şi facilitarea mişcărilor de capital internaţional.
F.M.I. este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor care decide asupra
problemelor majore ale instituţiei de la creşterea capitalului la aderarea de noi membrii sau
acordarea drepturilor speciale de tragere. Deciziile politice curente sunt luate de către
Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este
compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână.
Ţările cu cea mai mare cotă de participare – S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa
şi Japonia–au dreptul la câte un director permanent fiecare. Un important organism care
trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, a cărui preşedenţie este asigurată prin
rotaţie.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.).

Concomitent cu înfiinţarea în 1944, la Bretton Woods, a Fondului Monetar


Internaţional s-a decis şi crearea unei bănci internaţionale care să se axeze pe finanţarea şi
reconstrucţia economiiloe europene, slăbite în timpul celui de al doilea război mondial: Banca

86
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Această bancă este cunoscută în
general sub numele de Banca Mondială şi acest termen generic include şi instituţiile înrudite,
înfiinţate ulterior şi având funcţii specifice: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) şi
Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională (ADI).
Scopul principal al tuturor acestor instituţii este acelaşi: promovarea progresului
economic şi social in ţările în curs de dezvoltare, prin creşterea productivităţii economice.
Instituţiile menţionate acorda credite şi împrumuturi şi oferă consultanţă tehnică şi economică
în sectorul public şi privat din ţările în curs de dezvoltare.
În primii ani de existenţă, Banca Mondială a acordat unele imprumuturi pentru a
sprijini finanţarea reconstrucţiei economiilor Franţei, Olandei, Danemarcei şi Japoniei,.
Capitalul Băncii este format din subscripţiile statelor sale membre. 80% din capitalul
subscris poate fi cerut în orice moment de Banca Mondială pentru a face faţă la rambursarea
de împrumuturi sau garanţii.
Banca Mondială trebuie să se asigure de rentabilitatea proiectului finanţat şi de
capacitatea celui care împrumută de a rambursa împrumutul acordat.
Structura financiara prevazută pentru Banca Mondială este în mod singular diferită
de cea a FMI-ului. Fondul funcţionează prin punerea în comun a devizelor, pe care statele
membre le pot împrumuta temporar, în timp ce Banca Mondială are o structură mai clasică de
intermediar financiar însărcinat cu acordarea de împrumuturi obţinut pe piaţa de capital.
Fondul trebuie să acorde credite pe termen scurt destinate restabilirii balanţei de plăţi, în timp
ce Banca Mondială trebuie să se angajeze în ajutorarea pe termen lung a proiectelor de
investiţie.
Pentru a-şi îndeplini activităţile, banca Mondială dispune de un personal de câteva
mii de persoane: economişti, ingineri, urbanişti, agronomi, statisticieni, jurişti etc. În acelaşi
timp instituţia a deschis numeroase reprezentanţe în toată lumea.
Drepturile ţărilor membre ale băncii sunt:
- contractarea de împrumuturi pentru investiţii
- contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program
- participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca Mondială,
pentru adjudecarea lucrărilor finaţate de aceasta.
- obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de specialitate
- termene maxime de până la 20 ani.
Obligaţiile pe care trebuie să şi le asume statele membre sunt:
- aderrarea prealabila la F.M.I;

87
- participarea la capitolul pe acţiuni al băncii;
- furnizarea de informaţii şi date privind situaţia economică şi financiară a
ţării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii, faţă de
ţara respectivă.

Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.)

Este cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale, un organism


interguvernamental, cu sediul la Basel (Elveţia), înfiinţată în 1930, în urma conferinţei de la
Haga care s-a ocupat de plata reparaţiilor de război germane după primul război mondial în
cadrul planului Young. Principalele ţări implicate în război au căzut de acord cu guvernul
Elveţiei neutre să fondeze o bancă la Basel la care să fie membre numai băncile centrale şi
care să aibă imunitate efectivă în raport cu legile naţionale ale statelor membre. B.R.I. urma să
răspundă de reglementarea reparaţiilor de război germane, de unde şi denumirea de
“reglemente” din numele instituţiei.
B.R.I. este o companie pe acţiuni cu răspundere limitată ai cărei 33 de acţionari
cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale Australiei,
Canadei, Japoniei şi Africii de Sud. Unele bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale ale
S.U.A. au vândut din acţiunile lor iniţiale la B.R.I., băncilor comerciale, astfel încât 15% din
acţiuni sunt deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa.
România a participat la B.R.I., încă din 1930, prin Banca Naţională care a subscris
un capital de 20 milioane franci elveţieni, capitalul iniţial al B.R.I. fiind de 1,5 miliarde franci
elveţieni2).
Principalele departamente ale B.R.I. sunt: departamentul monetar şi economic (au
specialişti de înaltă valoare unde este analizată situaţia monetară internaţională) şi
departamentul bancar care realizează tranzacţiile financiare de piaţă. Personalul B.R.I. este de
aproximativ 500.
Funcţiile B.R.I. sunt expuse pe larg în statut, astfel încât banca poate răspunde
corespunzător situaţiei în permanentă schimbare a sistemului financiar internaţional.
B.R.I. a fost înfiinţată ca o bancă a băncilor centrale dar în multe privinţe
funcţionează ca o bancă comercială. Băncile centrale depozitează o parte a resurselor lor în
monedă oficială la B.R.I., care le reinvesteşte pe piaţa eurodevizelor sau pe pieţele naţionale.
B.R.I. asigură un manageriat flexibil al resurselor încredinţate.
2
.

88
Funcţia bancară îndeplinită de B.R.I., consacrată structurii financiare, include
furnizarea de credite băncilor centrale care nu dispun de lichidităţi. Aceasta este o consecinţă
directă a celei mai importante funcţii a B.R.I. şi anume promovarea cooperării între băncile
centrale. Această cooperare este în întregime voluntară; nu există un transfer oficial de
autoritate către B.R.I.
Conform prevederilor statutare, B.R.I. efectuează următoarele operaţiuni:
- primeşte şi constituie depozite în favoarea băncilor centrale;
- cumpără, deţine şi vinde aur în contul său şi al băncilor centrale;
- acordă credite băncilor centrale;
- se ocupă de cumpărarea sau vânzarea de cecuri, cambii şi alte titluri de
credit.
Obiectivele B.R.I. sunt: să promoveze cooperarea băncilor centrale şi să asigure
posibilităţi suplimentare operaţiunilor financiare internaţionale; să acţioneze ca mandatar sau
agent în privinţa reglementărilor financiare internaţionale ce i-au fost încredinţate prin
acorduri între părţile interesate (Articolul 3).
B.R.I. elaborează multe statistici pentru băncile centrale, îndeosebi asupra pieţelor
internaţionale de capital şi de credit. A alcătuit cea mai mare bază de date statistice financiare
din lume. Pe baza analizelor acestor date, facilitată de faptul că B.R.I. însuşi este un operator
important de piaţă, B.R.I. întocmeşte rapoarte cu privire la tendinţele semnificative şi indică
deficienţele şi perturbările potenţiale. Aceste rapoarte, dintre care multe sunt publicate, sunt
discutate de Comitetul Permanent al Eurodevizelor, cuprinzând experţi ai Grupului celor
Zece.
Ca instituţie financiară cu orientare europeană, B.R.I. asigură multe servicii pentru
băncile centrale ale Grupului celor Zece şi ale Uniunii Europene. Ea nu este numai o bancă
propriu-zis, ci şi o instituţie prestatoare de servicii pentru băncile centrale cu funcţii de
administrator sau de agent. Înainte de înfiinţarea Institutului Monetar European, B.R.I. a
asigurat cazare şi sprijin pentru secretariatul Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale al
Pieţei Comune.
Structura financiară a B.R.I. se caracterizează printr-un grad înalt de lichidităţi.
Băncile centrale care îşi depozitează o parte a rezervelor de aur şi valută la B.R.I. trebuie să
fie sigure că depozitele lor, în caz de nevoie, pot fi disponibilizate imediat la cerere.
Tranzacţiile B.R.I. produc un profit, parţial datorită existenţei unei marje mici de dobândă, aşa
că B.R.I. nu are nevoie de ajutor financiar. Ca urmare, B.R.I. are o poziţie unică şi foarte

89
independentă printre instituţiile financiare internaţionale. Ea este după F.M.I. al doilea stâlp al
sistemului monetar internaţional oficial.

Instituţiile financiare internaţionale sunt apolitice iar Statutele lor prevăd respectarea
sistemului economic şi politic al fiecărui stat membru. Evaluarea cererilor de acordare a
creditelor ia în considerare numai aspectele tehnice, economice şi financiare.
Toate instituţiile internaţionale sunt supuse unor presiuni politice de diverse tipuri.
Astfel S.U.A profită uneori de poziţia sa dominantă în cadrul instituţiilor internaţionale,
impunând preferinţele politice proprii, în urma consultărilor din cadrul Grupului celor 7.
Existând conflicte ideologice internaţionale, este foarte important să nu fie luate în
consideraţie preferinţele politice. Sistemul de evaluare a cererilor de împrumut ar fi total
paralizat dacă ar lua în considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale
sistemului de administraţie publică sau respectarea drepturilor omului. Caracterul apolitic al
acestor instituţii trebui menţiunt şi protejat în permanenţă.
Rolul lor depăşeşte cu mult pe acela al unei simple bănci, printre obiectivele lor
figurând dezvoltarea şi organizarea cooperării monetar – financiare a statelor, asigurarea de
asistenţă şi sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, menţinerea stabilităţii şi
echilibrului pe plan valutar, a echilibrului balanţelor de plăţi, susţinerea financiară a creşterii
economice în ţările membre şi cu deosebire în cele mai puţin dezvoltate.
Scopul înfiinţării unor instituţii financiar-monerate internaţionale a fost acela de a
asigura cadrul adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite domenii, între ţările
membre.
Convingerea oamenilor politici şi economiştilor care au pledat pentru apariţia acestor
instituţii a fost aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai prin stabilitatea economică
în toate ţările.
Instituţiile financiare internaţionale şi-au dovedit raţiunea de a exista pentru că s-au
dovedit capabile de acţiuni eficiente în condiţiile apariţiei unor evenimente şi procese
economice neprevăzute consecinţă a unor evoluţii economice care s-au dovedit tot mai
dinamice în a doua parte a secolului XX.

90