După anul 1990, Banca Națională a României și-a reluat atribuțiile firești, de bancă

centrală autentică. Nu a fost deloc ușor, ținând seama și de faptul că întreaga

economie românească a intrat într-un proces de tranziție de la economia
centralizată, planificată de stat, la economia de piață. În anul 1991 au fost adoptate
două legi bancare importante: privind activitatea bancară și Statutul BNR. Banca a
fost învestită cu elaborarea și conducerea politicii monetare a țării și i-au fost
încredințate atribuții în domeniul reglementării și supravegherii bancare.
Pentru un timp, Banca Națională s-a aflat în subordinea directă a Ministerului de
Finanțe, mai târziu fiind subordonată Consiliului de Miniștri. Etatizarea băncii centrale
a reprezentat cel mai important pas în dezorganizarea sistemului de credit. Funcțiile
normale ale creditului bancar au fost abandonate de către comuniști, rolul băncii fiind
acela de a finanța economia socialistă planificată. Resursele financiare din economia
românească erau concentrate și redistribuite centralizat, banca devenind în același
timp institut de emisiune și unic organism de creditare pe termen scurt a economiei.
Timp de aproape 45 de ani, Banca Națională nu a avut atribuții în domeniul politicii
monetare, singurele funcții caracteristice oricărei bănci centrale fiind, așa cum am
arătat deja, emiterea de monedă și păstrarea conturilor statului.