1.

Topografia/scheletotopia inimii - Inima este situată asimetric: 1/3 este dispusă în dreapta liniei
mediane, cuprinzând cea mai mare parte a atriului drept şi o mică parte a ventriculului drept, 2/3
aflându-se în stânga acestei linii. Inima dreaptă, venoasă este anterioară, iar cea stângă, arterială, este
dispusă posterior. Scheletotopia inimii reprezintă proiecţia limitelor inimii pe pereţii cutiei toracice
(fig. 121). Limita superioară corespunde liniei care uneşte marginile superioare ale cartilajelor
coastelor trei din dreapta şi din stânga sternului. Ea corespunde peretelui superior al atriilor. Limita
dreaptă trece cu 1 - 1,5 cm spre dreapta de la marginea dreaptă a sternului, ocupând spaţiul dintre
cartilajul coastelor III - V, şi corespunde peretelui atriului drept. Limita stângă începe de la cartilajul
coastei III pe linia parasternală stângă şi continuă până la punctul ce marchează apexul inimii. Ea
corespunde peretelui ventriculului stâng. Limita inferioară corespunde peretelui ventriculului drept şi
trece orizontal pe linia de proiecţie a cartilajului V costal din dreapta prin baza apofizei xifoide până la
apexul inimii. Apexul inimii (şocul apexian) se determină în spaţiul intercostal V din stânga cu 1 - 1,5
cm spre interior de linia medioclaviculară stângă. Pe coloana vertebrală inima corespunde vertebrelor
T4 - T8.

39-40. Inima este un organ muscular, cavitar, de forma unui con cu o mare capacitate de adaptare la
necesităţile fizice şi metabolice ale organismului. Cordul dispune de bază, basis cordis, orientată în sus
şi posterior, şi apex, apex cordis, orientat oblic în jos, înainte şi în stânga. Baza este formată de atrii,
auricule şi vasele sangvine mari. Apexul aparţine ventriculului stâng. La inimă se disting patru feţe şi
două margini: faţa anterioară, sternocostală, facies sternocostalis (fig. 105,106), se află posterior de
corpul sternului şi cartilajele coastelor III - VI; faţa inferioară, diafragmală, facies diafragmatica,
aderă la centrul tendinos al diafragmului; feţele laterale, orientate spre plămâni, numite feţe
pulmonare dreaptă şi stângă, facies pulmonis dextra et sinistra; marginea dreaptă, margo dexter,
este ascuţită şi corespunde ventriculului drept şi atriului drept, se întinde de la locul de deschidere a
venei cave superioare şi până la apexul inimii; marginea stângă, margo sinister, este mai scurtă decât
cea dreaptă, mai rotunjită, corespunde peretelui ventriculului stâng şi se întinde de la auricula stângă
până la apex.
Pe suprafaţa inimii distingem câteva şanţuri prin care trec vasele proprii ale inimii, acoperite de
epicard şi ţesut adipos. Pe faţa sternocostală se află două şanţuri: şanţul coronar, sulcus coronarius,
dispus transversal, reprezintă limita dintre atrii şi ventricule. În anterior şanţul este întrerupt de
trunchiul pulmonar şi aorta ascendentă, posterior de care se află atriile. Superior de acest şanţ, pe faţa
diafragmatică, se află atriile inimii şi un al doilea şanţ, longitudinal - şanţul interventricular
anterior, sulcus interventricularis anterior, ce corespunde limitei dintre ventriculul drept şi stâng pe
faţa anterioară a inimii. Regiunea ce corespunde ventriculului drept este cu mult mai vastă în
comparaţie cu cea ce se potriveşte ventriculului stâng. Pe faţa diafragmatică se află şanţul
interventricular posterior, sulcus interventricularis posterior, ce porneşte de la şanţul coronar la
nivelul de deschidere a sinusului coronarian în atriul drept şi ajunge până la apexul cordului. La acest
nivel ambele şanţuri interventriculare se unesc şi formează incisura apicală a cordului.
Peretii inimii - Endocardul, endocardium, căptuşeşte toate compartimentele inimii din interior,
acoperă muşchii papilari, pectinaţi şi coardele tendinoase, şi se continuă cu intima arterelor şi venelor.
Miocardul, myocardium, (fig. 116), morfologic şi funcţional reprezintă cel mai bine dezvoltat strat al
cordului. Miocardul alcătuieşte pereţii ventriculelor şi ai atriilor având o arhitectură perfect adaptată
funcţiilor lor. Anatomic miocardul atriilor este separat de cel al ventriculelor prin inele fibroase.
Epicardul, epicardium, este stratul de la exterior ce aderă intim la miocard şi constituie foiţa viscerală
a pericardului seros, lamina visceralis pericardii serosi. Reprezentând o membrană seroasă, el este
alcătuit dintr-o lamelă fină de ţesut conjunctiv, tapetată cu mezoteliu. Epicardul acoperă şi porţiunile
iniţiale ale aortei şi trunchiului pulmonar, porţiunile terminale ale venelor cave şi pulmonare, unde
trece în foiţa parietală a pericardului seros.
Pericardul, pericardium (fig. 120), este o membrană seroasă ce acoperă inima şi rădăcinile
vaselor mari, formând un spaţiu închis, numit cavitatea pericardiacă, unde se află o cantitate
micăde lichid seros. Este alcătuit din două straturi: extern fibros, şi intern seros.
Pericardul fibros, la nivelul vaselor mari, continuă cu adventiţia vaselor. Pericardul are forma
unui trunchi de con cu baza fixată de centrul tendinos al diafragmului şi cu vârful îndreptat
superior, unde cuprinde porţiunile iniţiale ale vaselor magistrale - porţiunea ascendentă a aortei,
trunchiului pulmonar, venele cave şi cele pulmonare.
Pericardul seros are o structură asemănătoare cu pleura şi peritoneul, deci reprezintă o variantă
a tunicilor seroase. La el deosebim două foiţe: parietală, laminaparietalis, care tapetează din
interior pericardul fibros, şi viscerală, sau epicardul, care acoperă nemijlocit miocardul.
În cavitatea pericardiacă deosebim două sinusuri: unul situat la baza cordului, delimitat anterior
de aortă şi trunchiul pulmonar, iar posterior de faţa anterioară a atriului drept şi vena cavă
superioară, numit sinus transvers al pericardului. Celălalt se află pe faţa diafragmală a inimii
între venele pulmonare stângi de sus şi vena cavă inferioară de jos şi din dreapta, numit sinusul
oblic al pericardului. Peretele anterior al acestui sinus este format de faţa posterioară a atriului
stâng, iar cel posterior de pericard. Prin acest sinus se poate palpa esofagul.

Circulația mare, numită și sistemică, începe din ventriculul stâng, cu artera aortă care se
distribuie într-o rețea impresionantă până la periferia organismului. Aici, sângele oxigenat
avansează în capilare, unde au loc schimburile de substanțe pentru ca mai apoi să fie transportat
de vene înapoi la inimă, prin venele cave care se varsă în atriul drept, închizând astfel circuitul
marii circulații.
Mica circulație, sau circulația pulmonară, are rolul major de a media schimbul gazos de la nivel
pulmonar. Din ventriculul drept pornește trunchiul arterelor pulmonare, care mai apoi se
distribuie la nivel pulmonar, aici având loc oxigenarea sângelui. Din plămâni, sângele revine la
inimă pe calea venelor pulmonare, mai departe fiind pompat de către inimă în artera aortă și de
aici în tot organismul.