Solutii tampon in sisteme biologice

Soluţiile tampon sunt amestecuri de acizi şi bazele lor conjugate, în anumite proporţii.
Aceste soluţii au proprietatea de a-şi modifica foarte puţin pH-ul la adăugarea de cantităţi mici
de acid sau bază.
Acţiunea tampon este determinată de faptul că soluţia conţine un acid şi o bază aparţinând
aceleiaşi perechi şi care pot neutraliza baza, respectiv acidul adăugat. Pentru multe procese
chimice este important ca valoarea pH-ului unei soluţii să nu se schimbe, chiar dacă sunt
adăugate cantităţi de acizi sau de baze tari. La nivel celular, în organismul uman, participă acizi
şi baze.

Valoarea pH-ului poate oscila. Ca de exemplu, Ph-ul sângelui poate oscila între 7,2 si 7,6.
Echilibrul acido-bazic sanguin este asigurat prin intermediul unui sistem tampon plasmatic,
reprezentat de bicarbonaţi-acid carbonic.Orice dezechilibru al sistemului tampon determină
mecanisme fiziologice complexe pentru menţinerea parametrilor optimi funcţionali ; depăşirea
acestor mecanisme are ca urmare instalarea unor stări patologice. De asemenea, procesele
biochimice sunt controlate de enzime, care au acţiune optimă doar în intervale mici de pH. În
terenurile arabile, fertile, au loc procese biochimice într-un interval relativ mic de pH. În toate
aceste cazuri, precum şi in alte cazuri similare, păstrarea constantă a pH-ului se face cu ajutorul
soluţiilor tampon. Menţinerea PH sanguin se realizează normal prin sistemele tampon din plasmă
şi globule (studiate la sânge), prin eliminarea CO2 prin respiraţie şi într-un mod important prin
rinichi care au capacitatea de a menţine sau elimina, după condiţii anionii şi cationii, în aşa fel
încât să asigure constanţa compoziţiei sanguine. Există în plasmă substanţe care trec în urină şi
tind a se elimina complet, până la dispariţia lor totală sau până la un nivel foarte scăzut. Altele,
din contră fiind necesare vieţii organismului, nu se elimina niciodată complet, sângele reţinând
todeauna o anumită cantitate, în aşa fel încât proporţia acestora nu scade niciodată (glucoza, Na,
K, Ca, Cl, sulfatii). Aceste substanţe sunt economisite de organism şi pentru a fi eliminate în
urină ele trebuie să atingă un anumit grad de concentraţie în sânge. Când pragul este depăşit, ele
se elimină rapid prin urină. Trebuie menţionat că tot aici se produc o serie de schimbări ionice
având ca rezultat eliminarea acizilor şi a sărurilor de amoniu. Apar aici mecanisme care se
întrepătrund, unele normale altele apar şi devin decisive numai în condiţii patologice. Aici se
încadrează: formarea amoniacului- cantitatea de amoniac urinar nu este direct proporţională cu
concentraţia sanguină, fiind posibilă o eliminare mare la un conţinut normal sanguin. Amoniacul
se formează şi în alte organe: pancreas, ficat, plămâni, intestin, glande salivare, creier, dar fiind
toxic se transformă în glutamină şi în asparagină, eliminându-se din aceste combinaţii la nivelul
parenchimului renal.

Sursa amoniacului renal este în primul rând glutamina, care prin desaminare oferă cam 60%
din amoniacul urinar, apoi acidul adenilic şi unii aminoacizi. În aceste procese intervin enzimele
corespunzătoare: glutaminoza aminoacidoxidozelor care eliberează amoniacul sub formă de
NH3, care cu ionul de H+ se transformă în NH4+, capabil de a neutraliza diferiţi anioni, prin
care contribuie la economisirea bazelor fixe(Na+, K+). În cazuri patologice (acidoze) organismul
răspunde invadării cu acizi prin formarea amoniacului, care în aceste cazuri poate creşte de zece
ori faţă de valorile normale. Dozarea amoniacului sanguin şi urinar este importantă în urmărirea
unor tulburări renale (în nefrită). Rinichiul este cel mai important organ în menţinerea
echilibrului hidrosalin din organism (eliminarea cantităţilor variabile de urină cu compoziţii
diferite (la exces de apă, rinichiul intervine imediat, se constată că după ingerarea unei cantităţi
de 1,5 l de H2O se elimină un volum egal de urină în timp de patru ore).

Rinichiul intervine şi în procesul invers, de menţinere a apei în organism, atunci când ea

lipseşte din alimentaţie, sau este eliminată în cantitate crescuta prin: transpiraţie, exerciţii fizice,
diaree, vărsături ). Menţinerea echilibrului hidrosalin prin rinichi este controlată pe cale nervoasă
şi pe cale endocrină. Rinichiul participă şi la reglarea tensiunii arteriale care se face atât prin
mecanisme fiziologice cât şi prin procese biochimice speciale. Pentru aprecierea funcţiei
rinichiului, laboratorul oferă o serie de metode care pot da indicaţii de ansamblu asupra unor
tulburări ale rinichilor. În acest sens se folosesc date furnizate de:

-Analiza urinei

-analiza sângelui

-studiul comparativ, în care se urmăreşte concentraţia aceleiaşi substanţe în sânge şi urină.

Sursa : https://chimiecnnb.fandom.com/wiki/Solu%C5%A3ii_tampon

Cristea Raul