Atestat

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Teoretizarea contractului de leasing din perspectiva dreptului

comercial international
Capitolul I. Introducere în contractul de leasing

Secţiunea I. Aspecte generale privind contractul de leasing
A. Finanţarea prin leasing
Finanţarea operaţiilor comerciale este o expresie ce desemnează punerea la dispoziţie
a unor fonduri băneşti, din anumite surse şi în condiţii bine determinate pentru comerţul cu
mărfuri. Finanţarea poate avea loc în următoarele modalităţi:
acordarea de credite comerciale în mărfuri de către furnizor ;
credite bancare acordate în numerar sau în alte instrumente de plată;
emiterea de obligaţiuni;
forme de finanţare a comerţului prin contracte comerciale de finanţare1.
În literatura de specialitate părerea unanimă a specialiştilor atrage atenţia că leasingul
este o modalitate modernă de finanţare a investiţiilor determinată de modificarea structurii şi
valorii maşinilor şi utilajelor, precum şi de uzura morală rapidă a acestora . Acest lucru
impune un volum tot mai mare de investiţii pentru extindere si modernizare.
Ca modalitate specifică de finanţare, leasingul reprezintă un pas înainte în finanţarea
societăţilor comerciale care doresc să îşi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au
posibilităţi financiare. Originalitatea leasingului constă, în principal, în concepţia dinamică
asupra finanţării, întemeiată pe ideea că o investiţie poate fi finanţată chiar din resursele
proprii ale societăţilor de leasing, folosite în activitatea acestora adică o autofinanţare a
investiţiilor .
Această tehnică de finanţare vine să dea satisfacţie agenţilor economici care nu pot să
obţină credite bancare, sau nu doresc să-şi greveze bunurile mobile sau imobile.
Astfel leasingul constituie o tehnică modernă de creditare, de regulă pe termen mediu
şi lung, dar nu financiară , ci în bunuri mobile şi imobile.
Leasingul prezintă interes şi utilitate practică prin aceea că asigură o finanţare
integrală fără a apela la resursele agentului economic, permiţând realizarea unei economii de
1
În aceste forme noi de finanţare a operaţiunilor comerciale se încadrează contractul de leasing, contractul de
factoring şi contractul de forfaiting.
Pagina 1 din 68
fonduri proprii, care pot fi utilizate în alte scopuri, dar avantajând şi pe celelalte părţi
implicate în contract. De aceea leasingul se deosebeşte de tradiţionala creditare a investiţiilor
unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiţiei.
B. Istoricul leasingului
1. Fiducia cum creditare
Din antichitate s-a observat că beneficiile sunt obţinute prin folosinţa unui lucru,
având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că ”bogăţia nu
se măsoară prin titlurile de proprietate, ci prin efectiva utilizare a unor lucruri, chiar dacă sunt
proprietatea altora ”2.
Leasingul îşi afla rădăcinile în forma arhaică a creditului numită in dreptul roman
fiducia: împrumutătorul îşi rezervă pentru garanţia creanţei sale proprietatea unui lucru.
Există o mare asemănare a leasingului şi în special a modalităţii ”sale and lease back”
cu forma arhaică a gajului din dreptul roman “fiducia cum creditare”.
Fiducia cum creditare presupunea ca împrumutatul (fiduciant) transferă proprietatea
unui lucru în patrimoniul împrumutătorului (fiduciar) cu titlu de garanţie a împrumutului. La
rândul său, fiduciarul se obliga să-i restituie bunul la înapoierea datoriei.
În practică împrumutatul păstra adesea folosinţa bunului vândut. Debitorul devenea
astfel un detentor precar al bunului vândut, plătind periodic o sumă de bani cu titlu de chirie,
ca preţ al folosinţei bunului.
Împrumutatul nu-şi schimbă calitatea de detentor precar împiedicând astfel ca
prescripţia achizitivă să opereze până la data plăţii debitului. Uzucapiunea se producea in
termen de un an de la stingerea datoriei, în favoarea debitorului ce a folosit bunul.
Alături de gaj şi ipotecă, fiducia cum creditare era o garanţie reală care permitea
creditorilor să-şi asigure finanţările, aceasta din urmă oferind un plus de securitate
creditorului. Drepturile născute din contract erau garantate printr-o acţiune “in factum” şi
printr-o acţiune “in jus”.
Citându-l pe Gaius autorul M. V. Jakota arată că fiducia cum creditare avea funcţia de
garanţie şi “transmitea proprietatea prin mancipaţiune sau in jure cesio”.
Deşi nu exista o continuitate de evoluţie de la fiducie către leasing, în opinia
specialiştilor, vechea instituţie din dreptul roman este folositoare pentru stabilirea naturii
juridice a contractului de leasing.
2. Safeway Stores
2
Citat de D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, op. cit., pag 18.
Pagina 2 din 68
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea aveau loc în S.U.A. primele operaţiuni care
prefigurau leasingul.
În anul 1887 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor, iar acest contract avea
să fie denumit “lease”.
În anul 1937, Safeway Stores Inc. a cumpărat un teren pe care ulterior a construit
magazinul “Safeway Stores”. Având nevoie de capital l-a vândut unui grup de investitori
care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar, în regim “lease”, pe o
perioadă îndelungată.
Cam în aceeaşi perioadă o operaţiune similară lease-back-ului avea loc în Ohaio.
Astfel s-a vândut un imobil către o bancă, cu titlu de garanţie, imobil ce urma să fie exploatat
în regim de “lease” timp de 99 ani, cu opţiunea utilizatorului de a cumpăra bunul după
trecerea termenului.
3. Sale and lease-back
Leasingul (lease financing) s-a folosit în S.U.A. în anii ’30 pentru finanţarea bunurilor
imobile. La începutul anilor ’50, el a început să fie folosit şi ca instrument de finanţare a
echipamentelor mobiliare.
Operaţiunile de lease financing s-au dezvoltat foarte mult după al II-lea război
mondial şi datorita facilităţilor fiscale acordate de S.U.A.
Principalele susţinătoare ale operaţiunilor de “sale and lease-back” au fost marile
companii de asigurare.
Leasingul echipamentelor (finance equipment leasing) a apărut în 1952, odată cu
societăţile specializate de leasing.
4. United States Leasing Corporation
Omul de afaceri californian Schoenfeld a fondat împreună cu alţi parteneri, între care
şi D. P. Booth Jr., “United States Leasing Corporation”. Aceasta era prima societate
specializată în operaţiuni de leasing al echipamentelor mobiliare, fiind şi astăzi una din cele
mai puternice din domeniu. Doctrina îi consideră pe Shoenfeld şi D. P. Booth Jr. ”părinţi” ai
leasingului modern.
Ideea i-a venit lui Schoenfeld dintr-o experienţă personală, pe când era directorul unei
întreprinderi din domeniul industriei alimentare. El a beneficiat de o mare comandă, dar s-a
confruntat cu nevoia de maşini suplimentare pentru a o putea executa la timp. Astfel, el a
convins un alt comerciant să-i închirieze în regim asemănător contractului de “lease”,
utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. În urma afacerii, Schoenfeld şi-a
dat seama că aceasta poate fi o metodă eficientă de finanţare în viitor.
Pagina 3 din 68
5. Implicarea băncilor în leasing

Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile.
Acestea au acţionat fie indirect prin intermediul unor societăţi specializate de leasing, fie
direct după ce acestea au primit autorizaţia să desfăşoare asemenea operaţiuni.
În anul 1963, cea mai importantă bancă, National Banks, a primit această autorizaţie,
urmată de Bank Holding Companies în anul 1970.
Până în anul 1975 băncile fuseseră autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în
mod direct în 41 de state americane.
Dezvoltarea rapidă a leasingului în America a avut loc pe fondul unei economii
expansive şi într-un climat fiscal încurajator.
6. Leasingul englez
Foarte rapid, această operaţiune a fost preluată în Marea Britanie, pentru ca apoi,
începând cu anii ’60, să se răspândească în Europa continentală.
Leasingul şi-a găsit rapid locul în dreptul britanic datorită similitudinilor pe care
acesta le are cu dreptul american.
Precum în ţara de origine, prima formă de leasing care s-a răspândit în Marea Britanie
a fost “sale and lease-back”.
În Marea Britanie, cele mai multe dintre societăţile de leasing (leasing companies)
sunt înfiinţate şi susţinute de bănci. Ele beneficiază de un regim fiscal foarte favorabil. Marea
Britanie a cunoscut o dezvoltare explozivă a acestor societăţi, ele finanţând un sfert din
totalul investiţiilor de la finele deceniului opt.
Secţiunea a-II-a. Definiţia leasingului
A. Noţiunea de leasing
În doctrină s-au formulat numeroase definiţii ale acestei operaţiuni. Astfel lesingul
este operaţiunea prin care o persoană cumpără unele bunuri de la un vânzător în scopul de a
le închiria unui client solicitant.
O altă definiţie priveşte leasingul ca o “operaţie juridică triunghiulară prin care o
persoană (de regulă o societate comercială specializată pe acel profil) cumpără un bun spre a-
l închiria ulterior altei persoane, numită utilizator, care la finele contractului de locaţie are
facultatea să exercite o opţiune între trei posibilităţi, şi anume: de a rezilia contractul
respectiv, de a continua raportul juridic de locaţie ori de a cumpăra bunul ce-i fusese
închiriat”.
Leasingul poate fi definit atât din punct de vedere economic, cât şi juridic.
Pagina 4 din 68
Din punct de vedere economic, leasingul este o operaţiune de finanţare în care

finanţatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie.
Din punct de vedere juridic, leasingul este un contract complex care permite unei
persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a plăti imediat preţul, cu posibilitatea de a-l
cumpăra la un preţ rezidual.
Definiţia leasingului trebuie să arate elementele esenţiale ale acestuia precum şi
modalităţile de realizare.
Legislaţiile naţionale ale diferitelor state europene care definesc leasingul prezintă
aceleaşi caracteristici esenţiale ale acestuia. Această identitate de structură î-şi are explicaţia
în preluarea din dreptul american a definiţiei leasingului.
Definiţia leasingului în legea franceză
În Franţa a fost dată prima definiţie a leasingului în Europa, definiţie dată prin lege,
unde operaţiunea juridică poartă denumirea de “credit-bail”.
Contractul de “credit-bail” reglementat prin Legea nr. 64-455 din 2 iulie 1966 prevede
că operaţiunile de “credit-bail” sunt următoarele:
“a) Închirierea unor bunuri de echipament, ori de materiale sau utilaje, cumpărate în
vederea acestei închirieri de către întreprinderea având calitatea de locator specializat în
asemenea operaţiuni, care păstrează calitatea de proprietar al bunurilor închiriate, dar care
transmite locatarului prerogativele posesiei şi folosinţei, permiţând totodată acestuia din
urmă, posibilitatea de a le cumpăra, în totalitate ori în parte, la data expirării contractului,
plătind o sumă care reprezintă deducerea din preţul iniţial al vărsămintelor periodice făcute
de locatar;
b) Operaţiunile prin care o întreprindere dă cu chirie bunuri imobile, pentru a se
exercita asupra lor posesia cât şi folosinţa de către un comerciant al cărui obiect de activitate
nu poate fi îndeplinit fără aceste valori, bunuri pe care le edifică ori le cumpără locatorul
pentru care primeşte periodic suma convenită cu locatarul, iar acesta din urmă la expirarea
contractului, dacă doreşte, este îndreptăţit să devină proprietarul imobilului respectiv”.
Trebuie menţionat că această definiţie se referă doar la leasingul imobiliar .
În doctrina franceză leasingul este definit prin evidenţierea funcţiilor economice ale
acestuia. Astfel, s-a reţinut că leasingul reprezintă o finanţare, în principiu integrală, a unei
investiţii productive, garantată de beneficiar cu proprietatea investiţiei finanţate.
Definiţia leasingului în legea germană
Pagina 5 din 68
Leasingul a fost definit sumar în Germania, prin circularele fiscale din anul 1971 şi
1972, stabilind drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixă şi perioada în
care este reeşalonată restituirea capitalului investit de finanţator.
Astfel circularele prevăd următoarele:
contractul este încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care nici una
din părţi nu poate cere rezilierea contractului;
plata făcută de utilizator în timpul perioadei irevocabile cuprinde în afara costului de
achiziţie şi toate cheltuielile accesorii suportate de finanţator.
Cele două circulare cuprind şi câteva soluţii:
contracte ce prevăd expres opţiunea utilizatorului de a cumpăra bunul la sfârşitul
perioadei irevocabile;
contracte care nu prevăd o asemenea opţiune pentru utilizator, sau care pot cuprinde
numai acordul părţilor, în sensul că la expirarea perioadei irevocabile va fi prelungită relaţia
contractuală;
contracte de leasing încheiate în legătura cu bunuri specializate, care pot fi utilizate
viabil din punct de vedere economic doar de beneficiar ceea ce implica transferul dreptului de
proprietate asupra bunului atunci când perioada a luat sfârşit.
Definirea leasingului în legea belgiană
Legea belgiană, care defineşte leasingul location-financement, precizează toate
elementele specifice operaţiunii de leasing având în vedere transmiterea riscurilor către
utilizator si sarcinile ce decurg din folosinţa bunului.
Decretul-lege nr.55 din 10 noiembrie 1967 arată trăsăturile contractului de leasing
imobiliar:
priveşte doar echipamentele ce pot fi folosite de utilizator doar în scopuri imobiliare;
bunurile trebuie achiziţionate de la furnizori, în vederea predării lor în leasing, ţinând
seama de specificaţiile, detaliile şi performanţele indicate de utilizator;
durata contractului de leasing trebuie să corespundă perioadei în care se prezumă că
bunul este util din perspectiva performanţelor economice;
preţul locaţiei (ratele chiriei) trebuie stabilit astfel încât să permită amortizarea valorii
bunului în perioada de utilizare prevăzută prin contract;
beneficiarul locatar are drept de opţiune de a cumpăra bunul la un preţ rezidual3 ori de
a restitui bunul4.
3
Preţul rezidual este reprezentat de diferenţa dintre valoarea iniţiala a bunului şi sumele periodic achitate de
locatar.
4
Tudor Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti 1976, pag. 367.
Pagina 6 din 68
În ce priveşte imobilele prin art.1 al Decretului regal nr.30 din 28 decembrie 1970 ,
analizat de D. Clocotici şi Gh. Gheorghiu, s-au prevăzut următoarele :
contractul are ca obiect un imobil existent la acea dată, construit sau cumpărat de
finanţator la indicaţiile utilizatorului, astfel încât să poată fi folosit de beneficiar în vederea
exercitării activităţilor sale comerciale5;
folosirea edificiului şi a terenului pe care este construit trebuie să fie predată
utilizatorului în temeiul unui contract care nu poate fi reziliat dar care nu este translativ de
proprietate, finanţatorul păstrând nuda proprietate6;
la data expirării contractului şi având în vedere totalitatea sumelor plătite în perioada
de locaţiune, utilizatorul poate dobândi proprietatea bunului;
totalul sumelor plătite de utilizator în perioada contractului, dar care nu-şi manifestă
dorinţa de a dobândi proprietatea bunului, trebuiesc folosite de finanţator pentru a-şi
reconstitui în întregime capitalul investit iniţial, majorat chiar cu dobânzile primite.
4. Definirea leasingului în legea italiană
În Italia, leasingul este denumit locatione finafinanciario şi este prevăzut în Legea
nr.183 din 2 aprilie 1986. Aceasta defineşte leasingul ca fiind “închirierea bunurilor mobile
ori imobile, pe care finanţatorul le dobândeşte, ori le confecţionează, în raport cu indicaţiile
date de utilizator, acesta din urmă asumându-şi toate riscurile pe timpul valabilităţii
contractului, având dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locaţiune, cu condiţia de
a plăti preţul stabilit la data încheierii”.
Definiţia legii italiene nu prevede însă şi natura plăţilor şi a preţului.
5. Definirea leasingului în legea elenă
Datorită faptului că Grecia a aderat la Comunitatea Europeană după ce aceasta şi-a
format o concepţie solidă în materia leasingului, se remarcă în legea elenă preferinţa pentru
reliefarea obiectivelor economice şi juridice prin care este definita această figură juridică.
Potrivit Legii nr.1665 din anul 1986, părţile sunt pe de o parte furnizorul finanţator,
iar pe de altă parte beneficiarul locatar (utilizatorul). Prin lege este stabilită o durata minimală
de cel puţin 3 ani a contractului cu posibilitatea de opţiune a beneficiarului de a dobândi
dreptul de proprietate al bunului închiriat7.
5
“Noţiunea de comerţ, potrivit Codului comercial român, are un sens mai larg. Sensul juridic al noţiunii
cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere (între producător şi consumatar) şi circulaţia mărfurilor pe care o
realizează comercianţii, ci şi operaţiile de producere a mărfurilor, prin transformarea materialelor, şi obţinerea
unor rezultate de o valoare mai mare, operaţii pe care le efectueză fabricanţii sau în general întreprinzătorii”:
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs de drept comercial român, Ed, All Beck 2000, pag. 1.
6
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Contractul de leasing în RDC nr. 5/1997, pag. 16.
7
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Contractul de leasing în RDC nr. 1/1997
Pagina 7 din 68
6. Reglementarea leasingului în legea română

În legislaţia română operaţiunile sunt definite ca acele operaţiuni prin care “o parte,
denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă
asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de
leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale”.
În forma iniţială a legii, definiţia era mult diferită, leasingul însemnând acele
operaţiuni prin care “o parte, denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi,
denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ denumit furnizor, un bun mobil sau
imobil şi să transmită utilizatorului posesia asupra acestuia contra unei plăţi numită
redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziţionării bunului”.
Definiţia era construită pe structura clasică a unui contract: părţi, conţinut şi obiect, de
asemenea ea nu concordă cu conţinutul unor articole, fiind mai restrictivă.
Aşa cum era formulată definiţia, se înţelegea că nu intră în sfera operaţiunilor de
leasing bunurile fabricate de locator, ori un bun achiziţionat de la utilizator 8.Această
formulare se contrazicea dealtfel cu următoarele articole ale aceleiaşi Ordonanţe.
Nu în ultimul rând, definţia iniţială a leasingului, nu făcea referire la dreptul de
opţiune al beneficiarului, drept ce este de esenţa leasingului.
B. Precizări privind leasingul

1. Terminologie
Termenul de leasing este susceptibil de interpretări diferite şi de extindere la contracte
care nu fac parte din sfera sa, cum ar fi închirierea sau vânzarea afectată de termen.
Diferenţe de sens ale termenului de leasing există şi în ţările anglo-saxone unde
desemnează multiple tranzacţii, însă, doar “financial leasing” corespunde operaţiunii juridice
de leasing.
Legislaţia românească a preluat termenul ca un neologism, aplicându-se unei
operaţiuni noi, distincte de instituţiile juridice deja reglementate.
Leasingul în forma preluată de europeni, respectiv “financial-lease”, se deosebeşte de
“operating lease” care este o simplă locaţiune cunoscută sub numele de “rentig”.
8
Lease-back.
Pagina 8 din 68
Termenul de leasing, alături de alţi termeni consacraţi la scară mondiala: marketing,

factoring, forfaiting, know-how, având o origine americană, arată ”vocaţia economico-
practică a spiritului american”.
2. Etimologie
Etimologic, cuvântul “lease” este de origine franceză . La rândul său, “lease” provine
din mai vechiul “lais”, derivat al verbului “laiser”, care îşi are originea în latinescul “laxare”9.
În S.U.A., contractul numit “lease” desemna “locaţiunea” bunurilor imobile. Acest
contract are foarte puţin în comun cu “locaţiunea imobiliară” din sistemul de drept romano-
german10.
La origine termenul “lease” era folosit exclusiv în domeniul imobiliar, ulterior
desemnând şi închirierea bunurilor mobile. Astăzi în S.U.A. aproape toate modalităţile de
închiriere se numesc “lease”.
3. Financial lease
Expresia “financial lease”, ce corespunde accepţiunii continentale a “leasingului”, a
apărut în perioada când contractul de “lease” desemna doar o tranzacţie imobiliară. Ulterior,
“financial lease” avea să desemneze atât operaţiunile de finanţare a imobilelor, cât şi a
echipamentelor mobiliare.
Trecerea către un mijloc de finanţare a fost apariţia dreptului de achiziţie a bunului la
un preţ rezidual.
Termenul leasing sau expresia echivalentă “credit-bail” din dreptul francez are
semnificaţia de tehnică de închiriere ce permite realizarea operaţiunilor de creditare.
Diferenţa faţă de contractul de vânzare în rate constă în faptul că finanţatorul rămâne
proprietarul bunului până la sfârşitul operaţiunii. Utilizatorul este un simplu locatar care
poate deveni proprietar numai la sfârşitul contractului.
4. Lease-back
Pentru definirea completă a leasingului este necesară şi analiza “lease-back”-ului ca
formă particulară a leasingului.
În cadrul “lease-back”-ului proprietarul vinde propriile bunuri unei societăţi de
leasing, iar aceasta i le închiriază cu posibilitatea ca la expirarea contractului beneficiarul să
redobândească proprietatea bunurilor.
În această modalitate de creditare, furnizorul este una şi aceeaşi persoană, care însă
vinde bunul unei instituţii financiare, cu care atunci încheie contractul de leasing. În temeiul
9
Idem, pag. 17.
10
Singurul element ce apropie cele două tipuri de contracte este scopul lor: exploatarea unui imobil de către un
neproprietar.
Pagina 9 din 68
acestui contract instituţia financiară închiriază bunul beneficiarului cu promisiunea de a i-l

vinde la expirarea termenului contractual.
Interesul economic al acestei modalităţi de contractare este creditul, întrucât
beneficiarul vinde bunuri pentru a obţine fondurile necesare pe care le restituie în mod
reeşalonat.
Beneficiarul îşi procură fondurile băneşti în numerar, fără a pierde posesia şi folosinţa
bunurilor şi fără a fi nevoit să ceară credite de la bănci comerciale.
Contractul de “lease-back” se foloseşte în special în cazul imobilelor, beneficiarul
finanţării obţinând un credit pe termen lung cu păstrarea folosinţei şi posesiei bunului mobil.
Acest contract se practică şi pentru bunuri mobile de valoare însemnată cum ar fi
aparatura electronică utilizată pentru informatică.
În dreptul francez această operaţiune este reglementată prin Legea din 2 iulie 1966
referitoare la întreprinderile ce practică “credit-bail” Ordonanţa din 29 septembrie 1966,
referitoare la operaţiunile de “credit-bail” şi la societăţile imobiliare pentru comerţ şi
industrie.
În S.U.A., denumirea acestei operaţiuni este ”sale and lease-back”, adică vânzare şi
închiriere înapoi.
Secţiunea a III a. Natura juridică a operaţiunilor de leasing
1. Proprietatea şi utilitatea bunurilor
Leasingul este o operaţiune complexă care suscită foarte multe întrebări relative la
natura sa juridică.
Încadrarea în mod forţat şi nefiresc a acestei operaţiuni într-una din figurile juridice
tradiţionale se poate solda cu un eşec din partea celui ce porneşte în determinarea naturii
juridice a leasingului.
Leasingul are în domeniul doctrinei comerciale un merit cel puţin egal cu cel din
domeniul economic şi financiar. Prezenţa sa a fost o provocare pentru Europa tradiţionalistă
pentru că “nu realitatea se modelează pe forma teoriei, ci teoria este sintetizarea realităţii“11.
Leasingul este o creaţie a sistemului anglo-american, care reliefează disocierea pe
care o fac tradiţional americanii între titlul de proprietate asupra unui bun şi utilitatea
materială a acestuia.
Treptat, leasingul s-a evidenţiat ca o instituţie de sine stătătoare, mai bine conturat ca
realitate economică decât ca figură juridică.
2. Decizia Curţii de Apel Paris
11
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, op. cit., pag. 23.
Pagina 10 din 68
Printr-o decizie din 19 februarie 1978, Curtea de Apel din Paris, arată că “din punct
de vedere economic leasingul (credit-bail) este, cert, o operaţiune financiară, dar care se
realizează juridic cu ajutorul contractelor de tip clasic: o locaţiune, însoţită de o operaţiune de
finanţare şi de o promisiune de vânzare”12 .
Demersul Curţii de Apel a fost de a găsi cu orice preţ o normă care să guverneze
raporturile comlexe dintre părţi.
3. Decizia T.G.I.13
Tribunalul de Înaltă Instanţă (T.G.I.) din Paris, prin decizia din 8 ianuarie 1979, a
analizat diferenţele dintre o închiriere comercială şi un contract de leasing (imobiliar).
Într-un contract de locaţiune se urmăreşte , în principal, protejarea fondului închiriat
pe baza dreptului comun: plata chiriei şi garanţia pentru evicţiune.
În contractul de leasing , având valoarea unui credit, se va urmări recuperarea
investiţiei şi realizarea unui profit.
Instanţa concluzionează că leasingul imobiliar nu este o închiriere însoţită de o
promisiune de vânzare, ci îl consideră un contract specific.
În acelaşi an , delimitându-se de concepţia locativă, Curtea Supremă a S.U.A. a admis
că, în cadrul unei operaţiuni de “sale and lease-back”, utilizatorul poate fi considerat, din
punct de vedere fiscal, drept adevăratul proprietar.
4. Delimitarea leasingului de alte contracte
a) Delimitarea leasingului faţă de locaţiune
La prima vedere leasingul are natura locaţiunii. Analizând, însă, operaţiunea din
punctul de vedere al utilizatorului, aceasta apare ca un procedeu de finanţare a investiţiilor
productive mobiliare şi imobiliare14.
Spre deosebire de chiria pentru locaţiune, redevenţele contractului de leasing includ şi
ratele de amortizare a bunului.
De asemenea, dacă chiriile locaţiunii sunt considerate fructe ale bunului exploatat,
redevenţele leasingului pot fi numite producte15 pentru că, prin amortizările cuprinse, ele
consumă din substanţa bunului până îl aduc la o valoare reziduala.
În fine, în cadrul leasingului operează transferul către utilizator a tuturor riscurilor ce
aparţin în mod normal proprietarului.
12
Idem, pag. 23.
13
Idem, pag. 24.
14
Dacă facem referire la “sale and lease-back”, atunci leasingul este o cale de remobilizare a investiţiilor deja
efectuate.
15
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, op. cit., pag. 25
Pagina 11 din 68
Deşi utilizatorul nu este proprietarul bunului, dar ţinând cont de atribuţiile sale, el se
comportă ca un cvasi-proprietar. În raporturile cu furnizorul, finanţatorul nu intervine decât la
plata preţului, toate drepturile şi obligaţiile aflându-se în sarcina utilizatorului, care va trata
condiţiile de calitate, de achiziţie şi de garanţie a bunului.
Printr-o sentinţă a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I. a
României s-a tranşat diferenţa dintre contractul de leasing şi contractul de închiriere:
“Referitor la natura juridică a contractului reclamanta susţine că este o operaţiune de
leasing pe când pârâta îi atribuie calificarea de închiriere, deoarece a fost încheiat la o dată
când în România nu exista o reglementare a contractului de leasing. Această divergenţă se
explică prin lipsa de corelare între titulatura contractului
(închiriere) şi denumirile date părţilor (proprietar şi lesant), care se folosesc de regulă în
raporturile de leasing, iar nu de locaţiune uzuală.
Examinarea clauzelor stipulate, coroborată cu oferta din 16 Iunie 1997, prin care se
propune pârâtei să devină proprietara a maşinilor de ţesut la expirarea termenului de
folosinţă, învederează că reclamanta care le-a cumpărat în acest scop din Austria, a înţeles
efectiv să încheie un contract de leasing, iar nu de închiriere tradiţională.
Faptul că părţile au perfectat contractul în discuţie la data de 16 Iunie 1997, deci
anterior Ordonanţei Guvernului nr.51/1997 (M.Of. 224/30August 1997) care a reglementat
pentru prima oară în legislaţia română operaţiunile de leasing, nu infirmă validitatea
convenţiei litigioase, dat fiind principiul libertăţii de voinţă consacrat de art.969 Cod Civil în
domeniul acordurilor patrimoniale de drept civil şi comercial”16.
b) Comparaţie între leasing şi credit
Leasingul, în forma sa clasică, se aseamănă cu un credit de investiţii, chiar dacă
beneficiarul nu devine imediat proprietarul acestuia.
Din acest motiv, leasingul a fost calificat drept “un credit în natură” sau “operaţiune
cu scop financiar grevată de un contract de închiriere”.
În ce-l priveşte pe finanţator, “este un credit mediu sau lung, garantat de un drept de
proprietate”.
Spre deosebire de un credit tradiţional, prin leasing se asigură finanţarea integrală a
unei investiţii. De asemenea, prin creditul tradiţional investiţia este grevată de sarcini reale
(gaj, ipotecă) care sunt stingheritoare şi nesigure, pe când în cazul leasingului garanţia este
chiar dreptul de proprietate.
16
Jurisprudenţă, R.D.C. nr.5/2000, pag.120, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I a
României, Sentinţa nr.45/27.03.2000, Tribunalul arbitral format din arbitru unic O.Căpăţână.
Pagina 12 din 68
c) Comparaţie între leasing şi împrumut

În acelaşi timp leasingul se aseamănă şi cu un împrumut, dacă avem în vedere
obligaţia de restituire integrală a finanţării17 şi caracterul irevocabil al contractului pe timpul
derulării sale.
d) Comparaţie între leasing şi contractul de vânzare –cumpărare (în rate şi cu termen)
Leasingul se deosebeşte de vânzarea cu plata preţului în rate care este un contract
potrivit căruia cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a plăti preţul unui bun din veniturile
salariale realizate prin reţineri lunare.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor se face în momentul încheierii
contractului.
Diferenţa faţă de leasing este că finanţatorul păstrează proprietatea bunului, iar toate
celelalte obligaţii, inclusiv riscurile revin utilizatorului. Redevenţele nu au natura juridică a
ratelor, respectiv de plată a preţului, însă vor fi deduse în cazul în care utilizatorul cumpără
bunul folosit.
De asemenea, leasingul se deosebeşte şi de contractul de vânzare-cumpărare, cu
păstrarea proprietăţii până la plata preţului. Această formă de vânzare, deşi nu transferă
proprietatea decât la termen, naşte toate celelalte efecte specifice vânzării. Mai trebuie
precizat că la plata preţului cumpărătorul devine automat proprietar, pe când, în cazul
leasingului, utilizatorul nu are decât posibilitatea de a cere achiziţionarea bunului la finele
contractului.
Capitolul II. Contractul în comerţul internaţional

Secţiunea I. Reguli comune tuturor contractelor din comerţul internaţional
A. Definiţia contractului de comerţ internaţional
În doctrină şi în practica internaţională se consideră că nu există o definiţie absolută a
noţiunii de “caracter internaţional”1 al operaţiunii sau a unui contract internaţional.
17
Face excepţie valoarea reziduală.
1
Tudor R. Popescu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ediţia a II a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1983, pag. 143.
Pagina 13 din 68
“Caracterul internaţional” numit de alţi autori “element de internaţionalitate”2 sau

“element de extraneitate”3, alături de caracterul de comercialitate delimitează contractul de
comerţ internaţional de celelalte contracte reglementate de normele dreptului comun.
Contractul de comerţ internaţional se analizează astfel ca fiind un “act de comerţ care
generează obligaţii comerciale şi juridice în ţări diferite”4.
Comercialitatea şi internaţionalitatea ca note de specificitate ale contractului de
comerţ internaţional trebuie să existe cumulativ. Absenţa uneia dintre ele ar face ca acest
contract să fie generat de dreptul naţional şi intrând astfel fie în sfera contractelor civile fie în
cea a contractelor comerciale.
Astfel, nu există caracter comercial în cazul operaţiunilor de scoatere sau introducere
în ţară prin colete sau de către călători, în condiţiile legii, a unor bunuri de uz personal sau
familial. Aceasta face ca asemenea operaţiuni să nu poată fi considerate contracte de comerţ
internaţional, deşi prezintă elemente de extraneitate. La fel vânzarea comercială sau mandatul
comercial, dacă le lipseşte elementul străin sunt simple contracte comerciale.
Având în vedere condiţia cumulului elementului internaţional şi al caracterului
comercial, în doctrină, contractul de comerţ internaţional, este considerat a fi acordul de
voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional 5 din state diferite
în scopul de a crea, modifica ori stinge raporturi juridice de comerţ internaţional.
Contractele de comerţ internaţional sunt şi ele guvernate de principiul libertăţii de
voinţă.
Libertatea de voinţă implică atât stabilirea clauzelor, deci a conţinutului contractului,
cât şi posibilitatea părţilor contractante de a opta pentru o anumită jurisdicţie din ţară sau alt
stat ori de a desemna legea care va guverna contractul (legea naţională sau o lege străină).
B. Caractere juridice
Contractele de comerţ internaţional prezintă caractere juridice comune prin care îşi
exprimă specificitatea în raport cu contractele reglementate de dreptul comun.
Caracterele juridice sau trăsăturile caracteristice ale contractelor de comerţ
internaţional sunt următoarele:
2
Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul Comerţului Internaţional, vol II-Partea Specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1995, pag. 5.
3
Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de Drept al Comerţului Internaţional, vol II-Partea Specială,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1987, pag.6
4
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 5.
5
Participanţii la comerţul internaţional pot fi subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale sau
ordinii juridice naţionale, dar din state diferite.
Pagina 14 din 68
a) sunt contracte cu titlu oneros. Contractele de comerţ internaţional fac parte din
categoria faptelor de comerţ6 ce urmăresc ca finalitate obţinerea unui profit.
Citându-l pe profesorul Dumitru Mazilu, “realizarea profitului constituie trăsătura
esenţială a comerţului”7 şi contractele de comerţ internaţional facilitează acest obiectiv.
Fiecare contractant se obligă în vederea obţinerii unui avantaj material prin executarea
prestaţiei asumate de cealaltă parte. Prin urmare aceste contracte se încadrează în sfera
contractelor cu titlu oneros definite de art. 945 Cod civil8.
În doctrina juridică9 s-a arătat că în structura unor contracte de comerţ internaţional
pot exista operaţiuni care au, la prima vedere, caracter gratuit. Există trei astfel de situaţii, şi
anume: distribuirea gratuită de eşantioane; vânzarea în regim de solduri; licenţe de brevete
neremunerate.
O analiză mai atentă a acestor trei situaţii duce, însă, la concluzia că ele au în ultima
instanţă consecinţe oneroase, astfel:
distribuirea gratuită de eşantioane urmăreşte doar scopuri publicitare, de reclamă care
vizează atragerea clientelei.
Această operaţiune este astfel un mijloc juridic pentru obţinerea de avantaje materiale
mai substanţiale în perspectivă.
vânzarea de marfă în regim de solduri10 este în realitate o vânzare sub cost, care nu se
fundamentează pe o intenţie de gratificare a cumpărătorilor, ci pe ideea protejării indirecte a
intereselor comerciantului. De regulă marfa vândută sub cost se află în stoc şi devine greu
vandabilă datorită calităţii mai slabe decât cea a concurenţei sau pentru că a ieşit din modă.
Dacă s-ar vinde la preţul adevărat vânzarea lor ar deveni, prin trecerea timpului, din ce în ce
mai dificilă sau chiar imposibilă. Prin urmare comerciantul ar fi suferit o pagubă mai mare
decât prin pierderea suferită prin vânzarea sub cost. Pe de altă parte şi stocarea mărfii în
speranţa vânzării ei în viitor ar duce la blocarea spaţiilor de depozitare astfel având de suferit
desfăşurarea comerţului în condiţii optime de eficienţă.
contractul de licenţă gratuită a unui brevet de invenţie este tot o situaţie aflată în afara
sferei titlului gratuit. Un asemenea contract urmăreşte ca finalitate principală creearea
anumitor avantaje în viitor pentru cel ce cedează gratuit licenţa. Aceste avantaje ar putea fi:
7
Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 21.
8
Potrivit art. 945 Cod civil: “contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.
9
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., pag. 10.
10
O variantă des întâlnită a vânzării sub cost este cea a vânzării promotionale, specifică marilor producători ca
metodă de penetrare cu produsele lor pe noi pieţe. Pierderea suferită iniţial de acel producător, care este
deliberat acceptată de el, este un aparent sacrificiu momentan menit să-i aducă un important câştig în
perspectivă când produsele sale se vor impune cumpărătorilor şi vor fi vândute la adevăratul preţ al
producătorului.
Pagina 15 din 68
livrarea de instalaţii pentru punerea în valoare a licenţei respective, acordarea de asistenţă

tehnică pentru instalaţii, asigurarea întreţinerii şi chiar pătrunderea pe acea piaţă cu produsele
sale.
b) Sunt contracte sinalagmatice perfecte. Contractele de comerţ internaţional
generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi.
Reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor este evidentă în contracte cum sunt: vânzarea
internaţională de mărfuri, contractul de transport internaţional, contractele de antrepriză,
contractul de mandat. Dacă, potrivit Codului civil, contractele de mandat, depozit sau
împrumut sunt, în mod obişnuit, unilaterale în comerţul internaţional ele au caracter
sinalagmatic perfect, ca urmare a faptului că “în domeniul comerţului orice serviciu se
plăteşte”11.
Din reciprocitatea obligaţiilor în contractele de comerţ internaţional, determinând
implicit interdependenţa lor, decurg consecinţele specifice unor asemenea obligaţii:
posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare şi de a cere executarea contractului ori
rezoluţiunea lui.
Numai contractul de gaj comercial are un caracter sinalagmatic imperfect deoarece
generează obligaţii inerente posesiei doar în sarcina creditorului garantat, dacă nu a efectuat
cheltuieli de conservare şi întreţinere ce, potrivit art. 1691 alin. 2 Cod civil., incumbă
debitorului12.
c) sunt contracte comutative. În contractele de comerţ internaţional existenţa şi
întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate sau determinabile din
momentul încheierii actului juridic. Unele contracte, însă, pot avea caracter aleatoriu, cum
sunt cele de asigurare şi reasigurare internaţională. La aceste contracte existenţa şi întinderea
prestaţiei depind de producerea riscului care face obiectul contractului, adică de un eveniment
viitor incert.
d) sunt contracte consensuale realizate, de regulă, în formă scrisă, dar care nu este o
condiţie de validitate ci una de ordin probator. Suntem deci în prezenţa unei condiţii “ad
probationem” şi nu una “ad validitatem”
e) sunt acte sau fapte de comerţ pentru că au ca finalitate obţinerea profitului ce ţine
de specificul actelor sau faptelor de comerţ13.
C. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional
În comerţul internaţional, identificarea şi cunoaşterea principalelor tipuri
11
12
13
Romul Petru Vonica, op. cit., pag. 136; de asemenea M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 10.
Pagina 16 din 68
de contracte are o importanţă practică deosebită atât în procesul negocierilor, cât şi în

cel al încheierii şi derulării tranzacţiilor comerciale. Aceste contracte sunt susceptibile de
clasificare pe baza mai multor criterii, astfel:
1.Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc

Contractele de comerţ internaţional, după efectele pe care le produc, pot fi:
constitutive de drepturi;
translative de drepturi;
declarative de drepturi.
Au caracter constitutiv de drepturi contractele prin care se creează pe seama părţilor
sau pe seama unui terţ anumite drepturi subiective până atunci inexistente în patrimoniul
titularilor lor. Aceste contracte se referă, îndeosebi, la crearea de drepturi de creanţă. Pot fi
invocate, în acest sens, contractul de transport, contractul de depozit, contractul de comision,
contractul de antrepriză, de consultanţă etc.
Cât priveşte contractele translative de drepturi, acestea produc ca efect transmiterea
unor drepturi reale de la un titular la altul14. Excelează în această privinţă vânzarea comercială
internaţională ce are ca efect principal transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător cu privire la marfă ca obiect al contractului 15. Uneori contractele de comerţ
internaţional produc ca efect numai transmiterea unui drept real de folosinţă. Avem în vedere
operaţiunile de leasing, precum şi contractul de licenţă de brevet de invenţie. Foarte rar şi cu
titlu de excepţie, contractele de comerţ internaţional operează un transfer de creanţă16.
Mai rar întâlnite în practica comerţului internaţional sunt contractele declarative de
drepturi prin care se constată şi se confirmă existenţa unor drepturi ale părţilor. Din această
categorie face parte tranzacţia care este un contract sinalagmatic prin care părţile îşi fac
concesii reciproce în vederea stingerii unui diferend17.
2. Clasificarea contractelor după modul de executare
Sunt contracte de comerţ internaţional:
cu executare instantanee;
cu executare succesivă;
14
Cu privire la transmiterea drepturilor reale în contractele de comerţ internaţional, Dumitru Mazilu spune că:
“dacă contractele translative privesc mai ales drepturile reale, contractele constitutive de drepturi reale sunt rare,
întâlnindu-se în special în domeniul bancar, sub forma contractului de ipotecă”: Dumitru Mazilu, op. cit., pag.
24.
15
16
Cesiunea de creanţă.
17
Pagina 17 din 68
cu executare continuă.
Contractele cu executare instantanee (sau imediată) au ca obiect una sau mai multe
prestaţii care se aduc la îndeplinire imediat , dintr-o dată (uno ictu). Aceste contracte sunt
ocazional folosite în comerţul internaţional, nefiind folosite pe scară largă.
Frecvent întâlnite în comerţul internaţional sunt contractele cu executare succesivă
care reprezintă regula. Specific unor asemenea contracte este faptul că obligaţiile părţilor
comportă o executare în timp printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel repetate la intervale de
timp regulate sau neregulate. Autorii M. Costin şi S. Deleanu dau ca exemplu pentru această
categorie de contracte, contractul de leasing: “aşa se întâmplă în cazul contractului de leasing,
care generează în sarcina utilizatorului obligaţia de plată a chiriei pentru folosinţa bunului
obiect al contractului. Executarea acestei obligaţii se face eşalonat în timp, la intervale
regulate (lunar sau trimestrial) pe întreaga durată a contractului”18.
Sunt cunoscute şi contracte de comerţ internaţional cu executare continuă. Obligaţiile
din aceste contracte pot fi aduse la îndeplinire numai printr-o activitate neîntreruptă
desfăşurată de debitor pe întreaga durată a contractului. Aşa este contractul internaţional de
furnizare a gazelor naturale sau a energiei electrice. Aceeaşi autori apreciază că ”privit din
prisma obligaţiei finanţatorului de a asigura în beneficiul utilizatorului folosinţa lucrului
închiriat acestuia, chiar şi contractul de leasing se analizează ca fiind cu executare
continuă”19.
3. Clasificarea contractelor după corelaţia între ele
După acest criteriu contractele de comerţ internaţional pot fi: principale şi accesorii.
Sunt contracte principale toate acele convenţii care au valoare juridică de sine
stătătoare şi nu depind de un alt contract. Cu titlu de exemplu sunt contracte principale:
transportul internaţional de mărfuri, vânzarea comercială internaţională, mandatul comercial
internaţional etc.
Sunt contracte accesorii toate acele convenţii care nu au o existenţă şi o valoare
juridică de sine stătătoare ci depind de existenţa altui contract principal. Au caracter
accesoriu: contractul de gaj comercial, fidejusiunea bancară (şi alte contracte de garanţie
bancară), clauza penală, clauza compromisorie etc.
4. Clasificarea contractelor după felul obligaţiilor
18
Idem, pag. 12.
19
Pagina 18 din 68
Contractele de comerţ internaţional pot conţine obligaţii de a da (dare) cum sunt cele
translative de drepturi reale sau contracte care comportă o contraprestaţie: plata preţului,
contractul de navlu sau plata unei chirii (leasingul).
Contractele de comerţ internaţional pot conţine obligaţii de a face (facere) cum sunt
cele privind executarea de servicii sau de a nu face (non facere) cum este obligaţia de a nu
face concurenţă.
Contractele de comerţ internaţional conţin obligaţii de rezultat sau de diligenţă prin
care se stipulează obligaţia de a facilita realizarea unei clauze contractuale “prin toate
eforturile”20.
5. Clasificarea contractelor în funcţie de natura operaţiunilor comerciale
După acest criteriu, potrivit profesorului Dumitru Mazilu, avem21:
“Contractele de comerţ internaţional, care au ca obiect operaţiuni comerciale propriu-
zise, cum sunt contractele de vânzare-cumpărare internaţionala de mărfuri şi contracte de
schimb”.
“Contracte de comerţ internaţional, care au ca obiect operaţiuni de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională”. Unele din aceste contracte se derulează sub
forma unor societăţi cu participare străină, ele vizând conlucrarea dintre părţile contractante.
Acestea sunt contracte de lungă durată (pe termen lung).
În această categorie de contracte, ce ţine seama de natura operaţiunilor comerciale, se
mai întâlnesc şi contractele diferenţiate de complexitatea operaţiunilor. Astfel avem contracte
unitare, care comportă un singur acord de voinţă între părţi22 şi contracte complexe, care
desemnează “o structură juridică plurivalentă, subsumând o pluralitate de contracte distincte
reciproc intercondiţionate, care alcătuiesc împreună un ansamblu contractual închegat şi
coerent”23. Sunt contracte complexe: contractul de leasing, contractul de factoring, contractul
de construcţii montaj.
În fine, având în vedere durata pentru care se încheie, contractele de comerţ
internaţional sunt:
contracte pe o durata scurtă, încheiate pentru operaţiuni ocazionale şi care de regulă se
execută dintr-o dată sau executarea nu depăşeşte un an;
contracte pe o durată medie, ce se încheie pe o perioadă până la cinci ani;
20
Clauza “best efforts”.
21
Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 25.
22
De pildă, vânzarea-cumpărarea internaţională, mandatul comercial internaţional, depozitul internaţional.
23
Pagina 19 din 68
contracte de lungă durată. Se includ în această categorie contractele încheiate pe o

perioadă mai mare de cinci ani.
D. Elementele contractului de comerţ internaţional
Ca în cazul oricărui contract, elementele sau condiţiile de validitate ale contractului de
comerţ internaţional sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
1. Capacitatea părţilor
Subiecţii de drept ai raportului juridic de dreptul comerţului internaţional se
caracterizează printr-o mare diversitate: pe de o parte statele şi organizaţiile internaţionale ce
aparţin ordinii juridice internaţionale iar pe de altă parte societăţile comerciale şi comercianţii
persoane fizice ce aparţin ordinii juridice naţionale din diferite state. Capacitatea statului ca şi
reprezentarea sa în contractele de comerţ internaţional este reglementată de norme naţionale
şi internaţionale ceea ce îi conferă statului un statut juridic special.
Cât priveşte organizaţiile internaţionale, şi acestea au un statut juridicspecial în ce
priveşte capacitatea de a contracta.
Capacitatea de a contracta a societăţilor comerciale subiecţi de drept naţional este
reglementată de “lex societatis” iar a comercianţilor persoană fizică de “lex personalis”24.
Consimţământul părţilor
Consimţământul părţilor este una din condiţiile esenţiale ale contractului. Potrivit art.
948 Cod civil orice contract, cere, în mod necesar, pentru a fi valabil, consimţământul
părţilor.
Conceptul de consimţământ e susceptibil de o dublă accepţiune, şi anume25:
în sens restrâns, el reprezintă manifestarea voinţei juridice a unei persoane în vederea
formării unui act juridic;
în sens larg, consimţământul este un acord de voinţă între două sau mai multe
persoane care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral).
Consimţământul, ca element al contractului de comerţ internaţional, prezintă unele
note de specificitate comparativ cu regimul juridic al consimţământului ca element al
contractului civil instituit de Codul civil în art. 953-961. Astfel, în raporturile de comerţ
internaţional, este consacrată o categorie specială a viciilor de consimţământ, şi anume
“leziunea contractuală”. De asemenea statele şi organizaţiile interguvernamentale, atunci
24
Există şi persoane necomercianţi care săvârşesc acte izolate de comerţ. Art. 9 Cod comercial prevede că:
“orice persoană care, într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată comerciant; ea
este supusă însă legilor şi jurisdicţiei comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această
operaţiune”
25
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 26; Romul P. Vonica, op. cit., pag. 142.
Pagina 20 din 68
când îşi exprimă consimţământul, suportă reglementări ale dreptului internaţional public ce
diferă de normele dreptului privat.
Consimţământul produce efecte juridice numai dacă a fost exprimat în mod liber, în
cunoştinţă de cauză, nefiind viciat în conţinutul său intelectual sau în exercitarea sa liberă26.
Viciile de consimţământ
Eroarea
Constituie o convingere neconformă cu realitatea, o reprezentare falsă, denaturată, a
împrejurărilor legate de încheierea contractului. Aceasta reprezentare falsă poate fi asupra
unui element de fapt (eroare de fapt) sau asupra conţinutului unei norme de drept (eroare de
drept). De regulă, în dreptul civil, eroarea de drept nu afectează valabilitatea
consimţământului şi a actului juridic încheiat, operând prezumţia că toţi cunosc legea, astfel
încât nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea ei exactă (“nemo censitur ignorare
legem”).
În dreptul comerţului internaţional, însă, se admite că prezumţia de cunoaştere a legii
nu operează cu privire la legea unui stat străin. Se admite în doctrină 27 ca numai o eroare de
drept gravă prezintă relevanţă ca viciu de consimţământ. În jurisprudenţa Curţii de Casaţie
franceză, citată de autorii M. Costin şi S. Deleanu 28, “s-a admis în acest sens, că o asemenea
eroare va anula contractul când vizează însăşi cauza obligaţiei, adică ori de câte ori
contractantul aflat în eroare de drept s-a înşelat asupra scopului juridic pe care voia să-l
atingă”.
În ce priveşte eroarea de fapt, Codul civil în art. 945 distinge între eroarea asupra
substanţei obiectului convenţiei şi eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat.
Corespunzător influenţei pe care eroarea o exercită asupra consimţământului, ea este
de trei feluri29:
eroarea obstacol, distructivă de voinţă, care împiedică formarea acordului de voinţă,
făcând imposibilă încheierea actului juridic;
eroarea viciu de consimţământ, care nu împiedică formarea acordului de voinţă, dar
care alterând consimţământul, permite anularea actului juridic încheiat (nulitate relativă);
eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări care nu influenţează
consimţământul sau încheierea actului.
26
Dumitru Mazilu, op. cit., pag.27.
27
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., pag. 17; M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag.29; R. P. Vonica, op. cit.,
pag. 144; D. Mazilu, op. cit., pag. 27.
28
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 29
29
Ghe. Beleiu, Drept Civil Român-Introducere în Dreptul Civil, Subiectele Dreptului Civil, Ediţia a VI a, Ed.
Şansa, Bucureşti, 1999, pag. 155.
Pagina 21 din 68
Codul civil în art. 945 arată ca eroarea de fapt viciază atunci când se referă la
“substanţa obiectului convenţiei”. Priceperea profesională a comercianţilor nu lasă loc unei
asemenea erori. De aici, în principiu, în dreptul comerţului internaţional eroarea de fapt nu
poate fi reţinută ca viciu de consimţământ al contractelor.
Dolul
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau
dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic, prezentându-se ca o eroare provocată
ce determină nulitatea contractului30.
Pentru a afecta contractul, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic31;
să provină de la cealaltă parte32.
Îndeplinind aceste condiţii, dolul poate avea ca efect atât anularea actului cât şi
acordarea de despăgubiri.
Oferind identitatea de raţiune între dol şi eroare, autorii M. Costin si S. Deleanu
apreciază că “nici dolul nu poate fi reţinut ca viciu de consimţământ” în asemenea contracte33.
34
Explicaţia constă în faptul că “nu se consideră mijloace viclene constitutive de dol
manifestările lipsite de gravitate, precum simpla exagerare, în scop de reclamă, a calităţii
mărfurilor, ori trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul le poate descoperi
singur datorită priceperii profesionale”.
Ceea ce viciază consimţământul în cazul dolului nu sunt manoperele dolosive ci
eroarea provocată prin utilizarea unor asemenea mijloace.
Violenţa
Ca viciu de consimţământ, violenţa constă în constrângerea sau ameninţarea unei
persoane cu un rău care-i produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat35.
Acest viciu de consimţământ are două elemente: elementul obiectiv36 şi cel subiectiv37
şi poate fi de natură fizică, morală sau patrimonială.
Violenţa trebuie să întrunească cumulativ două condiţii: să fie determinantă şi să fie
injustă.
31
Această condiţie este expres prevăzută de art. 960 Cod civil ce prevede că: “mijloacele viclene sunt astfel
încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
32
La fel, art. 960 Cod civil conţine formula: “...mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi”.
33
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 30
34
Idem, pag. 30.
35
Ghe. Beleiu, op. cit., pag. 158.
36
Elementul obiectiv, exterior constă în ameninţarea cu un rău.
37
Elementul subiectiv constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Pagina 22 din 68
Efectul principal al violenţei, ca viciu de consimţământ constă în nulitatea relativă a

contractului.
În opinia autorilor citaţi nici violenţa “nu poate fi luată în considerare ca viciu de
consimţământ, deoarece este greu de imaginat că participanţii la asemenea contracte s-ar
preta la o astfel de conduită”38.
Leziunea
Este o pagubă materială pe care o suferă una dintre părţile contractante, din cauza
disproporţiei vădite de valoare (existenţa în chiar momentul încheierii contractului) între
prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în schimbul ei.
Din această definiţie rezultă că problema leziunii se pune numai în contractele
sinalagmatice oneroase şi comutative, fiind exclusă în contractele gratuite, unilaterale şi cele
aleatorii.
În dreptul civil leziunea nu constituie viciu de consimţământ decât pentru actele
juridice încheiate de minorul de 14 ani împliniţi fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui39.
În raporturile de comerţ internaţional leziunea produce anumite efecte juridice40.
Astfel, art. 60 alin. 2 din O.G. nr. 42 din 28 august 1997 pentru navigaţia civilă care a înlocuit
art. 66 din Decretul nr. 443 / 1972 privind navigaţia civilă admite că organele de jurisdicţie
pot majora retribuţia convenţională cuvenită salvatorilor în cazul în care meritele acestora au
fost mai mari decât cele estimate în contractul de asistenţă sau salvare, dacă condiţiile de
salvare au fost mai grele şi unele cheltuieli au fost mai mari decât cele prevăzute sau când,
partea salvată a ascuns situaţia reală în care se afla.
Obiectul contractului
Obiectul contractului este o condiţie esenţială de validitate a contractului şi
desemnează prestaţia la care se obligă părţile sau numai una dintre ele în contractul de comerţ
internaţional.
Prestaţia obiect al contractului poate fi pozitivă (obligaţia de a da sau a face) sau
negativă(obligaţie de a nu face).
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil în viitor pe baza unor
elemente prevăzute în contract. Caracteristic pentru raporturile de comerţ internaţional este
obiectul determinabil în viitor.
38
39
Ghe. Beleiu, op. cit., pag. 160.
40
R. P. Vonica, op. cit., pag. 149.
Pagina 23 din 68
Bunul la care se referă obligaţia contractuală poate fi individual determinat (bun cert)
sau determinat prin trăsăturile genului sau (bunuri de gen).
să fie posibil din punct de vedere material dar şi juridic; nimeni nu poate fi obligat la
imposibil;
să fie licit. Caracterul licit al obiectului contractului de comerţ internaţional se
raportează atât la ordinea juridică internaţională cât şi la ordinea juridică naţională. În
doctrină41 s-a admis ca obiectul contractului trebuie să îndeplinească şi condiţia ca acesta
(obiectul contractului) “să prezinte un interes pentru creditor”. Această condiţie nu este
prevăzută de lege, dar ea se înţelege de la sine.
În cazul prestaţiilor pecuniare - preţ, navlu, comision – preţul ocupă locul cel mai
important, urmând să fie perfectat la încheierea contractului.
În contractele de comerţ internaţional prevalează obligaţiile cu obiect material
determinabil ulterior momentului încheierii contractului (în viitor), fiind de competenţă
părţilor să decidă asupra modalităţilor de determinare a valorii prestaţiei şi a executării ei, ca
“expresie a libertăţii convenţiilor”42.
3. Cauza contractului
Este un element constitutiv al contractului şi se analizează ca o condiţie de validitate a
acestuia constituind în realitate cauza obligaţiei asumate. “Cauza sau scopul este acel element
al actului juridic care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act”43.
Potrivit art. 966 Cod civil44, cauza trebuie să fie licită şi morală, condiţii cerute
pentru validitatea contractelor. Aceste condiţii sau cerinţe cu privire la cauză sunt determinate
de legea contractului45, fiind diferite după cum ele sunt stipulate în legea aplicabilă
contractului respectiv. Deşi există o unitate de concepţie legislativă în toate legislaţiile
naţionale46, ce au criterii generale ce determină “licit” şi “moral”, se constată diferenţe
datorită accepţiunilor diferite în unele zone ale lumii47.
În comerţul internaţional se încheie, însă, acte juridice cum sunt titlurile de credit,
care sunt valabile indiferent de cauza lor. Sunt avute în vedere cambia, biletul la ordin, cecul,
conosamentul a căror valorificare pe plan juridic, de către posesorul legitim, se face
independent de cauză, care în aceste raporturi juridice nu are importanţă.
4. Forma şi limba contractului de comerţ internaţional
41
Idem, pag. 151.
42
Pagina 24 din 68
Legea nr.1/1971 consacră obligativitatea formei scrise a contractelor de comerţ

internaţional. Perfectarea contractelor de acest gen în formă scrisă prezintă numeroase
avantaje48:
precizează în termeni clari conţinutul contractului;
oferă certitudinea momentului perfectării contractului;
facilitează controlul şi supravegherea modului de executare al obligaţiilor.
Întemeindu-se pe principiul simetriei actelor juridice, legea cere expres (art.28 din
legea nr.1/1971) ca şi modificarea contractelor de comerţ internaţional, la fel ca încheierea
lor, să se facă tot în formă scrisă.
Forma scrisă a contractului de comerţ internaţional, care nu este un act juridic solemn,
nu este ad validitatem, ci numai ad probationem. Face excepţie ipoteca convenţională pentru
care legea (art 1772 cod civil) cere redactarea unui înscris autentic.
Potrivit art. 71 alin.1 si art. 86 din Legea 105/1992, forma contractelor este stabilită de
legea care-i cârmuieşte fondul: legea română sau legea străină.
Limba contractului este cea aleasă de părţi. Acestea pot încheia contractul în două –
trei exemplare originale, cu conţinut identic, clar redactate în limbi diferite.
Secţiunea a II a. Formarea şi încheierea contractului de comerţ internaţional
A. Noţiune
Prin încheierea contractului de comerţ internaţional se înţelege mecanismul de
formare al acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale49.
În doctrină se face distincţia între formarea contractului şi încheierea acestuia. În
concepţia autorului T. R. Popescu50 “formarea se referă la momentul încheierii contractului şi
forma acestuia, iar încheierea priveşte condiţiile de validitate ce vizează fondul”. În doctrină
se opinează că formarea şi încheierea contractului sunt concepte sinonime, unii autori
preferând folosirea noţiunii de încheiere, alţii de formare a contractului.
Încheierea implică trei componente: oferta (propunerea de a contracta), acceptarea
(manifestarea voinţei de a contracta a destinatarului ofertei) şi întâlnirea concordantă dintre
acceptare şi ofertă.
B. Oferta de a contracta
1. Definiţia ofertei
48
49
Romul P. Vonica, op. cit., pag. 158.
50
Citat de R. P. Vonica şi M. Costin, S. Deleanu.
Pagina 25 din 68
Oferta de a contracta (sau oferta fermă) este oferta pe care o persoană (fizică sau
juridică) o face altei persoane (fizice sau juridice) sau publicului în general, în vederea
încheierii unui contract. Oferta este manifestarea unilaterală de voinţă ce îşi produce efectele
specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului51.
Oferta de a contracta se mai numeşte policitaţiune sau propunere.
2. Condiţiile ofertei
Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
oferta să fie fermă, adică să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi
fără rezerve şi cu intenţia de a se obliga faţă de cel ce o va accepta. În caz contrar, oferta are
caracter publicitar sau prospectiv şi constituie o invitaţie la negocieri viitoare52.
Oferta trebuie să fie precisă şi completă, adică să precizeze toate elementele esenţiale
ale contractului, aşa încât să faciliteze perfectarea acestuia printr-o simplă acceptare.
Ea trebuie să cuprindă următoarele elemente esenţiale:
obiectul ofertei, cu descrierea caracteristicilor principale ale mărfii;
preţul şi cantitatea;
condiţiile de livrare şi plată;
termenul de livrare;
termenul în care poate fi acceptată oferta.
Conţinutul ofertei se interpretează ţinându-se seama de negocieri, de uzanţele
internaţionale şi de regulile aplicabile contractelor respective53.
oferta trebuie adresată unor persoane determinate. Dacă oferta este adresată publicului
este considerată o ofertă publicitară, fără angajament. Unele legislaţii acceptă oferta
publicitară ca fiind o veritabilă ofertă54.
3. Revocarea ofertei
Oferta produce efecte numai din momentul ajungerii ei la destinatar. Ea poate fi
retrasă (retractată) dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau cel mai târziu în acelaşi
timp cu oferta.
În principiu problema revocării nu se pune între persoane prezente55, putând fi
revocată fără vreo consecinţă pentru ofertant. Este firesc să fie aşa deoarece partenerii
51
52
53
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 67; R. P. Vonica, op. cit., pag. 169.
54
Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 50, nota 24.
55
Inter praesentes.
Pagina 26 din 68
contractuali se află faţă în faţă şi acceptarea ofertei trebuie să survină în acel moment. Totuşi
prin excepţie, ofertantul poate acorda celeilalte părţi un termen de gândire (reflecţie), astfel
oferta devine irevocabilă până la împlinirea termenului.
În cazul ofertei între persoane absente56, contractul urmând să se încheie prin
corespondenţă, situaţia este diferită.
Posibilitatea revocării ofertei într-o atare situaţie necesita distincţia între situaţia când
oferta a ajuns la destinatarul ei şi situaţia când nu a ajuns.
Regula este că atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul poate revoca în
mod liber şi fără nici o motivare.
Când oferta a ajuns la destinatar soluţia este oferită de Codul comercial român, ce
face distincţie după cum contractul este sinalagmatic sau unilateral.
În situaţia contractului sinalagmatic, art 37 Cod comercial consacră regula conform
căreia ”până ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt revocabile”. Deşi
revocarea împiedică perfectarea contractului, revocatorul răspunde de daune interese.
Pentru a doua situaţie art. 38 Cod comercial prevede că “în contractele unilaterale
propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută”.
C. Acceptarea ofertei
1. Definiţia acceptării şi condiţiile de validitate ale acceptării
Acceptarea ofertei este manifestarea unilaterală de voinţă a destinatarului de a încheia
contractul în condiţiile şi forma prevăzute în ofertă57. În cazul când acceptarea condiţionează,
limitează sau depăşeşte conţinutul ofertei, ea constituie contraofertă.
Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Ea este expresă în cazul unui răspuns a
destinatarului ofertei şi tacită când rezultă dintr-un fapt juridic (o comportare) a destinatarului
care exprimă voinţă sa de a accepta oferta58.
Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii59:
să emane de la destinatarul ofertei ori de la reprezentantul său;
să fie conformă cu oferta;
să ajungă la cunoştinţa destinatarului înăuntrul termenului de acceptare.
56
Inter absentes.
57
58
Un asemenea comportament este considerat începutul executării contractului, expedierea mărfii sau a preţului
etc.
59
D. Mazilu, op. cit., pag. 54
Pagina 27 din 68
2. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea

Acceptarea, pentru a produce efectele sale specifice, trebuie să fie în concordanţă cu
conţinutul ofertei. În caz contrar, neconcordanţa constituie o piedică în formarea contractului,
fiind considerată o contraofertă. Numai acceptarea ce a fost exprimată şi transmisă
ofertantului într-un anumit termen este valabilă. Acest termen variază în funcţie de
circumstanţe şi situaţii şi poate fi de natură convenţională sau legală.
Termenul convenţional este cel stabilit prin conţinutul ofertei şi se poate stabili pe
zile, fixarea unei date calendaristice limită, indicarea unui procedeu de a răspunde la ofertă
(poştă, fax, telegramă, telex etc).
Termenul legal este stabilit de art. 35 alin.1 Cod comercial care prevede că acceptarea
trebuie să ajungă la cunoştinţa ofertantului ”în termenul necesar schimbului propunerii60 şi
acceptării, după natura contractului”. Acest termen este un criteriu la îndemâna judecătorului
pentru a aprecia ceea ce în doctrină61 se numeşte ”un termen rezonabil”.
În cazul unei oferte cu termen, acceptarea îşi produce efectele numai în cazul în care
ajunge la ofertant în termenul stabilit.
În doctrină s-a admis că prevederile art.35 alin.1 Cod comercial se aplică şi pentru
contractele între prezenţi.
3. Acceptarea tardivă
O acceptare este tardivă în cazul în care ajunge la cunoştinţa ofertantului după ce a
expirat termenul pe care l-a fixat pentru acceptare. În cazul în care un asemenea termen nu a
fost fixat, se socoteşte expirat termenul rezonabil prevăzut de art.35 Cod comercial.
Acceptarea tardivă nu are efecte juridice, deci nu duce la încheierea contractului.
Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptare şi acesta nu a fost respectat, oferta
devine caducă. Art. 35 alin 2 Cod comercial instituie o excepţie de la această regulă, în sensul
că ofertantul poate primi ca valabilă o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de el, cu
condiţia să-l încunoştinţeze îndată pe acceptant că o consideră valabilă.
Prin urmare se lasă la latitudinea ofertantului de a considera o acceptare tardivă ca
având efecte juridice62.
4. Revocarea acceptării
Acceptarea poate fi revocată dacă retragerea ei ajunge la ofertant înaintea acceptării
sau în acelaşi timp cu aceasta.
60
Ofertei.
61
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag.78; R. P. Vonica, op. cit., pag. 173.
62
Dumitru Mazilu apreciază că sunt mai multe sisteme de drept alături de cel român care acordă ofertantului o
astfel de opţiune.
Pagina 28 din 68
Revocarea acceptării împiedică contractul să devină perfect, deci nu mai ia naştere

contractul.
În baza teoriei recepţiei sau informaţiei, în unele sisteme de drept este consacrat
principiul că un contract nu este încheiat atâta timp cât acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa
ofertantului, dar se lasă la latitudinea acceptantului de a-şi retrage acceptarea înăuntrul
acestui termen63.
Codul comercial român în art. 37 prevede că până contractul nu este perfect
acceptarea este revocabilă. Prin urmare revocarea trebuie să ajungă la ofertant cel mai târziu
odată cu acceptarea pentru a avea efecte juridice.
D. Momentul şi locul încheierii contractului de comerţ internaţional
Atunci când se produce întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează acordul de voinţă
între părţi, care marchează încheierea contractului. Momentul şi locul în care are loc
întâlnirea concordantă a propunerii de a contracta cu acceptarea acestei propuneri reprezintă
momentul şi locul încheierii contractului. În determinarea momentului şi a locului încheierii
contractului se distinge după cum părţile sunt prezente64 sau sunt absente65.
1. Încheierea contractului între persoane prezente
Atunci când sunt prezente, contractul se încheie în momentul realizării acordului de
voinţă. Exprimarea acordului de voinţă se face, în mod obişnuit, prin semnarea fie
concomitent fie succesiv a înscrisului constatator al contractului66.
Regula generală este că data şi locul încheierii sunt menţionate la fel în acel înscris67.
În cazul încheierii contractului prin telefon, cele două părţi sunt considerate prezente
deoarece acordul de voinţă se exprimă simultan.
2. Încheierea contractului între absenţi
În cazul contractelor de comerţ internaţional părţile se află, de regulă, în ţări diferite .
În determinarea momentului încheierii contractului se cunosc patru sisteme:
Sistemul emisiunii sau al declaraţiei de voinţă68. În acest sistem contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei şi-a exprimat voinţa de a o
accepta. Consimţământul se formează prin emiterea sau declararea voinţei de a accepta.
63
Aşa cum se întâmplă în sistemul italian, elveţian sau venezuelean.
64
Situaţie mai rar întâlnită în dreptul comerţului internaţional: D. Mazilu, op. cit., pag. 58, nota 82.
65
Această situaţie constitue regula în încheierea contractului de comerţ internaţional.
66
68
Dumitru Mazilu precizează, cu titlu de exemplu pentru acest sistem, state precum cele din zona Common law,
America Latină, Siria şi Japonia.
Pagina 29 din 68
Sistemul expedierii sau transmisiei declaraţiei. În acest sistem contractul se consider

încheiat în momentul expedierii acceptării de către destinatar ce “şi-a exprimat astfel
consimţământul”69. Acest sistem se aplică în dreptul englez, american, japonez etc.
Sistemul recepţiei. În acest sistem contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptarea ajunge la ofertant. Este introdus criteriul obiectiv al ajungerii acceptării la
ofertant, contractul fiind considerat încheiat chiar dacă ofertantul nu a luat efectiv cunoştinţă
de conţinutul acceptării. Sistemul este promovat de ţări europene cum este Germania, iar
riscul căii poştale este suportat de acceptant.
Sistemul informaţiei. Potrivit acestui sistem contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de conţinutul acceptării ce ia fost expediată de
destinatar. Acest sistem este criticat deoarece momentul concret în care ofertantul a luat
cunoştinţă despre conţinutul acceptării este greu de dovedit, lăsând perfectarea contractului la
discreţia ofertantului70. Este sistemul adoptat de legislaţia din Italia, Belgia, Olanda şi
consacrat de art. 35 alin.1 Cod comercial român şi art. 84 alin.1 din Legea nr.105/1992.
3. Interesul juridic al determinării momentului şi locului încheierii contractului
În momentul încheierii contractului se determină71:
dacă părţile erau capabile, în acel moment, de a contracta;
posibilitatea revocării;
dacă oferta era caducă;
momentul trecerii proprietăţii şi a riscurilor conform principiului “res perit domimo”;
legea aplicabilă contractului potrivit regulei “locus regit actum”;
din momentul încheierii contractului se produc efectele sale.
Locul încheierii între absenţi este determinat în raport de sistemul urmat de părţi.
În sistemul emisiunii, locul încheierii contractului este cel în care se află acceptantul
iar în sistemul recepţiei locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul72.
În cazul în care contractul se încheie prin telefon, locul este determinat prin voinţa
părţilor73.
Secţiunea a III a. Conţinutul contractului de comerţ internaţional
A. Noţiune
69
70
Idem, pag. 60.
71
72
73
Idem, pag.72.
Pagina 30 din 68
Prin conţinutul contractului de comerţ internaţional se înţelege totalitatea drepturilor

şi obligaţiilor cu caracter comercial, la care dă naştere voinţă juridică a contractanţilor,
materializată într-un contract convenit de părţi74.
Conţinutul contractului comercial se exprimă prin clauze determinate, de regulă, de
obiectul contractului. Unele clauze sunt generale, de drept comun, care se regăsesc în
majoritatea contractelor, alte clauze sunt specifice.
B. Clauzele necesare a contractelor de comerţ internaţional
Clauzele necesare sau generale “sunt stipulaţii contractuale ce au caracter esenţial
pentru calificarea raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice
a contractului şi a conţinutului său economic”74.
Clauza privind părţile contractante. Aceste clauze precizează atributele de identificare
a părţilor: nume, prenume, domiciliu (pentru persoane fizice)şi denumire, sediu, statut juridic
(pentru persoane juridice). Este o clauză esenţială deoarece identificarea reprezintă o condiţie
de validitate a oricărui contract.
Clauze referitoare la obiectul contractului. Când obiectul este o marfă este obligatorie
precizarea unor elemente de identificare şi determinare a mărfii. Dacă bunurile sunt viitoare,
părţile trebuie să precizeze elementele de identificare pentru determinarea lor ulterioară.
Clauze privind calitatea mărfii. Trebuie precizate cantitatea de marfă, unitatea de
măsura prin care s-a determinat cantitatea, locul şi momentul determinării cantităţii şi
documentele prin care se atestă cantitatea mărfii.
Clauze referitoare la calitate. Dacă obiectul contractului îl constituie o prestaţie
privind livrarea unei mărfi, trebuie incluse precizări cu privire la calitatea mărfii.
Răspunderea pentru livrarea mărfii în condiţiile de calitate stipulate prin contract, revine
debitorului. Trebuiesc inserate şi clauze referitoare la controlul şi recepţia calitativă a mărfii.
Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitate. Clauzele privind cantitatea şi
calitatea mărfii trebuie completate cu stipulaţii referitoare la reclamaţiile ce vizează
eventualele lipsuri. De asemenea sunt importante termenele privind efectuarea reclamaţiilor,
privind recepţia, termenele de garanţie75.
Clauze ce vizează ambalarea şi marcarea. Contractul trebuie să conţină clauze privind
felul ambalajului şi dacă acesta va trece în proprietatea cumpărătorului. Marcarea ambalajului
trebuie să indice conţinutul marcajului şi limba folosită.
74
74
Idem, pag. 119.
75
Dumitru Mazilu, op. cit., pag.74.
Pagina 31 din 68
Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele de livrare. Părţile trebuie să indice

data sau perioada când livrarea devine scadentă, iar dacă livrarea se face în tranşe - termenele
intermediare şi termenele finale. Contractul trebuie să indice, momentul trecerii dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător.
Clauze referitoare la condiţiile de expediţie, încărcare-descărcare, transportul şi
asigurarea mărfii în timpul transportului. Părţile trebuie să stipuleze în contract condiţiile de
expediere, încărcare-descărcare a mărfii, modalităţile de transport, modul de suportare a
cheltuielilor pentru aceste operaţiuni etc.
Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii. Cumpărătorul are obligaţia de preluare a
mărfii iar furnizorul cea de livrare a acesteia. Stipularea, de asemenea, în contract a
condiţiilor prin care cumpărătorul poate refuza preluarea.
Clauze referitoare la preţ. Regula este că părţile trebuie să determine preţul, atât pe
unitatea de produs cât şi pe valoarea totală a mărfii. El poate fi determinat sau determinabil.
Contractul trebuie să indice locul şi data plăţii, instrumentele de plată şi modalităţile de
garantare a plăţii.
C. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional
Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante. Pentru
garantarea executării contractului trebuiesc stipulate sancţiuni ce se vor aplica vânzătorului
sau cumpărătorului, dacă vor încălca prevederile contractului. Aceste sancţiuni sunt conţinute
în clauza penală76. Contractul poate stipula clauze exoneratorii, clauza solve et repere sau
clauze privind rezoluţiunea contractului.
Clauze referitoare la dreptul aplicabil. Pentru a evita conflictele de legi, părţile se pot
supune unui anumit sistem de drept desemnat de ele. Clauza electio juris a dreptului aplicabil
se numeşte pactum de lege utenda. Dacă părţile nu fac uz de clauza electio juris, atunci
organul de jurisdicţie competent va determina lex contractus.
Clauza privind soluţionarea litigiilor. Părţile obişnuiesc să prevadă în contract clauze
privind preîntâmpinarea litigiilor. Dacă litigiile nu pot fi preîntâmpinate se va recurge la o
soluţionare amiabilă numită conciliere. În contract trebuie precizată şi o clauză de jurisdicţie.
Dacă părţile să recurgă la arbitraj se va stipula o clauză denumită clauza compromisorie.
D. Clauzele asigutatorii împotriva riscurilor valutare
Riscul contractual reprezintă evenimente ce pot să se producă după încheierea
contactului independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot provoca
pentru cel puţin una din părţi.
76
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag 122.
Pagina 32 din 68
Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb care schimbă paritatea

monedei de plată faţă de moneda de referinţă.
Clauza de aur. Formele clauzei de aur sunt: gold-value clause şi gold-coin clause.
Pentru gold-value clause, preţul exprimat într-o valută are drept etalon aurul.
Clauzele valutare. Se disting: clauzele monovalutare, clauzele multivalutare, bazate pe
un coş de valute stabilit de părţi şi clauzele multivalutare , bazate pe un coş valutar
instituţionalizat sau unitate de cont.
Clauza de opţiune a locului de plată. Prin această clauză, creditorul optează pentru
plata de către debitor în monedă locală.
Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple. Prin această
clauză părţile pot conveni preţul în două sau mai multe monede de plată ţinând seama de
paritatea între ele.
E. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială. Părţile
precizează că preţul se raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură a unui produs
(tona, barilul) sau la un indice statistic.
Clauza de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă. Preţul stipulat
este legat de valoarea mai multor elemente de referinţă considerate cumulative. Această
clauză este stipulată în contracte de antepriză pentru lucrări de construcţii-montaj.
Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală. Prin această
clauză preţul se raportează la valoarea ansamblului de bunuri şi servicii, care pot fi procurate
cu moneda în care este exprimat preţul.
Clauze de postcalculare a preţului. Această clauză are drept scop menţinerea preţului
mărfii şi a serviciilor la nivelul pieţei în momentul scadenţei. Prin asemenea clauze sunt
prevenite riscurile nevalutare şi chiar valutare.
F. Clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi
Clauza primul refuz. Se prezintă ca un antecontract unilateral77. Nu este o condiţie
potestativă pură, ci simplă, întrucât nu depinde exclusiv de voinţă promitentului ci şi de
împrejurări ce l-ar putea determina, în viitor, să încheie contractul.
Clauza clientului mai favorizat. Prin această clauză una din părţile contractante se
obligă ca în cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai favorabile
decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare, să acorde aceste condiţii şi
celeilalte părţi contractante.
77
Pagina 33 din 68
Clauza ofertei concurente. Prin această clauză vânzătorul se obligă să acorde

cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi alţi furnizori concurenţi în domeniul
respectiv.
G. Clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă
Clauza de confidenţialitate. Este stipulată mai ales în contractele de consulting-
engineering, asistenţă tehnică, în contracte de vânzare şi în cele de publicitate. Ea este sub
forma unei convenţii şi poate fi în sarcina ambelor părţi.
Clauza de exclusivitate. Este stipulată în contracte cum ar fi franchising, de
concesiune exclusivă sau de agent.
Clauza de neconcurenţă. Printr-o asemenea clauză se poate interzice, de pildă,
agentului să facă concurenţă reprezentantului după încetarea contractului. O atare restrângere
a libertăţii de a acţiona pe piaţă îşi are justificarea doar dacă ocrotirea beneficiarului clauzei
de neconcurenţă este necesară din punct de vedere economic şi juridic.
Secţiunea a IV a. Interpretarea şi efectele contractului de comerţ internaţional
A. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional
Prin interpretarea contractului se înţelege ansamblul de reguli şi operaţii logico-
juridice prin care se determină conţinutul concret al acestuia, existenţa, sensul şi întinderea
obligaţiilor cărora le-a dat naştere78.
Legislaţia română nu cuprinde reguli speciale de interpretare a contractelor de comerţ
internaţional, dar primesc aplicare regulile din dreptul comun: art. 970 alin. 2 şi art. 977-985
Cod civil. Aceste reguli au caracter supletiv sau de recomandare şi sunt grupate astfel:
Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante. Art. 977 Cod civil dispune că
“interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după
sensul literar al termenilor”. Aceste dispoziţii se completează cu art. 982 Cod civil: “Toate
clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă
din actul întreg”.
Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii. Art. 978 Cod civil
prevede că “atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul”. De asemenea
termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul potrivit naturii contractului.
Clauzele îndoielnice se interpretează conform obiceiului locului unde a fost încheiat
contractul (art. 980 Cod civil) şi îndoiala se interpretează în favoarea celui ce se obligă (art.
984 Cod civil).
78
Romul. P. Vonica, op. cit., pag. 180; M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 210.
Pagina 34 din 68
Reguli de interpretare a clauzelor tacite şi implicite (care completează contractul).

Art. 981 dispune că deşi nu sunt menţionate expres în contract, clauzele obişnuite se
subînteleg, iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede interpretarea contractelor pe bază de lege,
obicei şi echitate, “nu doar la ceea ce este expres prevăzut întrânsele”.
B. Forţa obligatorie a contractelor de comerţ internaţional
1. Noţiune
Forţa obligatorie a contractului este acea regulă de drept potrivit căreia contractul
legal încheiat se impune părţilor întocmai ca şi legea79.
2. Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţi
Legea română80 dispune: “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”, acest principiu întemeindu-se pe teoria autonomiei de voinţă. Forţa obligatorie
a contractului în raporturile dintre părţi se concretizează în următoarele aspecte81:
părţile contractante sunt obligate una faţă de celelalte să execute întocmai prestaţiile
asumate;
nici una dintre părţi nu poate revoca prin voinţa sa unilaterală contractul valabil
convenit;
executarea obligaţiilor contractuale trebuie îndeplinite cu bună credinţă.
Forţa obligatorie a contractului poate fi afectată în anumite cazuri, de împrejurări
exterioare voinţei părţilor82.
Forţa majoră împiedică executarea contractului parţial sau total ori poate determina
suspendarea executării contractului, deci poate duce la încetarea contractului.
3. Obligativitatea contractului în raporturile cu terţii
Potrivit art. 973 Cod civil “convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Acest text consacră principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că numai părţile se
pot obliga prin încheierea acestuia şi pot beneficia de drepturile ce le dă naştere.
Pentru aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului, autorii O. Căpăţână şi
B. Ştefănescu citează o speţă a Curţii de Arbitraj Internaţional Bucureşti prin care “contractul
de navlosire, care produce efecte între armator şi navlositor, nu creează drepturi sau obligaţii
79
80
Art. 969 alin. 1 Cod civil.
81
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag 214.
82
Dumitru Mazilu subliniază, cu titlu de exemplu, contractele intuitu personae: contractul de mandat
internaţional sau contractul de antrepriză încetează ca urmare a decesului persoanei fizice sau încetării activităţii
persoanei juridice.
Pagina 35 din 68
decurgând din transportul maritim faţă de agentul (broker) prin intermediul căruia a fost
angajată nava”83.
C. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice în raporturile de comerţ
internaţional
Drepturile şi obligaţiile din contractele de comerţ internaţional sunt reciproce şi
interdependente, iar într-un contract sinalagmatic fiecare parte are atât calitatea de creditor
cât şi de debitor84. De aici decurg următoarele:
creditorul are dreptul de a refuza îndeplinirea obligaţiei sale, dacă debitorul nu şi-o
îndeplineşte pe a sa.
Acest efect este excepţia de neexecutare a contractului sau “exceptio non adimpleti
contractus”. Ea se analizează ca fiind un mijloc juridic cu dublă valenţă85: un mod de
sancţionare a părţii ce nu şi-a îndeplinit propria obligaţie şi constitue un mijloc de apărare
pentru partea căreia i se cere executarea obligaţiei deşi cealaltă parte nu şi-a executat-o pe a
sa.
creditorul care şi-a îndeplinit integral prestaţia sa, are dreptul să ceara şi să obţină pe
cale jurisdicţională rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Rezoluţiunea se concretizează în
desfiinţarea contractului cu titlu de sancţiune la cererea uneia din părţi (care şi-a executat
prestaţia) pe motivul că cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţia ce-i incumbă.
Rezilierea constituie sancţiunea concretizată în desfiinţarea cu efecte pentru viitor (ex
nunc) a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiei de către una din părţi.
sarcina riscului se distribuie între creditor şi debitor, decurgând din neexecutarea
fortuită a obligaţiilor asumate prin contract. Regula în această materie este că riscurile sunt
suportate de debitor86. Excepţia de la această regulă o constituie devalorizarea monedei de
plată între momentul încheierii contractului şi cel al executării sale, care este în sarcina
creditorului.
Capitolul III. Contractul de leasing
83
84
Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 116; M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag. 220
85
M. Costin, S. Deleanu, op. cit., pag.221.
86
Autorii M. Costin şi S. Deleanu disting după cum obligaţia creditorului devine imposibil de executat. “Astfel
în cazul contractului de leasing, dacă din motive mai presus de voinţa sa finanţatorul în calitate de locator nu
poate preda spre folosinţă utilizatorului mijlocul de transport închiriat suportă riscul contractului în sensul că
pierde chiria aferentă, dar utilizatorul nu va fi îndreptăţit să pretindă despăgubiri”.
Pagina 36 din 68
Secţiunea I. Noţiune , caractere juridice şi clasificare

A . Noţiune
În doctrină1 s-a pus problema dacă leasingul este un contract, sau o operaţiune
formată dintr-un complex de contracte. Autorii D. Clocotici şi Gh. Gheorghiu pornesc de la
prevederile Ordonanţei nr. 51/1997 pentru a determina noţiunea de “contract de leasing”.
Astfel Ordonanţa nr. 51/1997 se intitulează “Ordonanţă privind operaţiunile de
leasing şi societăţile de leasing” iar în art.1 alin. 1 se arată că “prezenta Ordonanţa se aplică
operaţiunilor de leasing”.
Aceste operaţiuni numite de Ordonanţă “leasing” cuprind mai multe elemente
distincte: transmiterea către utilizator a folosinţei unui bun (art.1); o exploatare comercială a
unui bun (art.10 lit. b); un mandat (art. 5); un drept de opţiune2 (art. 9 lit.d). Din enumerarea
acestor elemente reiese faptul că operaţiunea de leasing poate fi disociată într-un complex de
contracte numite şi nenumite. Pe de altă parte, Ordonanţa nr. 51/1997 prevede şi “încheierea
contractului de leasing” (art. 2), durata minimă (art. 7) şi titlul executoriu (art. 8).
În concluzie, “leasingul este atât o operaţiune formată dintr-un complex de contracte ,
cât şi un contract distinct”3 sau, după cum s-a opinat în doctrină, este ”o operaţiune
comercială complexă, care se compune din mai multe raporturi juridice”4.
B. Caracterele juridice ale contractului de leasing
Contractul de leasing prezintă următoarele caractere juridice:
este un contract sinalagmatic pentru că ambele părţi se obligă reciproc. Contractul de
leasing dă naştere la obligaţii corelative şi interdependente ceea ce permite aplicarea regulilor
privind executarea ori neexecutarea contractelor sinalagmatice (cum ar fi excepţia de
neexecutare a contractului şi rezilierea). Contractul de leasing este un act juridic bilateral,
care se încheie între societatea de leasing, în calitate de finanţator şi utilizator.
Este un contract cu titlu oneros întrucât părţile implicate urmăresc obţinerea unui
profit. Locatorul primeşte redevenţe plătite periodic iar utilizatorul beneficiază de folosinţa
bunului pe care-l poate achiziţiona la un preţ rezidual la sfârşitul contractului.
Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot
parcursul derulării contractului. Acest fapt are consecinţe importante asupra desfăşurării
raporturilor între părţi cum ar fi riscul, efectele neexecutării contractului, rezilierii ori a
prescripţiei dreptului la acţiune.
1
D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag. 50.
3
4
V. Anghelescu, Al. Deteşan, Ervin Nutira, Contractele Comerciale Internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti,
1980, pag. 150.
Pagina 37 din 68
Este un contract intuitu personae în sensul că societatea de leasing

(finanţatorul/locator) se obligă în considerarea calităţii utilizatorului locatar5. Drept
consecinţă, utilizatorul nu poate înstrăina drepturile sale sau cesiona contractul fără acordul
locatorului6.
Este un contract consensual, simpla manifestare de voinţă a părţilor fiind suficientă
pentru realizarea acordului în mod valabil. Forma scrisă sau autentică şi realizarea
procedurilor de publicitate nu reprezintă condiţii de validitate ci condiţii ad probationem şi de
opozabilitate (conform art. 21 din Ordonanţa nr. 51/1997).
Este un contract numit (tipic) fiind consacrat de Ordonanţa nr. 51/1997.
Este un contract translativ de proprietate, cel puţin în raporturile dintre furnizor şi
finanţator care cumpără bunul pe baza specificaţiilor făcute de utilizator, căruia urmează să i-l
închirieze. Efectul translativ de proprietate operează şi în raporturile dintre finanţator şi
utilizator, dacă acesta din urmă optează pentru cumpărarea bunului închiriat.
Este un contract comercial deoarece raporturile dintre părţi au un caracter comercial.
Este un contract complex7 “întrucât realizează o multitudine de operaţii care constituie
activităţi de comerţ ce pot forma obiectul său, esenţa sa constând în formula finanţare-
locaţiune”.
C. Clasificarea contractului de leasing
Se folosesc mai multe criterii de clasificare8:
după calitatea utilizatorului, leasingul este:
public, dacă cel ce beneficiază de finanţare este statul sau o comunitate locală9;
privat, dacă finanţarea se adresează unei persoane juridice particulare sau unei
persoane fizice.
după apartenenţa părţilor:
leasing naţional, dacă părţile aparţin aceluiaşi stat;
contractul de leasing internaţional, când intervine un element de extraneitate. În acest
caz este relevant sistemul de impunere fiscală şi vamală10.
5
Utilizatorul este obligat să prezinte acte referitoare la situaţia sa financiară precum si date privind exploatarea
comerciala a bunului, daca are o destinatie comerciala sau industriala: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit.,
pag. 52.
6
Cu toate acestea, în caz de succesiune universală (fuziune, comasare) sau cu titlu universal (divizare) drepturile
şi obligaţiile prevăzute în contract nu se sting, indiferent dacă transmisiunea priveşte patrimoniul utilizatorului
sau locatorului.
7
8
Clasificarea determină mai multe forme ale leasingului, terminologie agreeată în doctrină: R. P. Vonica, op.
cit., pag. 437; D. Mazilu, op. cit., pag.29; V. Anghelescu, Al. Deteşan, Ervin Nutira, op. cit., pag. 152.
9
Leasing comunal.
10
Pagina 38 din 68
după modul de calcul al redevenţelor:

contractul de leasing cu amortizare integrală (full-pay-out-leasing) în care suma
redevenţelor plătite locatorului, din care se scade cea cu “titlu de marjă de profit”,
amortizează valoarea bunului;
contractul de leasing cu amortizare parţială. Acest tip de contract se caracterizează
printr-o valoare reziduală considerabilă care dă consistenţă dreptului de opţiune (non-full-
pay-out-leasing).
după apartenenţa fondurilor investite:
leasingul realizat cu fondurile unei societăţi de leasing;
leasingul sindicalizat, finanţarea făcându-se prin punerea în comun de fonduri ce
aparţin mai multor societăţi de leasing. Această formă de leasing este permisă de art. 23 din
Ordonanţa nr. 51/1997.
după provenienţa bunurilor finanţate:

contractul de leasing clasic, cu structură triunghiulară (tripartită), caz în care bunul
provine de la o terţă persoană numită furnizor;
contractul de leasing care are ca obiect un bun aflat în patrimoniul finanţatorului sau
construit de finanţator. Este cazul societăţilor imobiliare care exploatează prin leasing
imobilele pe care le-au construit;
lease-back sau sale and lease-back11. Este varianta contractului de leasing în care
bunul utilizat este vândut societăţii de leasing, chiar de către beneficiar.
după natura bunului contractat:
leasingul mobiliar, care în relaţiile comerciale internaţionale ocupă un loc foarte
important, priveşte bunuri cu destinaţie comercială sau industrială, ori bunuri de folosinţă
îndelungată. Leasingul ce are ca obiect echipamente industriale12 oferă garanţia folosirii lor
pe o perioadă mai mare de un an13 cu posibilitatea achiziţionării, la expirarea termenului de
locaţie, pentru o sumă redusă reprezentând valoarea reziduală14.
leasingul imobiliar, are ca obiect imobilele cu destinaţie comercială sau industrială,
ori imobile cu destinaţie de locuinţă pentru persoanele fizice. Cumpărarea imobilului închiriat
11
Această variantă a leasingului a fost tratată mai cuprinzător în Capitolul I, pag. 12.
12
Numit şi leasing industrial: O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., pag. 245.
13
Dacă durata este sub un an, suntem în prezenţa unei simple locaţii: D. Mazilu, op. cit., pag. 300.
14
Pagina 39 din 68
de către utilizator trebuie să fie urmată de operaţiile legale de publicitate în cartea funciară şi
de înscriere în registrul comerţului;
leasingul poate privi şi fondul de comerţ15. Legea franceză nr. 88-12 din 6 ianuarie
1987 permite închirierea unui atare fond, însoţită de promisiunea unilaterală a locatorului de
a-l vinde beneficiarului la sfârşitul contractului, la preţul convenit la data încheierii acestuia
din care se scad plăţile făcute periodic de locatar16.
în funcţie de conţinutul şi de plata ratelor:
leasingul financiar, care se caracterizează prin aceea că , în perioada de bază 17 a
locaţiunii, se recuperează întregul preţ al bunului, costurile auxiliare şi un beneficiu. Pentru
realizarea unei operaţiuni de leasing financiar intervin două contracte principale18: contractul
de vânzare-cumpărare şi contractul de leasing propriu-zis. Contractul de vânzare-cumpărare
sau de furnizare este încheiat la indicaţia unei terţe persoane (locator) de locatorul finanţator,
cu un furnizor (producător sau firmă comercială) prin care locatorul dobândeşte în condiţiile
şi în termenii stabiliţi de locatar.
Prin contractul de leasing propriu-zis locatarul dobândeşte dreptul de a utiliza
echipamentul cu obligaţia de a plăti locatorului o taxă de închiriere.
În cadrul acestei operaţiuni riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate
trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing. De asemenea
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului la un preţ ce va reprezenta cel mult 50%
din valoarea de intrare (de piaţă). Perioada de folosire a bunului trebuie să acopere cel puţin
75% din durata normală de utilizare pentru ca această operaţiune să fie leasing financiar,
chiar dacă nu a operat transferul dreptului de proprietate.
leasingul operaţional (sau funcţional) este caracterizat prin aceea că în perioada de
bază se obţine numai o parte din preţul de export. Finanţatorul (locatorul) este chiar
producătorul sau distribuitorul bunului. Leasingul operaţional se încheie pe termen mai scurt
decât viaţa economică a bunului (deci cea a amortizării), ceea ce permite ca bunul să fie
închiriat succesiv mai multor clienţi. În cazul acestei forme de leasing nu este posibilă
transmiterea proprietăţii locatarului, operaţiunea rezumându-se la un contract de locaţie, pur
şi simplu.
15
Idem, pag. 437.
16
Legea franceză interzice în cadrul fondului de comerţ operaţiunea de lease-back: R.P.Vonica, op. cit., pag.
301.
17
Perioada de bază reprezintă primul termen de închiriere a bunului: D. Mazilu, op. cit., pag.301.
18
Iuliana Băjenaru, RDC nr. 1/1992, Leasingul financiar-Particularităţi, pag. 65.
Pagina 40 din 68
Leasingul operaţional (funcţional) şi leasingul financiar apar ca alternative la vânzarea

clasică de mărfuri pe credit, reprezentând forme de împrumuturi garantate prin păstrarea de
către locator a dreptului de proprietate asupra bunului închiriat19.
Aceste două forme de leasing sunt reglementate de legea română (art. 2 din Ordonanţa
nr. 51/1997) constatându-se elemente contradictorii ale leasingului financiar faţă de
trăsăturile leasingului reglementate de art. 1 din Ordonanţă. Astfel se permite o clauză
expresă de transferare a dreptului de proprietate către utilizator, la expirarea contractului de
leasing, clauză care nu ţine seamă de o trăsătura esenţială a leasingului-dreptul de opţiune al
utilizatorului. Consecinţa este transformarea contractului în altă figură juridică, şi anume
locaţie cu promisiune fermă de vânzare.
Secţiunea a II a. Încheierea, executarea şi încetarea contractului de leasing
Din punctul de vedere al finanţatorului si al beneficiarului fondurilor, leasingul
dispune de doua atuuri majore si anume: rentabilitatea si siguranţa fondurilor investite.
Operaţiunile de leasing presupun o succesiune de trei etape necesare: formarea
contractului, realizarea locaţiunii şi finalizarea contractului. Contractul de leasing se supune
regulilor generale din dreptul comun care guvernează încheierea contractelor. Regulile
aplicabile în dreptul comun sunt dispoziţiile art. 35-39 Cod comercial privitoare la formarea
contractelor.
A. Etapa de formare a contractului
Realizarea contractului se poate face în funcţie de scopul urmărit, analizându-se trei
situaţii: leasingul mobiliar, leasingul imobiliar şi cesiunea leasingului.
1. Formarea contractului în cazul leasingului mobiliar
Realizarea unui contract de leasing mobiliar presupune, de regulă, un timp îndelungat
pentru ca raporturile dintre cele trei părţi (finanţator-utilizator-producător) să se închege şi a
se ajunge la un acord de voinţă.
Iniţiativa încheierii contractului aparţine, de regulă, utilizatorului care contactează
furnizorul de bunuri, care apoi caută o societate de leasing dispusă a credita şi care cumpără
bunul de la furnizor, urmând, în final, să se realizeze operaţiunile de publicitate.
Înţelegerea dintre utilizator şi furnizor
Viitorul utilizator solicită furnizorului (care produce sau comercializează bunul dorit
de el) caracteristicile tehnice, termenul de livrare şi preţul bunului. Practic viitorul utilizator
19
Idem, pag. 65.
Pagina 41 din 68
acţionează ca şi când ar vrea să cumpere bunul, deşi societatea de leasing îl va achiziţiona

devenind proprietară20.
În ce priveşte calitatea în care utilizatorul alege bunul şi negociază cu furnizorul
achiziţionarea lui, s-au emis mai multe teorii21:
într-o primă teorie utilizatorul acţionează în negocierile sale cu furnizorul în baza unui
mandat dat de finanţator.
Aceasta teorie a fost criticată ca incertă şi insuficientă deoarece nu ţine seama de
interesele finanţatorului şi de consecinţele neexecutării contractului. Altă critică a acestei
teorii22 priveşte faptul că viitorul utilizator nu a intrat, în acel moment, în contact cu
societatea de leasing (finanţatorul) neavând, deci, un mandat.
într-o altă teorie, care respinge ideea mandatului, acesta este înlocuit cu instituţia
stipulaţiei pentru altul, finanţatorul având rolul stipulantului, furnizorul cel al promitentului,
iar utilizatorul fiind beneficiarul. Şi această teorie a fost criticată pe temeiul că “nu explică
relaţiile între părţi”23.
într-o a treia teorie se consideră că poziţia furnizorului faţă de utilizator rezultă din
existenţa unei promisiuni unilaterale de vânzare, făcută de furnizor beneficiarului, însoţită de
o clauză expresă ce prevede că promisiunea poate fi realizată în numele oricărei persoane
desemnate de utilizator;
într-o a patra teorie se consideră că explicaţia trebuie căutată în clauzele specifice
contractului recurgându-se la noţiuni de ordin financiar cum sunt cele de amortizare,
finanţare, creditare.
În funcţie de preferinţele viitorului utilizator, furnizorul va stabili dacă le poate
satisface. În cazul unui răspuns pozitiv, furnizorul se angajează faţă de utilizator de a livra
bunul în condiţiile convenite. Angajamentul furnizorului are natura juridică a unei promisiuni
unilaterale de vânzare, cu stipulaţia că rezilierea promisiunii poate fi făcută în beneficiul
oricărei persoane desemnate de utilizator.
Dacă utilizatorul transmite furnizorului o comandă privind bunul, aceasta reprezintă
încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau a contractului de leasing. Finanţatorul este
angajat în momentul în care semnează comanda prin care se ratifică alegerea făcută de
utilizator.
20
21
Citate de Romul P. Vonica, op. cit., pag. 434.
22
23
Pagina 42 din 68
1.2 Încheierea contractului de leasing

După ce a rezolvat cu furnizorul problemele privitoare la caracteristicile tehnice,
termenele de livrare şi preţ, viitorul utilizator caută un finanţator dispus să-l crediteze.
În acest scop, utilizatorul se adresează unei societăţi de leasing cu o cerere de leasing.
Cererea va cuprinde două categorii de informaţii:
informaţii asupra bunului ce urmează a fi achiziţionat: caracteristici tehnice;
avantajele folosirii acelui bun;
informaţii asupra persoanei viitorului utilizator, în special date privind solvabilitatea
sa.
Informaţiile furnizate vor fi însoţite de dovezi (analize tehnice şi financiare,
confirmări ale specialiştilor, etc).
Bonitatea utilizatorului se va stabili pe baza a două acte de egală importanţă:
un “curriculum vitae” al comerciantului (persoană fizică sau juridică) din care să
reiasă seriozitatea acestuia în raporturile economice anterioare şi stabilitatea situaţiei sale
financiare24;
un plan de afaceri care să arate perspectivele de exploatare eficientă a bunului
achiziţionat.
O investiţie implică întotdeauna un grad de risc ce comportă analiza a două aspecte:
aspectul obiectiv este dat de situaţia social-economică, de evoluţia pieţei, de stabilitate
monetară şi modul de investire a fondurilor;
aspectul subiectiv este dat de încrederea pe care o poate genera utilizatorul.
Toţi aceşti factori de risc se transformă în indici care vor sta la baza de calcul al
preţului finanţării.
În general leasingul este considerat o formă de finanţare cu un risc scăzut. În ţara
noastră, Ordonanţa nr. 51/1997 reglementează o variantă de leasing cu cel mai scăzut grad de
risc. În S.U.A. acest tip de leasing este cunoscut sub denumirea de “bond leasing”. El se
caracterizează prin aceea că, în cazul distrugerii bunului în perioada derulării contractului,
utilizatorul va continua să plătească redevenţele25.
Toate aceste elemente relative la riscurile unei investiţii vor influenţa atât valoarea
contractului, cât şi durata sa.
24
Aceste informaţii sunt adunate din acte şi fapte cum ar fi: ultimele bilanţuri contabile, ultimele contracte şi
modul în care s-au derulat, litigii anterioare, informaţii de la Camera de Comerţ şi Industrie: D. Clocotici, Ghe.
Gheorghiu, op. cit., pag. 60.
25
Excepţie fac distrugerile cauzate de forţa majoră şi fapta unei terţe persoane.
Pagina 43 din 68
Legea română, în speţă Ordonanţa nr. 51/1997, consacră şi defineşte noţiunea de

“valoare a contractului”. Valoarea contractului reprezintă suma tuturor redevenţelor, iar în
cazul achiziţiei bunului se adaugă şi valoarea reziduală a acestuia.
În Ordonanţa amintită nu se face însă referire la un element des întâlnit în clauzele
contractului – “avansul”.
Avansul reprezintă o sumă de bani plătită de utilizator la începutul derulării
contractului de leasing. Suma se calculează procentual din valoarea bunului.
Plata unei sume de bani cu titlu de avans are consecinţe asupra valorii redevenţelor,
astfel26:
scade valoarea de amortizat, astfel încât plăţile făcute cu titlu de amortizări vor fi mai
mici;
scade valoarea totală a creditului şi implicit sumele plătite cu titlu de redevenţă;
scade procentul de risc al creditului, ceea ce determină scăderea preţului creditului.
Redevenţele au o structură complexă iar principala lor componentă o reprezintă
amortizările.
Pentru a defini “rata de leasing”, Ordonanţa nr. 51/1997 distinge între leasingul
financiar şi leasingul operaţional.
În cazul leasingului financiar, rata de leasing reprezintă cota-parte din valoarea de
intrare a bunului27 şi a dobânzii de leasing28.
În cazul leasingului operaţional, rata de leasing reprezintă cota de amortizare şi un
beneficiu stabilit de părţile contractante.
În România, amortizările se calculează în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.
15/1994. Astfel se va determina durata economică de viaţă a bunului achiziţionat.
Oferta fermă
Prin ofertă fermă se înţelege manifestarea de voinţă a utilizatorului caracterizată prin
exigenţe specifice dreptului comercial. Oferta poate aparţine fie locatorului fie utilizatorului,
în funcţie de cui aparţine iniţiativa de a contracta. Iniţiativa are caracterul unei oferte dacă a
fost adusă la cunoştinţa celeilalte părţi, împreună cu principalele elemente ale contractului.
Două dintre aceste elemente sunt durata contractului şi valoarea acestuia fapt ce determină ca
alegerea furnizorului să preceadă momentul realizării ofertei ferme şi a încheierii contractului
de leasing.
26
27
Valoarea de intrare a bunului reprezintă valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator (art. 2 lit.
a din Ordonanţa nr. 51/1997, republicată în temeiul Legii nr. 99/1999).
28
Rata medie a dobânzii bancare (art. 2 lit. d din Ordonanţă).
Pagina 44 din 68
Acordul intervenit între societatea de leasing şi utilizator înainte de stabilirea

furnizorului bunului şi a clauzelor referitoare la valoarea şi durata contractului de leasing, are
valoarea unui antecontract sau a unui contract prealabil.
Conform autorilor D. Clocotici şi Gh. Gheorghiu, “acest acord este un veritabil
contract având forţă obligatorie pentru părţi. În cadrul operaţiunilor de leasing, acesta este
primul contract care dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru părţi”29.
Dacă societatea de leasing are şi calitatea de furnizor, această fază nu există, părţile
trecând direct la negocierea clauzelor contractului de leasing30.
Deşi, ca regulă, operaţiunile de leasing presupun o ofertă fermă din partea
utilizatorului, în cazul în care societatea de leasing vrea să-şi valorifice bunurile proprii,
contractul de leasing poate avea ca bază şi o oferta publică formulată de societate31. Oferta
publică trebuie menţinută pe perioada în care a fost formulată sau un timp rezonabil32.
În cazul contractului “sale and lease-back” operaţiunile de leasing încep prin oferta de
vânzare făcută de utilizator către finanţator. Finanţatorul este obligat să încheie un contract de
leasing cu vânzătorul având ca obiect chiar bunul vândut. În cazul lease-back-ului, dreptul de
opţiune se mai numeşte şi dreptul de răscumpărare a bunului.
Acceptarea ofertei
Transmiterea cererii către finanţator nu este suficientă pentru formarea contractului de
leasing. Cererea constituie doar o ofertă de a contracta pe care finanţatorul, în funcţie de
interesele sale, o poate accepta sau să o refuze.
Dacă cererea este acceptată, finanţatorul şi utilizatorul vor semna contractul de
leasing, precizând în clauzele contractului obligaţiile ce le revin pe durata contractului şi la
finalul acestuia.
Garanţiile şi modalităţile contractului de leasing.
Societatea de leasing finanţatoare îşi constituie garanţii care să-i asigure realizarea
creditului acordat.
Spre exemplu, va solicita utilizatorului garantarea returnării creditului de către un terţ,
prin cauţiune dată de acesta, sau cauţiune dată de persoanele din conducerea societăţii
utilizatoare.
29
D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag. 64, făcând referire la distincţia dintre acest acord izvorâtor de
obligaţii şi contractul de leasing propriu-zis reglementat de Ordonanţa nr. 51/1997.
30
Inclusiv cele referitoare la durata şi valoarea acestora: numărul şi cuantumul redevenţelor şi valoarea
reziduală.
31
De multe ori ofertele formulate de către proprietarul bunurilor se intitulează impropriu oferte de vânzare prin
leasing.
32
Finanţatorul va răspunde delictual pentru retragerea intempestivă a ofertei, dacă aceasta a provocat vreun
prejudiciu.
Pagina 45 din 68
În această fază, la semnarea contractului de leasing, bunul nu este încă în proprietatea

finanţatorului, deoarece nu s-a realizat achiziţia acestuia de la furnizor 33. În consecinţă, până
la achiziţia bunului de către finanţator, contractul de leasing trebuie considerat sub condiţia
dobândirii dreptului de proprietate de către finanţator.
Opinii din doctrină străină34 analizează situaţia ca o “promisiune sinalagmatică de
leasing”, iar leasingul devine definitiv la momentul livrării bunului la utilizator.
1.3.. Încheierea contractului de vânzare – cumpărare
Înaintea semnării contractului de leasing, utilizatorul a negociat cu furnizorul detalii
privitoare la bunul produs sau comercializat de acesta. Astfel că, furnizorul are, deja,
avansată o ofertă de vânzare adresată societăţii de leasing aleasă de utilizator. Pentru
realizarea contractului de vânzare-cumpărare este suficient, deci, ca finanţatorul să se
adreseze furnizorului cu o comandă privind intenţia de achiziţionarea a bunului dorit de
utilizator.
Având în vedere că finanţatorul comandă bunul pe baza indicaţiilor utilizatorului,
acesta acţionează ca un mandatar.
După primirea comenzii, furnizorul, de regulă, solicită finanţatorului un acont din preţ
pentru a avea certitudinea încheierii şi realizării contractului de vânzare – cumpărare.
Negocierile pentru achiziţionarea bunului dintre furnizor şi finanţator comportă şi o
serie de riscuri pentru utilizator. Astfel finanţatorul nu răspunde pentru cazul în care bunul nu
este livrat utilizatorului. În această situaţie utilizatorul se va vedea nevoit să plătească
redevenţele convenite, fără ca el să se poată bucura de folosinţa bunului contractat, sfârşind
prin a plăti întreaga valoare a contractului.
Utilizatorul poate să se îndrepte cu o acţiune directă împotriva furnizorului, în cazul
reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, serviciul necesar în perioada de
garanţie şi postgaranţie.
După încheierea contractului de vânzare–cumpărare, părţile îşi execută obligaţiile
asumate: furnizorul pune la dispoziţie bunul şi garantează contra evicţiunii şi viciilor ascunse,
iar furnizorul achită preţul.
Specific contractului de leasing este faptul că furnizorul predă bunul direct
utilizatorului şi nu finanţatorului care este proprietarul bunului.
33
Înţelegerea dintre finanţator şi utilizator îşi are temeiul în convenţia încheiată anterior între furnizor şi
utlizator, privind caracteristicile bunului, preţul şi timpul de livrare.
34
Citate de D. Clocotici si Ghe. Gheorghiu în op. cit., pag. 68.
Pagina 46 din 68
În legea română35, explicaţia rezidă în faptul că societatea de leasing (finanţatorul) are

obligaţia ca la încheierea contractului de leasing cu utilizatorul să confere acestuia “toate
drepturile derivând din contractul de vânzare–cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie”.
“Prin această dispoziţie utilizatorul se subrogă legal şi eventual convenţional în
drepturile societăţii de leasing”36.
Cu această ocazie, furnizorul şi utilizatorul vor semna un proces verbal de livrare
pentru a constata starea exterioară a bunului livrat.
În această fază a operaţiunii de leasing se poate vorbi de un mandat acordat
utilizatorului de către finanţator (proprietarul bunului), respectiv de a lua în primire bunul de
la furnizor37.
1.4. Publicitatea operaţiunilor de leasing
Publicitatea se realizează prin registrul cadastral în cazul imobilelor şi pe cale
contabilă pentru mobile .
Operaţiunile de leasing imobiliar sunt supuse publicităţii în scopul ca terţele persoane
să cunoască situaţia reală a bunurilor care fac obiectul leasingului.
Potrivit art. 21 din Ordonanţa nr. 51/1997 imobilul trebuie să fie înscris în Cartea
funciară – partea a III a din registrul de publicitate imobiliara de la biroul judecătoriei în raza
căreia se află bunul. În cazul survenirii unor schimbări cu privire la situaţia juridică a bunului,
utilizatorul şi finanţatorul trebuie să facă rectificări în Cartea funciară, precum şi la registrul
comerţului.
Publicitatea pe cale contabilă se face atât de finanţator (societatea de leasing) cât şi de
utilizator (dacă este o societate comercială). Ordonanţa nr. 51/1997 prevede evidenţierea
distinctă a operaţiunilor de leasing indicându-se datele privind38: valoarea de intrare, suma
totală a ratelor de leasing, calculul şi evidenţierea amortizării bunului şi evaluarea de la data
încheierii bilanţului contabil a ratelor rămase de rambursat.
Potrivit autorilor D. Clocotici şi Gh. Gheorghiu, această măsură era preluată din legea
franceză, mai precis din prevederile art. 53 din Legea nr. 80-1020 din 29 octombrie 198339.
2. Formarea contractului de leasing imobiliar
Operaţiunile de leasing imobiliar se formează în condiţii asemănătoare leasingului
mobiliar. Există, însă, şi unele deosebiri specifice bunurilor imobile care sunt supuse, pe
35
Art. 9 lit. c din Ordonanta nr. 51/1997.
36
37
Mandatul poate fi stipulat expres în contractul de leasing dar îşi are temeiul în reglementările legale.
38
Pe lângă datele prevăzute de normele contabile.
39
Pagina 47 din 68
calea dreptului comun, unor reglementări speciale în ce priveşte dobândirea dreptului de

proprietate.
Un prim aspect specific priveşte modul în care finanţatorul dobândeşte proprietatea
imobilului. Proprietatea se poate dobândi prin achiziţionarea imobilului de la un terţ, caz în
care se parcurg aceleaşi etape de formare a contractului de leasing similare leasingului
mobiliar. Un alt aspect este achiziţionarea sau construirea imobilului de către o societate de
leasing40. Această societate nu are calitate de antrepenor deoarece îşi realizează pentru sine
construcţia41.
Exista două probleme specifice care privesc leasingul imobiliar: cea a achiziţiei
terenului şi cea a edificării construcţiei.
Achiziţia terenului presupune folosirea de fonduri prealabile de către societatea de
leasing. Terenul este achiziţionat în numele şi pentru viitorul utilizator, însă construcţiile sunt
edificate în contul societăţii de leasing şi rămân în proprietatea acestuia pe toata durata
leasingului.
Prin urmare, pe toată durata contractului, societatea de leasing are folosinţa terenului
fără a dobândi proprietatea. De aceea se consideră că utilizatorul consimte ca societatea de
leasing să construiască pe terenul său având calitatea de superficiar42.
Cea ce-a doua problemă specifică privitoare la derularea construcţiei imobilului este
legată de timpul îndelungat de realizare al construcţiei. Acest lucru determină părţile să
încheie un protocol de definire a modalităţilor de construcţie şi de colaborare pe durata
realizării construcţiei.
În dreptul francez au fost concepute mai multe tehnici juridice de colaborare, cum ar
fi: viitorul utilizator poate acţiona ca un mandatar al S.I.C.I., sau poate fi coordonator ori
poate stabili, de comun acord, un şef de lucrări.
În momentul terminării construcţiei, este semnat contractul de leasing, dacă nu a fost
semnat încă, şi poate începe perioada de locaţie.
Aspecte specifice leasingului imobiliar privesc şi publicitatea operaţiunilor de leasing.
Art. 21 din Ordonanţa nr. 51/1997 instituie obligaţia de a fi înscrise contractele de leasing
care au ca obiect realizarea bunului imobil în Cartea funciara – partea a III a din Registrul
40
O astfel de societate de leasing este denumită în dreptul francez”societate imobiliară pentru comerţ şi
industrie-S.I.C.I.”: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag. 72.
41
Ramâne, însă, la latitudinea sa modalitatea de construcţie: în regie proprie sau prin subcontractare.
42
“Soluţia este logică dacă ne raportăm la regulile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate. Pare
totuşi curioasă prin raportare la operaţiunile de leasing pentru că societatea de leasing intră în raporturi juridice
privitoare la teren, înainte ca utilizatorul să dobândească proprietatea”: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, RDC nr.
12/1997, pag. 25.
Pagina 48 din 68
cadastral de publicitate funciară de la biroul judecătoriei în a cărui raza de activitate este

situat imobilul respectiv.
De asemenea sunt supuse publicităţii schimbările survenite, în ce priveşte sediul
utilizatorului sau al locatorului, ori cu privire la situaţia juridică reală a bunului. Publicitatea,
în acest caz, “se realizează prin menţiuni de rectificare în Cartea funciară şi la Registrul
Comerţului”43.
În concluzie, din corelarea celor două texte legale, “se constată că publicitatea
rectificărilor are o sferă mai largă decât publicitatea leasingului”44.
3. Formarea contractelor de leasing în cazul cesiunii

În legislaţia franceză45 a fost inclusă şi operaţiunea de închiriere a unui fond de
comerţ.
Finanţarea unei operaţiuni de cesiune a fondului de comerţ se realizează de către
societăţi având ca obiect tocmai o asemenea operaţiune.
În acelaşi timp o dispoziţie expresă a legii interzice, în cadrul fondului de comerţ,
operaţiunea de lease-back46. Prin urmare se interzice prin lege proprietarului unui fond de
comerţ de a-şi procura credite folosind operaţiunea de înstrăinare către un finanţator, care să-i
lase însă posesia şi folosinţa acelui fond în condiţiile specifice contractului de leasing.
În cazul în care părţile sunt de acord se poate proceda la transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor utilizatorului către o terţă persoană agreată de finanţator. Textul se subrogă în
locul utilizatorului, după ce în prealabil au fost prestate negocieri pentru stabilirea
conţinutului clauzelor de cesiune.
Leasingul se prezintă ca o operaţiune cu caracter intuitu personae, ceea ce înseamnă
că finanţatorul acordă utilizatorului creditul având în vedere calităţile reale ale acestuia şi
posibilităţile de rambursare a creditului. De aceea, utilizatorul trebuie să-şi păstreze această
calitate pe toată perioada de realizare a leasingului până la completa sa realizare.
Pot apare, însă situaţii când această calitate nu poate fi păstrată din variate motive şi
când părţile preferă să cedeze contractul.
3.1. Cazurile de cesiune
43
Art. 19 alin. 2 din Ordonanţa nr. 51/1997.
45
Legea nr. 86-12 din 6.01.1987 care se referă la leasingul fondului de comerţ şi a întreprinderilor artizanale,
completând îi modificând legea iniţială de credit-bail nr. 66-455 din 2.07.1966.
46
D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, RDC nr. 1/1997- Contractul de leasing, pag. 37.
Pagina 49 din 68
În doctrina franceză47 au fost stabilite mai multe tipuri de cesiune, în funcţie de natura
lor:
cauze de ordin tehnic, cum ar fi situaţia în care bunul ce formează obiectul leasingului
nu mai este necesar, urmare a regrupării unităţilor de producţie;
cauze de ordin speculativ, cum ar fi cazul unui imobil comercial bine plasat şi care
astfel poate asigura un preţ foarte ridicat al cesiunii creditului;
cauze financiare, când exploatarea bunului generează utilizatorului pagube şi pericolul
stării de faliment.
Se constată că toate cauzele privesc circumstanţe ale activităţii utilizatorului,
interesând mai puţin situaţia finanţatorului.
Finanţatorul îşi poate rezerva dreptul de cesiune, fără ca utilizatorul să se poată
opune48.
3.2. Modalitatea de cesionare
Cesiunea leasingului se prezintă ca o soluţie convenabilă parţilor şi, în special,
utilizatorului care poate obţine un preţ compensator. Cesiunea convine si cesionarului
deoarece va avea un bun deja existent, depăşind fazele preliminare de realizare a leasingului.
Elementul esenţial îl constituie preţul cesiunii care, în principiu, exprimă stadiul
derulării leasingului.
Transferul bunului la cesionar poate avea loc inclusiv cu o parte din activul
cedentului.
Cesiunea se realizează printr-un contract care trebuie să cuprindă următoarele clauze:
identificarea părţilor, motivaţia cesiunii şi acordul finanţatorului, preţul cesiunii şi obligaţiile
ce revin cesionarului.
Obligaţiile cedentului faţă de finanţator trebuie preluate de cesionar în integralitate. El
le poate modifica numai cu acordul prealabil al finanţatorului, în caz contrar cesiunea fiind
lovită de nulitate.
Cesionarul va lua bunurile ce formează obiectul leasingului în starea în care se aflau
la data încheierii convenţiei şi va trebui să trateze direct cu cedentul.
De asemenea el va plăti finanţatorului redevenţele şi va executa celelalte obligaţii
asumate de cedent. El nu poate pune în discuţie conţinutul acestor obligaţii.
Cesionarul va plăti toate cheltuielile legate de cesiune49.
47
Citată de D. Clocotici şi Ghe. Gheorghiu in RDC, Cesiunea leasingului, pag. 58.
48
Întrucât caracterul intuitu personae al leasingului îl priveşte numai pe utilizator: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu,
RDC nr. 3/1998, Cesiunea leasingului, pag. 58.
49
Inclusiv costul prilejuit de perfectarea actului.
Pagina 50 din 68
Cesionarul va plăti amortismentele deja plătite în schimbul transferului dreptului la

opţiunea de a achiziţiona bunurile la sfârşitul contractului.
Cu toate acestea, cesionarul nu va putea fi obligat şi la plata fracţiunilor din redevenţe
care reprezintă chiria plătită de utilizator pentru folosinţa bunurilor. El nu va fi obligat să
plătească către cedent marjele de profit deja primite de finanţator.
Părţile pot conveni ca primele de asigurare plătite de cedent să fie incluse în preţul
plătit de cesionar.
În dreptul francez50, problema criteriilor de evaluare a preţului cesiunii contractului de
leasing a fost analizată în mod distinct pentru imobile.
S-au evidenţiat două posibilităţi:
cazul contractului cedat după o scurtă perioadă şi în care dreptul de opţiune de
cumpărare a imobilului nu poate fi exercitat51. Cesionarul va avea în vedere valoarea
redevenţelor până la expirarea contractului. El va indexa aceste redevenţe cu 15% în funcţie
de o inflaţie anuală estimată la 3%.
cazul contractului cedat după 12 ani când dreptul de opţiune se poate exercita.
Finanţatorul trebuie să-şi manifeste voinţa în mod expres referitor la cesiune, în sensul
de a accepta noul utilizator şi a dispensa pe cedent.
Finanţatorul îşi poate păstra, însă, dreptul de garanţie asupra cedentului52.
În fine, este necesară includerea unei clauze rezolutorii53 în cazul nerespectării de
către cesionar a obligaţiilor asumate.
3.3. Garanţiile de plată a redevenţelor
În contractele de leasing cesionate urmează a se insera clauza potrivit căreia cedentul
garantează pe cesionar pentru plata redevenţelor. Astfel se creează o solidaritate ce îşi are
originea în cesiunea fondului de comerţ.
Finanţatorul îşi vede astfel satisfăcute interesele şi face ca cedentul să aibă un
comportament diligent în ce priveşte alegerea cesionarului.
Regula solidarităţii funcţionează şi în cazul cesiunilor succesive, toţi cedenţii
răspunzând solidar faţă de finanţator.
În România nu există text de lege care să facă referire asupra cesiunii leasingului şi
nici asupra solidarităţii cedenţilor faţă de finanţator. Pe cale de consecinţă, problema va fi
50
D.Clocotici, Ghe. Gheorghiu, RDC nr. 3/1998, pag 59.
51
În legislaţia franceză acest drept se exercită, în materie imobiliară, după 12 ani: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu,
RDC nr.3/1998, pag. 59.
52
Aceasta are semnificaţia unei solidarităţi pasive între cedent şi cesionar: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, RDC
nr. 3/1998, pag 54.
53
Respectiv un pact comisoriu de gradul IV- reziliere de plin drept.
Pagina 51 din 68
rezolvată prin convenţia părţilor, ori în lipsă vor primi aplicare dispoziţiile art. 42 Cod
comercial privitoare la solidaritatea pasivă54.
3.4. Controlul cesiunii de către utilizator
Leasingul, având un caracter intuitu personae, permite finanţatorului să aibă puteri
depline de apreciere şi de dispoziţie55 asupra realizării operaţiunii.
Codul civil român stabileşte dreptul locatarului de a subînchiria şi de a ceda
contractul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă.
Interdicţia transmiterii locaţiunii stipulată în contract transformă locaţiunea într-un
contract intuitu personae şi o asemenea clauză comportă o interpretare restrictivă56.
Leasingul are caracter intuitu personae, element ce diferenţiază această operaţiune de
locaţiune şi ca atare este necesară convenţia expresă a părţilor relativă la posibilitatea de a
transmite drepturile şi obligaţiile contractuale.
Cesiunea trebuie să respecte condiţiile convenite în contractul principal, cu
posibilitatea de a conveni şi în mod diferit cu acordul locatorului. În caz contrar se vor aplica
sancţiunile din materia civilă: locatorul poate cere în justiţie executarea obligaţiilor 57 sau
rezilierea contractului principal pentru neexecutare cu daune interese58.
Cesiunea constituie o vânzare a dreptului de folosinţă care impune notificarea sa către
locator sau acceptarea prin act autentic în scopul opozabilităţii faţă de terţi (art. 1393 Cod
civil)59.
Deoarece Codul civil nu reglementează cesiunea obligaţiilor se consideră că obiect al
cesiunii sunt doar drepturile locatarului60, şi nu contractul de locaţiune în întregul său.
Cedentul garantează în baza art. 1392 Cod civil, numai existenţa dreptului de folosinţa
la data încheierii convenţiei, nu şi îndeplinirea obligaţiilor de către finanţator. De aceea
cesionarul poate să pretindă finanţatorului, printr-o acţiune directă executarea contractului
sau rezilierea cu daune interese.
B. Etapa de realizare a locaţiunii
Etapa locaţiunii bunurilor aflate în leasing începe din momentul punerii lor la
dispoziţia utilizatorului şi durează pe timpul stabilit în contract.
54
Potrivit art. 42 Cod comercial există o prezumţie de solidaritate pasivă în cazul obligaţiilor comerciale cu mai
mulţi debitori. “Această regulă de drept, opusă celei din dreptul comun, este instituită în scopul ocrotirii sporite
a creditorilor şi asigurării prin aceasta, a securităţii tranzacţiilor comerciale”: Marian Nicolae, RDC nr 12/1997,
Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în materia obligaţiilor comerciale, pag. 117.
56
Spre exemplu, dacă este interzisă sublocaţiunea totală este permisă cea parţiala: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu,
RDC nr. 3/1998, pag. 60.
57
Au aplicare dispoziţiile art. 1392-1430 Cod civil.
58
Au aplicare dispoziţiile art. 1392 alin. 2 Cod civil.
59
Inclusiv opozabilitatea faţă de locator.
60
El rămâne în continuare obligat faţă de locator, dacă acesta nu-l absolvă în mod expres.
Pagina 52 din 68
Durata poate fi scurtă pentru leasingul mobiliar (câţiva ani) şi poate fi îndelungată
pentru leasingul imobiliar (10-20 ani sau mai mult).
Legiuitorul român a stabilit durata minimă a locaţiunii la un an, urmând ca părţile să
stabilească durata maximă a contractului61.
În dreptul francez, libertatea de voinţă a părţilor a fost îngrădită, prevăzându-se o
durată minimă de locaţiune a bunurilor imobile la 12 ani.
1. Raporturile dintre finananţor şi utilizator
Pe durata locaţiunii, finanţatorul şi utilizatorul au drepturi şi obligaţii specifice
stabilite pe cale legală şi pe cale convenţională.
Finanţatorul are următoarele obligaţii62:
principala obligaţie a finanţatorului constă în remiterea unei sume de bani
beneficiarului63;
de a conferi utilizatorului drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu
excepţia dreptului de dispoziţie;
de a garanta pe utilizator contra evicţiunii din partea oricărei persoane fizice sau
juridice care ar pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului64;
să asigure bunurile oferite în leasing, printr-o societate de asigurări.
Utilizatorul are următoarele obligaţii65:
să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de
leasing;
să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de furnizor şi să asigure
instruirea personalului desemnat să-l exploateze;
să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
finanţatorului;
să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la
termenele prevăzute în contractul de leasing;
să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de
leasing;
să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
toate obligaţiile ce decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi. De asemenea
61
“Libertatea contractuală pare totală în acest sens, însă, dacă se depăşesc termenele de amortizare sau pentru
bunurile imortate durata de 7 ani, apar consecinţe privind amortizarea ori taxele vamale”: D. Clocotici, Ghe.
Gheorghiu, op. cit., pag. 80.
62
Legiutorul român prevede obligaţiile finanţatorului în art. 9 din Ordonanţa nr. 51/1997.
64
În virtutea faptului că finanţatorul este proprietarul bunului ce face obiectul contractului de leasing.
65
Prevăzute de art. 10 din Ordonanţa nr. 51/1997.
Pagina 53 din 68
suportă riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite.
Utilizatorul va asigura şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea
integrală a valorii contractului de leasing.
să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a
bunului ce face obiectul contractului de leasing;
să-l informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate, venită din partea unui terţ;
să nu aducă modificări bunului fără acordul finanţatorului;
să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
La aceste obligaţii legale, părţile pot adăuga şi alte obligaţii.
Raporturile dintre finanţator şi utilizator ridică anumite probleme şi anume:
utilizarea lucrului;
plata redevenţelor;
cesiunea contractului;
raporturile finanţatorului şi utilizatorului cu furnizorul bunului;
drepturile finanţatorului în cazul înstrăinării bunului de beneficiar ori a falimentului
beneficiarului.
Utilizarea lucrului
Utilizatorul, ca orice locatar, are asupra lucrului un drept de folosinţă ce-i permite să-l
exploateze şi să-i dobândească profiturile.
Folosinţa lucrului implică respectarea naturii bunului şi destinaţia sa economică. De
aceea, în contract, părţile trebuie să precizeze că utilizatorul nu poate să deplaseze sau să
transforme bunul66. Utilizatorul trebuie să se conformeze instrucţiunilor furnizorului şi să
instruiască personalul desemnat să exploateze bunul.
Privitor la obligaţia de întreţinere a bunului, contractul de leasing presupune o
rezolvare diferită de cea reglementată în contractul de locaţiune67. În contractul de leasing
obligaţia de întreţinere revine în integralitate utilizatorului, ca şi când ar fi proprietarul
bunului. Aceasta deoarece finanţatorul desfăşoară o activitate pur financiară, fără a-şi asuma
vreo obligaţie tehnică privitoare la bun68. Totuşi finanţatorul are dreptul de a verifica starea
şi modul de exploatare a bunului fie prin prepuşi cu pregătire corespunzătoare fie alţi
împuterniciţi, printre care se poate afla şi furnizorul.
66
Pagina 54 din 68
Pentru situaţia în care bunul a fost pierdut sau deteriorat utilizatorul îşi asumă întreaga
responsabilitate fără a putea fi exonerat de absenţa culpei sale, aşa cum se procedează la
locaţiune.
În dreptul francez, finanţatorul are o garanţie ce oferă maximă securitate prin faptul că
utilizatorul răspunde atât pentru cazul fortuit cât şi pentru forţa majoră.
Utilizatorul are obligaţia să asigure bunul contra riscurilor, sens în care plăteşte
primele de asigurare pentru bunul utilizat.
Nefiind proprietarul bunului, utilizatorul nu are drept de dispoziţie (abusus) neputând
să vândă bunul sau să-l distrugă. Această obligaţie este asigurată inclusiv prin sancţiuni
penale: abuzul de încredere (art. 213 Cod penal) sau infracţiunea de distrugere (art. 217 Cod
penal).
Plata redevenţelor
Potrivit art. 10 lit. d din Ordonanţa nr. 51/1997, utilizatorul trebuie să efectueze plăţile
cu titlu de redevenţă. Părţile pot conveni, prin clauze contractuale, cuantumul redevenţei şi
periodicitatea de plată.
Mărimea redevenţelor poate fi constantă sau poate fi degresivă, în funcţie de voinţă
părţilor. Se va ţine seama de elemente de calcul a redevenţei plătite, o marjă de profit şi de
amortizarea integrală a bunului69.
Există şi o altă formulă de calcul, numită pareting, care constă în a modela plăţile
după utilizarea efectivă a lucrului70. Se are în vedere preţul total de investiţie pentru bunul
cesionat, a costurilor financiare a locatarului, a taxei de leasing a locatorului şi taxelor în
vigoare.
Periodicitatea poate varia de la luni la ani.
Plata redevenţelor se face fără nici o reducere, la datele convenite în contract, din
fonduri disponibile imediat.
Plata se va face în moneda convenită de părţi. În România acest lucru se face cu
respectarea principiului contabilităţii, potrivit căruia contabilitatea se ţine în moneda
naţională.
Mărimea redevenţei este uneori indexată, îndeosebi în creditul imobiliar. Clauza de
indexare este valabilă şi ea este în directă legătură cu obiectul contractului.
Apare întrebarea dacă în absenţa unei clauze de indexare redevenţa poate fi revizuită
pe cale judiciară. Autorii D. Clocotici şi Gh. Gheorghiu consideră “că nu este posibilă o
69
Sau cel puţin a unei părţi din valoarea de intrare a bunului.
70
Spre exemplu: kilometrii parcurşi de un autoturism.
Pagina 55 din 68
soluţie judiciară, decât dacă, potrivit unei clauze de impreviziune, s-ar ajunge la un
dezechilibru între prestaţii de asemenea mărime încât contractul ar fi împovărător sau
imposibil de executat pentru una din părţi”71.
Cesiunea contractului
Utilizatorul nefiind proprietarul bunului exploatat în sistem de leasing nu poate să
transmită proprietatea lucrului către terţe persoane.
Se poate realiza, însă, o cesiune de creanţă care să-i permită utilizatorului a ceda către
un terţ drepturile dobândite prin contractul de leasing.
Prin contract se poate limita uneori până la anulare această facultate a utilizatorului72,
constituind un efect al caracterului intuitu personae a contractului de leasing.
Finanţatorul îşi păstrează facultatea de a transmite proprietatea lucrului obiect al
contractului de leasing. Leasingul nu comportă clauze de inalienabilitate, deoarece persoana
proprietară nu prezintă importanţă pentru utilizator. De aceea vânzarea bunului către o altă
societate de leasing este admisibilă, fiind un procedeu de mobilizare a creditului.
Cesiunea contractului de către finanţator nu trebuie să-l tulbure pe utilizator în
drepturile sale73.
Raporturile finanţatorului şi utilizatorului cu furnizorul bunului
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta îşi produce efectele
direct asupra finanţatorului şi utilizatorului fără a crea drepturi şi obligaţii în sarcina celorlalte
persoane.
Cu toate acestea, contractul de leasing poate avea influenţe şi asupra unor terţi, cum ar
fi furnizorul74.
Furnizorul nu este un terţ în sensul consacrat al cuvântului75, voinţa sa fiind, cel mai
adesea, consemnată în înscrisul constatator al operaţiunii de leasing.
Rolul furnizorului este, însă, unul secundar, obligaţiile sale limitându-se la a garanta
calitatea bunului.
71
72
“Potrivit art. 10 lit. c din Ordonanţa nr. 51/1997 (republicată în temeiul Legii nr. 99/1999), utilizatorul nu
poate greva bunul, deci nu poate încheia un contract de sublocaţiune şi nici de transmitere prin cesiune a
drepturilor sale. Prin clauze contractuale părţile pot reglementa însă şi o altă conduită”: D. Clocotici, Ghe.
Gheorghiu, RDC nr. 10/1997, pag 41.
73
Pentru protecţia utilizatorului, cumpărătorul bunului este obligat să menţină obligaţiile asumate de finanţatorul
vânzător faţă de utilizator şi, mai mult, vânzătorul rămâne garant faţă de utilizator: art. 12 din Ordonanţa nr.
51/1997.
75
“Terţii sunt persoanele străine de actul juridic - penitus extranei”: Ghe. Beleiu, op. cit, pag. 198.
Pagina 56 din 68
Deoarece bunul este ales de beneficiar şi este livrat acestuia, dar proprietatea revine
finanţatorului76, în doctrină77 s-au dat fundamentări diferite naturii juridice a raporturilor lor
cu furnizorul.
S-au conturat trei teorii de explicare a raporturilor dintre părţi:
o teorie consideră că raporturile dintre finanţator, beneficiar şi furnizor sunt cuprinse
într-un contract tripartit în care se “contracta” vânzarea-cumpărarea şi leasingul;
o altă teorie apreciază că stipulaţia pentru altul determină drepturile părţilor;
teoria acceptată de majoritatea doctrinei78, explică drepturile finanţatorului şi
beneficiarului faţă de furnizor pe baza unuia sau mai multe mandate.
Astfel finanţatorul-în calitate de mandant-împuterniceşte pe beneficiar - în calitate de
mandatar-să achiziţioneze titlul de proprietate asupra bunului ales de el, să rezolve orice
diferend privind calitatea bunului şi să conserve bunul.
Beneficiarul, după ce a ales bunul dorit, dă un mandat finanţatorului pentru achiziţia
bunului în scop de garanţie pentru ca astfel să răspundă beneficiarul de riscuri.
În opinia autorilor menţionaţi această teorie este criticabilă pentru că beneficiarul
alege bunul şi apoi caută un finanţator, ceea ce exclude ideea de mandat.
Autorii apreciază că leasingul este o instituţie juridică cu trăsături specifice,
nereductibile la cele ale altor contracte reglementate, deoarece finanţatorul şi beneficiarul au
un interes comun de a achiziţiona bunul în condiţii avantajoase de la furnizor.
Furnizorului îi sunt opozabile efectele leasingului pe temeiuri contractuale, iar nu ca
fapt juridic.
În acest sens, utilizatorul se poate îndrepta cu acţiune directă împotriva furnizorului
cu privire la livrare, calitate, asistenţa tehnică şi servicii în perioada de garanţie şi post
garanţie.
În legea română, faţă de ceilalţi terţi utilizatorului i-au fost acordate acţiunile
posesorii79.
Drepturile finanţatorului în cazul înstrăinării bunului de beneficiar ori a falimentului
beneficiarului
1. Înstrăinarea bunului de beneficiar
76
Deşi proprietar, finanţatorul îşi declină orice responsabilitate privind bunul.
77
Citată de D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag. 86-87.
78
Idem, pag. 86.
79
“Prin acţiunile posesorii este ocrotită posesia asupra bunului ca stare de fapt, împotriva oricărei tulburări sau
deposedări, chiar dacă acestea ar proveni de la adevăratul proprietar, întrucât în cadrul acestor acţiuni nu se pune
în discuţie dreptul real asupra bunului”: Corneliu Bârsan, Maria Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drepturile reale,
Institutul European, 1997, pag. 150.
Pagina 57 din 68
Finanţatorul asigură finanţarea integrală a bunului pe baza unei garanţii eficace care
să-i permită recuperarea investiţiei80.
O asemenea garanţie trebuie să-l apere de pretenţiile terţilor pentru cazul înstrăinării
ori grevării frauduloase a bunului de beneficiar. Pe de altă parte el trebuie să fie protejat şi
faţă de creditorii beneficiarului falit care, potrivit procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, au drepturi speciale asupra patrimoniului debitorului lor.
Cea mai puternică garanţie reală o constituie cea asupra bunului corporal aparţinând
debitorului. Bunul este însă în puterea creditorului care poate să dispună de el ca un adevărat
proprietar.
În statele din centrul şi estul Europei, inclusiv România garanţiile nu corespund
dreptului comercial, fiind inadecvate unei execuţii imediate şi eficiente81.
Pentru a ajuta ţările cu economie incipientă, în anul 1994 Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare a elaborat un proiect de lege privind garantarea tranzacţiilor 82.
Specificul acestui model constă în îmbinarea elementelor de drept civil european cu cele de
common law. Principalele caracteristici ale modelului sunt următoarele:
privitor la domeniul de aplicare, modelul priveşte garantarea creditului comercial, cu
posibilitatea extinderii şi la domeniul consumatorilor;
se instituie un drept unic de garanţie conceput ca un veritabil drept de proprietate.
Acesta permite garantului să vândă bunurile şi drepturile ce formează obiectul garanţiei;
garanţiile pot fi descrise specific sau generic, pot fi prezente sau viitoare şi pot fi
modificate;
garanţiile trebuie făcute publice prin înregistrare într-un registru public;
garanţiile se execută potrivit intereselor creditorului nefiind necesară o hotărâre
judecătorească pentru executare.
În ce priveşte operaţiunea de leasing, garanţia specifică a finanţatorului constă în
deţinerea proprietăţii asupra bunului, în timp ce beneficiarul are folosinţa acestuia.
Efectele garanţiei finanţatorului se apreciază diferit după natura bunului ce formează
obiectul leasingului:
în cazurile bunurilor imobile, drepturile finanţatorului sunt garantate faţă de terţi prin
îndeplinirea publicităţii potrivit regulilor de drept civil;
81
82
În România modelul B.E.R.D. a constituit baza pentru elaborarea Legii nr. 99/1999 de accelerare a
privatizării. Titlul VI reglementează gajul comercial printr-o procedură simplificată de constituire şi valorificare,
constituindu-se într-o arhivă electronică de gajuri la nivel naţional: D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag.
89.
Pagina 58 din 68
pentru situaţia bunurilor mobile, iniţial, s-a instituit o publicitate de natura celei
privind imobilele. Actualmente, pentru publicitatea mobiliara, urmează a se apela la
prevederile Legii nr. 99/1999 privind gajul comercial.
Legea franceză83 a instituit un regim particular de publicitate constând în ţinerea unui
registru la grefa tribunalului comercial teritorial în care, la cererea finanţatorului, se înscriu
contractele de leasing, părţile contractante şi obiectul leasingului.
2. Falimentul sau lichidarea utilizatorului-societate comercială
Situaţia falimentului beneficiarului este reglementată în România de Legea nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
Potrivit acestei legi dacă debitorul falit deţine un bun aparţinând altuia “proprietarul
va avea dreptul să-şi recupereze bunul, dacă este îngăduit aşa ceva prin contract, în afara de
cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului”.
În acest text de lege nu se face referire directă la contractul de leasing, dar conţinutul
normei corespunde operaţiunii de leasing, deoarece finanţatorul îşi rezervă dreptul de
proprietate asupra bunului aflat la beneficiarul falit.
Potrivit Ordonanţei nr. 51/1997, drepturile reale (dreptul de proprietate) ale
finanţatorului asupra bunului utilizat, sunt opozabile judecătorului sindic în caz de
reorganizare judiciară sau faliment a utilizatorului. Aceste drepturi sunt recunoscute în
procedura dizolvării sau lichidării prevăzute de Legea nr. 64/1995 dar şi în procedura
dizolvării sau lichidării prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Practic finanţatorul are dreptul să adreseze o cerere judecătorului sindic pentru a-şi
recupera bunurile. Judecătorul sindic are de ales între două variante de soluţie: fie va dispune
restituirea bunului, fie să continue executarea contractului de leasing.
Dacă bunul nu este în posesia debitorului la data declanşării procedurii şi el nu îl
poate recupera de la deţinătorul actual, potrivit art. 50 alin. 2 din lege, proprietarul va fi
îndreptăţit să aibă creanţa în tabelul de creanţe, cu valoarea bunului la acea dată.
Din economia legii se constată precaritatea garanţiei proprietarului unui bun mobil
aflat în detenţia beneficiarului falit pentru situaţia când a înstrăinat acel bun. În această
situaţie el este tratat ca un creditor chirografar. Pentru acest motiv se impune publicitatea
leasingului mobiliar dar şi pentru a înfrânge manoperele dolosive ale beneficiarului.
3. Drepturile beneficiarului în cazul înstrăinării bunului de către finanţator ori a
falimentului finaţatorului
83
Decretul nr. 72-665 din 4 iulie 1972.
Pagina 59 din 68
Se pot ivi situaţii când finanţatorul înstrăinează bunul unor terţi ori se află în
insolvenţă.
Înstrăinarea bunului de către finanţator
Având nuda proprietate asupra bunului aflat în leasing finanţatorul are drept de
dispoziţie juridică. Acest drept de dispoziţie îi permite să-l înstrăineze cu titlu oneros sau
gratuit către terţe persoane.
Finanţatorul a convenit să acorde utilizatorului un drept de opţiune la cumpărarea
bunului la finele leasingului sau chiar anterior, dacă se cumulează ultima rată cu cele rămase.
Altfel spus utilizatorul are un drept de preemţiune, asemănător celui din domeniul funciar, de
natura unui drept de creanţă84.
Dacă finaţatorul nu respectă dreptul recunoscut utilizatorului, datorează daune
interese.
În doctrină s-a pus problema posibilităţii instanţei să anuleze actul de înstrăinare făcut
de finanţator şi să-l oblige să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului. S-a considerat ca nu
poate fi adoptată o asemenea soluţie deoarece nerespectarea unui drept de creanţă este
sancţionată numai prin acordarea de despăgubiri persoanei lezate. În acest sens intervine şi
legea română prin prevederile Ordonanţei nr. 51/1997 care exclude orice neclaritate85.
Insolvenţa finanţatorului
Falimentul finanţatorului se poate datora managementului defectuos sau insolvenţei
utilizatorului care nu-şi achită obligaţiile. Potrivit dispoziţiilor legale referitoare la faliment,
într-o asemenea situaţie, contractul de leasing poate fi continuat sau reziliat de către
judecătorul sindic.
În caz de continuare a contractului de leasing, interesele utilizatorului nu au de suferit.
Dimpotrivă, dacă judecătorul sindic respinge contractul de leasing, având în vedere că
finanţatorul falit este proprietar, bunul va fi readus în averea falitului. Singura soluţie pentru
utilizator este de a se înscrie în tabelul de creanţe ca un creditor chirografar.
Soluţia a fost criticată deoarece nu ţine seama de dreptul de opţiune al utilizatorului.
Unii autori propun, de lege ferenda, ca judecătorul sindic să îi acorde beneficiarului
posibilitatea de a opta, după care să ia măsurile de continuare sau reziliere a contractului de
leasing86.
84
D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, RDC nr. 10/1997, pag. 44.
85
Art. 17 din Ordonanţa nr. 51/1997 prevede: “Dacă în timpul derulării contractului de leasing finanţatorul
vinde bunul care face obiectul contractului unui alt finanţator, noul finanţator este legat de aceleaşi obligaţii
contractuale ca şi vânzătorul, care rămâne garant al îndeplinirii obligaţiilor faţă de utilizator”.
86
D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, RDC nr. 10/1997, pag 45.
Pagina 60 din 68
C. Etapa de finalizare a contractului de leasing

Părţile contractante au deplină libertate în a determina durata, însă nu mai puţin de 1
an. În practică, însă, libertatea juridică este limitată de necesităţi economice, durata de
locaţiune corespunzând perioadei de amortizare.
Contractul de leasing poate înceta la termenul convenit de părţi sau înainte de acel
termen. Încetarea intervine pentru cauze care ţin de voinţa unei părţi ori a unui eveniment.
a) Încetarea contractului înainte de termen
Rezilierea
Rezilierea anticipată a contractului de leasing este o sancţiune la îndemâna
finanţatorului pentru situaţiile prevăzute în Ordonanţă, însă părţile contractante pot conveni şi
rezilierea în favoarea utilizatorului.
Potrivit Ordonanţei nr. 51/1997, societatea de leasing poate solicita rezilierea
anticipată în următoarele situaţii:
în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în
contractul de leasing (art. 14);
în situaţia în care utilizatorul nu îşi execută obligaţia de plată a redevenţei (art. 15);
în cazul în care utilizatorul se află în stare de reorganizare judiciară sau faliment
(art.14).
Pentru utilizator nu au fost reglementate situaţii de reziliere, însă nerespectarea
dreptului său de opţiune obligă societatea de leasing la plata de daune interese87.
Aşa cum este reglementată rezilierea prin Ordonanţă, părţile nu sunt obligate să
includă printre clauzele contractului de leasing un pact comisoriu. Norma cuprinsă în art. 14
alin. 1 are o formulare imperativă 88şi permite societăţii de leasing “rezilierea unilaterală a
contractului de leasing” pentru situaţiile prevăzute mai sus. Prin urmare, în lipsa unui pact
comisoriu, contractul de leasing se completează cu prevederile Ordonanţei.
În dreptul francez s-a reglementat o soluţie opusă. Astfel, părţile sunt obligate, sub
sancţiunea nulităţii, de a prevede condiţiile de intervenţie a rezilierii la cererea societăţii de
leasing. În, jurisprudenţa franceză recentă89, Curtea de Casaţie a constatat caracterul legal al
dreptului societăţii de leasing de a solicita rezilierea, “însă aceasta nu împiedică părţile de a
determina modalităţile dreptului de reziliere care trebuie să fie liber consimţite”90. De aceea
87
Potrivit art. 16 din Ordonanţă, daunele interese vor fi egale cu ”valoarea reziduala a bunului, sau cu valoarea
sa de circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing”.
88
Potrivit autorilor D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag. 95.
89
Citată de D. Clocotici, Ghe. Gheorghiu, op. cit., pag. 96.
90
Idem, pag. 96.
Pagina 61 din 68
nu este interzis de a prevedea în favoarea societăţii de leasing a unei despăgubiri ca urmare a

rezilierii, egală cu totalitatea redevenţelor neachitate.
În practică toate contractele de leasing conţin pacte comisorii exprese, care permit
locatorului să obţină rezilierea, în caz de neplată a redevenţelor, fără a fi necesară intervenţia
justiţiei.
Pentru ca rezilierea să se poată produce , este suficient ca utilizatorul să nu plătească
la termen redevenţa timp de două luni.
În unele contracte se pot întâlni clauze care permit locatorului să ceară rezilierea,
chiar în cazul de executare voluntară a acestuia, când continuarea poate deveni periculoasă
pentru el91. Este cazul reorganizării judiciare sau a falimentului utilizatorului, cesiunea
activităţii utilizatorului ori diminuarea garanţiilor iniţiale. Toate aceste clauze sunt valabile
din momentul acceptării lor de către utilizator.92
b) Încetarea contractului de leasing la termen
Utilizatorul are trei posibilităţi: să achiziţioneze bunul, să îl restituie, ori să continue
contractul de leasing.
1.Achiziţia bunului
La expirarea perioadei de locaţiune, utilizatorul îşi poate exercita dreptul de opţiune
de a cumpăra bunul folosit la valoarea reziduală.
În Ordonanţă este stabilită o excepţie, când dreptul de opţiune de a achiziţiona bunul
se poate exercita şi până la expirarea contractului de leasing “dacă utilizatorul formulează o
ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare” (art. 7).
Utilizatorul devine proprietarul bunului folosit urmare a promisiunii unilaterale de
vânzare făcută de finanţator. Exprimarea de voinţă a finanţatorului presupune ca şi
utilizatorul să exprime intenţia de cumpărare.
2. Restituirea bunului
Dacă utilizatorul nu îşi manifestă intenţia de a achiziţiona bunul ori de a prelungi
durata contractului de leasing, el este obligat de a restitui bunul folosit la momentul expirării
contractului sau la o altă dată prevăzută de părţi.
Bunul trebuie restituit în starea în care se află, dar fără depăşirea gradului de uzură
normală cauzată de folosinţă. Deteriorările care exced uzurii normale sunt imputabile
utilizatorului care datorează despăgubiri finanţatorului.
Pagina 62 din 68
Pentru a se determina nivelul de uzură urmează a se apela la instanţa de judecată sau

la arbitraj93.În acest sens poate fi inclusă în contractul de leasing o clauză de arbitraj.
Restituirea bunului este o soluţie neconvenabilă pentru finanţator, având în vedere că
acesta are obiectul de activitate operaţiuni financiare, iar nu folosirea în concret de bunuri
materiale.
3. Prelungirea contractului de leasing
Utilizatorul poate să ceară finanţatorului reînnoirea contractului de leasing, sens în
care îi va adresa o cerere înainte de expirarea contractului. Contractul de leasing este un
contract cu termen, ceea ce face să nu fie o prorogare a termenului 94. Contractul de leasing se
poate reînnoi dacă conţine dispoziţii diferite de cele din vechiul contract, privitoare la modul
de derulare a acestuia. Acest lucru este necesar pentru că bunul se află într-un anumit stadiu
de uzură cauzat de folosinţa anterioară, iar redevenţa va trebui să fie determinată în funcţie de
aceasta.
Reînnoirea contractului de leasing are ca temei juridic promisiunea unilaterală de
reînnoire făcută cu finanţatorul în primul contract, iar în lipsă, în temeiul art. 9 lit. d din
Ordonanţa nr. 51/1997.
Secţiunea a III a. Litigii în executarea contractului de leasing
Operaţiunile de leasing sunt complexe şi ele pot da naştere la numeroase litigii atât cu
privire la natura operaţiunilor, cât mai ales privitor la natura obligaţiilor asumate de părţi.
Principalele litigii pot fi grupate în trei categorii:
refuzul de finanţare;
neconformitatea obiectului şi întârzierea în predarea acestuia;
neplata redevenţelor.
a) Refuzul de finanţare
Societatea de leasing este cea care are puterea financiară de a realiza contractul de
leasing, ea îşi asumă obligaţia de plată a bunului faţă de utilizator, obligaţie care dacă nu este
îndeplinită, bunul nu poate fi livrat de către furnizor.
Răspunderea finanţatorului este de natură contractuală.
Este posibil ca finanţarea să fie refuzată anterior contractului de leasing, respectiv a
negocierilor dintre utilizator şi furnizor. În această situaţie răspunderea societăţii de leasing
este greu de determinat, deoarece simpla cerere de finanţare adresată de către utilizator nu
93
Firesc este să se apeleze la arbitrajul furnizorului.
94
Pagina 63 din 68
creează nici o obligaţie din partea sa. Totuşi, este posibilă o răspundere delictuală bazată pe
refuzul de a contracta fără un motiv rezonabil.
Refuzul de finanţare poate să atragă şi răspunderea utilizatorului atunci când acesta a
comandat bunul furnizorului fără a aştepta semnarea contractului de leasing. În asemenea caz,
în funcţie de soluţionarea litigiului declanşat de furnizor, este posibil a fi atrasă şi
răspunderea finanţatorului.
b) Livrarea neconformă a bunului
În materie de vânzare, livrarea neconformă a bunului atrage răspunderea vânzătorului.
În cazul contractului de leasing asemenea litigii se complică pentru că există o disociere între
calitatea de utilizator şi cea de proprietar.
Conform art. 12 din Ordonanţă, pentru situaţia livrării neconforme, utilizatorul poate
formula o acţiune în justiţie împotriva furnizorului.
Aceste dispoziţii trebuie interpretate restrictiv, deoarece societatea de leasing rămâne
obligată faţă de utilizator de a-l garanta contra evicţiunii din partea oricărei persoane ce ar
pretinde vreun drept real.
Finanţatorul are, în această situaţie, o acţiune împotriva furnizorului întemeiată pe
contractul de vânzare-cumpărare, privitor la evicţiune.
Utilizatorul are un mandat din partea furnizorului, să apere în raporturile cu terţe
persoane folosinţa bunului. Rezultă că furnizorul nu este exonerat de garanţia contra
evicţiunii faţă de utilizator95.
c) Neplata redevenţelor
Dacă utilizatorul nu poate face faţă obligaţiei de plată a redevenţelor, finanţatorul are
două posibilităţi: fie acţiunea în justiţie pentru executarea silită a obligaţiilor 96, fie a cere
rezilierea contractului cu daune interese.
Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă şi ca atare rezilierea ca
sancţiune specifică acestui tip de contracte nu poate retroactiva. Rezilierea are ca efect
obligarea utilizatorului la restituirea bunului către finanţator şi plata de daune interese.
Finanţatorul are la îndemână însă şi calea acţiunii în revendicare pentru recuperarea
bunului, atunci când utilizatorul l-a subînchiriat sau vândut, deoarece este proprietarul acestui
bun.
Dreptul de proprietate constituie un pericol pentru terţii care au crezut că utilizatorul
era proprietarul bunului mobil.
95
Idem, pag. 101.
96
Variantă puţin utilizată.
Pagina 64 din 68
Acest pericol poate fi înlăturat prin publicitatea leasingului, terţii nemaiputând invoca
beneficiul dispoziţiilor art. 1909 Cod civil97.
Daunele interese datorate de utilizator în cazul rezilierii contractului pe motivul
neplăţii redevenţelor vor fi stabilite sub forma unei clauze penale. În lipsa unei clauze
penale , daunele interese se vor calcula conform art. 15 din Ordonanţa nr. 51/1997.
Legiuitorul francez a limitat cuantumul daunelor interese prin formula de calcul
prevăzută în art. 21 din Legea din 10 ianuarie 1978. Astfel, paguba este dată de suma
redevenţelor neplătite încă, plus valoarea reziduală a acestora, din care se scade valoarea de
piaţa a bunului.
Secţiunea a IV a. Legea aplicabilă contractului de leasing
Contractul internaţional de leasing va trebui să prevadă cărei legislaţii îi va reveni
misiunea, să guverneze raporturile dintre părţi şi care va fi instanţa competentă, în caz de
litigiu.
O asemenea clauză este permisă şi de legea română privind raporturile de drept
internaţional privat – Legea nr. 105/1992 -, care prin art. 73 dă posibilitatea contractanţilor
ca, de comun acord, să aleagă legea competentă în contract.
Părţile convin, de regulă, să desemneze prin contract ca autorităţile şi legislaţia
statului unuia dintre contractanţi să fie competente în soluţionarea eventualelor litigii.
Părţile contractante pot desemna şi o altă autoritate judecătorească şi o altă legislaţie.
De multe ori sunt preferate curţile de arbitraj, fie de pe lângă camerele de comerţ şi industrie
naţionale, fie cea de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, UNCITRAL.
În anul 1965 a fost instituit Centrul Internaţional pentru reglementarea diferendelor
legate de investiţii (ICSID), care este un mecanism specializat pentru litigiile referitoare la
investiţii.
Dacă părţile provin din state care au încheiat între ele acorduri de promovare şi
protejare reciprocă a investiţiilor, atunci părţile vor ţine seama de prevederile referitoare la
soluţionarea litigiilor.
La 28 mai 1988, s-a încheiat la Ottawa, Convenţia Unidroit asupra Leasingului
Financiar Internaţional. În preambulul Convenţiei se arată că raţiunile pentru care statele au
încheiat această convenţie sunt98:
97
Potrivit art. 1909 Cod civil, posesia de bună credinţă a bunurilor mobile a terţilor dobânditori echivalează cu
dreptul de proprietate.
98
Pagina 65 din 68
importanţa eliminării aumitor impedimente juridice din calea leasingului financiar

internaţional pentru echipamente şi menţinerea echilibrului între interesele diferitelor părţi
implicate în tranzacţie;
necesitatea de a da leasingului financiar internaţional mai multă accesibilitate;
regimurile juridice care guvernează contractul tradiţional de închiriere trebuie să fie
adaptate relaţiilor tripartite caracteristice care apar în cadrul operaţiunilor de leasing
financiar;
utilitatea stabilirii anumitor reguli uniforme legate în principal de aspectul dreptului
comercial şi civil al operaţiunilor de leasing financiar internaţional.
Convenţia guvernează operaţiunile de leasing financiar referitoare la toate
echipamentele, cu excepţia acelora care trebuie să fie utilizate de locatar cu titlu personal,
familial sau casnic.
În ce priveşte subiectele contractului de leasing, Convenţia se aplică atunci când
locatorul şi locatarul au sediul în state contractante sau contractul de furnizare şi contractul de
leasing sunt guvernate de legea statului contractant.
Convenţia instituie numai cadrul juridic al leasingului, lăsând pe seama dreptului
comun determinarea instanţelor competente în soluţionarea litigiilor99.
Dacă părţile doresc să apeleze la arbitraj, ele trebuie să încheie separat o convenţie în
acest sens, ori să introducă în contract o clauză compromisorie.
Pentru a evita riscurile valutare, părţile pot introduce în contractul de leasing o clauză
de impreviziune, ori un pact de menţinere a valorii. Astfel finanţatorul îşi rezervă dreptul de a
indexa redevenţele datorate de utilizator în concordanţă cu fluctuaţia monedei în care se face
plata.
Dacă anterior acordului cu furnizorul de bunuri, beneficiarul primeşte o ofertă din
partea altui furnizor, însă în condiţii mai favorabile, beneficiarul se poate prevala de “clauza
de ofertă concurentă”.
Clauza de ofertă concurentă este o convenţie distinctă ce poate fi inserată într-un
contract sau poate fi semnată separat la începutul negocierilor contractuale. Aceasta clauză dă
posibilitatea unei părţi care a primit o ofertă mai favorabilă de a cere celeilalte părţi
reconsiderarea înţelegerilor anterioare şi modificarea condiţiilor contractuale. Într-o
asemenea situaţie, cealaltă parte poate accepta modificarea contractului, ori poate cere
rezilierea contractului.
99
Autorii O. Căpăţână şi B. Ştefănescu, op. cit., pag. 246, apreciază că “ţinând seama de faptul că vânzarea şi
locaţiunea se încheie între părţi diferite, este preferabilă soluţia conflictuală subsidiară de a aplica legea ţării
finanţatorului”.
Pagina 66 din 68
Capitolul IV. Concluzii

A. Operaţiuni de leasing sau contract de leasing?
Specialiştii au ridicat problema noţiunii de “contract de leasing” în sensul existenţei
sau inexistenţei unui asemenea contract. De aceea s-a încercat un răspuns la întrebarea: este
leasingul un contract, sau o operaţiune formată dintr-un complex de contracte?
În urma dezbaterilor teoretice s-a ajuns la concluzia că leasingul este atât o operaţiune
formată dintr-un complex de contracte cât şi un contract distinct.
Referirea la totalitatea raporturilor juridice vizează operaţiunea de leasing, iar din
prisma actului încheiat între finanţator şi utilizator se foloseşte noţiunea de contract de
leasing.
B. Contractul de leasing - contract de adeziune?
Ordonanţa nr. 51/1997 conţine norme care stabilesc elemente minime obligatorii
obligând părţile să le accepte, cu posibilitatea de a stipula şi alte clauze.
Clauzele obligatorii se referă la condiţiile de valabilitate ale convenţiilor (părţi, obiect,
durată) iar altele se referă la specificul acestui contract (dreptul de opţiune). Având în vedere
aceste elemente obligatorii, nu se consideră că ele transformă contractul de leasing într-un
contract de adeziune.
C. Leasingul în economiile în curs de dezvoltare
Specialiştii spun despre leasing că poate fi un complementar al sistemului bancar,
deoarece prin emiterea de acţiuni sau alte titluri de valoare se pot atrage fonduri care pot fi
folosite de societăţile de leasing.
Tot ei avertizează asupra efectelor economice negative dacă dezvoltarea sa este
necontrolată.
Într-o economie de piaţă, statul poate interveni prin intermediul leasingului în
dezvoltarea economică, încurajând anumite investiţii.
Pe plan internaţional leasingul este un mijloc de sprijinire a exportului şi totodată o
cale de finanţare a investiţiilor statelor în curs de dezvoltare. În Europa există o asociaţie a
celor care practică leasingul numită “Leaseurope”, ca urmare a extinderii deosebite a acestei
operaţiuni pe acest continent.
O statistică1 arată puternicul impact al leasingului asupra investiţiilor unora din
statele fanion (ca dezvoltare economică) ale Europei.
Pagina 67 din 68
În Franţa, în 1978, 14% din totalul creditelor afectate investiţiilor, reprezentau

finanţări prin leasing, totalizând 53 miliarde de franci francezi.
În Germania Federală, totalitatea creditelor operate cu ajutorul leasingului ajungea în
1978 la 19,4 miliarde mărci germane.
În 1976, în Marea Britanie, valoarea totala a echipamentelor finanţate prin intermediul
companiilor de leasing atingea 500 de milioane de lire sterline, iar în 1978 urca la 2 miliarde,
reprezentând 25% din totalul investiţiilor din acel an.
În România, după 1989, se încearcă instituirea unei economii de piaţă 2 veritabile
făcându-se eforturi pentru mărirea investiţiilor de capital românesc şi străin. Aceste eforturi s-
au reflectat în plan juridic prin adoptarea de acte normative - legi şi ordonanţe
guvernamentale – printre care se află şi reglementarea pentru prima dată în România, a
operaţiunilor de leasing.
D. Utilitatea leasingului
Leasingul, ca instrument de finanţare, şi-a demonstrat utilitatea din perspectiva
avantajelor sale. Contractul de leasing prezintă avantaje pentru toate părţile sale.
Argumentele pentru încheierea sa sunt următoarele:
se economiseşte capitalul lichid;
se rezolvă problemele de finanţare;
se obţin avantaje în ce priveşte impozitele: amânarea plaţii T.V.A. şi a taxelor vamale,
timp de maximum 7 ani în cazul cumpărării echipamentului, avantajul fiscal al deductibilităţii
integrale a cheltuielilor;
se pot planifica riguros cheltuielile viitoare.
Leasingul favorizează dezvoltarea unor societăţi comerciale sau persoane fizice lipsite
de mijloace financiare, fiind astfel un instrument de credit la care se apelează tot mai des, atât
în România dar şi pe piaţa internaţionala.
2
Astfel, în art. 134 alin. 1 din Constituţie se arată că “economia României este o economie de piaţă”.
Pagina 68 din 68

Atestat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atestat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Teoretizarea contractului de leasing din perspectiva dreptului

Capitolul I. Introducere în contractul de leasing

5. Implicarea băncilor în leasing

Din punct de vedere economic, leasingul este o operaţiune de finanţare în care

6. Reglementarea leasingului în legea română

B. Precizări privind leasingul

Termenul de leasing, alături de alţi termeni consacraţi la scară mondiala: marketing,

acestui contract instituţia financiară închiriază bunul beneficiarului cu promisiunea de a i-l

c) Comparaţie între leasing şi împrumut

Capitolul II. Contractul în comerţul internaţional

“Caracterul internaţional” numit de alţi autori “element de internaţionalitate”2 sau

livrarea de instalaţii pentru punerea în valoare a licenţei respective, acordarea de asistenţă

de contracte are o importanţă practică deosebită atât în procesul negocierilor, cât şi în

1.Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc

4. Clasificarea contractelor după felul obligaţiilor

contracte de lungă durată. Se includ în această categorie contractele încheiate pe o

Efectul principal al violenţei, ca viciu de consimţământ constă în nulitatea relativă a

Legea nr.1/1971 consacră obligativitatea formei scrise a contractelor de comerţ

2. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea

Revocarea acceptării împiedică contractul să devină perfect, deci nu mai ia naştere

Sistemul expedierii sau transmisiei declaraţiei. În acest sistem contractul se consider

Prin conţinutul contractului de comerţ internaţional se înţelege totalitatea drepturilor

Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele de livrare. Părţile trebuie să indice

Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb care schimbă paritatea

Clauza ofertei concurente. Prin această clauză vânzătorul se obligă să acorde

Reguli de interpretare a clauzelor tacite şi implicite (care completează contractul).

Capitolul III. Contractul de leasing

Secţiunea I. Noţiune , caractere juridice şi clasificare

Este un contract intuitu personae în sensul că societatea de leasing

după modul de calcul al redevenţelor:

după provenienţa bunurilor finanţate:

Leasingul operaţional (funcţional) şi leasingul financiar apar ca alternative la vânzarea

acţionează ca şi când ar vrea să cumpere bunul, deşi societatea de leasing îl va achiziţiona

1.2 Încheierea contractului de leasing

Legea română, în speţă Ordonanţa nr. 51/1997, consacră şi defineşte noţiunea de

Acordul intervenit între societatea de leasing şi utilizator înainte de stabilirea

În această fază, la semnarea contractului de leasing, bunul nu este încă în proprietatea

În legea română35, explicaţia rezidă în faptul că societatea de leasing (finanţatorul) are

calea dreptului comun, unor reglementări speciale în ce priveşte dobândirea dreptului de

cadastral de publicitate funciară de la biroul judecătoriei în a cărui raza de activitate este

3. Formarea contractelor de leasing în cazul cesiunii

Cesionarul va plăti amortismentele deja plătite în schimbul transferului dreptului la

C. Etapa de finalizare a contractului de leasing

nu este interzis de a prevedea în favoarea societăţii de leasing a unei despăgubiri ca urmare a

Pentru a se determina nivelul de uzură urmează a se apela la instanţa de judecată sau

importanţa eliminării aumitor impedimente juridice din calea leasingului financiar

Capitolul IV. Concluzii

În Franţa, în 1978, 14% din totalul creditelor afectate investiţiilor, reprezentau

S-ar putea să vă placă și