Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bucureşti
2010
CUPRINS
Partea I SISTEME DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI ....................15
CAPITOLUL 1
Întreprinderea – componentă de bază
a unui sistem de producţie .........................................................................17
1.1 Scurtă prezentare a evoluţiei sistemelor de producţie .......................................17
1.2 Sistemul de producţie industrială ......................................................................18
1.2.1 Subsistemul de fabricaţie ........................................................................19
1.3 Întreprinderea de producţie - obiect al managementului producţiei ..................21
1.3.1 Abordarea conceptului de întreprindere de producţie (firmă) ................21
1.3.2 Tipologia întreprinderilor de producţie...................................................22
1.3.3 Trăsăturile de bază ale unei întreprinderi de producţie...........................26
1.4 Teste de verificare .............................................................................................30
CAPITOLUL 2
Organizarea structurală a sistemelor de producţie .................. 35
2.1 Procesul de producţie; noţiune, tipologie, factori de influenţă..........................35
2.1.1 Noţiunea de proces de producţie.............................................................35
2.1.2 Tipologia proceselor de producţie ..........................................................36
2.1.3 Factorii care influenţează asupra modului de organizare a proceselor
de producţie............................................................................................38
2.2 Structura organizatorică a unei întreprinderi de producţie ................................39
2.2.1 Structura de producţie şi concepţie; noţiune, verigi structurale
de bază....................................................................................................40
2.2.2 Tipuri de structuri de producţie şi concepţie ..........................................43
2.3 Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie;
indicatori care reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale ..............47
2.4 Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate ......48
2.4.1 Cerinţele împărţirii pe centre de responsabilitate ...................................49
2.4.2 Tipuri de centre de responsabilitate ........................................................50
2.5 Teste de verificare .............................................................................................61
CAPITOLUL 3
Metode şi tehnici de studiu şi analiză a procesului
de producţie şi a organizării lui................................................................71
3.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie ......................................71
3.2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie ........................................72
3.3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de producţie pe suprafeţele de producţie ....74
3.4 Teste de verificare .............................................................................................75
CAPITOLUL 4
Sisteme de organizare procesuală şi spaţială a întreprinderii....81
4.1 Tipul de producţie; metode de organizare a producţiei .....................................81
4.1.1 Tipul de producţie; noţiune, tipologie, importanţă .................................81
4.1.2 Tipurile de producţie...............................................................................82
4.1.2.1 Tipul de producţie în masă ........................................................82
4.1.2.2 Tipul de producţie în serie .........................................................82
4.1.2.3 Tipul de producţie individuală (unicate) ...................................83
4.2 Metode de organizare a producţiei de bază .......................................................83
4.2.1 Organizarea producţiei în flux ................................................................84
4.2.1.1 Definirea noţiunii; trăsături caracteristice de bază ....................84
4.2.1.2 Tipologia liniilor de fabricaţie în flux .......................................85
4.2.1.3 Proiectarea liniilor de fabricaţie în flux.....................................89
4.2.1.3.1 Parametrii de funcţionare a liniilor de producţie
în flux ........................................................................90
4.2.1.3.2 Amplasarea locurilor de muncă în cadrul liniilor
de producţie în flux ...................................................93
4.2.1.3.3 Dimensionarea suprafeţelor de producţie
pentru liniile de producţie în flux..............................94
4.2.1.3.4 Echilibrarea liniilor de producţie în flux....................95
4.2.1.3.5 Variante de organizare a liniilor de producţie în flux
în diferite ramuri de producţie...................................96
4.2.1.3.6 Eficienţa economică a liniilor de producţie în flux....99
4.2.2 Organizarea producţiei de serie mică şi individuală .............................100
4.2.2.1 Metoda verigilor pentru amplasarea locurilor de muncă.........101
4.2.2.2 Sistemul flexibil de fabricaţie - modalitate specifică
de reprezentare a producţiei de serie mică şi unicate ..............103
4.2.2.2.1 Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabricaţie ...106
4.2.2.4 Metoda tehnologiei de grup pentru mărirea loturilor
de fabricaţie ............................................................................107
4.3 Teste de verificare ...........................................................................................108
CAPITOLUL 5
Sisteme de organizare a unităţilor de producţie auxiliare
şi de servire în cadrul întreprinderilor de producţie ....................117
5.1 Organizarea reparării şi întreţinerii utilajelor ..................................................117
5.1.1 Importanţa şi obiectivele activităţii de reparare a utilajelor..................117
5.1.2 Sisteme şi metode de organizare a reparării utilajelor ..........................118
5.1.3 Planificarea reparării utilajelor .............................................................122
5.1.4 Utilizarea teoriei uzurii aleatoare a echipamentelor industriale pentru
adoptarea unei politici optime de întreţinere şi reparare a utilajelor ...125
5.1.4.1 Indicatori de studiu şi analiză a uzurii aleatoare
a echipamentelor.....................................................................125
CAPITOLUL 6
Sisteme de organizare în timp a producţiei.
Ciclul de producţie .......................................................................................185
6.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie..........................................185
6.2 Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice .....................187
CAPITOLUL 7
Calitatea produselor şi serviciilor în economia
contemporană ..............................................................................................195
7.1 Cadrul conceptual al calităţii produselor şi serviciilor ....................................195
7.2 Managementul calităţii totale – TQM .............................................................197
7.3 Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii ...........197
7.4 Asigurarea calităţii potrivit standardelor internaţionale ..................................201
7.5 Costurile calităţii .............................................................................................202
7.6 Auditul calităţii................................................................................................203
7.7 Teste de verificare ...........................................................................................204
CAPITOLUL 8
PREGĂTIREA PRODUCŢIEI ÎNTR-O ÎNTEPRINDERE
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ ................................................. 209
8.1 Pregătirea producţiei noilor produse.
Obiective şi posibilităţi de asimilare a noilor produse...................................209
8.2 Pregătirea tehnică ...........................................................................................210
8.2.1 Proiectarea noilor produse ....................................................................210
8.2.2 Pregătirea tehnologică a producţiei......................................................211
8.2.2.1 Metode de alegere a variantei tehnologice optime .................212
8.2.3 Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero ......218
8.3 Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse......................219
8.4 Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor produse ............................................219
8.5. Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse ...221
8.6 Teste de verificare ..........................................................................................221
CAPITOLUL 9
STRATEGIA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERII
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ ................................................. 225
9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice .........................................225
9.2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente ...............225
9.3 Strategia de dezvoltare ....................................................................................228
9.3.1 Elaborarea strategiei de dezvoltare .......................................................229
9.3.2 Evaluarea strategiei de dezvoltare ........................................................230
9.4 Teste de verificare ...........................................................................................231
CAPITOLUL 10
PLANIFICAREA, FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI
PRODUCŢIEI ..............................................................................................239
10.1 Tipologii de planificare ................................................................................239
10.2 Planul de dezvoltare economico-socială al unei întreprinderi de producţie ..241
10.3 Teste de verificare .........................................................................................242
CAPITOLUL 11
PRODUCŢIA INDUSTRIALĂ A ÎNTREPRINDERII ..............................247
11.1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire
şi etape de elaborare.......................................................................................247
11.2 Indicatorii producţiei industriale ...................................................................249
11.2.1 Unităţile de măsură pentru dimensionarea volumului
producţiei industriale .........................................................................249
11.2.2 Producţia industrială în unităţi fizice ..................................................249
11.2.3 Indicatorii valorici ai producţiei industriale........................................250
11.2.3.1 Indicatorii valorici – importanţă ............................................250
11.2.3.1.1 Producţia marfă fabricată; noţiune, cuprins,
mod de calcul.........................................................251
11.2.3.1.2 Producţia marfă vândută ........................................251
11.2.3.1.3 Cifra de afaceri ......................................................252
11.2.3.1.4 Producţia globală (producţia exerciţiului);
noţiune, cuprins, mod de calcul .............................252
11.2.3.1.5 Fundamentarea mărimii stocurilor
de producţie neterminată .......................................253
11.2.3.1.5.1 Producţia neterminată;
noţiune, elemente componente.........253
11.2.3.1.5.2 Metode de dimensionare a stocurilor
de producţie neterminată ..................254
11.2.3.1.6 Valoarea adăugată; noţiune, cuprins,
mod de calcul........................................................256
11.2.3.1.7 Valoarea adăugată netă; cuprins, mod de calcul....258
11.2.3.1.8 Circulaţia internă; cuprins......................................258
10.3 Teste de verificare ........................................................................................259
CAPITOLUL 12
CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞI GRADUL DE UTILIZARE
A ACESTEIA .....................................................................................................267
12.1 Capacitatea de producţie: concept; factori de influenţă.................................267
12.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie...........................................269
12.2.1 Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie
a unei întreprinderi de producţie industrială .....................................269
OBIECTIVE
Subsistemul de
aprov.-desfacere
Subsistemul de
Fluxuri Subsistemul de
cond.-organizare
informationale resurse umane
Fluxuri
Fluxuri Subsistemul de informationale
materiale proiectare Subsistemul de
Produse finite
fabricatie
Fluxuri Subsistemul
energetice financiar-contabil Fluxuri
energetice
Subsistemul de
reparatii
Sistemul de productie
Tabelul 1.1
Subsisteme Subsisteme de rang 2 Funcţii parţiale
de rang 1 ale subsistemului
1. Sistem efector sau 1.1 Sistem mecanic Modifica caracteristicile
de prelucrare 1.2 Sistem de antrenare materialului imprimând
informaţia tehnologică
2. Sistem logistic 2.1 Sistem logistic de Alimentare, poziţionare şi
transfer în spaţiu transferul pieselor
2.2 Sistem de depozitare Depozitarea pieselor
3. Sistem de 3.1 Sistem de conducere Prelucrare, transfer şi
comandă a procesului de depozitare a informaţiilor
fabricaţie privind coordonarea spaţială
3.2 Sistem tehnic de şi temporală a fluxurilor de
comandă energie şi a programelor
tehnice de comandă.
Prelucrare, transfer,
depozitare a informaţiilor
pentru comanda maşinilor şi
utilajelor;
4. Sistem de control Compară valorile prescrise cu
cele realizate şi transmite
informaţii sistemului de
comandă.
Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu eficienţa
mijloacele de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor de
producţie, a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit.
O întreprindere de producţie industrială se caracterizează prin trei trăsături de bază:
unitatea tehnico-productivă;
unitatea organizatorico-administrativă;
unitatea economico-socială.
Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de producţie
industrială dispune de un complex de factori de producţie, în anumite raporturi cantitative şi
calitative astfel încât să fie realizat în condiţii de eficientă obiectivul stabilit de către aceasta.
În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază
specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul
subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător, utilizându-se maşini
şi utilaje cu aceiaşi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceiaşi profesie şi grad de calificare, iar
modul de organizare al acestora este asemănător. Acest aspect al trăsăturii tehnico-productive este
cel mai des întâlnit în întreprinderi de turnătorie, ţesătorii, filaturi etc. În fig. 1.2 este prezentată o
întreprindere de turnătorie caracterizată prin omogenitatea procesului tehnologic.
Întreprindere de
turnatorie
În cea de-a doua variantă sub care poate apare unitatea producţiei fabricate toate
subunităţile de bază ale întreprinderii conţin toate fazele procesului tehnologic necesare realizării
unui singur fel de produs. Folosind acelaşi exemplu al întreprinderii de ţesătorie, schema secţiilor
de producţie în acest caz este prezentată în fig.1.4;
Întreprindere de
tesatorie
Fig.1.4 Schema unei întreprinderi de ţesătorie cu procese tehnologice neomogene ale cărei subunităţi
de producţie sunt specializate în fabricaţia unui singur produs
Întreprindere de
tesatorie
2) Comportamentul anticipativ al unui sistem este atunci când paralel cu adaptarea la influenţele
mediului, are la rândul sau influenţe asupra acestuia; comportamentul activ este atunci când
sistemul se adaptează la schimbările din mediul înconjurător înainte ca acesta să-şi manifeste
efectele.
3) Subsistemul efector este principala componentă a unui sistem de producţie; componentele
sale sunt: sistemul mecanic şi sistemul de antrenare.
4) Obiectivele unei întreprinderi sunt de doua feluri: economice şi sociale; obiectivul social este
determinat de faptul că întreprinderea face o distribuire a veniturilor obţinute din procesul de
producţie.
7) O regie autonomă se caracterizează prin faptul că în caz de faliment este declarată falită atât
ea cât şi asociaţii săi; salariaţii regiei autonome au dreptul în afara salariului şi la o parte din
venitul final al regiei repartizat în funcţie de partea de capital cu care au contribuit la capitalul
acesteia.
Răspunsuri
1.c 2.e 3.b 4.c 5.c 6.d 7.e 8.e 9.b 10.d 11.c
OBIECTIVE
Una dintre cele mai importante funcţiuni ale managementului unei întreprinderi de
producţie este funcţiunea de organizare. Aceasta se caracterizează printr-un ansamblu de acţiuni
care vizează toate domeniile de activitate ale întreprinderii, precum şi relaţiile de interdependenţă
dintre acestea.
Funcţiunea de organizare de ansamblu a întreprinderii se desfăşoară la nivelul ei cel mai
superior şi se materializează în structuri organizatorice, prin care se combină, ordonează şi
actualizează componentele umane, materiale şi financiare ale acesteia.
În concluzie, structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor, subdiviziunilor
organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale
întreprinderii.
Structura organizatorică este componenta principală a structurii generale a întreprinderii.
Locul ei în cadrul structurii generale este prezentat în fig.2.1
STRUCTURA GENERALA
A
ÎNTREPRINDERII
STRUCTURA STRUCTURA
OPERATIONALA
FUNCTIONALA
(DE PRODUCTIE
(DE CONDUCERE) SI CONCEPTIE)
Secţiile de bază sunt acele verigi de producţie în cadrul cărora se execută procese de
producţie care au drept scop transformarea diferitelor materii prime şi materiale în produse finite
ce se constituie în obiecte ale activităţii de bază al întreprinderii, cum ar fi procese de prelucrări
mecanice şi montaj în industria construcţiilor de maşini, procese de filatură şi ţesătoriile în
întreprinderile textile etc.
Secţiile de producţie de bază ale unei întreprinderi de producţie industrială se pot grupa în
mai multe categorii de secţii în funcţie de principiul care a stat la baza organizării secţiei:
secţii de bază organizate după principiul tehnologic;
secţii de bază organizate după principiul pe obiect;
secţii de bază organizate după principiul mixt.
Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic presupun amplasarea utilajelor şi a
locurilor de muncă astfel încât să asigure executarea unui stadiu sau a unei faze de proces
tehnologic. Conform acestui principiu există secţii de producţie de turnătorie, forja, prelucrări
mecanice sau de montaj în industria construcţiilor de maşini, de filatură şi ţesătorie în industria
textilă etc.
Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic, în funcţie de operaţiile tehnologice
care se execută în cadrul acestora se grupează în:
secţii de bază pregătitoare;
secţii de bază prelucrătoare;
secţii de bază de montaj - finisaj.
Secţiile de bază pregătitoare sunt acele secţii în care se execută faze pregătitoare ale
procesului tehnologi cum sunt: turnare şi forjare de piese în construcţii de maşini, filatura în
industria textilă, croire în industria de confecţii etc.
Secţiile de bază prelucrătoare sunt acele secţii în cadrul cărora are loc transformarea
propriu-zisa a materiilor şi materialelor în produse care constituie obiectivul de bază al
întreprinderii. Aceste secţii sunt cele de prelucrări mecanice în construcţii de maşini, cele de
ţesătorie în industria textilă sau cele de confecţionat din industria confecţiilor.
Secţiile de bază de montaj - finisaj cuprind procese de producţie în cadrul cărora are loc
asamblarea diferitelor produse din ansamblele şi subansamblele componente sau de finisare a
produsului finit, cum ar fi secţiile de montaj şi probe tehnologice din construcţii de maşini şi
secţiile de imprimare sau apretare din industria textilă.
Secţiile de bază organizate după principiul pe obiect sunt astfel organizate încât să
asigure transformarea completă a materiilor şi materialelor în produs finit sau componente ale
acestuia. Astfel în cadrul acestor secţii sunt reunite un ansamblu de operaţii tehnologice care vor
prelucra produsul de la stadiul de materie primă la stadiul de produs finit. Exemple de astfel de
secţii pot fi secţiile de pompe şi compresoare din construcţii de maşini sau secţia pentru confecţii
femei sau bărbaţi din industria de confecţii.
Secţiile de bază organizate după principiul mixt presupune acel mod de organizare în
cadrul căruia anumite secţii (de regulă cele pregătitoare) sunt organizate după principiul
tehnologic, iar alte secţii după principiul pe obiect (secţiile de prelucrări mecanice).
Secţiile auxiliare sunt verigi de producţie în cadrul cărora se execută produse sau lucrări
care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care sunt absolut obligatorii
pentru buna desfăşurare a proceselor de producţie de bază. Secţiile auxiliare cele mai des întâlnite
în cadrul întreprinderilor industriale sunt secţia energetică (centralele producătoare de diferite
feluri de energie - energie electrică, abur, aer comprimat etc.), secţia de SDV-uri, secţia de
reparaţii etc.
Secţiile de servire sunt acele verigi structurale în cadrul cărora se execută activităţi de
producţie ce se constituie ca servicii atât pentru secţiile de bază, cât şi pentru secţiile auxiliare,
cum ar fi spre exemplu secţia reţele energetice (pentru transportul diferitelor tipuri de energie
către diferiţii consumatori din cadrul întreprinderii industriale), secţia depozite şi secţia transport
intern.
Secţiile anexă sunt verigile organizatorice destinate valorificării deşeurilor în acele
întreprinderi în care rezultă o cantitate mare de materiale refolosibile. Se constituie ca secţii anexă
ale întreprinderii şi standurile de prezentare a produselor din expoziţii şi târguri sau magazinele
proprii de desfacere.
Atelierul de producţie este o verigă organizatorică care îşi poate desfăşura activitatea ca
subunitate de producţie a unei secţii de producţie sau în mod independent şi atunci se deosebeşte
de secţia de producţie doar prin volumul de activitate care se desfăşoară în cadrul acestuia.
În primul caz, atelierul de producţie este o verigă structurală delimitată teritorial, în
cadrul căruia se execută fie acelaşi proces tehnologic, fie acelaşi produs sau componentă a unui
produs. În cel de-al doilea caz, atelierul este o verigă structurală delimitată din punct de vedere
administrativ, cu aceleaşi caracteristici din punct de vedere al procesului de producţie ca şi în
primul caz. Activităţile de producţie care pot să aibă loc în cadrul unui atelier pot fi activităţi de
producţie, montaj, service etc.
Atelierul de proiectare este veriga structurală a cărei activitate este orientată în
executarea acelor lucrări de proiectare de dimensiuni mai reduse şi care nu au fost executate de
institutele de specialitate. De altfel existenţa acestui atelier, împreună cu cea a laboratorului de
control şi cercetare este impusă de situaţiile în care trebuiesc găsite soluţii rapide în urma
numeroaselor modificări ce pot surveni la cererea consumatorilor. Considerăm de aceea că este pe
deplin justificată denumirea de structură de producţie şi concepţie.
Laboratorul de control şi cercetare este veriga organizatorică în cadrul căreia se execută
diferite analize şi măsurători a calităţii produselor şi a materiilor şi materialelor.
Sectoarele de producţie sunt subunităţi ale atelierului, delimitate teritorial unde se
execută o anumită fază de proces tehnologic sau anumite componente ale unui produs. Într-un
atelier de prelucrări mecanice poate exista sectorul de strunguri, de freze etc.
Locurile de muncă sunt verigile organizatorice de bază ale întreprinderii industriale.
Acestea ocupă o anumită suprafaţă de producţie dotată cu utilaj şi echipament tehnologic
corespunzător destinat executării unor operaţii tehnologice sau servicii productive.
Locurile de muncă pot fi specializate în realizarea unei operaţii, sau universale, când
execută o varietate mare de operaţii.
Caracteristici:
organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic, denumirea secţiilor de
bază fiind dată de procesul tehnologic care se execută în cadrul acestora (turnatorie,
forja, filatură, ţesătorie etc.)
în cadrul secţiilor de producţie locuri de muncă universale a căror funcţionare este
asigurată de forţa de muncă de înaltă calificare;
amplasarea acestor locuri de muncă se face după principiul grupelor omogene de
maşini.
Întreprindere
textila
Sectii de baza Sectii auxiliare Sectii de servire Sectii anexa Laborator de conrol
Magazin de prezentare
Filatura Centrala energetica Depozite
Fig. 2.1
Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi textile
Caracteristici:
organizarea secţiilor de producţie este realizată după principiul obiectului de
fabricaţie;
în fiecare secţie se fabrică un singur produs sau componente ale acestuia, iar secţiile
poartă denumirea produsului pe care-l fabrică;
locurile de muncă sunt specializate în realizarea unei singure operaţii sau a unui număr
foarte mic de operaţii;
amplasarea locurilor de muncă se face sub formă de linii tehnologice specializate în
fabricaţia unui produs sau a unor componente ale acestuia;
acest tip de structură este specific tipului de producţie de serie mare sau de masă.
Avantaje:
asigură organizarea liniilor de producţie în flux cu eficienţa ridicată;
permite o creştere a specializării în producţie;
reduce volumul de transport intern;
reduce durata ciclului de fabricaţie şi a costurilor de producţie;
determină o reducere substanţială a stocurilor de producţie neterminată.
Dezavantaje:
este tipul de structură de producţie cu o flexibilitate foarte redusă la schimbările
sortimentale;
nu poate fi folosită în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de masă.
Expozitii si
Confectii copii Ambalaje
târguri
Atelier de
Sectii de baza Sectii auxiliare Sectii de servire Sectii anexa
proiectare
Asigurarea unei structuri de producţie şi concepţie raţionale are loc în două situaţii şi
anume:
în momentul proiectării întreprinderii;
în momentul funcţionării întreprinderii în funcţie de modificările care survin în
nomenclatorul de produse, în tehnologiile de fabricaţie sau în organizarea producţiei şi
a muncii.
Indiferent de situaţia în care are loc perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie
există un ansamblu de măsuri care trebuie adoptate pentru atingerea acestui obiectiv:
n) creşterea ponderii subunităţilor de producţie (secţii, ateliere) organizate după
principiul pe obiect în totalul subunităţilor de producţie ale întreprinderii;
o) adâncirea specializării subunităţilor de producţie şi extinderea relaţiilor de cooperare
dintre acestea;
p) creşterea ponderii volumului de producţie pentru activitatea de bază a întreprinderii de
către întreprinderi specializate şi reducerea activităţii secţiilor auxiliare şi de servire
proprii;
q) asigurarea proporţionalităţii dintre capacităţile de producţie ale subunităţilor de
producţie ale întreprinderii;
r) sistematizarea întreprinderii prin care se va realiza un flux tehnologic continuu, pe
traseele cele mai scurte.
Toate aceste măsuri de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie vor influenţa în
mod pozitiv o serie de indicatori ai întreprinderii dintre care mai importanţi sunt:
volumul şi costul aferent activităţilor de transport intern;
numărul, felul, mărimea, locul de amplasare şi costurile aferente depozitelor
întreprinderii;
numărul de personal şi fondul de salarii aferent aparatului administrativ;
durata ciclului de producţie al produselor întreprinderii, mărimea stocurilor de
producţie neterminată şi viteza de rotaţie a mijloacelor circulante etc.
Perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie trebuie să ţină seama de îmbunătăţirea
permanentă a tuturor acestor indicatori, atât în momentul proiectării întreprinderii, cât şi pe tot
parcursul funcţionării ei.
Obiectiv Cheltuieli
de producţie de activitate
Resurse Cheltuieli
la dispoziţia de structura
centrului
PR =CA-C-r*A:
unde:
PR - profitul rezidual;
CA - cifra de afaceri unitară;
C - costurile proprii
R - randamentul pe care întreprinderea doreşte să-1 obţină pe o
perioadă mare de timp pentru ansamblul capitalului investit;
A - activele unitare utilizate.
În lucrarea "Managementul pe baza centrelor de responsabilitate"*, autorii C. Rusu şi M.
Voicu definesc cenrul de responsabilitate ca fiind în ansamblu de elemente dependente între ele,
care formează un tot organizat, având un grad mare de autonomie în utilizarea şi optimizarea
resurselor de care dispune.
În aceeaşi lucrare autorii grupează centrele de responsabilitate ale întreprinderii în patru
grupe:
Tabelul 2.1
Denumirea factorilor Influenta
21) Întrările unui sistem de producţie sunt constituite din resurse umane, energie, materii şi
materiale; ieşirile unui sistem de producţie sunt constituite din produse, lucrări sau servicii şi
energie.
22) Procesele de producţie după modul în care participă la realizarea produsului finit sunt procese
de bază, auxiliare, de servire şi anexe; din urma participării lor corelate la realizarea
procesului de producţie se obţin produsele finite sau lucrările programate care au fost
contractate cu diferiţii consumatori.
23) Procesele auxiliare conduc la obţinerea de lucrări sau servicii necesare celorlalte tipuri de
procese de producţie; procesele de producţie anexe servesc la obţinerea de produse care nu
constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii dar care condiţionează buna desfăşurare
a proceselor de producţie de bază.
24) Procesele de producţie de servire sunt destinate obţinerii de bunuri de producţie care nu
constituie obiectul de bază al întreprinderii; aceste produse pot fi bunuri de larg consum,
obţinute din materiale recuperabile.
25) Procesele de producţie mecanice sunt acele procese de producţie executate parţial manual şi
parţial mecanizat; în acest caz, muncitorul conduce în mod direct acţiunea diferitelor maşini
şi utilaje.
26) Procesele de aparatură sunt numai procese de producţie continue; în urma desfăşurării acestor
procese de aparatură continue producţia se obţine sub formă de şarje.
28) Procesele de producţie analitice sunt acele procese de producţie în care produsul finit se
obţine din mai multe materii prime; procesele de producţie directe sunt acele procese de
producţie în care produsul finit se obţine prin prelucrări succesive ale materiilor prime.
29) După gradul de periodicitate, procesele de producţie sunt procese ciclice şi neciclice;
procesele de producţie neciclice sunt specifice întreprinderilor cu producţie de unicate.
30) Procesele de producţie naturală din componenta unui proces de producţie măresc durata
ciclului de fabricaţie al produselor; efectul acestora nu poate fi realizat de nici o instalaţie
industrială care şi-ar propune să înlocuiască un proces natural.
31) Felul materiilor prime utilizate în procesul de producţie este un factor care influenţează
organizarea procesului de producţie; din acest punct de vedere, procesele de producţie sunt
extractive şi prelucrătoare.
32) Produsele rezultate din procesele de producţie de bază sunt produse omogene şi eterogene;
produsele omogene se caracterizează prin aceea că au proprietăţi identice în totalitatea
corpului lor fizic.
33) Un factor de influenţă a procesului de producţie este dat de felul procesului tehnologic
utilizat; din acest punct de vedere se pune problema a alegerii procedeului optim de fabricaţie
(calitate superioară a produselor, investiţii minime, costuri reduse).
34) Structura de producţie şi concepţie este componentă de bază a structurii funcţionale; structura
funcţională reflectă pe plan organizatoric locul de desfăsurare a activităţii din cadrul
diferitelor compartimente funcţionale.
36) Structura de producţie şi concepţie cuprinde structura organizatorică şi cea funcţională a unei
întreprinderi; Laboratorul de control şi cercetare este o componentă a structurii funcţionale.
37) O structură organizatorică cuprinde şi unităţi cu caracter social-cultural; aceste unităţi pot fi
considerate ca secţii anexă ale întreprinderii.
38) Secţia de producţie este veriga de bază a întreprinderii; în cadrul acesteia se desfăşoară numai
faze de proces tehnologic ale produselor care urmează a fi prelucrate în cadrul întreprinderii.
39) Secţiile de producţie sunt: de bază, auxiliare, de servire şi anexă; un exemplu de secţie
auxiliara este secţia de montaj, într-o întreprindere constructoare de maşini.
41) Organizarea secţiilor de bază se poate face după principiul obiectului de fabricaţie; conform
acestui principiu o parte a secţiilor execută faze de proces tehnologic, iar altele execută
produse sau piese componente ale acestora.
42) Un atelier de producţie este o subunitate de producţie componentă a unei secţii de producţie
de bază; atelierul de producţie nu poate exista ca entitate organizatorică independentă.
43) Atelierul de proiectare este o verigă componentă a secţiei de bază; în cazul unei activităţi
reduse de cercetare-proiectare poate fi înlocuit de un colectiv de cercetare.
44) Locul de muncă este veriga organizatorică de producţie de bază a unei structuri de producţie
şi concepţie; locurile de muncă pot fi universale, specializate şi mixte.
45) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic cuprinde secţii de producţie organizate
pentru executarea de faze de proces tehnologic; exemple de astfel de secţii pot fi într-o
întreprindere constructoare de maşini: secţia turnătorie, secţia motor, secţia sasiu, secţia
montaj-finisaj.
46) Secţia de turnătorie a unei întreprinderi constructoare de maşini este secţie prelucrătoare;
secţia de forja este secţie pregătitoare în cadrul aceleiaşi întreprinderi.
47) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic este specifică tipului de producţie de
serie mare sau de masă; principalul ei dezavantaj constă în gradul redus de flexibilitate.
48) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" este specifică tipului de producţie de
serie mare sau de masă; principalul sau avantaj constă în asigurarea unui grad ridicat de
productivitate a muncii.
49) Gradul de specializare al locurilor de muncă în structura de tip tehnologic este foarte ridicat;
calificarea muncitorilor este de asemenea ridicată în cadrul acestui tip de structură.
50) Pentru structura de tip mixt secţiile pregătitoare sunt organizate după principiul pe obiect, iar
secţiile prelucrătoare sunt organizate după principiul tehnologic.
51) Structura de tip tehnologic are cel mai ridicat volum al transporturilor din cadrul
întreprinderii; structura de tip pe obiect are cel mai ridicat nivel de specializare al locurilor de
muncă.
52) Pentru o întreprindere textilă secţia de filatură este o secţie prelucrătoare; pentru aceiaşi
întreprindere secţia reţele energetice este o secţie auxiliară.
54) Obiectivele care se cer îndeplinite în cadrul activităţii de fabricaţie sunt următoarele:
x) transformarea materiilor prime în produse finite;
y) asigurarea unui control riguros a calităţii produselor şi produselor;
z) asigurarea unei aprovizionări corespunzătoare cu materii prime şi materiale;
aa) calificarea forţei de muncă necesare.
59) În funcţie de modalitatea de obţinere a produsului finit în procesele de producţie, acestea pot
fi:
pp) procese directe;
qq) procese omogene;
rr) procese sintetice;
ss) procese analitice;
tt) procese eterogene;
uu) procese de bază.
61) Este posibilă înlocuirea proceselor naturale cu procese executate de instalaţii industriale?
zz) DA;
aaa) NU.
62) Factorii care influenţează modul de organizare a procesului de producţie pot fi:
bbb) felul materiilor prime utilizate;
ccc) felul produsului fabricat;
ddd) gradul de complexitate al produselor fabricate;
eee) felul procesului tehnologic utilizat.
65) În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor de producţie
acestea pot fi:
jjj) secţii pregătitoare;
kkk) secţii auxiliare;
lll) secţii prelucrătoare;
mmm) secţii de bază;
nnn) secţii de servire;
ooo) secţii de montaj-finisaj;
ppp) secţii anexa.
66) Este secţia de ţesătorie o secţie de bază a unei întreprinderi textile organizată după principiul
obiectului de fabricaţie?
a)DA; b)NU.
68) Care din următoarele secţii ale unei întreprinderi constructoare de maşini sunt secţii
auxiliare?
a) secţia de SDV-uri;
b) secţia reţele energetice;
c) centrală energetică;
d) secţia de transport intern;
e) secţia de reparaţii.
f) secţia de valorificare a deşeurilor;
g) magazinul propriu de desfacere a produselor.
70) Sectorul de producţie este o subunitate a atelierului de producţie delimitată din punct de
vedere teritorial şi unde se execută:
a) un anumit tip de operaţie tehnologică;
b) o anumită piesă componentă a unui produs.
71) Atelierul de producţie este o subunitate a secţiei de producţie care poate fi:
a)delimitată teritorial;
b)delimitată administrativ.
72) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" are următoarele dezavantaje:
a) transport intern foarte dezvoltat;
b) stocuri mari de producţie neterminată;
c) flexibilitate redusă la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie;
d) durata mare a ciclului de fabricaţie.
74) Dintre indicatorii care sunt influenţaţi direct de o structură de producţie şi concepţie raţională
pot fi menţionaţi:
a) volumul, conţinutul şi costurile aferente transporturilor interne;
b) gradul de utilizare a timpului disponibil al muncitorilor;
c) numărul de utilaje necesare desfăşurării procesului de producţie;
d) numărul de personal ocupat în administraţia întreprinderii şi fondul de salarii aferent.
Răspunsuri
1.a 2.b 3.c 4.c 5.a 6.e 7.d 8.d 9.e 10.a 11.d
12.b 13.c 14.a 15.b 16.a 17.d 18.c 19.e 20.e 21.c 22.c
23.b 24.c 25.e 26.d 27.c 28.c 29.d 30.e 31.a 32.d 33.e
48.b,d,e,g 49.b 50.b 51.a,c,e 52.a 53.a,b 54.a 55.c 6.d 57.a,d
3
METODE ŞI TEHNICI DE STUDIU
ŞI ANALIZĂ A PROCESULUI
DE PRODUCŢIE
ŞI A ORGANIZĂRII LUI
OBIECTIVE
pe suprafeţele de producţie
Q .tn
j 1
j j
Nu
Kn j .Td
unde:
- Qj- cantitatea de produse de tipul j ;
- tnj- norma de timp pe unitatea de produs j;
- Knj- coeficientul de îndeplinire a normelor pentru produsul j;
- Td- timpul disponibil al utilajului.
Pentru utilajele care elaborează şarje, necesarul acestora se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
Q
Nu
Td
Gmp .Kp .
ds
unde:
-Q- cantitatea de produse care trebuie fabricată;
-Gmp- greutatea materiei prime care intră o singură dată în instalaţie;
-Kp- coeficientul de transformare din materie primă în produs finit;
-Td- timpul disponibil al instalaţiei;
-ds- durata de elaborare a unei şarje.
În turnatorii necesarul de instalaţii de turnare se determină cu ajutorul relaţiei:
Q
Nu
Np /rama.Nrame/ora.Td
unde:
-Q- cantitatea de produse care va fi turnată în rame;
-Np/rama- numărul produselor care se formează pe o ramă de turnare;
-Nrame/oră- numărul de rame realizate într-o oră;
-Td- timpul disponibil al instalaţiei de turnare.
Calculul necesarului de suprafaţă se face pornind de la fiecare utilaj în parte pentru care
se calculează suprafaţa totala de producţie după relaţia:
St Ss Sg Se
unde:
-Ss- suprafaţa statică;
-Sg- suprafaţa de gravitaţie;
-Se- suprafaţa de evoluţie.
Suprafaţa statică reprezintă suprafaţa pe care se aşează efectiv utilajul, putându-se
determina în funcţie de dimensiunile acestuia.
Suprafaţa de gravitaţie este necesară pentru servirea de către muncitor a locurilor de
muncă, sau pentru depozitarea materialelor. Această suprafaţă se determină după relaţia:
Sg Ss .N
unde:
-N - numărul laturilor din care poate fi servit utilajul de către muncitor
Suprafaţa de evoluţie este necesară pentru deplasarea personalului din secţie şi pentru
efectuarea diferitelor transporturi şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
Se (Ss Sg)K
unde:
-K - este un coeficient de suprafaţă, ale cărui valori sunt cuprinse între 0,05 şi 3 în funcţie
de specificul locului de munca.
l) Metoda pe baza unui proiect sumar constă în aceea că se elaborează un proiect de
detaliu care să ofere o primă orientare asupra spaţiilor necesare în funcţie de soluţiile
de amplasare adoptate, soluţiilor adoptate. Dimensionarea spaţiilor pe baza
normativelor de utilizare a spaţiului se foloseşte în mod frecvent în cazul în care
anumite tipuri de suprafeţe se repetă de la un proiect la altul.
În concluzie, folosirea acestei metode se bazează pe normativele existente pentru
diferitele maşini sau utilaje.
Astfel, pentru maşinile mici este necesară o suprafaţă de 10-12 mp, pentru cele mijlocii
15-25 mp, iar pentru cele mari 30-45 mp.
La fel se stabileşte suprafaţa de producţie necesară pentru activităţii de control tehnic de
calitate sau auxiliare.
m) Metoda pe baza tendinţei coeficienţilor sau a extrapolării . Pe baza acestei metode se
pot determina indicatori precum raportul dintre suprafaţa utilă şi suprafaţa totala, sau
între suprafaţa construită şi cea utilă etc.
Suprafeţele de producţie se pot determina şi prin extrapolare, adică ţinându-se seama de
tendinţa acestor coeficienţi şi necesarul de suprafaţă estimat într-o perioadă viitoare.
2. Procesul tehnologic nu poate sta la baza proiectării fluxului general de producţie; pe baza
fluxului tehnologic se elaborează proiectul de amplasare a unitarilor de producţie pe
teritoriul întreprinderii.
3. Întocmirea acestui grafic nu ţine seama de locurile de muncă, dar se poate preciza timpul
de realizare a acestor operaţii.
4. Graficul de analiză generală se întocmeşte pentru un utilaj sau un muncitor, având scopul
de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces.
7. În cazul în care două operaţii se execută în acelaşi timp, simbolurile operaţiilor se trec
unul în interiorul celuilalt (operaţia mai importantă în exteriorul celeilalte).
1
3
17. Cărui grafic de analiză a procesului de producţie este specifică operaţia de control:
a) graficului de analiză generală;
b) graficului de analiză detailată;
c) graficului de circulaţie.
22. Tipul de amplasare a locurilor de muncă în cazul producţiei de serie mică şi unicate este:
a) pe baza poziţiei fixe a obiectului de fabricat;
b) pe grupe omogene de maşini;
c) sub forma unor linii tehnologice.
Răspunsuri
1.c 2.d 3.d 4.d 5.a 6.a 7.a 8.e 9.b 10.e
11.e 12.a 13.d 14.c 15.a,b 16.c 17.a,b,c 18.a 19.a 20.b
21.a,c,d 22.b
4
SISTEME DE ORGANIZARE
PROCESUALĂ ŞI SPAŢIALĂ
A ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVE
Organizarea producţiei în secţiile de bază este influenţată într-o măsură foarte mare de
tipul de producţe existent la un moment dat în cadrul întreprinderii.
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul de produse
ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de specializare al întreprinderii şi
modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul.
În întreprinderile de producţie în funcţie de ansamblul acestor factori există trei tipuri de
producţie şi anume:
tipul de producţie în masă;
tipul de producţie în serie;
tipul de producţie individual.
Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului de
fabricaţie, şi anume:
tipul de producţie de serie mare;
tipul de producţie de serie mijlocie;
tipul de producţie de serie mică.
Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod
esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activităţii
de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei. Astfel,
pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a producţiei este sub
forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de producţie de serie mică şi individuală
organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de maşini. Pentru tipul de producţie
de serie mijlocie se folosesc elemente din cele două metode prezentate anterior.
Practica arata însă, ca în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există un tip
sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să coexiste elemente
comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a producţiei va fi
adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în funcţie
de condiţiile concrete existente.
Caracteristici:
acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ
largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mica sau
mijlocie;
gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai redus decât la
tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea seriilor de
fabricaţie;
deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de transport
cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) - cărucioare, electrocare,
etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de fabricaţie;
locurile de munca sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor
de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de muncă sunt amplasate
după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după criteriul
grupelor omogene de maşini.
În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât
tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate).
Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită
diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor.
Caracteristici:
fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar
unicate;
repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori
fabricare acestora putând să nu se mai repete niciodată;
utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o
calificare înaltă;
deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi
mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă;
amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului
grupelor omogene de maşini.
Q t Ft
în care,
Q - volumul de producţie ce trebuie fabricat dintr-un anumit produs;
t - norma de timp pe produs pentru o anumită operaţie;
Ft - fondul de timp al utilajului care execută operaţia.
Metoda de organizare a producţiei în flux se caracterizează prin următoarele trăsături de
bază:
q) Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple din punct de vedere al timpului
necesar pentru prelucrarea unui produs şi stabilirea unei succesiuni raţionale a acestora; acest
lucru poate fi obţinut prin descompunerea procesului tehnologic în operaţii simple, şi apoi
prin agregarea acestora pentru obţinerea de operaţii cu durate multiple faţă de operaţiile
simple;
r) Repartizarea acestor operaţii pe anumite locuri de muncă specializate în realizarea lor;
s) Amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea tehnologică a operaţiilor,
sub forma unor linii tehnologice în flux;
t) Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul în cadrul liniei se face după cum urmează:
pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executării operaţiilor, produsele trec
de la un loc de muncă la altul în mod continuu, având la bază un ritm reglementat de
lucru;
pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu,
executarea produselor având la bază un ritm liber de lucru.
u) Procesul de producţie se desfăşoară în mod concomitent pe toate locurile de muncă ale liniei
în flux; pentru liniile în flux sincronizate lansarea produselor în fabricaţie, trecerea lor pe alte
locuri de muncă, precum şi ieşirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu mărimea
tactului de producţie (tactul de producţie fiind intervalul de timp la care ies de pe linia în flux
două produse finite). Locurile de muncă de pe liniile în flux diferă ca număr în funcţie de
durata operaţiilor pe care le execută. Astfel:
pentru operaţiile ale căror durate sunt egale cu mărimea tactului de producţie, numărul
locurilor de muncă este egal cu 1;
pentru operaţiile ale căror durate sunt multiple de mărimea tactului de producţie, numărul
locurilor de muncă va fi egal cu:
ti
N lmi
T
unde,
N lmi - numărul locurilor de muncă pentru operaţia i;
t i - durata operaţiei i;
T - mărimea tactului de producţie.
v) Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu ajutorul unor mijloace de
transport adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare
continuă şi funcţionează automat sau mecanizat; din această categorie fac parte benzi rulante
sau conveiere, a căror viteza de deplasare este strict corelată cu tactul de funcţionare al liniei
de producţie în flux.
w) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asemănătoare din punct de
vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic.
Pentru realizarea acestei trasaturi, trebuie sa existe o omogenitate a calităţii şi dimensiunii
materialelor şi a semifabricatelor folosite potrivit standardelor sau normelor interne.
3 9 3 6
op.1 1ma sin a , op.2 3ma sin i ; op.3 1ma sin a ; op.4 2 ma sin i ;
3 3 3 3
9
op.5 3ma sin i .
3
În fig.4.1 este prezentat modul de prelucrare al primelor trei produse în cazul amplasării
desfăşurate a locurilor de muncă şi în funcţie de durata operaţiilor, numărul de maşini ale acesteia
şi de mărimea tactului de producţie:
Varianta I
P1
2 9
P1
6
P1 P1
P1 P3
P1
P2 P2 P2
P2 1 3 5 P3 10
P3 P2
P3
P3 P2
7
P3
11
4
Varianta a II-a
P1 P2 P3
10 P3
Op.5 9 P2
8 P1
7 P2
Op.4
6 P1 P3
Op.3 5 P1 P2 P3
4 P3
Op.2 3 P2
2 P1
Op.1 1 P1 P2 P3
P1 P2 P3
Din schema prezentată mai sus, rezultă că lansarea şi ieşirea din fabricaţie a unui produs
se face la intervale bine determinate de timp, egale cu mărimea tactului de producţie. Ca urmare
produsele vor fi prelucrate în mod continuu fără a exista şiruri de aşteptare la maşini şi nici timpi
de nefuncţionare a maşinilor datorită lipsei de produse la maşini.
Linii în flux intermitent (sau cu funcţionare discontinua) se caracterizează prin lipsa
sincronizării executării operaţiilor pe maşini, funcţionarea liniei neavând la bază un tact de
producţie determinat. La această formă de organizare a liniilor de producţie în flux lipsa
sincronizării executării operaţiilor se datoreşte faptului că duratele operaţiilor nu sunt egale sau
multiple de mărimea tactului de producţie. Din acest motiv această formă de organizare are
numeroase neajunsuri:
pentru locurile de muncă ale căror operaţii au durate mai mici decât restul locurilor de
muncă, procesul tehnologic se întrerupe conducând la apariţia timpilor de
nefuncţionare a maşinilor de pe linie;
pentru locurile de muncă ale căror operaţii au durate mai mari decât restul locurilor de
muncă apar locuri înguste şi deci stocuri de producţie neterminate cu toate
dezavantajele pe care le presupun acestea.
În vederea eliminării acestor neajunsuri ale liniilor în flux intermitent, pot fi adoptate
unele masuri organizatorice care să conducă la eliminarea lor într-o măsura cât mai mare. Dintre
cele mai importante măsuri care pot fi luate în acest sens, menţionăm:
la locurile înguste pot fi repartizate lucrări de la alte sectoare sau se poate organiza
lucrul la mai multe maşini a muncitorilor insuficienţi încărcaţi;
la locurile de muncă unde apar stocuri mari de producţie neterminată, se poate trece la
folosirea unor schimburi nelucrătoare, în cazul în care nu exista utilaje care să preia o
parte din aceste stocuri, în vederea prelucrării lor;
se vor utiliza toate posibilităţile pentru folosirea avantajelor sincronizării, dacă nu în
mod integral, cel puţin parţial.
Liniile de producţie în flux continuu funcţionează în condiţii de eficienţă maximă în
întreprinderile unde predomină tipul de producţie de masă, iar liniile în flux intermitent în
întreprinderile cu tip de serie.
Cei mai importanţi parametrii de funcţionare ai unei linii de producţie în flux determinaţi
în momentul proiectării acesteia sunt:
tactul de producţie;
ritmul de lucru;
numărul de locuri de muncă din cadrul liniei;
numărul de muncitori care lucrează pe linie;
lungimea liniei;
viteza de deplasare a mijloacelor de transport care servesc linia.
Tactul de producţie reprezintă intervalul de timp la care ies de pe linie două produse
consecutive. Relaţia generală de calcul este:
t 60
T
Q
în care:
- T - tactul de producţie al liniei;
- t - fondul de timp al liniei pe o perioadă determinată, exprimat în ore;
- Q - producţia ce urmează a fi prelucrată în perioada de timp stabilită.
Relaţia generală de calcul a tactului de producţie este influienţată de particularităţile
existente în întreprindere. În acest caz , tactul de producţie poate fi determinat în mai multe
moduri:
t i
N lmt i 1
unde n este numărul de operaţii care se execută pe linie;
T
Numărul de muncitori care lucrează pe linia în flux este strâns legat de mărimea
normei de servire a acestora.
Norma de servire a unui muncitor reprezintă numărul de maşini pe care acesta le poate
servi concomitent în cadrul regimului de lucru şi poate lua valori egale sau mai mari decât 1, după
cum urmează:
norma de servire este egală cu 1 dacă maşinile nu au timpi de lucru automaţi;
dacă maşinile au timpi de lucru automaţi, norma de servire este mai mare decât 1 şi se
poate determina după relaţia:
t ai t oi
N si unde:
t oi
t ai este timpul de lucru automat al maşinii la operaţia i;
t oi este timpul de ocupare al muncitorului la operaţia i.
Odată stabilită mărimea normei de servire, numărul de muncitori la fiecare operaţie i se
poate determina cu relaţia:
ti
N mi unde notaţiile sunt cunoscute.
N si
Lungimea liniei de producţie în flux se determină în mod diferit după cum locurile de
muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare sau de ambele parţi ale acesteia:
dacă locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare, lungimea
liniei este dată de relaţia:
Lungimea liniei de producţie în flux se determina în mod diferit , după cum locurile de
muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare sau de ambele parţi ale acesteia.
dacă locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii rulante:
L d N lmt
dacă locurile de muncă sunt pe ambele parţi ale benzii rulante
d N lmt
L
2
În relaţiile precedente d reprezintă distanţa medie între două locuri de muncă alăturate.
Viteza de deplasare a mijlocului de transport care serveşte linia de producţie în flux este
dată de relaţia
d
V unde d şi T au semnificaţiile cunoscute.
T
În situaţia în care duratele operaţiilor nu sunt egale sau multiple de mărimea tactului de
producţie pot exista timpi de întreruperi în desfăşurarea procesului tehnologic. Se pune problema
adoptării unor măsuri pentru reducerea acestor întreruperi sau dacă este posibil chiar eliminarea
lor. Cu alte cuvinte, să aibă loc o echilibrare a liniei de producţie în flux.
Condiţia care se cere îndeplinită, constă în cunoaştere temeinică a procesului tehnologic,
atât din punctul de vedere al succesiunii operaţiilor, cât şi din punctul de vedere al duratei
operaţiilor. Această succesiune a operaţiilor tehnologice poate fi descrisă în mod formal cu
ajutorul unei relaţii de precedenta descrisă cu ajutorul simbolului "<". Spunem că operaţia i
precede operaţiei j şi scriem i<j.
Ansamblul tuturor relaţiilor de precedentă ale unei linii de producţie în flux generează o
matrice M numită matricea relaţiilor de precedentă. Elementele acestei matrici mij 1 daca i<j şi
mij 0 dacă nu există relaţia de precedentă.
Relaţia de precedentă este tranzitivă, adică i<j, j<k atunci i<k.
Modelul matematic al problemei de echilibrare are ca date de intrare:
- mulţimea operaţiilor I = 1, ,i, n şi duratele acestora t i ;
- relaţia de precedentă care se stabileşte între acestea şi matricea asociată M;
Se cere sa se găsească un număr cât mai mic de grupe de operaţii care să fie distribuite pe
locurile de muncă, astfel încât timpii cumulaţi ai operaţiilor de pe fiecare loc de muncă să fie mai
mici sau cel mult egali cu mărimea tactului de producţie; este absolut obligatorie respectarea
relaţiei de precedentă.
Problema mai poate fi definită şi astfel: pornind de la un număr de locuri de muncă j se
cere stabilirea unui tact de producţie al liniei care să nu depăşească tactul de producţie al locurilor
de muncă.
Formalizarea matematică a acestei probleme impune cunoaşterea datelor de intrare în
model, şi anume:
mulţimea finită a operaţiilor de executat I;
relaţia de precedentă "<";
mulţimea timpilor operaţiilor tehnologice t i ;
tactul de funcţionare al liniei T.
Se cere să se găsească o clasă de submulţimi a lui I ( S1...S j ) care să satisfacă următoarele
condiţii:
a) U Sj I
j J
Aceasta exprimă condiţia că ansamblul tuturor operaţiilor repartizate pe locurile de
muncă să fie egale cu mulţimea operaţiilor din cadrul liniei.
b) Si S j
Această relaţie exprimă condiţia fiecare operaţie din cadrul liniei să fie executată pe un
singur post de lucru;
c) t (s j ) t x T unde j 1,...J
xS j
Relaţia exprimă faptul că suma operaţiilor executate pe fiecare loc de muncă trebuie să
fie mai mică sau cel mult egală cu mărimea tactului de producţie.
d) Dacă x<y şi x Si şi y S j atunci i<j; relaţia exprimă necesitatea existentei relaţiei
de precedentă.
Aceste restricţii ale modelului de echilibrare sunt însoţite de funcţia obiectiv a modelului:
J
(T t(S ) minim
j 1
j
Funcţia obiectiv exprimă condiţia că timpul nelucrător al fiecărui loc de muncă să fie
minim.
Organizarea producţiei în flux, prin trăsăturile sale caracteristice se prezintă sub diferite
forme concrete specifice fiecărei ramuri industriale; aceasta deoarece liniile de producţie în flux
sunt puternic influenţate de:
particularităţile procesului tehnologic;
felul şi cantitatea producţiei fabricate;
felul materialelor utilizate;
numărul şi caracteristicile utilajelor folosite.
În industria construcţiilor de maşini, electrotehnica şi electronica organizarea producţiei
în flux se prezintă sub forma liniilor tehnologice de prelucrare, a liniilor automate de producţie
etc.
Forma superioară de organizare a producţiei în flux o constituie liniile automate în flux
caracterizate prin:
utilajul tehnologic, auxiliar şi instalaţiile de transport formează un complex unic;
prelucrarea şi deplasarea produselor se face în mod automatizat, pe bază de comandă
centralizată;
funcţionarea liniilor în flux are loc sincronizat, pe baza unui tact de producţie unic.
În ramurile industriale cu procese de producţie continue (industria chimică,
petrochimică, alimentară etc.) se constituie linii tehnologice automatizate conduse centralizat de
la o cameră sau panou de comandă.
În industria metalurgică condiţia de bază a asigurării unui flux continuu o constituie
asigurarea unei proportionalităţi între capacitatea de producţie a diferitelor stadii de producţie.
Astfel, funcţionarea continuă presupune ca pentru un agregat de mare capacitate dintr-un anumit
stadiu, să existe mai multe agregate de capacitate mai mica în stadiul următor; se creează astfel
posibilitatea existenţei unui raport cantitativ bine determinat între capacităţile de producţie în
diferitele stadii de prelucrare a produselor.
În industria textilă organizarea producţiei în flux are la bază crearea unui sistem de
aparate. Sistemul de aparate este constituit din grupe de maşini şi utilaje capabile să execute un
ansamblu de operaţii de bază şi conexe, într-un raport astfel determinat care să facă posibilă
asigurarea unei continuităţi a procesului tehnologic. Capacitatea de producţie a unui sistem de
aparate este dată de capacitatea de producţie a agregatului principal, iar aşezarea aparatelor pe
suprafaţa de producţie se va face în ordinea impusă de succesiunea tehnologică a operaţiilor de
prelucrare.
Container Container
de de
OP.1 OP.2 OP.3 OP.4 OP.5
materii si produse
materiale finite
OP. OP.
4 5
Container
produs
OP. OP.
Pr.A A
6 7
În prezent există un număr mare de unităţi de producţie care execută o mare varietate de
produse în cantităţi mici sau foarte mici, uneori chiar unicate, aceasta şi ca efect al diversificării
din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor. Aceasta impune adoptarea unui set de măsuri de
organizare a procesului de producţie, specifice tipului de producţie de serie mica sau individuală.
Metoda verigilor este utilizată pentru amplasarea locurilor de muncă după principiul
grupelor omogene de maşini. Conform acestei metode pe suprafaţa de producţie locurile de
muncă vor fi amplasate în aşa fel încât în centrul suprafeţei va avea loc un trafic intens pe distante
scurte, iar la marginile acesteia va avea loc un trafic intens pe distanţe mai mari. Cu alte cuvinte
pe suprafaţa de producţie va lua naştere o problemă de transport a cărei funcţie obiectiv va avea o
valoare minimă.
Metoda verigilor operează cu conceptul de verigă de producţie, care exprimă relaţia care
se stabileşte între două locuri de muncă succesive în cadrul unui flux tehnologic.
Exemplu: Pentru o succesiune tehnologică formată din operaţiile A,B,C,D, verigile de
producţie care apar sunt: AB; BC; CD.
Amplasarea locurilor de muncă folosind metoda verigilor se face în următoarele etape:
x) Întocmirea tabloului verigilor constă în stabilirea verigilor de producţie pentru fiecare
produs care urmează să fie prelucrat pe utilajele care urmează să fie amplasate pe
suprafaţa de producţie. Pentru aceasta se construieşte un tabel, care va avea în capătul
coloanelor denumirea produselor fabricate, fiecare coloană având câte două
subcoloane. Denumirea subcoloanelor va reprezenta numele locurilor de muncă din
succesiunea fluxului tehnologic şi a verigilor de producţie corespunzătoare fiecărui
produs.
Exemplu: Cunoscând ca pe o suprafaţă de producţie urmează să fie prelucrate produsele
P1,P2,P3 cu următoarele fluxuri tehnologice:
P1 - A,C,D,E,F,B;
P2 - A,B,C,A,C,E;
P3 - B,D,E,A,F.
tabloul verigilor va arăta astfel:
P1 P2 P3
Locuri Verigi Locuri Verigi Locuri Verigi
de de de de de de
munca productie munca productie munca productie
A A B
AC AB BD
C B D
CD BC DE
D C E
DE CA EA
E A A
EF AC AF
F C F
FB CE
B E
B
*
A C
* *
F
* * *
E D
Sistem rigid de
fabricatie automatizat
( linii în flux)
0.5
Zona de profit a sistemului flexibil de fabricatie
Sistem flexibil de
fabricatie
Sistem cu adaptabilitate manuala
0.1
Volumul
0.5 productiei
1 2 3 4 5 6 7 8
Se poate constata că la o producţie de volum mic, fabricaţia manuală este cea mai eficientă,
deoarece înregistrează cele mai reduse costuri, iar la un volum mare al producţie cea mai eficientă
este fabricaţia automatizată rigid. Se observă ca sistemul flexibil de fabricaţie devine eficient doar
în cazul seriilor scurte sau medii de fabricaţie. Într-un sistem convenţional de fabricaţie, datele
statistice arată că din totalul timpului de fabricaţie peste 80% reprezintă timp de aşteptare şi
pregătire, iar 20% timp de lucru al maşinilor; din acesta peste 60% este consumat cu aşezarea şi
reglarea piesei pe maşina de lucru. Astfel timpul total de prelucrare efectivă se reduce la 5-10%
din total. În cazul sistemelor flexibile de fabricaţie, timpul efectiv de lucru ajunge la 50-85% din
totalul timpului de lucru, concomitent cu o creştere a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie.
ff) permite folosire unor echipamente tehnologice specifice unei clase de produse sau
piese, în locul unor echipamente specifice fiecărui produs în parte, ceea ce micşorează
considerabil volumul de muncă necesar proiectării şi producerii acestora.
gg) influenţează în mod pozitiv mărimea ciclului de fabricaţie, folosirea capacităţii
de producţie, nivelul productivităţii muncii şi al costurilor de producţie.
În procesul de restructurare a producţiei un loc important trebuie sa se asigure extinderii
mecanizării şi automatizării, realizarea unor linii complet automatizate etc. cu prioritate pentru
executarea acelor lucrări care necesită un volum mare de muncă şi de desfăşurare în condiţii
grele.
1. Fiecărei întreprinderi industriale îi este specific un tip de producţie; acesta este factorul
care determină modul de organizare al procesului de producţie în secţiile de bază.
4. Organizarea producţiei în flux este o metoda de organizare a producţiei de serie mare sau
de masă; pentru tipul de producţie de serie mică sau individuală metoda de organizare a
producţiei metoda de organizare este pe grupe omogene de maşini.
5. Metoda de amplasare a locurilor de muncă sub forma liniilor tehnologice este specifică
pentru tipul de producţie de serie mică, iar metoda Cameron este specifică tipului de
producţie de masă.
7. Mărimea seriei de fabricaţie este dată de cantitatea de produse de acelaşi fel care se
fabrică într-o perioadă dată de timp; mărimea lotului de fabricaţie este influenţată de
cantitatea de produse care se transportă cu un mijloc de transport o singura dată.
8. Pentru tipul de producţie de masă sunt specifice utilaje cu un înalt nivel de specializare,
iar pentru tipul de producţie individuală sunt specifice utilaje universale.
11. Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple de mărimea tactului de
producţie este o trăsătură de bază a modului de organizare a producţiei în flux; această
trăsătură este specifică liniilor de producţie sincronizate.
12. Pentru liniile de producţie în flux locurile de muncă sunt amplasate în ordinea impusă de
succesiunea operaţiilor tehnologice; deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul
se face cu ajutorul mijloacelor cu deplasare continuă
13. Tactul de producţie exprimă perioada de timp la care are loc livrarea a două produse de
pe o linie de producţie în flux; intrarea materiilor prime în cadrul liniilor se face în mod
continuu cu ajutorul mijloacelor de transport cu deplasare continuă.
14. După gradul de continuitate al procesului de producţie liniile de producţie în flux sunt de
două feluri: linii de producţie în flux continuu şi linii de producţie în flux intermitent;
continuitatea procesului de producţie se realizează ca urmare a sincronizării operaţiilor de
producţie în timp.
15. Pentru liniile de producţie în flux intermitent pot apare următoarele situaţii:
la operaţiile cu durată mai mică decât restul operaţiilor pot apare locuri înguste şi
stocuri mari de producţie neterminată;
la operaţiile cu durată mai mare decât durata medie a celorlalte operaţii procesul de
producţie se întrerupe, apărând timpi morţi în funcţionarea maşinilor şi a timpului de
lucru al muncitorilor.
16. În funcţie de nomenclatorul de produse care se execută pe liniile de producţie în flux,
acestea pot fi cu nomenclatura constantă şi cu nomenclatură de grup; liniile de producţie
cu nomenclatură de grup se folosesc la acele întreprinderi care fabrică mai multe feluri de
produse de acelaşi tip, care au deci un proces tehnologic asemănător.
17. Liniile de producţie în flux cu ritm liber nu necesită sincronizarea în timp a operaţiilor de
producţie; acestea se caracterizează prin aceea că trebuie să livreze în unitatea de timp o
anumită cantitate de produse strict corelată cu mărimea ritmului de producţie.
18. Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul pentru anumite linii de producţie în
flux se face sub forma loturilor de produse; acest mod de deplasare a produselor este
specific produselor de volum şi gabarit mic.
19. După modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul anumite linii de
producţie în flux sunt înzestrate cu transportoare mecanice de tipul benzilor rulante; alte
linii de producţie în flux nu sunt înzestrate cu mijloace de transport speciale.
20. Proiectarea liniilor de producţie în flux se realizează pentru întreprinderile noi odată cu
proiectarea întreprinderii, iar pentru întreprinderile deja existente cu ocazia efectuării
studiilor de modernizare sau dezvoltare a diferitelor unităţi de producţie.
21. Proiectarea unor linii de producţie în flux presupune următoarelor activităţi: proiectarea
constructivă şi proiectarea tehnică a acestora; în proiectarea constructivă se are în vedere
asigurarea stabilităţii constructive, unificarea şi tipizarea pieselor.
22. Tactul de producţie este un element funcţional de bază al unei linii de producţie în flux;
acesta exprimă timpul necesar pentru executarea unui produs în unitatea de timp în cadrul
liniei de producţie în flux.
t 60
23. Relaţia generală de calcul a tactului de producţie este T ; în această relaţie K
Q K
reprezintă coeficientul de încărcare a locurilor de muncă.
24. Pentru liniile în flux polivalente relaţia de calcul a tactului de producţie este
t 60
T K ; această relaţie este valabila pentru liniile în flux polivalente care
A B C ...
fabrică produse cu norme de timp diferite.
25. Ritmul de lucru al unei linii de producţie în flux exprimă cantitatea de produse care se
execută pe linia de producţie în unitatea de timp; acesta se calculează după relaţia
t 60
R .
Q
26. Ritmul de lucru este direct proporţional cu mărimea tactului de producţie; acest fapt se
1
poate reda cu ajutorul relaţiei R .
T
27. Lungimea unei linii de producţie în flux este influenţată de modul de aşezare a locurilor
de muncă; dacă locurile de muncă sunt aşezate de o parte şi de alta a benzii transportoare
N lm d
relaţia de calcul a lungimii liniei de producţie în flux este L unde N lm
2
reprezintă numărul locurilor de muncă din cadrul liniei, iar d distanţa medie dintre
acestea.
31. Modelul matematic al echilibrării liniei de producţie în flux este un model de programare
J
liniară; funcţia obiectiv a acestui model este dată de relaţia T t(S )
j 1
j min .
32. Gradul de ineficienţă al unei linii de producţie în flux este dat de relaţia
J
Ptn (J T t (S )) 100;
j 1
j J reprezintă mulţimea operaţiilor care se execută pe un
33. Tabloul intensităţilor de trafic este o etapă a metodei verigilor; acesta va evidenţia
volumul de transport dintre diferitele locuri de muncă pentru o anumită perioadă de timp.
34. Metoda gamelor fictive de amplasare a locurilor de muncă este specifică tipului de
producţie de unicate; principiul de amplasare al locurilor de muncă este principiul liniilor
tehnologice.
35. În cazul folosirii metodei gamelor fictive se va determina mai întâi numărul necesar de
locuri de muncă şi gradul lor de ocupare, apoi acestea se vor amplasa în ordinea
descrescătoare a gradului lor de ocupare.
36. Metoda Cameron este o metoda de amplasare a locurilor de munca având la baza
principiul grupelor omogene de maşini; cu ajutorul acestei metode se urmăreşte stabilirea
amplasamentelor şi a deplasării materialelor în cadrul construcţiilor existente sau între
acestea.
37. Factorii care determină tipul de producţie într-o întreprindere industrială sunt:
a) nomenclatorul produselor de fabricat;
b) modul de amplasare a locurilor de muncă;
c) tipul structurii de producţie şi concepţie existent în cadrul întreprinderii;
d) volumul producţiei executate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) modul de deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul;
40. Permanentizarea executării operaţiilor pe anumite locuri de muncă ale unei linii de
producţie în flux poate fi exprimată printr-una din relaţiile de mai jos:
a) Q t Ft ;
b) Q t Ft Q ;
c) Q t Ft ;
d) Q t Ft ;
e) Q t Ft .
42. După gradul de continuitate al funcţionării liniilor de producţie în flux, acestea pot fi:
a) linii în flux continuu;
b) linii în flux cu ritm liber;
c) linii în flux cu ritm reglementat;
d) linii în flux intermitent.
43. În activitatea de echilibrare a unei linii de producţie în flux, obiectivul urmărit este dat de
una din relaţiile:
n
a) T t(S )
i 1
j maxim ;
n
b) T t(S )
i 1
j minim ;
n
c) T t(S )
i 1
j 0.
100 J T t(S j )
44. Relaţia Ptn exprimă:
J T
a) procentul de timp nelucrător al unei linii în flux;
b) procentul de timp lucrator al unei linii de producţie în flux;
c) gradul de ineficientă al unei linii de producţie în flux.
45. Veriga de producţie reprezintă traseul parcurs de materiile şi materialele utilizate între
două locuri de muncă ale fluxului tehnologic.
a) DA;
b) NU.
47. Principiul care stă la baza amplasării locurilor de muncă în metoda gamelor fictive este
cel al grupelor omogene de maşini.
a) DA;
b) NU.
48. Numărul locurilor de muncă necesar pentru fiecare operaţie în parte se determină în cazul
utilizării :
a) metodei gamelor fictive de fabricaţie;
b) metodei verigilor;
c) metodei Cameron.
Răspunsuri
1.a 2.c 3.e 4.b 5.e 6.c 7.d 8.b 9.c 10.d 11.a
12.b 13.c 14.b 15.E 16.e 17.c 18.a 19.b 20.b 21.d 22.c
23.e 24.c 25.c 26.d 27.a 28.a 29.c 30.c 31.a 32.e 33.b
34.d 35.c 36.d 37.a,d 38.a,b,c 39.a,c,f 40.d 41.a,b,e,f 42.a,d 43.b
OBIECTIVE
Metoda standard constă în faptul că fiecare utilaj sau instalaţie intră în reparaţii la
intervale de timp dinainte stabilite, pentru fiecare din acestea în parte. Felul, volumul şi conţinutul
reparaţiilor care vor fi efectuate au un caracter standard, potrivit unei documentaţii tehnice,
indiferent de starea de funcţionalitate a utilajului în momentul intrării în reparaţie.
Avantajul acestei metode este dat de următoarele elemente:
permite efectuarea reparaţiilor pe baza unei documentaţii bine întocmite;
este uşor de aplicat;
are eficientă ridicată pentru întreprinderile care au în dotare un număr mare de maşini
şi utilaje.
Dezavantajele acestei metode sunt date de faptul că:
necesită un volum foarte mare de muncă pentru întocmirea documentaţiei necesare
aplicării metodei;
ridică nejustificat costul reparaţiilor, la acele utilaje pentru care se execută activităţi de
reparaţii, fără ca starea lor tehnică să impună acest lucru.
Metoda după revizie constă în faptul că volumul şi conţinutul reparaţiilor se determină
în urma unei revizii tehnice. Pentru stabilirea felului reparaţiilor ce vor fi executate se întocmeşte
mai întâi ciclul de reparaţii al fiecărei categorii de utilaje în parte.
Avantajul metodei constă în faptul că permite constatarea gradului de uzură a utilajului,
cu ocazia efectuării reviziei tehnice, evitându-se executarea reparaţiilor la acele utilaje unde
starea lor tehnică nu impune acest lucru.
Sistemul de reparaţii preventiv-planificat conţine următoarele categorii de intervenţii
tehnice:
a) întreţinerea şi supravegherea zilnică a utilajului;
b) revizia tehnica Rt ;
c) reparaţia curentă de gradul I şi II Rc1siRc2 ;
d) reparaţia capitală RK .
Întreţinerea şi supravegherea zilnică se execută de către muncitorii care lucrează pe
utilajele din secţiile de producţie, sau de către muncitori specializaţi în executarea acestor
operaţii. În cadrul activităţii de întreţinere şi supraveghere zilnică se urmăreşte înlăturarea micilor
defecţiuni ale utilajul, fără a se face înlocuiri de piese.
Revizia tehnică cuprinde operaţii care se execută înaintea unei reparaţii curente sau
capitale. Prin efectuarea unei revizii tehnice se urmăreşte determinarea stării tehnice a utilajelor şi
stabilirea operaţiilor care trebuie efectuate în cadrul reparaţiilor curente sau capitale.
Cu ocazia reviziei tehnice se pot efectua şi operaţii de reglare şi consolidare a unor piese
sau subansamble, în vederea asigurării unei funcţionări normale până la prima reparaţie.
Reparaţia curentă este o lucrare care se executa în mod periodic în vederea înlăturării
uzurii fizice, prin înlocuirea unor piese componente sau subansamble uzate. Reparaţiile curente,
în funcţie de intervalul de timp dintre două reparaţii curente succesive şi valoarea pieselor şi
subansamblelor reparate sau înlocuite, sunt de două feluri:
reparaţii curente de gradul I;
reparaţii curente de gradul II.
Astfel, spre exemplu, la o anumită grupă de maşini reparaţiile curente de gradul I este de
3000 de ore de funcţionare, în timp ce la reparaţiile curente de gradul II acest interval este de
9000 de ore.
Reparaţia capitală este o lucrare de intervenţie tehnică efectuată după expirarea unui
ciclu de funcţionare a utilajului, a cărui mărime este prevăzută în normativele de funcţionare ale
acestuia şi care are drept scop menţinerea în funcţiune a utilajului până la expirarea duratei
normate de viată. Reparaţia capitală este cea mai complexă intervenţie tehnică; ea are un caracter
general, deoarece sunt supuse procesului de întreţinere, verificare şi reparare o gamă foarte larga
de piese şi subansamble care intră în componenta utilajului. Se execută atunci când nu mai sunt
asigurate randamentul, precizia şi siguranţa în funcţionare a utilajului.
În afara intervenţiilor tehnice cuprinse în sistemul preventiv-planificat, în cadrul
întreprinderii se mai execută şi alte tipuri de intervenţii tehnice. Acestea sunt:
reparaţiile accidentale;
reparaţiile de renovare;
reparaţiile de avarii.
Reparaţiile accidentale se efectuează la intervale de timp nedeterminare, fiind
determinate de scoaterile neprevăzute din funcţiune a acestora datorită unor căderi accidentale.
Reparaţiile de renovare se efectuează la utilajele care au trecut prin mai multe reparaţii
capitale şi au un grad avansat de uzură fizică. Cu ocazia acestor reparaţii, se recomandă şi
efectuarea unor lucrări de modernizare a utilajului.
Reparaţiile de avarii se execută de fiecare data când utilajele se defectează ca urmare
proastei utilizări sau întreţineri, fie din cauza unor calamităţi naturale: cutremure, incendii,
inundaţii etc.
unde RK, Rc1, Rc2 şi Rt sunt intervenţiile tehnice specifice sistemului de reparaţii preventiv-
planificat.
Pentru întocmirea planului de reparaţii este necesar să se determine durata ciclului de
reparaţii în zile calendaristice. Relaţia după care se determină acesta este următoarea:
RK
TRK
Dcr ( t si ni ) Kcld unde,
Ds N s i Rt
TRK - timpul de funcţionare al utilajului între două reparaţii capitale;
Ds - durata unui schimb de lucru, exprimată în ore;
N s - numărul de schimburi;
t si - timpul maxim admis de staţionare în fiecare intervenţie tehnică, în zile lucratoare;
ni - numărul de intervenţii de acelaşi fel din cadrul ciclului de reparaţii;
Kcld - coeficient de transformare din zile efective în zile calendaristice.
Planul de reparaţii se întocmeşte pentru fiecare utilaj în parte, ţinând cont de data
calendaristică la care a avut loc ultima intervenţie tehnică în anul precedent. Pentru fiecare
intervenţie tehnică care urmează a fi executată pentru anul pentru care se întocmeşte planul de
reparaţii, se determină intervalul de timp, în zile, începând cu ziua când a avut loc ultima
intervenţie tehnică în anul precedent. Acest interval de timp se determină în zile calendaristice
după următoarea relaţie:
H n r 1
T ( t si ) Kcld unde,
Ds N s i 1
t
i 1
si - timpul total de staţionări ale utilajului în intervenţiile precedente în anul pentru
Uzura utilajelor poate fi aproximativ constantă v(t)=0 sau urmează o lege de distribuţie
t
exponenţială v (t) e . Reprezentarea grafică a celor două tipuri de uzură sunt:
n n
v(t)=1=
- .t
constant v(t)=e
t t
Relaţia dintre I(t), v(t) şi p(t) poate fi exprimată grafic în figura 5.3.
n
I(t)
v(t)
p(t)
t
Fig.5.3 Reprezentarea grafică a indicatorilor de uzură aleatoare I(t), v(t) şi p(t).
Pe parcursul funcţionării lor utilajele sunt supuse proceselor de uzură fizică şi morală.
Dacă uzura fizică poate fi îndepărtată prin acţiuni de întreţinere şi reparare a utilajelor, uzura
morală poate fi încetinită prin activitatea de modernizare a utilajelor. Prin modernizarea unui
utilaj se urmareşte asigurarea funcţionării acestuia la parametrii tehnico-economici cât mai
apropiaţi de cei ai utilajelor noi. Modernizarea utilajelor poate fi efectuată în două moduri:
a) odată cu executarea activităţii de reparaţie capitală;
b) în mod independent, ca acţiune de sine stătătoare.
Ca urmare a acţiunii de modernizare a utilajelor creşte randamentul acestora şi precizia în
funcţionare, asigurând în acest fel creşterea volumului de producţie, îmbunătăţirea calităţii
produselor şi reducerea cheltuielilor de producţie.
Pentru realizarea modernizării unui utilaj se urmăresc mai multe obiective:
sporirea vitezei de lucru a utilajului, a puterii electromotoarelor şi perfecţionarea
diferitelor elemente constructive;
automatizarea comenzilor şi introducerea unor dispozitive cu acţiune rapidă;
mărirea rezistenţei la uzură a utilajelor prin folosirea unor piese cu fiabilitate ridicată;
perfecţionări constructive ale motoarelor, automatizarea comenzilor şi mecanizarea
proceselor de lucru manuale.
Efectele activităţii de modernizare a utilajelor pot fi puse în evidenţă cu ajutorul
următorilor indicatori:
1) ponderea utilajelor modernizate în totalul utilajelor existente în întreprindere;
2) ponderea efectelor economice obţinute în urma modernizării utilajelor în totalul
cheltuielilor efectuate cu ocazia acestor modernizări.
Deoarece activitatea de modernizare este foarte complexă, necesitatea şi oportunitatea
efectuării acesteia va fi stabilită de un studiu tehnico-economic întocmit în prealabil.
II Surse de acoperire
V nz ng nc K
N ci unde:
1000
din a doua grupă sunt evidenţiate componentele energetice utile folosite în interiorul
conturului, precum şi cele livrate în afara acestuia sub forma de energii utile altor
contururi energetice;
Ecuaţia generală a unui contur energetic, evidenţiată cu ajutorul bilanţului energetic este
următoarea:
Ei=Eu+Ep+El unde:
D S
unde:
deplasare cu încarcatura
D S
S1
D S2
Sn
D S2
Sn
S1
D S2
S3
D S2
S3
D S2
S3
Fig.5.11 Schema sistemului de transport inelar cu flux descrescător
M
j 1
1j
S2 M 21 M 22 ---- -- M 2 j -- -- M 2 n n
M
j 1
2j
Sq M q1 M q 2 --- -- M qj -- -- M qn n
M
j 1
qj
Total q q q q q n
materiale M i1 M i2 - - M ij - - M in Qqn M ij
de la i 1 i 1 i 1 i 1 i 1 j 1
depozite
În tabelul de mai sus variabila Mij reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale care
soseşte la secţia i de la depozitul j.
Pe baza datelor din acest tabel se poate determina cantitatea totală de materii prime şi
materiale care circulă în interiorul secţiilor de producţie, a produselor finite fabricate de către
acestea şi cantitatea de deşeuri rezultata din procesul de fabricaţie. Ansamblul tuturor acestor
elemente formează cantitatea
totala de transport din interiorul întreprinderii, prezentata în tabelul următor:
Tabelul 5.2
Secţii de S1 S2------ ----Sj---- ------Sq Total
producţie
1 2 3 4 5 6
S1 n
m12 -------- --- m1 j --- ---- m1q n q
M
j 1
1j M1 j m1i
j 1 i 2
S2 m21 n
--- m2 j --- ---- m2n n q
M
j 1
2j -- M 2j m 2i
j 1 i 1,i 2
produse Pf
i 1
i
finite
Cantitate d1 d2--------- ----dj---- ---dq q
totala de d
i 1
i
deşeuri
Cantitate Q1 Q2--------- ----Qj---- ---Qq q
totală de Q =Qt
i 1
i
transport
În acest tabel variabila mij reprezintă cantitatea de materiale care circulă între secţiile de
producţie i şi j.
q d i i
Dm i 1
n
unde:
q i 1
i
d) Capacitatea medie de transport se exprimă atât pentru fiecare grupă de utilaje cât şi
pentru toate utilajele din întreprindere. Pentru o grupă de utilaje capacitatea medie de
transport se determină după relaţia:
Cmt N u q N mc Dm Ks N z unde:
Cmt - capacitatea medie de transport pe întreprindere:
q - capacitatea unitară de transport;
Nmc - numărul mediu de cicluri de transport;
Dm - distanţa medie de transport;
Ks - coeficientul de schimburi;
Nz - numărul de zile al perioadei pentru care se calculează capacitatea de producte.
Pentru o perioadă mai mare de un schimb de lucru, numărul mediu de cicluri de transport
se determină după relaţia:
60 Ft
N mc unde:
ti t d t c t a
Ft - fondul de timp disponibil al mijlocului de transport, exprimat în ore;
ta - timpul de aşteptare al mijlocului de transport, pe durata efectuării unei curse,
exprimat în minute.
Pornind de la relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport, se vor
determina relaţiile de calcul a necesarului de mijloace de transport pentru diferitele sisteme de
transport.
e) în simpla direcţie:
Q(ti t d t c t a )
N mt
60 Ft q K
f) în dublă direcţie:
Q 2(ti td ) t c t a
N mt
60 Ft q K
g) în evantai simpla direcţie:
n
Qi (ti t d t c t a )
N mt
i 1 60 Ft q K
j) cu flux crescător:
Q(n ti t d t c t a )
N mt
60 Ft q K
k) cu flux descrescător:
Q(ti n t d t c t a )
N mt
60 Ft q K
Q D
i mi n
1
N mt ( i 1 Qi tdi ) unde:
v q K i 1 Ft
Qi - cantitatea de transportat din produsul i;
Dmi - distanţa medie de transport pentru produsul i;
v - viteza medie de deplasare a mijlocului de transport;
q - capacitatea unitară de transport a mijlocului de transport;
k - coeficientul de folosire a mijlocului de transport;
tdi - timpul de încărcare-descărcare a mijlocului de transport;
Ft - fondul de timp disponibil a mijlocului de transport.
Pe baza acestor notaţii se poate scrie modelul general al unei probleme de transport:
m n
a) ai b j
i 1 j 1
n
b) X ij ai ,(i 1,2,...,m )
j 1
m
c) X ij b j ,(j 1,2,...,n)
i 1
X ij 0
Acestor restricţii li se asociază următorea funcţie obiectiv:
m n
F cij xij min
i 1 j 1
Modelul de programare liniară al problemei de transport se poate rezolva cu ajutorul
metodelor Simplex sau cu pachetele de programe informatice specifice acestui model, de tipul
OPALINE.
11. Metoda standard de reparare a utilajelor stabileşte volumul unor lucrări de întreţinere şi
reparare pe baza unor constatări ale stării de funcţionare a utilajelor de către echipe de
specialişti; din această cauză nu se pot cunoaşte din timp termenele de intrare în reparaţie
a utilajelor.
12. Metoda standard de întreţinere şi reparare a utilajelor este specifică întreprinderilor cu un
număr mic de utilaje; dezavantajul metodei constă în faptul că necesită un volum mare de
muncă pentru întocmirea documentaţiei care stă la baza reparării utilajelor.
13. Metoda de reparare a utilajelor după revizie constă în faptul că volumul şi conţinutul
activităţilor de reparare se determină în urma unei revizii tehnice; felul reparaţiilor care
vor fi executate se stabileşte pe baza unui ciclu de reparaţii al utilajelor.
14. Nu este obligatorie întotdeauna efectuarea de activităţi de întreţinere a utilajului între
doua reparaţii succesive; aceste lucrări de întreţinere atunci când este cazul presupun şi
înlocuiri de piese defecte.
15. Revizia tehnică a unui utilaj îşi propune să determine starea tehnică a utilajului şi a
principalelor operaţii care se vor face cu ocazia primei reparaţii a utilajului; cu ocazia
reviziei tehnice nu vor avea loc operaţii de reglare şi consolidare a unor piese din
componenta utilajului.
16. Reparaţia curentă a unui utilaj presupune înlocuirea unor piese componente defecte ale
utilajului; în funcţie de mărimea intervalului de funcţionare între două reparaţii curente,
acestea sunt reparaţii curente de gradul I şi de gradul II.
17. Reparaţia capitală se efectuează după expirarea duratei unui ciclu de reparaţii; această
intervenţie tehnică nu îşi propune prelungirea duratei de viaţă a utilajului.
18. Cu ocazia reparaţiilor capitale se efectuează şi lucrări de modernizare a utilajelor;
volumul cheltuielilor în acest caz este suportat întotdeauna din fondul de investiţii al
întreprinderii.
19. Reparaţiile de renovare se execută atunci când utilajul a suportat o ieşire neprevăzută din
funcţiune datorită unei avarii; cu ocazia reparaţiilor de avarie se execută şi lucrări de
modernizare.
20. Durata ciclului de reparaţii reprezintă timpul necesar dintre două intervenţii tehnice ale
utilajului; structura ciclului de reparaţii este dată de numărul, felul şi modul de eşalonare
a diferitelor intervenţii tehnice din cadrul ciclului de reparaţii.
21. Numărul de intervenţii tehnice de acelaşi fel din cadrul unui ciclu de reparaţii este dat de
Hcr
relaţia: N it N is ; în această relaţie N is reprezintă numărul intervenţiilor de grad
dit
superior celor pentru care li se determină numărul.
23. Prin politica optimă de întreţinere şi reparare a utilajelor se înţelege ansamblul de măsuri
îndreptate în scopul asigurării funcţionării optime a parcului de utilaje din dotarea
întreprinderii; criteriile de optimizare care stau la baza acestei politici sunt indicatorii
tehnologici de cost, calitatea produselor fabricate şi rentabilitatea întreprinderii.
1 m
28. Relaţia pentru determinarea tipului optim de utilaj este următoarea k cij , iar
m j 1
n
A Cj
j 1
relaţia pentru determinarea momentului optim de înlocuire este Cn 1 n
unde
j 1
j 1
1
iar d reprezintă procentul de taxe şi dobânzi folosit pentru actualizarea
1 d
cheltuielilor.
29. Sistemul de reparaţii centralizat constă în repararea utilajelor de către echipe de muncitori
aparţinând compartimentului mecano-energetic; acest sistem este specific întreprinderilor
ce au în componenţa lor utilaje specializate din punctul de vedere al lucrărilor de
întreţinere şi reparare.
30. Una din metodele moderne de efectuare a reparaţiilor este metoda pe subansamble;
avantajele ei economice sunt foarte mari deoarece are la bază principii de organizare a
producţiei în flux.
31. Modernizarea utilajelor se efectuează în scopul înlăturării atât a uzurii morale cât şi a
uzurii fizice; această activitate se execută numai cu ocazia efectuării unei reparaţii
capitale.
32. Pentru executarea modernizării unui utilaj nu este necesară întocmirea temei de
proiectare şi a desenelor de execuţie; este suficientă doar întocmirea studiului tehnico-
economic pentru determinarea oportunităţii şi urgenţei acţiunii de modernizare a
utilajului.
33. Dintre obiectivele de bază ale unei activităţii de întreţinere şi reparare fac parte
următoarele:
a) cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din funcţiune a utilajului;
b) stabilirea procesului tehnologic al produselor care vor fi fabricate;
c) determinarea mijloacelor financiare necesare executării reparaţiilor;
d) stabilirea felului reparaţiilor care vor fi executate.
tn
38. Relaţia D exprimă durata de execuţie a unei reparaţii exprimată în zile
N s d s ns K
calendaristice?
a) DA;
b) NU.
H n r 1
39. Relaţia T ( t si ) Kcld exprimă durata ciclului de reparaţii exprimată în zile
Ds N s i 1
calendaristice?
a) DA;
b) NU.
v(t)=1
t
a) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri care urmează o lege de distribuţie
exponenţială;
b) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri constante;
c) funcţia de supravieţuire în cazul lipsei fenomenului de uzură.
42. În teoria uzurii aleatoare relaţia
n(t 1) n(t)
P(t) exprimă:
n(0)
a) probabilitatea de avarie;
b) probabilitatea de supravieţuire;
c) probabilitatea condiţionată de avarie;
d) durata medie de viaţă.
Răspunsuri
1.a 2.c 3.e 4.a 5.d 6.c 7.c 8.c 9.a 10.b 11.e
12.d 13.b 14.e 15.c 16.b 17.b 18.c 19.e 20.d 21.d 22.e
23.c 24.a 25.d 26.d 27.b 28.e 29.c 30.C 31.e 32.b 33.a,c,d
2. Consumul neuniform de energie din cadrul unei zile de muncă este o particularitate a
consumului de energie; din acest motiv, compartimentul mecano-energetic trebuie să ia
măsuri de asigurare a unei folosiri complete a capacităţii unităţilor energetice.
3. Tendinţa actuală în asigurarea necesarului energetic constă în producerea pe scară largă a
necesarului energetic în unităţile energetice proprii ; apelarea la serviciile unităţilor
specializate în producerea de energie să se facă doar pentru cazuri de apariţie a unor
disfuncţionalităţi în procesul de producţie al unităţilor proprii de producere a energiei.
4. Activitatea de stabilire a necesarului de energie pe total întreprindere constituie cuprinsul
balanţei energetice a întreprinderii; în cadrul balanţei energetice nu este specificat
necesarul de energie pe fiecare tip de energie în parte.
10. Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru forţa motrice nu poate fi
utilizată norma de consum de energie electrică pentru o oră de funcţionare a utilajului; în
acest caz necesarul de energie electrică poate fi determinat numai dacă se cunoaşte
puterea instalată a motoarelor acţionate electric.
11. Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru forţa motrice se va lua în
considerare randamentul motoarelor acţionate electric; dacă se notează cu R randamentul
acestora, necesarul de energie electrica pentru forţa motrice, va fi dat de relaţia:
N m Tf nc Ks R
Ne fm .
Kp
12. Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru iluminat nu trebuie să se ţină
seama de procentul pierderilor în reţea; în acest caz relaţia de calcul a necesarului de
energie electrică pentru iluminat este următoarea: Nei Pi Ti Ks .
13. Combustibilul industrial se foloseşte pentru scopuri tehnologice şi pentru încălzit; pentru
scopuri tehnologice, necesarul de combustibil se determină pe baza normelor progresive
de consum pe unitatea de produs.
V nz ng nc K
14. În relaţia necesarului de combustibil pentru încălzit N ci , nz
1000
reprezintă numărul zilelor lucrătoare dintr-un an, iar nc reprezintă norma de consum de
combustibil convenţional pentru ridicarea temperaturii cu un grad Celsius, într-o zi, la
1000 mc volum de încăpere.
18. Care din următoarele relaţii stabileşte necesarul de consum de energie electrică pentru
forţă motrice:
N m Tf nc Ks
a) N ee ;
Kp R
Pi Tf Ks
b) N ee ;
Kp R
c) N ee Pi Tf Ks (1 p/100).
23. Care din cele două relaţii este folosită pentru calculul necesarului de energie electrică
pentru forţa motrice?
Nm Tf nc Ks
a) Nefm ;
Kp R
Pi Tf Ki Ks
b) Nefm .
Kp R
24. Numărul gradelor cu care trebuie ridicată temperatura în interiorul încăperilor depinde
de:
a) temperatura din interiorul încăperilor;
b) durata de timpului de încălzire a încăperilor;
c) cantitatea de combustibil folosită la încălzit;
d) temperatura exterioară;
e) puterea calorică a combustibilului pentru încălzit.
Răspunsuri
1.c 2.a 3.e 4.c 5.a 6.c 7.e 8.b 9;e 10.e 11.c
12.e 13.b 14.d 15.e 16.b 17.a,c 18.a,b 19.b,c 20.a 21.b 22.b
23.a,b 24.a,d 25.b 26.c,d 27.b,c
5.4.3 Organizarea activităţii de transport intern
5. Transportul pe calea ferată este necesar acelor întreprinderi care au de transportat cantităţi
de materii şi materiale la intervale mari de timp; faptul că în acest caz distanţele de
transport sunt impuse de traseul căii ferate este un avantaj pentru întreprinderea
industrială.
6. Transportul rutier este specific întreprinderilor care transportă materiale pe distanţe mari
cu opriri cât mai reduse; efectuarea acestui tip de transport se face cu ajutorul
autocamioanelor, remorcilor, tractoarelor etc.
10. Pentru întreprinderile cu producţie de serie mică sau unicate transportul intern se face pe
baza de grafice de transport; în întreprinderile cu producţie de serie mare sau de masa
fluxurile de transport au un grad mare de regularitate.
11. Pentru întreprinderile cu producţie de serie mare sau de masă, transportul intern se face
pe baza de planuri zilnice sau la cerere; în aceste întreprinderi transportul intern se
recomandă a se efectua cu mijloace de transport cu deplasare discontinuă.
13. Transportul pendular presupune existenţa a mai multor puncte de descărcare şi a unui
punct de încărcare; dacă transportul se efectuează în ambele direcţii cu încărcătură, atunci
acest transport este pendular în dublă direcţie.
14. Transportul inelar se caracterizează prin aceea ca mijlocul de transport trece pe la diferite
puncte de transport, înapoindu-se în mod obligatoru în punctul de plecare; transportul
inelar este de două feluri: cu flux crescător şi descrescător.
15. Transportul inelar crescător se caracterizează prin faptul că mijlocul de transport încarcă
cantităţi variabile de materiale la fiecare punct de pe traseo, şi se întoarce gol la punctul
de plecare; transportul inelar descrescător se caracterizează prin aceea ca porneşte
încărcat de la punctul de plecare şi se întoarce gol în acelaşi punct.
16. Planul de transport al unei întreprinderi depinde de cantitatea totală de transport din
cadrul întreprinderii; această cantitate cuprinde acele cantităţi de produse transportate
între depozite şi secţiile de producţie ale întreprinderii.
17. Distanta medie de transport se determina pentru fiecare obiectiv în parte al întreprinderii,
dar şi pe total întreprindere; distanta medie de transport pe total întreprindere se
determina numai pe baza mediei aritmetice simple a distantelor medii pentru fiecare
obiectiv de transport în parte.
18. Distanţa medie de transport pentru fiecare obiectiv de transport în parte se determină cu
n
q i di
ajutorul mediei aritmetice ponderate Dm i 1
n
; în această relaţie qi reprezintă
d i 1
i
22. Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul inelar este dată de relaţia
Q(ti td tc ta)
Nmt ; în această relaţie Ft reprezintă fondul de timp disponibil al
60 Ft q K
unui mijloc de transport exprimat în minute.
23. Pentru transportul în evantai necesarul de mijloace de transport se determină după relaţia
n
Q i (ti td tc ta)
Nmt ; din această relaţie n reprezintă numărul transporturilor
i 1 60 Ft q K
pendulare efectuate într-o singură direcţie.
Qi Dmi n
următoarea Nmt i 1
Qi td i ; în această relaţie Dmi reprezintă distanţa
vq K i 1
medie de transport pentru mijlocul de transport i.
m n
25. O problemă de transport este echilibrată dacă satisface relaţia: a bj;
i 1
i
j1
funcţia
n
Qi (t c t î t d t a )
27. Relaţia N mt
i 1 Ft q k
exprimă:
29. Este un avantaj pentru întreprinderile care folosesc transportul pe calea ferată faptul că
acest transport foloseşte acele distanţe de transport impuse de construcţia căii ferate?
a) DA;
b) NU.
33. În transportul inelar cu flux aproximativ constant, mijlocul de transport pleacă din
punctul de expediţie încărcat şi se întoarce gol?
a) DA;
b) NU.
34. Pentru determinarea cantităţii totale de materii şi materiale cu care se aprovizionează
secţiile de producţie, se notează cu i secţia de producţie şi cu j depozitul de la care se
aprovizionează secţiile de producţie. În acest caz, cantitatea de transport pentru toate
secţiile de producţie este dată de relaţia:
q
a) Ct M
i 1
i1 ;
n
b) Ct M
j1
1j ;
q n
c) Ct M
i 1 j1
ij
480 K
37. În relaţia numărului mediu de cicluri de transport Nmc , Tm reprezintă:
Tm
a) timpul mecanic de folosire a mijlocului de transport;
b) timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport;
c) timpul mediu zilnic de folosire a unui mijloc de transport.
38. Timpul unei curse reprezintă timpul necesar parcurgerii unei distante de transport până la
unul din punctele de descărcare?
a) DA; b) NU.
Q
39. În relaţia necesarului de mijloace de transport Nmt , K reprezintă:
Nmc K q
a) coeficientul de utilizare a timpului disponibil al mijlocului de transport;
b) coeficientul de utilizare a capacităţii de transport;
c) coeficientul de folosire a numărului de muncitori care lucrează pe mijlocul de
transport.
40. În relaţia necesarului de mijloace de transport pentru sistemul pendular în simplă direcţie
Q(ti td tc ta)
Nmt ,Ft reprezintă:
60 Ft q K
a) fondul de timp zilnic de utilizare a mijlocului de transport;
b) fondul de timp disponibil al mijlocului de transport corelat cu capacitatea de transport
a acestuia;
c) fondul de timp disponibil a mijlocului de transport, corelat cu volumul cantităţii de
transportat.
Răspunsuri
1.b 2.a 3.c 4.d 5.e 6.d 7.c 8.e 9.a 10.d 11.e
12.b 13.d 14.c 15.d 16.c 17.c 18.d 19.e 20.b 21.c 22.e
23.b 24.e 25.c 26.b 27.b 28.a,d 29.b 30.a 31.b,c 32.b,e,f
OBIECTIVE
PERIOADA DE LUCRU
TIMPUL PENTRU TRANSPORT INTERN PERIOADA DE ÎNTRERUPERI
TIMPUL DE PREGĂTIRE ÎNCHEIERE
PROCESUKLUI ÎN INTERIORUL
TIMPUL PENTRU OPERAŢIILE
DATORATĂ REGIMULUI DE
DATORATĂ ORGANIZĂRII
TIMPUL PENTRU CTC
TEHNOLOGICE
SCHIMBULUI
SCHIMBURI
NATURALE
Operaţii
1 2 3
t1 = 1
1 2 3
t2 = 2
1 2 3
t3 = 3
t4 = 1
1 2 3
t5 = 2
1 2 3
t6 = 1 3t1 3t2 3t3 3t4 3t5
3t6
3h 6h 9h 3h 6h
Ore
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 30 de ore.
Mărimea segmentului de dreaptă ce reprezintă această durată totală se poate stabili ca o
sumă de segmente astfel:
n
Dct 3 np ti , unde:
i 1
Dct = durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării succesive;
np = numărul de produse din lot;
ti = durata operaţiei "i" din fluxul tehnologic;
i = 1 … n operaţii din fluxul tehnologic.
În exemplul nostru:
n
Dct 3 np ti 3(1 2 2 1 2 1) 30 ore
i 1
Metoda succesivă de îmbinare se foloseşte în condiţiile producţiei individuale sau
de serie mică. Avantajul acestei metode este acela de a permite urmărire relativ simplă a
fabricaţiei produselor. Dezavantajul folosirii succesive este determinat de:
durata mare a ciclului tehnologic;
creşterea volumului de producţie nedeterminată;
scăderea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante etc.
Metoda paralelă de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice presupune o astfel
de organizare a lucrului, încât să se asigure atât paralelismul în prelucrarea şi transportul
fiecărei piese de la prima operaţie până la ultima operaţie din fluxul tehnologic.
Pentru a respecta cerinţele acestei metode, la determinarea grafică a duratei
ciclului tehnologic se va proceda astfel:
se va reprezenta prima piesă din lot la toate operaţiile;
se vor reprezenta apoi următoarele piese la fiecare operaţie în parte.
La operaţia principală (operaţia cu durata cea mai lungă)se asigură continuitatea
funcţionării utilajelor pe toată durata prelucrării lotului. La celelalte operaţii, între piesele
componente ale lotului vor exista staţionări de utilaje. Durata acestor staţionări
(întreruperi) se calculează ca diferenţa între operaţia principală şi durata fiecărei operaţii
în parte.
Păstrând datele prezentate pentru metoda anterioară, graficul se prezintă astfel:
1 2
t1 = 1
1 2
t2 = 2
1 2 3
t3 = 3
1 2 3 4
t4 = 1
1 2 3
t5 = 2
1 2 3
t6 = 1
t1 t2 Fig. t3
6.3. Determinarea
(nt-1) t3 duratei t4
cicluluit5de producţie
t6
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Ore
prin metoda paralelă
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 16 ore. Pentru
a stabili analitic durata ciclului tehnologic se observă suma de segmente componente:
n
Dctr = t1 + t2 + t3 + (np-1)t3 + t4 + t5 + t6 = ti (np 1) t 3
i 1
Înlocuind în formulă, obţinem:
1 2 3
t2 = 2
1 2 3
t3 = 3
t4 = 1 D3-4 1 2 3
t5 = 2 1 2 3
t6 = 1
D5-6 1 2 3
t1 t2 t3 D3-4 t4 t5 (np-1)t6 t6
D5-6
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 ore
Din grafic rezultă că, prin metoda mixtă, durata ciclului tehnologic este de 16 ore;
segmentele ce reprezintă această durată sunt următoarele:
n
Dct m ti D3 4 D56 (np 1) t 6
i 1
unde:
Dctm = durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării mixte;
D3-4, D5-6 = decalajele între operaţia 3 şi operaţia 4 respectiv între operaţia 5 şi
operaţia 6
Pentru a calcula segmentele ce reprezintă decalajele dintre diferite operaţii, vom
exemplifica cazul decalajului D3-4.
Din grafic rezultă că segmentul D3-4 rezultă că diferenţa între segmentul ce
reprezintă prelucrarea piesei nr.2 şi a piesei nr.3 la operaţia a 3-a şi segmentul format din
prelucrarea piesei nr.1 şi a piesei nr.2 la operaţia 4. Deci:
D3-4 = (np-1)t3 - np-1)t4 = (np-1)(t3-t4)
Generalizând, relaţia pentru calculul decalajelor între operaţiile i şi i+1 este:
Di, i+1 = (np-1)[ti-(ti+1)], condiţia fiind ti ≥ ti+1;
Aplicând formula obţinem:
D3-4 = (3-1)(3-1) = 4;
D5-6 = (3-1)(2-1) = 2;
Dctm = (1+2+3+1+2+1) + 4 + 2 + (3-1) = 18 ore
Generalizând relaţia pentru calculul duratei ciclului tehnologic prin metoda mixtă
obţinem:
n
Dctm ti (np 1) tn Di, i 1
i 1 1
unde:
tn = durata ultimei operaţii din fluxul tehnologic;
Di , i 1 = suma decalajelor ce apar între diferite operaţii "i" şi "i+1", atunci când ti ≥
ti+1.
În practică se mai foloseşte şi o altă relaţie pentru calculul duratei ciclului
tehnologic prin metodă mixtă:
n
Dctm ti tl ts np 1
i 1
unde:
tl = suma timpilor lungi;
ts = suma timpilor scurţi;
O operaţie "i" se consideră timp lung de execuţie dacă durata ei, respectiv ti, este
mai mare decât operaţia anterioară şi în acelaşi timp este mai mare decât operaţia
anterioară şi în acelaşi timp este mai mare sau egală cu operaţia următoare.
Deci condiţia ca ti să fie operaţie lungă este:
ti -1< ti ≥ ti+1
Operaţia ti are timp scurt dacă îndeplineşte condiţiile:
ti + 1 ≥ t < ti+1
Din formulă rezultă că operaţiile ale căror durate reprezintă timpi intermediari
între duratele operaţiilor alăturate nu se iau în calcul. Pentru a stabili natura primei
operaţii, se iau în considerare operaţii fictive cu timpi egali cu zero atât la începutul
fluxului tehnologic cât şi la sfârşitul lui.
În exemplul nostru, timpii lungi sunt t3 şi t5 iar timp scurt t4.
OBIECTIVE
5 Costurile calitatii
6 Auditul calitatii
O analiză succintă a tabloului economic mondial al anilor 90 permite evidenţierea unor
trasături definitorii incontestabile: diversificarea şi înnoirea rapidă a ofertei de mărfuri, sub
impactul dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, mondializarea pieţelor şi clienţilor şi ale creşterii
exigenţei
societăţii.
În aceste condiţii, calitatea produselor şi serviciilor s-a impus ca un factor determinant al
copetitivităţii întreprinderilor.
Pe de altă parte, se manifestă un interes crescând faţă de problemele asigurării calităţii, la
nivel naţional, regional şi internaţional. Se vorbeşte tot mai insistent despre fenomenul
standardelor ISO 9000, standarde cu un impact deosebit asupra comerţului internaţional.
Calitatea este o noţiune cu o foarte largă utilizare, ceea ce face extrem de dificilă
definirea ei din punct de vedere ştiinţific. Discipline ca filozofia, economia şi cele tehnice dau un
înţeles diferit acestui termen.
În literatura de specialitate conceptul de calitate a produselor şi serviciilor se regăsesc
mai multe accepţiuni. La fel în practica economică. Astfel, calitatea este definită ca reprezentând
" satisfacerea cerinţelor clientului", "disponibilitatea produsului", "un demers sistematic către
excelenţa", "conformitatea cu specificaţiile", "corespunzător pentru utilizare" etc.
Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând "ansamblul caracteristicilor unei
entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite".
Cu toate că încercările sunt numeroase nu s-a reuşit încă să se stabilească exact originea
expresiei de calitate totala. Se pare că această expresie s-a impus treptat, printr-un consens
implicit. Pentru unii autori calitate totală înseamnă calitatea produsului, pentru alţii satisfacerea
clientului. Luând în considerare numeroasele opinii se pot pune în evidenţă următoarele orientări
principale în definirea calităţii totale:
calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul calităţii:
conceptul de calitate totală şi managementul calităţii totale sunt echivalente;
calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii, mijlocul pentru
realizarea ei.
Standardul ISO 8402 defineşte TQM ca un sistem de management al unei organizaţii,
centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi, prin care se urmăreşte asigurarea
pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii
organizaţiei şi pentru societate. TQM adaugă conceptului de management al calităţii o strategie pe
termen lung, ca şi participarea întregului personal în interesul întreprinderii, al lor însăşi, al
clienţilor acesteia ca şi al societăţii în ansamblu.
Pentru realizarea tuturor obiectivelor stabilite în domeniul calităţii din cadrul unei
întreprinderi trebuie luate în considerare atât organizarea procesuală cât şi cea structurală
specifice acesteia.
În cadrul organizării procesuale, trebuie mai întâi "funcţiunea calitate" şi relaţiile acesteia
cu celelalte funcţiuni ale întreprinderii.
Funcţiunea calitate poate fi încadrată în structuri organizatorice adecvate, ţinând seama de
mărimea întreprinderii şi de complexitatea activităţilor pe care le desfăşoară.
Componenta de bază a organizării procesuale o reprezintă funcţiunea întreprinderii, care
se detaliază în activităţii, atribuţii, sarcini.
În mod tradiţional sunt considerate ca funcţiuni ale întreprinderii următoarele: cercetate -
dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal. Potrivit acestei abordări,
activităţile specifice referitoare la calitate sunt incluse în cadrul funcţiunii de producţie. În prezent
este tot mai evidentă tendinţa de a defini funcţiunea calitate a întreprinderii alături de cele
menţionate anterior.
Funcţiunea calitate reprezintă ansamblul activităţilor care se desfăşoară în cadrul
întreprinderii, în vederea realizării obiectivelor sale în domeniul calităţii. Această funcţiune
reprezintă o serie de particularităţi, cuprinzând activităţii care se regăsesc în cadrul celorlalte
funcţiuni. Funcţiunea calitate este considerată o funcţiune orizontală, comparativ cu celelalte
apreciate ca fiind verticale.
Conducerea intreprinderii
Financiar
Cercetare Personal
Productie Comerciala
Contabila
dezvoltare
Functiunea calitate
Fig. 7.1 Relaţia dintre funcţiunea de calitate şi celelalte funcţiuni ale întreprinderii
Cercetare
Marketing Calitate Aprovizionare
dezvoltare
Planificare Q
Asigurare Q
Control Q
Proiectare mijloace de
testare
Laborator
metrologie
Conducerea firmei
Calitate
Cercetare
Marketing Aprovizionare Productie
dezvoltare
dezvoltare
Standardele internaţionale din familia ISO 9000 sunt standarde generale, care conţin
recomandări privind managementul calităţii şi cerinţe pentru asigurarea calităţii. Ele descriu
elementele sistemului calităţii, fără să specifice cum sa fie implementate de către o anumita
întreprindere.
Modalitatea concretă de proiectare şi aplicare a unui sistem al calităţii depinde de
obiectivele, produsele, procesele şi practicile specifice fiecărei întreprinderi.
Familia ISO 9000 cuprinde standardele internaţionale următoare:
standarde numerotate de la ISO 9000 la ISO 9004 inclusiv cele derivate din acestea;
standarde numerotate de la ISO 10001 la ISO 10020 inclusiv cele derivate;
standardul ISO 8402.
Este un fapt incontestabil că în prezent standardele din familia ISO 9000 se bucură de o
largă recunoaştere internaţională, numărul întreprinderilor care doresc să le aplice fiind în
continuă creştere. Multe dintre acestea consideră că obţinerea unui certificat de conformitate
reprezintă o dovadă de necontestat a capacităţii lor de a putea satisface mai bine cerinţele
clienţilor, faţă de ceilalţi competitori. Pe de altă parte, o serie de întreprinderi au implementat
principiile TQM, iar altele doresc să atingă acest deziderat. în aceste condiţii se pune întrebarea
firească: sunt cele două fenomene în contradicţie sau nu şi cum vor ele în orizontul anilor 2000?
Standardele din familia ISO 9000 au fost dezvoltate în scopul facilitării relaţiilor
comerciale, mai ales la nivel regional şi internaţional şi pentru a da clienţilor mai multă încredere
privind capacitatea unui anumit furnizor de a satisface în mod constant cerinţele referitoare la
calitatea produselor şi serviciilor pe care le oferă. Aceste standarde prevăd însă foarte puţine din
cerinţele modelului european al TQM. Astfel ele fac abstracţie de următoarele aspecte:
abordarea întreprinderii integralitatea sa;
considerarea satisfacţiei clientului alături de satisfacţia personalului;
rezultatele pe care le obţine întreprinderea în afaceri;
nivelul la care se situează întreprinderea faţă de competitori din punctul de vedere al
calităţii produselor şi serviciilor oferite.
preocupările întreprinderii de îmbunătăţire a calităţii produselor şi serviciilor;
dezvoltarea unei "culturi a calităţii".
Este de reţinut faptul că majoritatea criteriilor de bază ale modelului european al TQM nu
se regăsesc decât într-o proporţie nesemnificativă printre cerinţele standardelor din familia ISO
9000. În schimb acestea sunt foarte puternic orientate spre procesul de producţie . În ansamblu se
apreciază că aceste standarde nu acoperă decât în proporţie de 20% cerinţele modelului european
al TQM.
Se estimează că în perioada următoare TQM va pătrunde în majoritatea ţărilor europene
cu prioritate în domeniul serviciilor. În acest context se aşteaptă că o serie de concepte şi principii
să fie mai bine clarificate şi mai ales să fie elaborate tehnici noi mai bine adaptate cerinţelor
integrării aspectelor economice, tehnice şi sociale ale managementului calităţii.
Costuri totale
ale calităţii ale calitatii
Costurile de prevenire
Costuri de
prevenire
Costurile si evaluare
defectarilor
şi evaluare (Cp + Ce)
Costurile
defectarilor
(Cd)
Costul total minimCostul total minim
A B
4. Calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii; conceptul de calitate totală
nu este echivalent cu managementul calităţii totale.
Răspunsuri
OBIECTIVE
2 Pregătirea tehnică
3 Pregătirea material-organizatorică a
fabricaţiei noilor produse
În practică, pentru executarea unui produs se pot utiliza mai multe procedee tehnologice.
Se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic care are cele mai multe avantaje
din punct de vedere economic în comparaţie cu celelalte. Alegerea variantei tehnologice optime
se face în urma unei analize economice pe baza unui sistem de indicatori. Acest sistem cuprinde
indicatori în expresie naturală şi indicatori valorici de cost.
Analiza pe baza indicatorilor în expresie naturală ia în considerare următorii indicatori în
expresie naturală:
normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie;
felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a echipamentul tehnologic
necesar;
volumul de muncă necesar;
complexitatea procesului de producţie necesare etc.
Cheltuieli variabile sunt cheltuielile care îşi modifică volumul în mod direct proporţional cu
cantitatea de producţie fabricată (cheltuielile cu materiile prime şi materialele auxiliare directe,
combustibilul şi energia tehnologică, salariile directe etc.).
Ctu
∆Ctu1
∆Ctu2
∆N1 ∆N2 N
Figura 8.1 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar
CtN
∆CtN
∆N N
Figura 8.2. Reprezentarea grafică a costului tehnologic total
Din analiza celor două grafice rezultă că la o variaţie mică a cantităţii de producţie (∆N1)
are loc o variaţie mare (∆Ctu1) a costului tehnologic unitar (situaţie specifică pentru producţia de
unicate şi de serie mică), în timp ce la o variaţie mare a cantităţii de producţie (∆N2) are loc o
variaţie mică a costului tehnologic unitar (∆Ctu2), situaţie specifică pentru producţia de masă sau
de serie mare. Pentru costul tehnologic total, se observă că la o anumită variaţie a cantităţii de
producţie (∆N) corespunde o variaţie proporţională a costului tehnologic (∆Ct).
Alegerea variantei tehnologice optime se poate face în funcţie de costul tehnologic unitar
şi total, atât în varianta analitică cât şi în varianta grafică.
Există o cantitate de producţie, numită critică, pentru care costurile tehnologice a două
variante tehnologice sunt egale. Pornind de la egalitatea celor două costuri se poate determina
cantitatea critică.
Ctu1=Ctu2
Înlocuind elementele de cheltuieli în costurile tehnologice ale celor două variante, se
obţine:
V1 Cc1 / N V2 Cc 2 / N unde:
V1,V2 - Cheltuielile variabile ale celor două variante tehnologice;
Cc1,Cc2 - Cheltuielile convenţional-constante ale celor două variante tehnologice.
Metoda analitică:
Se construieşte un tabel cu următoarea structură:
Tabelul 8.1
C
Varianta a II-a
antitatea de Varianta I tehnologică
produse tehnologică
V1 Cc1/N V1+Cc1/N V2 Cc2/N V2+Cc2/N
N1
N2
-
-
-
Ncr
-
-
-
Nm
În tabelul prezentat mai sus se calculează costurile unitare ale celor două variante, apoi
acestea se compară. Vor rezulta următoarele concluzii:
- pentru o cantitate de producţie mai mică decât cantitatea critică, Ctu1<Ctu2, deci
este optimă varianta I tehnologică;
- pentru o cantitate de producţie mai mare decât cantitatea critică, Ctu1>Ctu2, deci
este optimă varianta a II-a tehnologică;
- pentru o cantitate de produse egală cu cantitatea critică, costurile tehnologice sunt
egale, deci este indiferent care variantă tehnologică este aleasă.
Metoda grafică
Ctu
V1 V1
Ctu1
Ctu1=Ctu2
Ctu2
N1 Ncr N2 N
Metoda analitică
Tabelul 8.2
Cantitatea
de produse
Varianta I tehnologică Varianta a II-a tehnologică
V1N Cc1 V1N+Cc1 V2N Cc2 V2N+Cc1
N1
N2
-
-
-
Ncr
-
-
-
Nm
Metoda grafică:
Ctr V1
Vn
Ctr2
Ctr1=Ctr2
CtT1
N1 Ncr N2 N
Figura 8.4 Graficul costului tehnologic total pentru două variante tehnologice
Execuţia seriei zero şi omologarea finală are ca scop verificarea menţinerii performanţei
produsului precum şi obţinerea unor informaţii referitoare la parametrii de anduranţă şi fiabilitate.
Omologarea finală cuprinde activităţi de verificare a următoarelor situaţii:
dacă operaţiile tehnologice efectuate pentru seria zero, au fost executate pe locurile de
muncă unde urmează să se desfăşoare procesul de producţie al produsului;
dacă au fost respectate toate etapele de desfăşurare ale omologării preliminare;
dacă a fost respectată documentaţia tehnologică;
dacă tehnologia de fabricaţie cuprinde şi operaţiile de control tehnic de calitate etc.
Activitatea de omologare se încheie cu întocmirea unui proces-verbal în care sunt
trecute:
denumirea fazei de omologare;
denumirea produsului şi principalele sale caracteristici;
constatările comisiei şi eventualele propuneri de modificare a tehnologiei de fabricaţie.
După terminarea acestor activităţi se poate trece la producţie de serie a noilor produse
asimilate în fabricaţie.
Tabelul 8.3
Nr. Denumirea Nr. zile
Executant Lunile calendaristice ale anului
crt. activităţilor necesare
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
1. A 20 Serv.
B proiect
2. 40 are
C
3. 30
- - -
- - -
- - -
- - -
- - -
- - -
N
Una din problemele care trebuie avute permanent în vedere constă în realizarea etapei de
pregătirea fabricaţiei noilor produse într-o perioadă scurtă de timp.
Pentru reducerea duratei de pregătire a fabricaţiei se cunosc următoarele posibilităţi:
utilizarea proiectelor tip pentru diferitele elemente constructive ale produselor sau
tehnologiilor care vor fi utilizate;
utilizarea subansamblelor, tehnologiilor şi a echipamentelor tipizate;
echiparea serviciilor de proiectare cu mijloace moderne de calcul şi proiectare;
folosirea unor modele moderne de proiectare în paralel a unor activităţi specifice
etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, cum ar fi teoria grafelor (metoda
drumului critic şi metoda Pert);
o cale importantă de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse o
constituie şi folosirea proiectării asistate de calculator.
Prin folosirea acestor posibilităţi, durata de realizare a etapei de pregătire a fabricaţiei
noilor produse se reduce considerabil, contribuind în acest mod la reducerea ciclului de asimilare
în fabricaţie şi, deci, la reducerea pe această bază a costurilor legate de această activitate.
2. Pregătirea fabricaţiei noilor produse are două etape: pregătirea tehnică şi pregătirea
tehnologică; în pregătirea tehnologică este cuprinsă etapa de pregătire material-organizatorică.
3. Asimilarea în fabricaţie se face după concepţie proprie şi după licenţa de fabricaţie; asimilarea
după licenţa de fabricaţie oferă cele mai bune rezultate în procesul de vânzare a noului produs,
datorită cunoaşterii a acestuia pe piaţă, anterior producerii sale.
5. Costul tehnologic unitar este un indicator de apreciere a variantei tehnologice optime; costul
tehnologic total nu poate fi folosit în aprecierea variantei tehnologice optime.
V 2 V1
8. Cantitatea critică este determinată după relaţia Ncr ; pentru această cantitate
Cc1 Cc 2
costurile celor două variante tehnologice sunt egale.
13. Precizaţi care relaţie se foloseşte pentru determinarea costului tehnologic unitar;
a) Ctu Cc V N ;
b) Ctu Cc / N V ;
c) Ctu Q N V ;
d) Ctu (Cc V) / Q ;
e) Ctu (Cc v) / N .
15. Alegerea variantei tehnologice optime se realizează prin folosirea următoarelor metode:
a) metoda costului tehnologic unitar, varianta analitică;
b) metoda costului tehnologic total, varianta analitică;
c) metoda costului tehnologic unitar varianta grafică;
d) metoda costului tehnologic total, varianta grafică.
16. În planificarea calendaristică a duratei de pregătire a fabricaţiei se pot executa în paralel mai
multe etape?
a) Da; b) Nu.
Răspunsuri
1.c 2.e 3.d 4.e 5.c 6.b 7.d 8.d 9.e 10.a,d,e 11.a,b
12.b 13.b 14.b 15.a,b,c,d 16.a
9
STRATEGIA ECONOMICĂ
A ÎNTREPRINDERII
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ
OBIECTIVE
3 Strategia de dezvoltare
9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice.
Metodele moderne de management pun un accent deosebit pe elaborarea unor strategii ale
întreprinderii de producţie industrială, în vederea realizării în condiţii de eficienţă a obiectivelor
acesteia.
Pentru construirea unei strategii economice adecvate, trebuie să se ţină cont de contextul
în care întreprinderea îţi desfăşoară activitatea, concretizat prin situaţia internă şi internaţională
existentă la un moment dat.
În acest fel este posibilă definirea metodelor şi a mijloacelor economice care vor fi
folosite pentru obţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.
Există o multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în elaborarea unei strategii
economice, din rândul cărora mai importanţi sunt:
competiţia existentă pe piaţa mondială;
utilizarea pe scară largă a celor mai moderne tehnologii, de înalt randament, cu
consecinţe asupra calităţii produselor, a costurilor şi a duratei de execuţie a acestora;
creşterea în măsură cât mai mare a cantităţii de produse şi a calităţii acestora;
folosirea într-o măsură tot mai mare a informaticii în activitatea de producţie, cu efect
deosebit de favorabil asupra procesului de luare a deciziilor.
Formularea misiunii
Misiunea reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind produsele şi serviciile
pe care unitatea economică le oferă segmentului de consumatori cărora li se adresează, aria
geografică unde intenţionează să-şi vândă produsele, precum şi tehnologia utilizată.
Formularea necorespunzătoare a misiunii provoacă dificultăţi în formularea liniilor
strategice de acţiune.
Compatibilitatea
O strategie este compatibilă atunci când corespunde cu scopurile şi politicile formulate de
organizaţie, fiind în armonie cu posibilităţile acesteia.
Consonanţă
Acest criteriu presupune existenţa unei concordanţe şi a unui acord între strategia
adoptată şi tendinţele care se manifestă în mediul înconjurător.
Avantajul aplicării
Acest criteriu constă în asigurarea de către noua strategie a unor elemente în plus faţă de
alte unităţi economice concurente, mai ales în următoarele domenii:
- resurse superioare de ordin material;
- personal cu calificare superioară;
- o poziţie mai bună pe piaţă; etc.
Fezabilitatea
Conform acestui criteriu, noua strategie de dezvoltare să poată fi aplicată într-un timp cât
mai scurt.
1. În construirea unei strategii economice nu este necesar să se ţină cont de situaţia internă şi
internaţională existentă la un moment dat; acest fapt implică o mai bună definire a metodelor
şi mijloacelor utilizate în obţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.
2. Un factor care influenţează elaborarea unei strategii economice este dat de creşterea într-o
măsură tot mai mare a cantităţii şi calităţii produselor fabricate; este de asemenea un factor
de influenţare a strategiei economice reducerea accentuată a cheltuielilor de producţie şi pe
această bază creşterea profitului şi rentabilităţii organizaţiei.
3. Un element definitoriu care stă la baza strategiei economice este procedura; aceasta se
defineşte ca fiind ansamblul acţiunilor care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi
precizează limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele.
4. Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care şi le propune să le
realizeze o anumită unitate economică într-un anumit interval de timp; pentru atingerea
acestui deziderat, un obiectiv trebuie să fie, în primul rând, precis formulat.
7. Scopul este acea componentă a strategiei care defineşte ceea ce trebuie să realizeze o unitate
economică într-o perioadă de timp; misiunea se defineşte pe baza obiectivelor şi scopurilor şi
se referă la cel mai înalt nivel al acestora.
8. Procedura se defineşte prin acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi
precizează limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele; politica se defineşte prin
modalitatea prin care trebuie realizată o anumită activitate, şi prin precizarea succesiunii
paşilor care trebuie executaţi.
9. Sfera de activitate nu se defineşte prin domeniul în care urmează să-şi desfăşoare activitatea
o unitate economică; desfăşurarea resurselor nu este o componentă a strategiei economice.
10. Caracteristica distinctivă se defineşte prin modul cum organizaţia îşi distribuie resursele pe
diferite domenii, sau cum îşi utilizează profitul obţinut; sinergia este o componentă a
strategiei economice potrivit căreia se poate obţine o creştete a capacităţilor de producţie
printr-o judicioasă structurare a acestora.
12. Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile funcţionale ale întreprinderii, pe termen
scurt, pentru fiecare produs sau pe arii de consumatori; strategia de corporaţie se regăseşte la
nivelul superior al conducerii unei unităţi economice care însumează unităţi economice din
mai multe ramuri industriale.
13. Strategia de corporaţie stabileşte printre altele modul în care vor fi alocate resursele între
diferitele domenii economice unde aceasta îşi desfăşoară activitatea, dar stabileşte şi
orizontul de timp pe care se va face această alocare.
14. Strategia de întreprindere nu este dată în funcţie de nivelul ierarhic al conducerii unităţii
economice: aceasta se defineşte prin modul de a intra în competiţie într-o afacere dată, pe
baza elementelor strategiei de corporaţie.
16. În funcţie de scopul urmărit, o strategie poate fi strategie de dezvoltare; iar în funcţie de
dinamica obiectivelor o strategie poate fi strategie de piaţă.
17. În funcţie de sfera de cuprindere o strategie poate fi strategie globală; iar în funcţie de scopul
urmărit poate fi strategie inovaţională.
18. O caracteristică a strategiei de dezvoltare este dată de faptul că aceasta trebuie să asigure
realizarea obiectivelor pe baza factorilor săi de producţie; nu constituie caracteristică a
strategiei de dezvoltare contextul intern şi internaţional în care unitatea economică îşi
desfăşoară activitatea.
19. La baza unei strategii nu stau rezultatele obţinute de întreprindere în perioadele precedente
elaborării strategiei; dar, mediul extern al unităţii economice şi scopul acesteia constituie
elemente de bază în elaborarea strategiei.
22. „Formularea misiunii” este o etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare; nu este etapă a
elaborării strategiei de dezvoltare „identificarea locului organizaţiei în cadrul mediului
ambiant”.
27. „Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant” este o etapă în procesul de elaborare
al strategiei de dezvoltare; această etapă nu are în vedere evidenţierea punctelor slabe şi forte
ale activităţii întreprinderii”.
28. Obiectivele strategice ale unei întreprinderi se referă la domeniul de fabricaţie al produselor
acesteia; lărgirea relaţiilor de cooperare ale unei întreprinderi nu este un obiectiv strategic al
acesteia.
29. În etapa de elaborare a strategiei de dezvoltare „Alocarea resurselor materiale, financiare şi
umane” se fundamentează mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii, dar nu se vor
preciza termenele de aplicare a strategiei.
30. Evaluarea unei noi strategii de dezvoltare se poate face prin criteriul de compatibilitate;
criteriul de fezabilitate nu este un criteriu de evaluare a unei strategii de dezvoltare.
31. O strategie este compatibilă atunci când există un acord între strategia adoptată şi tendinţele
care se manifestă în mediul înconjurător; o strategie este consonantă atunci când corespunde
cu scopurile şi politicile formulate de întreprindere.
32. Criteriul de evaluare a strategiei „Avantajul aplicării” este dat de asigurarea de către noua
strategie a unor elemente în plus faţă de alte unităţi economice, iar „Fezabilitatea” stabileşte
aplicarea strategiei într-un termen cât mai scurt.
Răspunsuri
OBIECTIVE
1 Tipologii de planificare
1. Planurile sunt instrumente specifice de aplicare a unei strategii; planificarea este o funcţiune
a managementului producţiei industriale.
10. Planificarea de corporaţie precizează obiectivele care vor trebui atinse pe perioade scurte de
timp; planificarea de întreprindere se mai numeşte şi planificare strategică.
11. Planificarea la nivel de corporaţie se mai numeşte şi planificare tactică; acest tip de
planificare este în funcţie de nivelul ierarhic la care se execută această activitate.
18. Măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei nu sunt cuprinse
în documentele de planificare. Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.
19. În funcţie de nivelul ierarhic la care se execută activitatea de planificare, aceasta poate fi:
a) planificare formală;
b) planificare de perspectivă;
c) planificare operativă;
d) planificare de corporaţie;
e) planificare informală.
Răspunsuri
OBIECTIVE
Elaborarea unui plan de producţie industrială se face în etape. Dintre acestea mai
importante sunt:
a) Stabilirea nomenclatorului de produse. Acesta se referă la produsele cuprinse în
strategia de dezvoltare a întreprinderii şi este estimat din prognoze sau din comenzile
consumatorilor.
b) Se elaborează apoi planul de producţie în unităţi fizice, cu defalcarea lui pe termene
calendaristice.
c) Determinarea stocurilor de producţie neterminată, ţinând cont de asigurarea unei
activităţi neîntrerupte a unităţii industriale.
d) Determinarea capacităţii de producţie, compararea ei cu producţia planificată şi
stabilirea gradului de utilizare al acesteia.
e) Stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile pentru
îndeplinirea planului de producţie.
f) Crearea cadrului organizatoric necesar şi precizarea modului de efectuare a
controlului îndeplinirii planului de producţie.
Producţia în unităţile fizice (naturale) are un caracter omogen. Aceasta poate fi grupată
după două criterii:
- criteriul constructiv;
- criteriul de destinaţie.
Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se obţine prin însumarea
cantităţilor de produse realizate în subunităţile de producţie.
Producţia în unităţi natural-convenţionale pentru o grupă de produse se obţine cu ajutorul
relaţiei:
n
Pk Pki Cki ,
i 1
unde:
Pk - volumul producţiei din grupa „k”, exprimat în unităţi natural
convenţionale;
n - numărul de grupe omogene care compun grupa k de produse;
Pki - volumul producţiei din produsul „i”, exprimat în unităţi naturale;
Cki - coeficientul de transformare din produs reali „i” în produs
echivalent „k” se obţine cu ajutorul relaţiei:
m
Cki i ,
mk
unde:
mi - manopera pe unitate de produs i;
mk - manopera pe unitatea de produs etalon k.
Producţia în unităţi naturale are o importanţă deosebită pentru întreprindere deoarece:
- cu ajutorul acesteia se apreciază modificările din structura producţiei;
- se foloseşte la urmărirea modului în care au fost utilizate resursele şi capacităţile de
producţie;
- se utilizează în evaluarea resurselor în corelare cu indicatorii fizici de export, import
şi fondul pieţei.
Se foloseşte pentru urmărirea şi conducerea operaţiilor şi a producţiei.
PM f Pf Pc Sliv Pt Li ,
Produsele finite sunt acele produse care corespund actelor normative de reglementare a
calităţii sau condiţiilor tehnice impuse în contractele clienţilor.
Semifabricatele din producţie proprie sunt acele produse, pentru care au fost parcurse
mai multe stadii de prelucrare şi se află în magazie, în stadiul de aşteptare, sau în alte faze de
proces tehnologic.
Lucrările şi serviciile cu caracter industrial se vor executa pentru alte unităţi economice
sau pentru sectorul propriu de investiţii şi alte sectoare neindustriale ale întreprinderii.
Dezavantajul utilizării acestui indicator este dat de faptul că, deoarece reflectă valoarea
produselor terminate şi stocate în întreprindere, nu evidenţiază rezultatele efective ale activităţii
acesteia.
Producţia marfă vândută (livrată şi facturată) sau, cum se mai numeşte aceasta, „cifra de
afaceri din activitatea industrială”, reprezintă valoarea producţiei marfă fabricate care a fost
vândută (livrată şi facturată) clienţilor, la care se adaugă diferenţa de stoc de produse finite dintre
stocul de la sfârşitul perioadei şi cel de la începutul perioadei SP2 SP1 . Astfel spus,
PM v PM f SP2 SP1 ,
unde:
PM v - producţia marfă vândută;
PM f - producţia marfă fabricată;
SP2 SP1 - diferenţa de stoc de produse finite dintre sfârşitul şi începutul perioadei.
11.2.3.1.3 Cifra de afaceri
Acest indicator exprimă, sub formă valorică, volumul activităţii de producţie industrială a
unei întreprinderi dintr-o anumită perioadă, concretizată în:
- produse, semifabricate, servicii şi lucrări cu caracter industrial care urmează a fi livrate
sau prestate pentru clienţi;
- valoarea producţiei în curs de fabricaţie.
Metoda de calcul a acestui indicator este „metoda de întreprindere”. Această metodă
însumează la valoarea producţiei marfă o serie de elemente cum ar fi:
a) Creşterea (descreşterea) stocurilor de producţie neterminată N 2 Nl1 .
b) Creşterea (descreşterea) stocurilor de semifabricate sau combustibil din producţia
proprie S2 S1 ;
c) Valoarea semifabricatelor, SDV-urilor şi pieselor de schimb destinate consumului
intern productiv Ccip ;
d) Valoarea reparaţiilor capitale la utilajele proprii şi la mijloacele de transport,
efectuate în regie Rkr ;
e) Valoarea reparaţiilor curente şi a întreţinerii utilajelor din secţii şi a mijloacelor de
transport, efectuate în regie Ri ;
f) Valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clienţi pentru efectuarea de
prelucrări industriale M .
Relaţia de calcul a producţiei globale (producţia exerciţiului), ţinând seama de cele
prezentate anterior, este următoarea:
Pg PM S 2 S1 N 2 N1 Cip Rkr R j M
a) În cadrul acestor metode, este specific faptul că producţia este organizată pe baza
principiilor liniilor în flux. Pe această bază, metodele de calcul a producţiei neterminate se vor
diferenţia pentru liniile de flux continuu sau în flux intermitent.
a1) fundamentarea stocului de producţie neterminată pentru liniile cu tact reglementat (în
flux continuu).
Organizarea producţiei în cadrul acestor linii este caracterizată prin:
- nomenclatorul produselor este foarte redus;
- amplasarea utilajelor se face în succesiunea operaţiilor tehnologice;
- sincronizarea executării diferitelor operaţii;
- continuitatea desfăşurării procesului de producţie.
Calculul stocului normal de producţie neterminată, în acest caz, se face pentru fiecare
linie de flux, stocul total obţinându-se prin însumarea tuturor acestor stocuri.
Stocul normal în acest caz va fi format din:
- stocul de pe locurile de muncă;
- stocul de pe banda rulantă;
- stocul din faza de aşteptare.
Stocurile de pe locurile de muncă se obţin prin înmulţirea locurilor de muncă cu numărul
de produse prelucrate concomitent la acelaşi loc de muncă
Stocurile de pe banda rulantă se calculează după aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe
locurile de muncă.
Stocurile din faza de aşteptare se determină raportând intervalul de timp dintre două
alimentări ale locurilor de muncă, la stocul de producţie al liniei în flux.
Pentru liniile în flux sincronizate nu este necesară existenţa stocului curent.
Stocurile de siguranţă se determină pentru fiecare linie în flux şi apoi prin însumare se
obţine stocul total de siguranţă.
VA PG * CM ,
unde:
VA - valoarea adăugată;
PG * - valoarea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate;
CM - cheltuieli materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul valorii
adăugate.
CM M p Ps C A Am N m 2 N m1 Ca 2 Ca1
VA PG * CM ,
VA S CAS Ps P Av ,
unde:
S - salariile muncitorilor;
CAS - contribuţiile la asigurările sociale;
Ps - cota de protecţie socială;
P - profitul;
Av - alte cheltuieli cu munca vie.
unde:
VAN - valoarea adăugată netă;
VA - valoarea adăugată;
A - cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, incluse în valoarea producţiei
globale.
5. O categorie de unităţi de măsură a volumului producţiei fizice sunt unităţile valorice; o altă
categorie de unităţi de măsură sunt cele convenţional-constante.
6. Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea volumului unei
producţii omogene; unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului
total al unei producţii neomogene.
7. Unităţile naturale reprezintă acele unităţi de măsură care corespund însuşirilor fizice şi
destinaţiei produselor; unităţile de muncă exprimă volumul producţiei prin cantitatea de
muncă necesară pentru executarea acesteia.
8. Producţia în unităţi naturale are un caracter omogen; un criteriu de grupare al acesteia este
criteriul de destinaţie.
12. Producţia în unităţi valorice este impusă de marea diversitate a nomenclatorului de producţie
industrială; unul din cei mai importanţi indicatori valorici este „Producţia marfă fabricată”.
13. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea produselor finite vândute clienţilor; de
asemenea, cuprinde valoarea materiilor prime de la clienţi.
14. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare; de
asemenea, cuprinde valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial.
15. Avantajul indicatorului „Producţia marfă fabricată” este dat de faptul că evidenţiază
rezultatele efective ale activităţii întreprinderii; lucrările cu caracter industrial cuprinse în
acest indicator nu se execută pentru alte unităţi economice.
16. Cifra de afaceri din activitatea industrială reprezintă producţia marfă vândută; acest indicator
reprezintă valoarea producţiei marfă fabricată care a fost vândută şi facturată clienţilor.
17. Producţia globală este sinonimă cu producţia exerciţiului unei întreprinderi; producţia
globală este un indicator exprimat în unităţi naturale.
18. În cuprinsul indicatorului „Producţia globală” nu este inclusă valoarea producţiei în curs de
fabricaţie; în cuprinsul acestui indicator se regăsesc produsele şi semifabricatele care
urmează a fi livrate clienţilor.
19. Metoda de calcul a indicatorului „Producţie globală” este metodă de repartiţie; în acest
indicator este cuprinsă valoarea reparaţiilor pentru utilajele şi mijloacele de transport,
efectuate în regie.
24. Stocul normal este o componentă a stocului de producţie neterminată; stocul circulant nu
este o componentă a acestui stoc.
25. Stocul curent reprezintă stocul de producţie neterminată care se găseşte în diferite faze ale
procesului de producţie; stocul de ciclu asigură continuitatea procesului de producţie atunci
când există neconcordanţe între capacităţile de producţie ale subunităţilor de producţie.
26. Stocul de siguranţă este un stoc minim de producţie neterminată pentru asigurarea
continuităţii procesului de producţie în cazul unor ieşiri neprevăzute din funcţiune; stocul
normal este stocul de producţie neterminată în diferite faze ale procesului de producţie.
27. În calculul stocurilor de producţie neterminată, stocul de la începutul anului de plan este egal
cu stocul de la sfârşitul anului precedent; în evaluarea stocurilor de producţie neterminată se
folosesc diferite metode pentru evaluarea stocului de la sfârşitul anului de plan.
28. Pentru liniile de flux cu tact reglementat, stocul de producţie neterminată de pe locurile de
muncă se obţine raportând intervalul dintre două alimentări ale locurilor de muncă la tactul
de producţie al liniei în flux; stocul de producţie din faza de aşteptare, în acest caz,se obţine
prin înmulţirea locurilor de muncă.
29. Pentru liniile în flux sincronizate este necesară existenţa stocului curent de producţie
neterminată; stocurile de pe banda rulantă a acestei linii de producţie în flux se obţine după
aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe locurile de muncă.
32. Stocul curent este de egalizare şi de acumulare; stocul de egalizare este necesar când tactul
de lucru al locului de muncă furnizor este mai mic decât tactul de lucru al locului de muncă
consumator.
33. Stocul de acumulare există atunci când locul de muncă furnizor are o productivitate mai
mare decât locul de muncă consumator; stocul de egalizare apare atunci când tactul de
producţie al locului de muncă furnizor este mai mare decât tactul de producţie al locului de
muncă consumator.
34. Pentru tipul de serie mică şi mijlocie, stocul de producţie neterminată la sfârşitul anului de
plan se determină cu relaţia:
P D K
N2 ;
T
în această relaţie T reprezintă tactul de funcţionare al liniei de producţie în flux care
prelucrează produsele comandate de clienţi.
36. Valoarea adăugată reprezintă partea de valoare pe care întreprinderea a adăugat-o materiilor
prime şi materialelor prelucrate; acest indicator se calculează numai cu ajutorul metodei de
repartiţie.
37. Metoda de repartiţie pentru calculul valorii adăugate porneşte de la valoarea producţiei
globale din care a fost scăzută valoarea materiilor şi materialelor primite de la clienţi;
metoda de producţie pentru calculul valorii adăugate însumează elementele componente ale
acesteia (salarii, CAS, cota de producţie socială, profit şi alte cheltuieli cu munca vie).
39. Cheltuielile materiale CM pentru calculul valorii adăugate conţin cheltuieli anticipate;
aceleaşi cheltuieli materiale nu conţin cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe.
40. Valoarea adăugată calculată după metoda de repartiţie nu conţine mărimea profitului estimat
al întreprinderii; valoarea adăugată după această metodă se calculează cu ajutorul relaţiei:
VA S CAS Ps P Av
VAN VA A
în această relaţie, A reprezintă „alte cheltuieli cu munca vie”.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:
Răspunsuri
52.d 53.d
12
CAPACITATEA DE PRODUCŢIE
ŞI GRADUL DE UTILIZARE
A ACESTEIA
OBIECTIVE
unde:
Td – timpul disponibil de lucru;
Tc – numărul de zile calendaristice din an;
TL – timp liber, datorat sâmbetelor, duminicilor şi sărbătorilor legale;
TR – timpul pentru reparaţii planificate, exprimat în zile;
ns – numărul de schimburi lucrătoare;
ds . durata unui schimb în ore;
p – procentul de întreruperi admisibile.
c) la utilajele şi instalaţiile cu funcţionare sezonieră, timpul disponibil se determină
pentru perioada cât funcţionează utilajul sau instalaţia.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie se face în mod diferit, după cum utilajele
sunt:
- cu specializare pe produs;
- cu specializare tehnologică.
Utilajele cu specializare pe produs sunt cele care prelucrează integral un anumit produs,
dintr-o anumită cantitate de materii prime şi materiale.
Utilajele cu specializare tehnologică se caracterizează prin aceea că realizează o gamă
largă de tipuri de produse, dar pentru care execută o singură operaţie sau un număr redus de
operaţii tehnologice.
b) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se poate stabili o normă de utilizare intensivă,
capacitatea de producţie se poate determina după relaţia:
Cp = I K Td,
unde:
I – indicele (norma) de utilizare intensivă;
Td – timpul disponibil de lucru al utilajului;
K – caracteristica dimensională a utilajului.
c) la utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc normele de producţie în unitatea de timp
sau norma de timp a unui produs, capacitatea de producţie se determină cu ajutorul a două relaţii:
Cp = Td np;
Td
Cp = ,
nt
unde:
Td – timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
np – norma tehnică de producţie a utilajului.
Din cele două relaţii rezultă că norma de producţie şi norma de timp sunt mărimi invers
proporţionale.
(100 )
m1i tdi
C p P0 i n1 ;
100
m
i 1
0i tei
unde:
P0 - producţia realizată în perioada precedentă;
- procentul de creştere a productivităţii muncii în perioada considerată faţă de perioada
precedentă;
- ponderea factorilor intensivi în creşterea producţiei, pe seama productivităţii muncii;
n
m
i 1
1i - numărul de utilaje din veriga conducătoare, din grupa de utilaje i, pentru anul
m
i 1
0i - numărul de utilaje i din veriga conducătoare pentru perioada precedentă;
tdi - timpul maxim disponibil în anul pentru care se determină capacitatea, pentru grupa
de utilaje i;
tei - timpul efectiv de lucru al utilajelor din grupa i ale verigii conducătoare, în perioada
precedentă;
- este un coeficient de simultaneitate al încărcării utilajelor, ale cărui valori se
diferenţiază în funcţie de tipul producţiei existente la un moment dat.
Astfel: = 0,88 pentru producţia de unicate şi serie mică;
= 0,92 pentru producţia de serie mijlocie;
= 0,96 pentru producţia de masă.
Există situaţii când în cadrul aceleiaşi verigi de producţie se prelucrează mai multe tipuri
de produse. În acest caz, capacitatea de producţie pentru fiecare fel de produs în parte se
calculează după relaţia:
Cpi = P0i
unde:
Cpi = capacitatea de producţie a verigii, exprimată în produsul i;
P0i = producţia din perioada precedentă exprimată în produse i;
- un factor multiplicator, care se determină cu ajutorul relaţiei:
n
100
m1i tdi
i n1 .
100
m0i tei
i 1
Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dacă structura producţiei din perioada
precedentă este comparabilă cu structura producţiei din anul pentru care se face calculul; dacă
această structură se schimbă, este necesară recalcularea producţiei în condiţiile perioadei curente.
În acest caz, capacitatea de producţie se determină pentru fiecare linie în flux în parte,
după relaţia:
d s 60 tir
Cs = ;
T
unde:
ds – durata schimbului, în ore;
tir – timpul întreruperilor reglementate, în minute;
T – mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.
12.3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie
unde:
qi – cantitatea din produsul i, exprimată în unităţi fizice;
pi – preţul mediu unitar al produsului i.
Capacitatea de producţie medie anuală este un indicator care ţine seama de numărul
utilajelor intrate sau ieşite din funcţiune, precum şi de utilajele modernizate în cursul perioadei
considerate. Astfel, capacitatea de producţie medie anuală se determină pe baza relaţiei:
C pi Ti C pm Tm C ps Ts
C pma C pe ,
12 12 12
unde:
Cpe – capacitatea de producţie existentă la începutul perioadei considerate;
Cpi – capacitatea de producţie intrată în funcţiune în aceeaşi perioadă;
Ti – numărul lunilor de funcţionare în aceeaşi perioadă, a capacităţilor intrate în
funcţiune;
Cpm – capacitate de producţie modernizată în cursul perioadei;
Tm – numărul lunilor de funcţionare a capacităţilor modernizate;
Cps – capacităţile de producţie scoase din funcţiune în cursul perioadei;
Ts – numărul lunilor de nefuncţionare a capacităţilor scoase din funcţiune.
Împreună cu indicatorul „capacitate medie anuală” se vor determina şi indicatorii
„producţia posibilă”, „producţia care urmează a fi executată” şi „deficitul de capacitate”.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim de producţie ce poate fi realizat de veriga
de producţie cu capacitatea cea mai mică.
Deficitul de capacitate reprezintă diferenţa de capacitate dintre capacitatea de producţie a
verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de producţie cu capacitate de
producţie mai mică decât a verigii conducătoare.
Într-o formă sintetică, relaţia dintre aceşti indicatori se poate exprima cu ajutorul
formulei:
Pp = Cp - D
Pp – producţia posibilă;
Cp – capacitatea de producţie, dată de mărimea capacităţii de producţie a verigii
conducătoare;
D – deficitul de capacitate al locului îngust.
Producţia care urmează a fi executată „P”, conform comenzilor primite de la clienţi,
poate fi mai mică sau cel mult egală cu producţia posibilă.
Concluzionând, corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia
ce urmează a fi executată poate fi dată de relaţia:
Cp Pp P,
unde:
Pp – producţia ce urmează a fi executată;
Cp şi Pp – au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.
Tabelul 12.2
Capacitatea Secţia S2 Secţia S3 Producţia
de producţie Necesar Existent Excedent Necesar Existent Excedent posibilă
a verigii de de (+) de de (+)
conducătoare capacitate capacitate Deficit capacitate capacitate Deficit
(-) (-)
5000 5000 5500 +500 5000 4200 -800 4200
Din tabelul de mai sus rezultă că necesarul de capacitate a fiecărei subunităţi de producţie
este dat de mărimea capacităţii de producţie a verigii conducătoare. Excedentul sau deficitul de
capacitate a subunităţilor de producţie care nu sunt verigi conducătoare este dat de diferenţa
dintre necesarul şi existentul de capacitate a acestor verigi. Producţia posibilă ce poate fi realizată
în cadrul întreprinderii este dată de cea mai mică capacitate de producţie existentă a unei
subunităţi de producţie.
Gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:
P
Gpp = 100, unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie.
Pp
În vederea elaborării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbunătăţire a folosirii
capacităţii de producţie, se impune fundamentarea mărimii rezervelor de capacitate. Acestea sunt
de trei feluri:
- rezerva potenţială de producţie;
- rezerva potenţială extensivă;
- rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul relaţiei:
Rp = Cp – P, unde:
Cp – capacitatea de producţie;
P – producţia ce urmează a fi executată.
Rezerva potenţială este la rândul său o sumă a rezervelor potenţiale extensive şi
intensive:
Rp = Rpe + Rpi, unde:
Rpe – rezerva potenţială extensivă;
Rpi – rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei:
T
Rpe = P d 1 , unde:
Te
P – volumul producţiei ce urmează a fi executată;
Td – timpul maxim disponibil al utilajelor;
Te – timpul producţiei realizate în perioadele de bază;
- coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.
Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei:
Rpi = Rp – Rpc, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.
1. Capacitatea de producţie este influenţată de o serie de factori; unul dintre aceştia este dat de
volumul producţiei comandate care urmează a fi executat în întreprindere.
5. Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia care se poate obţine în unitatea de timp de
către un utilaj; norma de timp reprezintă timpul necesar pentru prelucrarea unei unităţi de
produs.
6. Norma de utilizare intensivă în industria siderurgică, spre exemplu, poate fi exprimată prin
numărul şarjelor care se pot obţine într-un schimb la un volum de 500 m3 de furnal; numărul
şarjelor reprezintă unitatea caracteristică dimensională a furnalului.
8. Norma de utilizare intensivă pentru utilajele noi este înscrisă în fişa tehnică a utilajelor;
pentru utilajele în funcţiune, aceste norme se stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale
perioadei precedente.
9. Prima etapă a metodologiei de determinare a normei de utilizare intensivă pe baza
realizărilor perioadei precedente constă în stabilirea lunii din anul precedent în care s-a
obţinut un volum maxim de producţie; această producţie se împarte la numărul zilelor din
lună şi se obţine norma de utilizare intensivă din anul curent.
10. Din luna anului precedent în care s-a obţinut o producţie de vîrf se aleg 10 zile consecutive
în care realizările au depăşit media lunară; se face apoi media aritmetică a acestor realizări şi
se compară cu normele de utilizare intensivă a unor întreprinderi cu rezultate remarcabile din
acelaşi domeniu de activitate.
11. Metodologia de stabilire a normelor de utilizare intensivă pe baza realizărilor perioadei de
vârf se utilizează numai în cazul în care structura sortimentală a perioadei curente se
modifică semnificativ faţă de perioada precedentă; pentru perioada în care structura
sortimentală rămâne neschimbată nu se modifică valoarea normelor de utilizare intensivă.
12. Mărimea normei de utilizare extensivă este influenţată de structura de producţie şi concepţie
a întreprinderii; de asemenea aceasta este influenţată de nivelul de înzestrare tehnică al
acesteia.
16. Pentru întreprinderile în care produsul finit se obţine în urma prelucrării sale la un singur
utilaj sau instalaţie, capacitatea de producţie este dată de capacitatea de producţie a verigii
conducătoare; pentru celelalte întreprinderi, capacitatea de producţie se obţine prin
însumarea capacităţii de producţie a tuturor verigilor de producţie din componenţa acesteia.
18. Poate fi verigă conducătoare, subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în volumul
de manoperă al întreprinderii; poate fi verigă conducătoare subunitatea de producţie care
execută cea mai importantă fază tehnologică din procesul tehnologic al unui produs.
19. Pentru calculul capacităţii de producţie la nivel de loc de muncă trebuie să se cunoască
mărimea timpului disponibil al acestuia; timpul disponibil al locurilor de muncă este
influenţat în primul rând de regimul de lucru al acestora (numărul de schimburi).
20. Pentru locurile de muncă cu regim de lucru „în foc continuu”, timpul disponibil este dat de
relaţia:
Td = Tc – TR, unde:
Td – timpul disponibil;
TR – timpul pentru reparaţii accidentale; la locurile de muncă cu regim „săptămâna
întreruptă” se va lua în considerare procentul de timp de întreruperi admisibile.
21. Utilajele cu specializare pe produs prelucrează integral un produs, dintr-o anumită cantitate
de materii prime şi materiale; pentru aceste utilaje capacitatea de producţie se calculează în
funcţie de norma de timp sau de producţie, sau de durata de elaborare a unei şarje.
22. Utilaje cu specializare tehnologică execută o gamă largă de tipuri de produse; pentru aceste
utilaje capacitatea de producţie se calculează în funcţie de mărimea normei de utilizare
intensivă.
24. Pentru utilajele pentru care se poate determina mărimea normei de utilizare intensivă,
capacitatea de producţie se determină după relaţia:
Cp = I K Td
În această relaţie I reprezintă mărimea normei de utilizare intensivă.
26. Norma de producţie (np) şi norma de timp (nt) sunt mărimi invers proporţionale; norma de
timp şi norma de utilizare intensivă sunt mărimi direct proporţionale.
27. Utilajele care execută un număr limitat de operaţii tehnologice sunt utilaje cu specializare
tehnologică; numărul tipurilor de produse fabricate de aceste utilaje este de obicei foarte
mare.
31. Pentru utilajele cu specializare tehnologică se mai utilizează pentru calculul capacităţii de
producţie şi relaţia:
n
100
m1i tdi
C p P0 i n1 ;
100
m
i 1
0i tei
34. Indicele de utilizare intensivă a unei suprafeţe de producţie se calculează pe baza realizărilor
unei perioade de vârf; în acest caz:
Pv
I= .
Cs H S
35. Coeficientul de schimburi este dat de raportul dintre numărul de muncitori din schimbul de
bază şi numărul total de muncitori din întreprindere; acest coeficient nu intră în relaţia de
calcul a normei de utilizare intensivă a unei suprafeţe de producţie.
36. Pentru o linie de producţie în flux, capacitatea de producţie la nivelul unui schimb este dată
de relaţia:
d s 60 tir
Cp = ;
T
În această relaţie tir reprezintă timpul întreruperilor reglementate, exprimat în ore.
37. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie nu influenţează volumul de producţie ce va fi
prelucrat în întreprindere; relaţia de calcul a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
este:
P
Gu = .
C pma
42. Relaţia dintre producţia posibilă, capacitatea de producţie şi deficitul de capacitate poate fi
dată de formula:
Cp = Pp – D;
corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia care urmează a fi
executată este:
Pp Cp P.
44. Excedentul sau deficitul de capacitate se obţine făcând diferenţa dintre capacitatea de
producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie existentă a verigilor
neconducătoare; gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:
p
Gpp = .
Pp
45. Planul de încărcare a utilajelor se întocmeşte pentru utilajele cu specializare pe produs; acest
document stabileşte excedentul sau deficitul de utilaje şi de maşini-oră.
46. Necesarul de maşini-oră ţine seama de procentul de îndeplinire a normelor; acest indicator
nu este influenţat de numărul de utilaje existente în întreprindere.
47. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie ia în considerare modificările ce pot apare într-un
an de zile în mărimea capacităţii de producţie; în cadrul acestei balanţe se determină
indicatorul „Gradul de utilizare a capacităţii de producţie”.
51. În grupa posibilităţilor de ordin mixt este inclusă metoda de reducere a rebuturilor; tot din
această grupă face parte şi măsura de mărire a numărului de schimburi.
53. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine indicatori de capacitate medie anuală; din
această grupă face parte indicatorul „Capacitatea de producţie intrată în funcţiune în cursul
anului”.
64. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este dat de una din relaţiile de mai jos:
P
a) Gn = 100 ;
C pma
P
b) Gn = ;
Cp
P
c) Gn = ;
C pma
Pp
d) Gn = 100 ;
Cp
P
e) Gn = 100 .
C pma
67. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine în grupa indicatorilor referitori la necesarul
de capacitate:
a) producţia din anul curent;
b) capacitatea medie anuală;
c) rezervele de capacitate;
d) necesarul total de capacitate;
e) capacitatea de producţie existentă la începutul anului.
68. Din grupa posibilităţilor intensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărimea numărului de schimburi lucrătoare;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie.
69. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărirea numărului de schimburi;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.
70. Din grupa posibilităţilor mixte de creştere a gradului de utilizare a capacităţilor de producţie
fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărirea numărului de schimburi;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.
Răspunsuri
OBIECTIVE
qi ci
i 1
Ch m 1.000leiPM n
100 ,
qi pi
i 1
unde:
qi – cantitatea din produsul i;
ci – costul unitar al produsului I;
pi – preţul unitar al produsului i.
Dacă în etapele în care se face evaluarea acestui indicator, nivelul preţurilor a fost
modificat, pentru comparabilitatea datelor, abaterile valorice vor fi modificate cu ajutorul
coeficientului de inflaţie.
q
i 1
i C mi
Ch m 1.000lei n
1.000;
q
i 1
i pi
unde:
- Cmi – cheltuielile materiale pe unitatea de produs i;
- celelalte variabile îşi păstrează semnificaţia din paragraful anterior.
Şi în acest caz, atunci când datele nu sunt comparabile de la o perioadă la alta, se vor
aduce la acelaşi nivel prin corectarea lor cu coeficientul de inflaţie.
Atunci când se justifică acest lucru, planul „Costul producţiei industriale” se poate
întocmi folosind şi alte metode cum ar fi:
metoda planurilor de cheltuieli pe secţii;
metoda coeficienţilor.
a) Metoda planurilor de cheltuieli pe secţii se foloseşte în acele întreprinderi care au un
proces de fabricaţie complex, cum sunt cele din industria siderurgică, petrochimică etc.
Prin aplicarea acestei metode se vor întocmi planuri de cheltuieli pe secţii sau faze de
proces tehnologic, prin însumarea cheltuielilor pe elemente primare cu cheltuielile cu caracter
complex (circulaţia internă din întreprindere).
În acest caz, cheltuielile pe elemente primare include;
cheltuieli cu materii prime şi materiale de bază;
cheltuieli cu combustibilul şi energia din afară;
cheltuieli cu salariile;
CAS şi cota de contribuţie socială;
cheltuieli cu amortizările;
alte cheltuieli.
Cheltuielile complexe cuprind:
costul serviciilor;
costul echipamentelor tehnologice;
costul semifabricatelor etc.
Toate aceste cheltuieli sunt ocazionate de transferul elementelor de cheltuială menţionate
anterior de la o secţie la alta (circulaţia internă a întreprinderii).
Potrivit acestei metode se determină mai întâi costul industrial de secţie, prin însumarea
tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul secţiilor de producţie. Pentru obţinerea costului pe
elemente primare ale secţiilor, se scoate din costul industrial de secţie volumul cheltuielilor
corespunzătoare circulaţiei interne a întreprinderii.
b) Metoda coeficienţilor se utilizează în întreprinderile în care nomenclatorul produselor
din perioada de plan este acelaşi cu cel din perioada de bază.
Costul producţiei industriale din perioada de plan, în acest caz, se determină prin
aplicarea unui coeficient la fiecare element de cheltuială primară a costului producţiei industriale
din perioada de bază.
În cadrul acestui plan sunt cuprinse acele elemente de cheltuieli care asigură condiţiile
generale pentru desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie. Pentru determinarea
elementelor de cheltuieli generale, acestea se împart în trei grupe:
cheltuieli de interes general;
cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
cheltuieli neproductive.
Costul de secţie se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe ale produsului a unei cote
de cheltuieli comune de secţie.
Producţia marfă comparabilă comparabilă este producţia care a fost fabricată şi în anii
anteriori sau are caracteristici asemănătoare acesteia.
Planul de reducere cuprinde următorii indicatori de bază:
a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total producţie marfă comparabilă;
c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs;
d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet de producţie marfă comparabilă.
Relaţia de calcul ale acestor indicatori sunt:
a) E p q1 c 0 q1 e1
n n
b) E t i 1
q i1 c i 0 q
i 1
i1 c i1
Ep
c) E rp 100
q1 c 0
Et
d) E rt 100
q il c i 0
Notaţiile din aceste relaţii au semnificaţiile următoare:
Ep, Et – reducerea (creşterea) absolută pe produs şi pe total producţie;
Erp, Ert – reducerea (creşterea) relativă pe produs şi pe total producţie;
q1,q0 – cantitatea de produs din perioada de plan şi de bază;
c1, c0 – costul complet al produselor în perioada de olan şi de bază;
p1, p0 – preţurile produselor în perioada de plan şi de bază.
1. Costul de producţie este o categorie economică; acesta reprezintă suma tuturor cheltuielilor
materiale efectuate într-o unitate economică.
2. Costul de producţie se obţine în urma executării unui volum de producţie; costul de
producţie pune în evidenţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor fixe.
6. Pentru reducerea costurilor de producţie este necesar ca acestea să se cunoască numai pentru
perioada de plan; nu este necesar să se cunoască gruparea cheltuielilor pe elemente primare
şi articole de calculaţie pentru a evita dubla înregistrare a cheltuielilor.
8. Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă” cuprinde indicatorul „valoarea
producţiei marfă exprimată în preţuri”; este un alt indicator al acestui plan, „valoarea
producţiei marfă exprimată în costuri”.
q ci 1
i i
Ch m 1.000 lei PM
q p i i
în această relaţie, pi este preţul unitar al produsului i.
10. În relaţia:
n
q C
i 1
i mi
Ch m 1.000 lei PM 1.000,
q p i i
Cmi – reprezintă cheltuielile de producţie pe unitatea de produs i;
qi – în această relaţie, este cantitatea fabricată din produsul i.
12. Elementele primare de cheltuieli cuprind cheltuielile cu energia şi apa (din afară); nu este
element de cheltuială primară amortizarea mijloacelor fixe.
13. Este element de cheltuială primară cheltuiala cu combustibilul (din afară); cheltuielile cu
munca vie sunt direct proporţionale cu volumul producţiei fabricate.
14. Planul „Costul producţiei industriale” foloseşte gruparea cheltuielilor pe elemente primare de
cheltuieli; potrivit acestei grupări, cheltuielile sunt materiale şi cu munca vie.
15. Mărimea cheltuielilor materiale nu ţine seama de felul produselor fabricate; dar ţine seama
de norma de consum de materiale pentru fiecare fel de produs.
16. Mărimea cheltuielilor materiale ţine seama de cantitatea din fiecare produs fabricat în parte
precum şi de preţul unitar al materiilor prime şi materialelor.
19. În „Alte cheltuieli materiale” sunt incluse cheltuielile pentru plata abonamentelor; dar nu
sunt incluse cheltuielile pentru plata chiriilor.
20. În grupa cheltuielilor cu munca vie sunt incluse cheltuielile cu salariile; de asemenea, în
această grupă sunt incluse cheltuielile cu asigurările sociale şi cota de protecţie socială.
21. În „Alte cheltuieli cu munca vie” sunt incluse cheltuielile cu amenzi, penalizări şi pensii; dar
nu sunt incluse în această grupă impozitele şi dobânzile bancare.
22. Din datele de fundamentare a planului „Costul producţiei industriale” face parte mărimea
cheltuielilor cu munca vie; dar nu face parte din aceste date valoarea producţiei marfă
exprimată în preţuri.
23. O metoda de întocmire a planului „Costul producţiei industriale” este metoda planurilor pe
secţii; o altă metodă a întocmirii acestui plan este metoda extrapolării.
24. Metoda de cheltuieli pe secţii se foloseşte pentru întreprinderile unde structura producţiei
rămâne o perioadă mare de timp nemodificată; metoda coeficienţilor se foloseşte pentru
întreprinderile cu un proces de fabricaţie foarte complex.
25. Cheltuielile complexe includ cheltuielile cu semifabricate livrate între secţii; cheltuieli se
însumează cu elementele de cheltuieli primare pentru obţinerea costului industrial de secţie.
26. Metoda coeficienţilor se aplică în întreprinderile unde structura producţiei din perioada de
plan este comparabilă cu structura producţiei din anul de bază; coeficientul cu ajutorul căruia
se calculează nivelul elementelor de cheltuieli în anul de plan reprezintă creşterea producţiei
în anul de plan faţă de anul de bază.
27. Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” cuprinde grupa cheltuielilor generale
de secţie; dar acest plan nu include grupa cheltuielilor administrativ-gospodăreşti.
28. Planul „Cheltuieli comun ale secţiilor de producţie” nu conţine cheltuielile cu uzura şi
repararea SDV-urilor; acest plan conţine salariile personalului de conducere şi administrativ
al secţiilor de producţie.
29. Grupa cheltuielilor generale ale secţiilor cuprinde cheltuieli cu invenţii şi inovaţii în cadrul
secţiilor de producţie; această grupă conţine şi cheltuieli cu furniturile de birou.
30. Din grupa cheltuielilor neproductive a planului „Cheltuieli comune de secţie” fac parte
„lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante din secţie”; de asemenea, din această grupă
fac parte pierderile din întreprinderi din cauze externe.
31. În planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” este inclusă grupa cheltuielilor
neproductive; tot din acest plan face parte şi grupa „Cheltuieli de interes general”.
32. Pentru elaborarea planului „Costul unitar al produselor” se foloseşte gruparea cheltuielilor pe
articole de calculaţie; conform acestei grupări, cheltuielile sunt cheltuieli directe şi indirecte.
33. Cheltuielile directe variază în mod direct proporţional cu volumul producţiei, iar cheltuielile
indirecte invers proporţional cu volumul producţiei.
34. Costul de secţie este unul din costurile componente ale costului unitar al produselor; acesta
se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe a cotei de cheltuieli generale de întreprindere.
35. Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a cotei de profit; costul
complet se obţine prin adăugarea la costul de întreprindere a cotei de cheltuieli de desfacere.
37. Cheltuielile directe se determină pe baza normelor de consum; nivelul cheltuielilor materiale
se obţine prin înmulţirea normei de consum cu preţul unitar ala cesteia.
38. Pentru obţinerea nivelului salariilor directe se foloseşte salariul tarifar orar; prin înmulţirea
salariului tarifar orar; prin înmulţirea salariului tarifar orar cu norma de consum materiale se
obţine nivelul salariilor directe.
39. Cheltuielile indirecte nu se pot repartiza direct pe produs; repartizarea lor se face cu ajutorul
unor chei de repartiţie.
41. Producţia marfă comparabilă este producţia ale cărei caracteristici sunt asemănătoare cu
producţia din anii anteriori; relaţia:
E rp q1 c 0 q1 c1
este relaţia pentru economia relativă pe produs.
42. Relaţia:
q1c 0 q1c1
Ep 100
q1c 0
reprezintă economia absolută pe produs; relaţia:
Et
E rt 100
q i1 c i 0
reprezintă economia relativă a costului complet al producţiei marfă comparabilă.
43. Relaţia:
E m nc N co N ct Q P,
semnifică economia la cheltuieli materiale atunci când preţul acestora nu se modifică; relaţia:
E m nc1 N co P0 N c1 P1 Q,
are aceeaşi semnificaţie, dar în situaţia în care se modifică preţurile de la o perioadă la alta.
44. Economia la fondul de salarii se obţine cu ajutorul relaţiei:
s
E Fs N t 0 N t1 Q;
60
economia totală la cheltuieli convenţional constante se obţine cu ajutorul relaţiei:
C C
E cc c c Q1
Q 0 Q1
q c
i 1
i i
47. Expresia: E n
reprezintă:
q p
i 1
i i
Răspunsuri