Sunteți pe pagina 1din 35

Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public.

Reglementarea raporturilor de serviciu

Funcţionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu.

I. 1 Fundamente doctrinare privind trăsăturile şi principiile de


reglementare ale funcţiei publice
Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra
problematicii funcţiei publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în
materie diferă în funcţie de perioada istorică şi de realitatea statală la care ne
raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva decât un instrument de
impunere a unor concepţii politice.
Conceptul de funcţie publică, în funcţie de sistemul juridic naţional de
referinţă, a cunoscut mai multe accepţiuni, determinând o sferă largă de
cuprindere a persoanelor care exercită prerogativele de putere publică.
Majoritatea resurselor doctrinare nu identifică o definiţie legală riguroasă a
acestei noţiuni. Astfel, pentru a cristaliza o definire cât mai aproape de
realităţile socio-juridice, vom recurge, în principal, la circumstanţierile
realizate de jurisprudenţa şi de doctrina de drept administrativ (normele de
drept public), în principal, şi de cea de drept al muncii (normele de drept
privat), în special1.
Noţiunea de funcţie publică poate cuprinde persoanele supuse unui
statut de drept public, dar şi o parte din cele supuse unui statut de drept
privat. După acelaşi raţionament, noţiunea de funcţionar nu are un înţeles
uniform , ea cuprinzând persoane fizice aflate în ipostaze diferite, în funcţie
de soluţia reţinută în legislaţia în vigoare, şi care realizează activitatea în
cadrul serviciilor publice, fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.2
1 Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007, Jurnalul Oficial, C 306,
17.12.2007. Acest Tratat, a fost integrat in dreptul nostru intern, prin dispozitiile Legii nr.13/2008.
2 Postelnicu R. Elemente de analiză comparată a Codului de conduită al funcţionarilor publici şi a

1
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

În România, reglementarea funcţiei publice în sensul modern al


accepţiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează
cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi
ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele ale Constituţiei din
1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun
momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin
Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a
reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au
îndepărtat societatea românească de pe calea unei democraţii autentice. Un
moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei
publice este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul
acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public,
prin Legea nr. 188/1999.
Noţiunea de funcţie publică este strâns legată de noţiunea de putere publică,
de autoritate, de organ. Statul acţionează prin funcţionari publici care sunt
deţinătorii unor funcţii publice. Noţiunea de funcţie publică reprezintă o
importanţă foarte mare pentru a înţelege cum se manifestă statul în general,
şi fiecare organ al său în parte. Se ştie că în stat există, sunt recunoscute trei
funcţiuni sau categorii de organe, legislativă, executivă (administrativă) şi
judecătorească. Aceste trei funcţiuni realizează în domeniul lor de activitate,
atributele de putere ale statului. Deosebirile constau în specificul activităţilor
pe care le exercită, a competenţelor ce le sunt atribuite. Prin lege se
înfiinţează diferite funcţii publice care sunt încredinţate unor persoane fizice.
Aceste persoane fizice din momentul în care li se încredinţează funcţia
publică, dobândesc calitatea de funcţionari publici. Ei reprezintă mijloacele

Codului de conduită al salariaţilor din autorităţile şi instituţiile publice, în “Revista română de Dreptul
muncii” nr. 4/2005, p.23-26

2
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

umane prin care acţionează instituţiile administraţiei. De fiecare dată când se


înfiinţează şi organizează un organ al administraţiei publice se stabilesc şi
funcţiile publice necesare, prezentate într-o structură internă necesară cu
raporturi ierarhice ori de colaborare, cu puterea publică aferentă realizării
competenţelor fiecărei funcţii şi a organului administrativ în ansamblu.
Noţiunile de administraţie publică şi funcţie publică se găsesc într-un raport
de întreg faţă de parte3, funcţia publică făcând parte din administraţia
publică.
Pentru realizarea funcţiilor statului se înfiinţează servicii publice
corespunzătoare care, la rândul lor, sunt dotate cu funcţii publice, adică cu
atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le
realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii - scopul şi
finalitatea organelor statului şi ale unităţilor sale administrativ-teritoriale.
În literatura de specialitate din România s-a susţinut că, de regulă,
funcţia publică este de natura puterii executive. Astfel, s-a susţinut că „orice
serviciu public, sub orice formă s-ar prezenta, dezvoltă o activitate proprie
absolut necesară existenţei şi progresului său, numită funcţiune
administrativă, care este caracteristică tuturor activităţilor sociale”. Din
textul citat rezultă că autorul considera că serviciul public este egal - ca sens
- cu funcţiunea publică şi că funcţiunea publică se exercită numai pentru
realizarea atribuţiilor administraţiei publice. In schimb, Prof. P. Negulescu a
susţinut că „funcţiunea publică apare deci ca o grupare de atribuţii, de
puteri şi de competenţe în scopul de a da satisfacţiune unor interese
generale” .
Doctrina de specialitate, de asemenea, s-a pronunţat în nenumărate
rânduri asupra unei definiţii a funcţiei publice, dintre aceste încercări de

3 Văraru M. Tratat de drept administrativ, Editura Socec&Co, Bucureşti, 1928, p. 67.

3
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

conceptualizare a funcţiei publice respectiv a funcţiei de stat, putem


enumera:
- funcţia de stat este acel complex de drepturi şi obligaţii cu care este
învestită o persoană fizică ce face parte din cadrul unui organ al statului,
care are caracter de continuitate şi care se exercită pentru realizarea puterii
de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului; funcţia de stat
este instituţia juridică a persoanei fizice legal învestită cu atribuţii în
realizarea competenţei unui organ de stat, ce constă în ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic complex dintre
persoana fizică respectivă şi organul care a învestit-o;
- funcţia în cadrul organelor administraţiei publice reprezintă situaţia
juridică a persoanei fizice, învestită legal, cu atribuţii în realizarea
competenţei unei autorităţi publice - ce constă în ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică
respectivă şi organul care 1-a învestit4; funcţia publică este acea grupare de
atribuţii, puteri şi competenţe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu
public, înfiinţat în scopul satisfacerii, în mod continuu şi permanent, de către
funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale
ale societăţii ; funcţia publică reprezintă complexul drepturilor şi obligaţiilor
de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenţei unei
autorităţi publice, instituţii publice sau regii autonome, de către persoane
legal investite.
În doctrina românească de specialitate, funcţia publică a fost definită
ca reprezentând complexul de puteri şi competenţe, stipulate de lege, pentru
satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării, temporar, de către un

4 Iorgovan, A., Gilescu V., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei., Tipografia Universităţii din
Bucureşti, 1986, p. 126.

4
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

titular (sau mai mulţi), persoană fizică, ce exercită puterile în limitele


competenţei şi urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţia.
Funcţiile publice se organizează în cadrul unui serviciu public în
raport de sarcinile pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru
satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, la nivel naţional ori
local. În acest sens, Al. Negoiţă afirma că „interesul general, pe care îl
susţine sistemul administraţiei publice în raport cu societatea globală este
formulat în cadrul sistemului politic, de către organele care au atribuţii în
această privinţă şi în primul rând de organele care deţin puterea în stat”5.
Prin urmare, nu poate fi vorba de crearea unei funcţii publice pentru un
funcţionar, ci pentru realizarea unui interes public. De aceea, funcţia publică
preexistă funcţionarului public, recrutat ulterior prin concurs pe baza
criteriilor obiective, ea reprezentând mobilul raportului juridic de serviciu în
sensul art. 2 din Legea nr. 188/1999.
Factorul comun şi definitoriu pentru toate funcţiile publice este
existenţa unui complex de atribuţii (drepturi şi obligaţii) prevăzute de lege,
pe care unii autori îl denumesc situaţie juridică obiectivă.
Aceste atribuţii reprezintă de altfel competenţa unei anumite instituţii
din administraţia publică, într-un anumit domeniu al activităţii de organizare
a executării şi de executare a legii şi a celorlalte acte normative. Atribuţiile
stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care îndeplinesc
funcţiile respective, ca în regim de drept administrativ să facă acte juridice,
operaţiuni administrative sau materiale în mod legal.
Pornind de la definiţia legală care precizează conţinutul funcţiei
publice, se pot identifica caracteristicile ansamblului de atribuţii şi
responsabilităţi cu care este înzestrată aceasta.

5 Negoiţă, A. Drept administrativ, Editura Athenaeum, Bucureşti, 1991, p p.45.

5
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Astfel, prin atribuţie se înţelege un complex de drepturi şi de obligaţii


de care dispune o autoritate în vederea realizării sarcinilor sale, în schimb,
iar prin responsabilitate se are în vedere o obligaţie de a efectua sau de a
îndeplini o sarcină concretă de serviciu, o îndatorire trasată şi determinată,
noţiunea neavând nimic comun, în acest caz, cu cea de răspundere pentru
neîndeplinirea unei obligaţii legale, părând că are, mai degrabă, o încărcătură
politică şi etică, decât juridică. Deci, practic, autorităţile publice
administrative exercită puterea executivă în scopul organizării şi înfăptuirii
unor servicii publice de interes general ori în sectoare specifice precum
finanţe, învăţământ, sănătate, cultură, etc. În schimb, instituţia publică – nu
în sensul ei foarte larg care ar include şi autorităţile, dar nici în sensul ei
juridic ca ansamblu de norme unitare grupate şi foarte restrânse ca obiect de
reglementare6 - ni se prezintă ca o formă organizată menită a desfăşura
activităţi din domeniul conducerii serviciilor publice sau al efectuării
serviciilor publice (neimplicată în sfera producţiei materiale) aflată, de
regulă, în subordinea unei autorităţi publice.
Concluzionând, putem afirma că elementele definitorii ale funcţiei
publice sunt :
a) totalitate de atribuţii, competenţe de specialitate şi responsabilităţi
cu care sunt dotate la înfiinţare serviciile publice;
b) funcţiile publice ale unui serviciu public sunt cuprinse în statul de
funcţii, întocmit şi aprobat, potrivit legii;
c) atribuţiile şi competenţele funcţiilor publice se stabilesc în raport cu
sarcinile specifice pe care serviciile publice le exercită în vederea satisfacerii
intereselor generale ale societăţii;

6 Alexandru I. Administraţia publică : Teorii, realităţi, perspective. Ed. a 3-a, revăzută şi adăugită:
Bucureşti : Lumina Lex, 2002, p. 87.

6
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

d) atribuţiile şi competenţele funcţiei publice se exercită în mod


continuu şi ritmic;
e) atribuţiile şi competenţele funcţiei publice se realizează de către
funcţionarii publici numiţi în funcţia respectivă;
f) persoana fizică care doreşte să ocupe o funcţie publică trebuie să
îndeplinească condiţiile de studii şi stagiu cerute, potrivit legii, de statul de
funcţii al serviciului public;
g) pentru munca prestată în cadrul funcţiei publice pe care o ocupă,
funcţionarul public primeşte un salariu lunar şi alte drepturi băneşti,
prevăzute de lege;
h) funcţia publică se desfiinţează de către organul care a înfiinţat-o,
prin acte administrative de autoritate de aceeaşi natură ca acela prin care a
înfiinţat-o.
I. 2. Cariera funcţionarilor publici
Regimul juridic statutar aplicabil funcţionarului public, în România, a
fost stabilit, pentru prima dată în ţara noastră, prin Legea din 19 iunie 1923,
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1924, act normativ amplu dezbătut în doctrina
vremii şi generator al unei jurisprudenţe bogate şi variate.
Prin acel Statut s-au instituit principiile care să împiedice arbitrarul
organelor politice, să stopeze starea de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii
administraţiei centrale şi locale şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire
a serviciile publice, prin norme precise de selecţionare a aparatului
funcţionăresc7 În condiţiile modernizării serviciului public, reglementarea
statutară a funcţionarilor publici este de maximă importanţă pentru
funcţionarea democratică a statului român, fiind cerută în mod expres de
prevederile constituţionale. Adoptarea Statutului funcţionarilor publici prin

7 Vermeulen, J. ,Statutul funcţionarilor publici, Institutul de arte grafice Vremea, Bucureşti, 1933, p.187.

7
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Legea nr. 188/1999 a reprezentat un pas important pentru consolidarea


funcţionalităţii sistemului administrativ din România. Fiind perfectibilă încă
sub multe aspecte, statutul a creat un corp al funcţionarilor publici şi a
asigurat funcţionarea sistemului administraţiei publice, indiferent dacă este
centrală sau locală, pe baze constituţionale.
Noile tendinţe de dezvoltare a managementului public şi impactul
„privatizării” funcţiei publice la nivel european, prefigurează (pe lângă
cerinţele privind profesionalismul, eficienţa, responsabilitatea, onestitatea,
dinamismul, care sunt de o deosebită importanţă) şi necesitatea respectării
stricte a reglementărilor constituţionale şi legale, o reală aplecare către
cerinţele şi nevoile fiecărui cetăţean cu care cei desemnaţi să îndeplinească
funcţii în administraţie intră în contact. Profesionalizarea corpului
funcţionarilor publici constituie un obiectiv important.
Modificările şi completările aduse Legii nr. 188/1999 susţin, în opinia
noastră, realizarea obiectivului de profesionalizare, de stabilitate şi
imparţialitate.
În România, sediul materiei în ceea ce priveşte regimul juridic al
funcţiei publice şi al funcţionarului public se găseşte în Legea 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în 2004, modificată de
Legea nr. 251 din 23 iunie 2006 şi completată cu mai multe acte
administrative normative: Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 privind
organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, Hotărârea
Guvernului nr.432/2004 privind dosarul profesional al funcţionarilor publici.
Statutul reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre
funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile
administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale
administraţiei publice centrale şi locale, denumite raporturi de serviciu,

8
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

dispoziţiile sale completându-se cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi


cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz,
în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
Scopul statutului îl constituie asigurarea, în conformitate cu
dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent,
eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi
instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală8.
Prevederile Legii nr. 188/1999 nu se aplică: a) personalului
contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice,
care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol,
gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor
categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică.
Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li
se aplică legislaţia muncii; b) personalului salariat încadrat, pe baza
încrederii personale, la cabinetul demnitarului; c) corpului magistraţilor; d)
cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate
publică.
Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este investit cu un statut
legal în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile acestuia. Situaţia juridică
a funcţionarului public este aşadar statutară.
Pot beneficia de statute speciale, conform art.5 alin. (1) din Legea nr.
188/1999, funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
următoarelor servicii publice structurile de specialitate ale Parlamentului
României; structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ; serviciile diplomatice şi
consulare; autoritatea vamală; poliţia şi alte structuri ale Ministerului

8 Matei L. Management public, Editura Economică, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2006, p. 84.

9
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Internelor şi Reformei Administrative; alte servicii publice stabilite prin lege


- între care se pot include şi autorităţile administrative autonome, cum ar fi:
Consiliul Concurenţei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Consiliul
Naţional al Audiovizualului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii ş.a.
Raportul dintre reglementarea cuprinsă în Legea nr. 188/1999 şi cea
din actele normative care au ca obiect activitatea funcţionarilor publice în
cadrul serviciilor publice menţionate este cel de la general la special. Într-
adevăr, art. 5 alin. (2) din Statutul funcţionarilor publici, modificat şi
completat prin Legea nr. 251/2006, arată că „Prin statutele speciale
prevăzute la alin. (1) se pot reglementa: drepturi, îndatoriri şi
incompatibilităţi specifice, altele decât cele prevăzute de prezenta lege;
funcţii publice specifice”. Prin norme speciale nu se poate deroga de la legea
cadru, decât dacă însăşi legea cadru ar permite acest lucru.
În prezent, astfel de reglementări speciale sunt consacrate pentru:
poliţişti (Legea nr. 360/2002); funcţionarii publici din Poliţia Comunitară
(Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţei
Comunitare ); personalul diplomatic şi consular (Legea nr. 269/2003 privind
Statutul Corpului diplomatic şi consular al României); personalul vamal
(Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul
personalului vamal); personalul Gărzii Financiare care exercită prerogative
de putere publică (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind
organizarea Gărzii Financiare); funcţionarii publici din sistemul
administraţiei penitenciare (Legea nr. 293/2004 privind Statutul
funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor);
managerii publici (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2004 privind
crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager public);

10
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

funcţionarii publici din structurile de specialitate ale Parlamentului (Legea


nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar).
Legislaţia-cadru este completată de prevederi legale care se referă la
categorii speciale de funcţionari publici: funcţionarii din serviciul fiscal,
vamal şi diplomatic, judecătorii şi procurorii etc. Statutul juridic al unor
categorii de funcţionari publici cu statut special (colaboratori din serviciul
diplomatic, vamal, din organele apărării naţionale, securităţii statului şi
ordinii publice, alte categorii stabilite prin lege) se reglementează prin acte
legislative speciale.
În concluzie, Legea nr. 188/1999 se constituie într-o lege-cadru,
reprezentând dreptul comun pentru toate categoriile de funcţionari publici,
inclusiv pentru cei a căror activitate face obiectul de reglementare al unor
statute speciale.
Clasificarea funcţiilor publice. Funcţii publice generale şi funcţii publice
specifice
În conformitate cu prevederile Legii 188/1999, cu modificările şi
completările ulterioare, funcţiile publice generale reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor
autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor
generale, iar funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi sau instituţii publice
stabilite în vederea realizării competenţelor lor specifice, sau care necesită
competenţe şi responsabilităţi specifice.
Determinarea concretă a funcţiilor publice generale şi a celor specifice
se realizează prin Anexa la Legea nr. 188/1999, care cuprinde lista funcţiilor
publice.
Funcţiile publice generale sunt cele corespunzătoare categoriei

11
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de conducere şi


funcţionarilor publici de execuţie, aşa cum sunt determinate în art. 11-13 din
Statut. Astfel, se precizează că „funcţii publice generale se stabilesc cu
avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici”.
Funcţii publice specifice sunt următoarele:
A) Funcţii publice de conducere: 1. arhitect-şef;
B) Funcţii publice de execuţie: 1.inspector de concurenţă; 2.inspector
vamal; 3.inspector de muncă; 4.controlor delegat; 5.expert în tehnologia
informaţiei şi telecomunicaţiilor; 6.comisar.
C) Alte funcţii specifice:1. manager public.
Alte funcţii specifice decât cele prevăzute în anexa la Legea nr.
188/1999 se pot stabili prin următoarele două modalităţi alternative: prin
statute speciale sau de către autorităţile sau instituţiile publice, cu avizul
(conform) al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
După gradul de acces la funcţia publică, funcţiile publice se mai pot
clasifica, în funcţii ocupate de: 1. funcţionari debutanţi; 2. funcţionari
definitivi. Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au
promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice definitive.
Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:
- funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu
prevăzută de lege şi au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;
- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi
care au vechimea în specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minim
12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite;
- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în
administraţia publică.

12
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Categorii de funcţionari publici. Înalţii funcţionari publici. Legea nr.


188/1999 privind Statutul funcţionarului public prin Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei se la consacră din punct de vedere legal o nouă
categorie de funcţionari publici - înalţii funcţionari publici. Înalţii
funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în
administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome.
Prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, legiuitorul a restrâns aria
funcţiilor publice aferente categoriei înalţilor funcţionari publici. Potrivit art.
11, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt
numite în una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului
şi secretar general adjunct al Guvernului; secretar general din ministere şi
alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect;
secretar general adjunct
din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
subprefect; inspector guvernamental.
Chiar dacă, prin modificările aduse de Legea nr. 161/2003 şi de Legea
nr. 340/2004, prefectul şi subprefectul au trecut din categoria demnitarilor în
categoria înalţilor funcţionari publici, aceste funcţii mai păstrează o anumită
conotaţie politică, fie şi numai datorită modului în care s-au recrutat primii
prefecţi şi subprefecţi ca înalţi funcţionari publici.
Din categoria înalţilor funcţionari publici poate face parte persoana
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: cele prevăzute la art. 50
din Statut pentru ocuparea oricărei funcţii publice; are studii universitare de
licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată,

13
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; are cel puţin 5 ani vechime
în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice; a absolvit
programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice
corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici; a promovat
concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici.
Numirea, modificarea, suspendarea, încetarea raporturilor de serviciu,
precum şi sancţionarea disciplinară a înalţilor funcţionari publici se fac, în
condiţiile legii, de către Guvern, pentru funcţiile publice de secretar general
al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului, prefect şi subprefect,
respectiv de către primul-ministru, pentru funcţiile publice de secretar
general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi inspector guvernamental9.
La eliberarea din funcţia publică, înalţii funcţionari publici au dreptul
la compensaţii materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de
salarizare a funcţionarilor publici.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor
funcţionari publici se face anual, în condiţiile legii. Evaluarea generală a
înalţilor funcţionari publici se face o dată la 2 ani, în scopul confirmării
cunoştinţelor profesionale, aptitudinilor şi abilităţilor necesare exercitării
funcţiei publice. Înalţii funcţionari publici au obligaţia de a urma anual
cursuri de perfecţionare profesională, în condiţiile legii. Evaluarea anuală şi
evaluarea generală se fac de către o comisie de evaluare, ai cărei membri
sunt numiţi prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului
administraţiei şi internelor.
Categorii de funcţionari publici. Funcţionarii publici de conducere.

9 Vedinaş, V. Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 213.

14
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în


una din următoarele funcţii publice, potrivit art. 12 din Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, modificat prin pct. 16 din Legea nr.
251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999: director
general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative
autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice specifice
asimilate acestora; director şi director adjunct din aparatul autorităţilor
administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice
specifice asimilate acestora; secretar al unităţii administrativ-teritoriale;
director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, în
cadrul instituţiei prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor
administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora,
precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora; şef serviciu,
precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia; şef birou, precum
şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia10.
Funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice
locale. Un element de noutate, inspirat de modelul francez, este adus de
Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, prin introducerea în art. 7 a literei c)
care clasifică funcţiile publice în:
- funcţii publice de stat;

10 Viorescu R., Reglementarea juridică a funcţionarilor publici - I, Revista Naţională de Administraţie


Publică, nr.19/2004, p.6-11, www.administratie.ro

15
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

- funcţii publice teritoriale;


- funcţii publice locale.
Potrivit Legii nr. 188/1999, funcţiile publice de stat sunt acele funcţii
publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de
specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul
autorităţilor administrative autonome.
Având în vedere definiţia dată de legiuitor, rezultă că din categoria
funcţiilor publice de stat fac parte înalţii funcţionari publici, funcţionarii
publici de conducere şi cei de execuţie, din cadrul ministerelor, organelor de
specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul
autorităţilor administrative autonome.
Art. 71 alin. (2) defineşte funcţiile publice teritoriale ca fiind
„funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul instituţiei
prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale”.
Din această clasificare de funcţii publice fac parte toţi funcţionarii
publici care ocupă funcţii publice din categoria înalţilor funcţionari publici,
funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie care sunt
în statele de funcţii şi în organigramele instituţiilor prefectului şi a serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale11.
Legiuitorul defineşte în Legea nr.188/1999 categoria funcţiilor publice
locale care „sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al

11 Slăniceanu Popescu I., Puşcă B. Funcţia publică şi funcţionarul public, vol. I şi II, Editura Evrika,
Brăila, 1999, p. 123.

16
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

instituţiilor publice subordonate acestora". Prin urmare, categoria funcţiilor


publice locale cuprinde toţi funcţionarii publici de conducere şi cei de
execuţie din organigramele autorităţilor administraţiei publice locale şi al
instituţiilor publice subordonate acestora.
Considerăm că, în contextul delimitării acestor categorii funcţiilor
publice, intenţia legiuitorului va fi să reglementeze distinct regimul statutar
pentru funcţionarii publici din administraţia de stat şi pentru cei din
administraţia publică locală.
Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici. În vederea
creării şi dezvoltării unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi
imparţial, a fost instituţionalizată Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,
ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, aflată în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un
preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la
propunerea Ministrului Administraţiei şi Internelor. În exercitarea atribuţiilor
care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici emite
ordine cu caracter normativ şi individual. Agenţia este finanţată de la bugetul
de stat12.
În Statutul funcţionarilor publici, reglementat de Legea nr. 188/1999,
la art. 24 se prevede că „gestiunea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor
publice este organizată şi realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii
publice, de către un compartiment specializat în domeniu, care colaborează
direct cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici”, care este înfiinţată în

12 Preda M., Stecoza G. Unele consideraţii şi observaţii critice asupra statutului funcţionarilor publici, în
„Dreptul”, nr. 8/2000, p.61-62

17
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, ca organ


autonom de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii:
elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi
al funcţionarilor publici; elaborează şi avizează proiecte de acte normative
privind funcţia publică şi funcţionarii publici; monitorizează şi controlează
modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici
în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice; elaborează reglementări
comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, privind
funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei
în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; elaborează proiectul
legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru funcţionarii
publici; stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
centralizează propunerile de instruire ale funcţionarilor publici, stabilite ca
urmare a evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici; colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea
tematicii specifice programelor de formare specializată în administraţia
publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici; întocmeşte şi
administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a
funcţionarilor publici; aprobă condiţiile de participare şi procedura de
organizare a selecţiei şi recrutării pentru funcţiile publice generale, avizează
şi monitorizează recrutarea pentru funcţiile publice specifice; realizează
redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de
serviciu din motive ne-imputabile lor; acordă asistenţă de specialitate şi
coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale; participă

18
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor


publici şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; colaborează cu
organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de activitate;
elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, planul
de ocupare a funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al
funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului13.
Planul se elaborează cu consultarea organizaţiilor sindicale
reprezentative la nivel naţional şi se supune spre aprobare Guvernului.
Gestiunea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată
şi realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un
compartiment specializat, care colaborează direct cu Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.
Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici. Dosarul
profesional Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează
evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, pe baza
datelor transmise de autorităţile şi instituţiile publice (art. 25- Legea nr.
188/1999). Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici în cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice se ţine de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.
Funcţionarul are dreptul să cunoască dosarul său profesional, iar
instituţia respectivă are obligaţia să permită funcţionarului să-şi exercite
dreptul la cunoaşterea dosarului personal şi la eliberarea, la cerere, a unor
copii de pe actele existente în dosarul său personal.
La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică

13 Beligrădeanu, Ş. Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, în Dreptul, nr. 2/2000, p.3

19
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

este obligată să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată


de acesta, vechimea în muncă, în specialitate şi în funcţia publică.
Aşa cum am mai prezentat, analiza comparativă a funcţiei şi
funcţionarului permite conturarea a două mari categorii de sisteme14:
Sistemul de tip „post” este construit dintr-un ansamblu de funcţii sau
activităţi definit prin nivelul şi caracteristicile lui; funcţionarii sunt numiţi în
una din aceste funcţii, putând apoi fi numiţi în altă (alte) funcţie (funcţii),
fără a fi investiţi cu un drept în acest sens. În acest sistem, mobilitatea
funcţionarilor de la o autoritate publică la alta sau chiar între autorităţile
publice şi sectorul particular, este mai mare.
Sistemul de tip „carieră” este bazat pe conceptul de stabilitate si de
continuitate în carieră, fie în interiorul aceluiaşi corp, ceea ce permite
accesul la anumit număr de funcţii, fie trecând de la un corp la altul.
Serviciul public este astfel împărţit într-un anumit număr de structuri, în care
se intră în general prin concurs, şi în care funcţionarul poate rămâne pe toată
durata vieţii sale active.
I. 3. Răspunderea funcţionarilor publici
Răspunderea juridică a funcţionarului public intervine ca urmare a
săvârşirii unei fapte ilicite în timpul exercitării funcţiei sau în legătură cu
exercitarea acesteia.
Răspunderea disciplinară. Legislaţia română, potrivit dispoziţiilor art.
69 din Legea nr. 188/1999, încălcarea de către funcţionarii publici, cu
vinovăţie (intenţie sau culpă) a îndatoririlor de serviciu, atrage răspunderea
lor disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.
Această formă de răspundere intervine pentru încălcarea cu vinovăţie

14 Viorescu R. Drept administrativ şi administraţie publică, curs universitar, Editura Universităţii, 2006,
p.56.

20
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

de către funcţionarii publici, indiferent de funcţia pe care o ocupă, a


îndatoririlor de serviciu, încălcare ce constituie abatere disciplinară.
“Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor
corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită
profesională şi civică prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară şi
atrage răspunderea disciplinară a acestora”.
După cum menţionează Gh. Zaharia, neîndeplinirea obligaţiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul, pot implica diferite forme de răspundere
juridică a funcţionarilor administraţiei publice, în funcţie de natura abaterii:
răspunderea administrativ-disciplinară specifică funcţionarilor publici;
răspunderea administrativ-disciplinară propriu-zisă, specifică domeniului
administrativ, deci mai cuprinzătoare; răspunderea administrativ -
contravenţională, toate aceste forme de răspundere fiind din domeniul
dreptului administrativ. Dar şi răspunderea materială, răspunderea civilă şi
penală pot fi declanşate prin abaterile funcţionarilor publici15
Răspunderea disciplinară În conformitate cu dispoziţiilor Legii nr.
188/1999, în România, sunt abateri disciplinare: întârzierea sistematică în
efectuarea lucrărilor; neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; absenţe
nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de
lucru; intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara
cadrului legal; nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii
lucrărilor cu acest caracter; manifestări care aduc atingere prestigiului
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter
politic; refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; încălcarea prevederilor
legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi

15 Zaharia, G. T., Drept administrativ român, Ed. Junimea, Iaşi, ediţia a 4-a, 2002, p.136.

21
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici; stabilirea de către


funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea
soluţionării cererilor acestora.
Sancţiunile cu caracter general prevăzute în Legea nr. 188/1999 pentru
săvârşirea abaterilor disciplinare amintite, sunt: a) mustrare scrisă ; b)
diminuarea drepturilor salariale cu 5-20%, pe o perioadă de 1-3 luni; c)
suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani; d) trecerea într-o
funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului; e) destituirea din funcţie. Sancţiunile
disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii
abaterilor. Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea
prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. Audierea
funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o
declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează
într-un proces verbal.
Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va elibera un cazier administrativ,
conform bazei de date pe care o administrează. Cazierul administrativ este
un act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi
care nu au fost radiate în condiţiile legii.
Răspunderea civilă. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 188/1999
răspunderea civilă a funcţionarilor publici se angajează: pentru pagubele
produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează; pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au
acordat necuvenit; pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică,

22
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri


judecătoreşti definitive şi irevocabile16.
Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice se dispune
prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui
ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la
constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată
sau pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Împotriva
ordinului sau dispoziţiei de imputare, funcţionarul public în cauză se poate
adresa instanţei de contencios administrativ. Dreptul conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de
imputare se prescrie în termen de trei ani de la data producerii pagubei.
Răspunderea materială intervine atunci când printr-o faptă ilicită în
legătură cu ori în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu funcţionarul
public cauzează un prejudiciu direct serviciului public în care îşi desfăşoară
activitatea sau particularilor (persoanelor fizice şi juridice). Persoana
vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a
cere despăgubiri fie de la funcţionarii vinovaţi de producerea pagubei, fie de
la organele administraţiei publice unde activează respectivii funcţionari
(autoritatea având dreptul la acţiune în regres asupra funcţionarului public).
Răspunderea pentru pagubele pricinuite în urma îndeplinirii unor însărcinări
nelegale o poartă persoana cu funcţie de răspundere care a aprobat
executarea lor.
Răspunderea penală. Conform dispoziţiilor art. 79 alin. 1 din Legea
nr. 188/1999 răspunderea funcţionarilor publici pentru infracţiunile săvârşite
în timpul serviciului, sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o

16 Perju, P. Probleme de drept civil şi drept procesual civil din practica secţiei civile a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în "Dreptul" nr. 2/2005, p. 200-201

23
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

ocupa se angajează potrivit legii penale.


Acest tip de răspundere a funcţionarilor publici este cea mai gravă
formă a răspunderii şi intervine pentru săvârşirea unor fapte ce prezintă un
pericol deosebit şi care sunt denumite infracţiuni17.
Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în
timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o
ocupă se angajează potrivit legii penale. În cazul în care un funcţionar public
a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o
infracţiune în legătură cu munca sa, conducătorul instituţiei publice este
obligat să-l destituie din funcţie, aşa cum prevăd disp. art. 94 din Legea
nr.188/1999. În cazul destituirii din funcţie, funcţionarul public poate cere
instanţei de contencios administrativ anularea ordinului sau a dispoziţiei de
destituire din funcţie, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Răspunderea administrativă intervine atunci, când în timpul
executării funcţiei sale, funcţionarul public săvârşeşte o contravenţie
administrativă, adică nu îndeplineşte sau îndeplineşte defectuos o funcţie.
I. 4. Codul de conduită a funcţionarilor publici
Codul de conduită a funcţionarilor publici, în România, este stipulat în
Legea nr. 7/2004 şi reglementează normele de conduită profesională a
funcţionarilor publici. Normele de conduită profesională prevăzute de
prezentul cod de conduită sunt obligatorii pentru funcţionarii publici,
precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii
serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public,

17 Funcţia publică. Studiu documentar. Camera Deputaţilor. Departamentul pentru informare


parlamentară. 1998, p. 32.

24
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din


administraţia publică, prin:
a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării
unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la
nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor
publici;
b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care
este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea
funcţiilor publice;
c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi
funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile
administraţiei publice, pe de altă parte18.
Norme generale de conduită profesională a funcţionarilor publici,
stipulate de Codul de conduită, fac referire la: asigurarea unui serviciu
public de calitate, loialitatea faţă de Constituţie şi lege, loialitatea faţă de
autorităţile şi instituţiile publice, libertatea opiniilor, activitatea publică,
activitatea politică, folosirea imaginii proprii, cadrul relaţiilor în exercitarea
funcţiei publice, conduita în cadrul relaţiilor internaţionale, interdicţia
privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor, participarea la
procesul de luare a deciziilor, obiectivitate în evaluare, folosirea
prerogativelor de putere publică, utilizarea resurselor publice, limitarea
participării la achiziţii, concesionări sau închirieri.
Codul de conduită adoptat stabileşte standarde de comportament pe
care trebuie să le respecte un funcţionar public pe parcursul activităţii sale în
cadrul serviciului public. De asemenea, Codul de conduită informează

18 Beligrădeanu Ş. Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, în Dreptul, nr. 2/2000, p.20

25
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

cetăţenii despre conduita pe care trebuie să o aibă funcţionarii publici. Codul


de conduită stabileşte principii şi norme de conduită pentru funcţionarii
publici cum ar fi: imparţialitatea, independenţa, profesionalismul etc.
Respectarea principiilor şi normelor stabilite prin cod sânt obligatorii pentru
toţi funcţionarii publici pentru a asigura realizarea eficientă a interesului
public. Iar orice încălcare a prezentului Cod constituie o abatere disciplinară
care va fi sancţionată.
Scopul major al acestui document este să contribuie la prevenirea şi
eliminarea corupţiei din administraţia publică, la crearea unui climat de
încredere al cetăţenilor în autoritatea publică etc.
Codul de conduită stabileşte normele de comportament al
funcţionarului public în contextul accesului la informaţie, utilizării resurselor
publice, conduitei în cadrul relaţiilor internaţionale, situaţiilor de conflicte de
interese etc. Conform unor prevederi ale codului de conduită, funcţionarul
public nu are dreptul să influenţeze alte persoane fizice sau juridice, alţi
funcţionari publici, iar apartenenţa politică a funcţionarului public nu trebuie
să influenţeze comportamentul şi deciziile acestuia. În aceeaşi ordine de idei,
codul de conduită îi interzice oricărui funcţionar public să facă propagandă
sau agitaţie în favoarea vreunui partid, să colecteze fonduri pentru
formaţiuni politice etc19.
De asemenea, funcţionarului public îi este interzis să solicite sau să
accepte cadouri, să beneficieze de servicii, favoruri sau de alte avantaje
considerate drept recompensă pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de
serviciu, care îi sunt destinate personal, familiei, rudelor, prietenilor şi îi pot
influenţa corectitudinea în exercitarea funcţiei publice deţinute.

19 Funcţia publică. Studiu documentar. Camera Deputaţilor. Departamentul pentru informare


parlamentară. 1998, p. 35.

26
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Susţinem promovarea unei noi reglementări potrivit căreia, de lege


ferenda, ar trebui adoptat un Statul al demnităţilor publice, lege-cadru prin
care, dezvoltându-se principiile constituţionale, pe de-o parte să se grupeze
reglementările existente, în prezent disparate, iar pe de altă parte, prin norme
noi să se surprindă normativ specificul funcţiilor de demnitate publică în
comparaţie cu specificul funcţiilor publice. Noua reglementare ar trebui să
conţină modalităţile de numire într-o demnitate publică, raporturile juridice
care se nasc între demnitar şi autoritatea/instituţia publică, statutul
demnitarului public, regimul incompatibilităţilor demnităţilor publice,
răspunderea persoanelor care ocupă o funcţie publică.
De asemenea, în contextul perfecţionării Statutului funcţionarilor
publici în concordanţă cu exigenţele normelor europene, se impune
armonizarea obiectului de reglementare al legii în sensul determinării
statutului juridic al funcţionarului public, al organizării funcţiei publice în
raport de nivelurile de guvernare, al calificării raporturilor dintre funcţionarii
publici şi autorităţile/instituţiile publice din cadrul administraţiei publice
centrale şi locale.
Reforma cadrului legal s-a efectuat prin prisma experienţei
internaţionale acumulate. Adoptarea celor mai importante legi menţionate
mai sus, care au format cadrul legal necesar pentru dezvoltarea funcţiei
publice şi a statutului
funcţionarului public, a vizat consolidarea legislaţiei existente şi adaptarea la
prevederile legislaţiei comunitare şi a reprezentat un moment hotărâtor în
ceea ce priveşte viitorul dezvoltării resurselor umane din administraţia
publică constituind un pas important spre integrare în comunitatea
europeană20.

20 Petrescu R. N. Drept administrativ. Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 2001, p. 234.

27
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

I. 5. Clasificarea generală a funcţionarilor publici în România


Această clasificare poate fi efectuată în funcţie de mai multe criterii
determinate de Constituţie dar şi de lege, astfel:
1. Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil identificăm
funcţionari statutari, care sunt de două categorii: funcţionari supuşi
statutului general; funcţionari supuşi unor statute speciale;
2. Din punctul de vedere al rigurozităţii disciplinei, pot fi identificate
două categorii: funcţionari publici civili; funcţionari publici militari;
3. Din punctul de vedere al felului activităţii proprii, se pot identifica:
funcţii publice generale; funcţii publice specifice;
4. Din punctul de vedere al naturii autorităţii publice din care face parte
funcţia publică exercitată de titular, rezultă: funcţionari publici care fac
parte din structura unor autorităţi de natură statală; funcţionari
publici din structura autorităţilor autonome locale; funcţionari publici
care fac parte din structura unor autorităţi administrativ autonome;
5. În funcţie de nivelul studiilor, identificăm:
- funcţionari publici din clasa I- studii universitare de licenţă absolvite
cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu
diplomă de licenţă sau echivalentă;
- funcţionari publici din clasa a II-a- studii superioare de scurtă durată,
absolvite cu diplomă;
- funcţionari publici din clasa a III-a- studii medii liceale sau
postliceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
6. După nivelul atribuţiilor, identificăm:
- înalţii funcţionari publici(secreter general din ministere şi alte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar
general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale; subprefect; inspector guvernamental);
- funcţionari publici de conducere(director general şi director general
adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al
ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale; secretar al unităţii administrativ-teritoriale; director
şi director adjunct din cadrul autorităţilor administraţiei autonome din
aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, instituţiei prefectului, administraţiei
publice locale şi instituţiilor subordonate acestora precum şi director
executiv ori director executiv adjunct în cadrul autorităţilor
administraţiei autonome din aparatul ministerelor; şef serviciu precum
şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia; şef birou precum şi
funcţiile publice specifice asimilate acesteia);

28
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

- funcţionari publici de execuţie( aceste funcţii sunt următoarele:-


funcţii publice de execuţie din clasa I, care includ funcţiile publice
generale de consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector
precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora; funcţii publice
de execuţie din clasa II, care includ funcţiile publice generale de
referent de specialitate precum şi funcţiile publice specifice asimilate
acestora; funcţii publice de execuţie din clasa III, care includ funcţiile
publice generale de referent precum şi funcţiile publice specifice
asimilate acestora);
7. În funcţie de statutul lor:
- funcţionari publici debutanţi, perioada de debut fiind de 12, 8 sau 6
luni;
- funcţionari publici definitivi.
8. După natura funcţiei pe care o ocupă, identificăm:
- funcţionari care ocupă o funcţie publică de stat;
- funcţionari care ocupă o funcţie publică teritorială;
- funcţionari care ocupă o funcţie publică locală.
Această clasificare, este benefică atât din punct de vedere didactic cât
şi din cel al gestionării instituţiei în cadrul căreia funcţionează funcţionarii
publici.
I. 6. Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică
Actul de numire reprezintă un act juridic unilateral emis de o
autoritate publică, la respectarea căruia persoana fizică se obligă prin
jurământ, prin care i se conferă acesteia calitatea de funcţionar public.
Din această definiţie putem desprinde următoarele trăsături ale actului
de numire într-o funcţie publică :
a. este un act juridic, adică o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a
da naştere, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii;
b. voinţa juridică pe care o exprimă are caracter unilateral , cu admiterea
acceptării de către funcţionar care se realizează în momentul prestării
jurământului;
c. are un caracter formal care rezidă din forma scrisă a actului de numire;
d. trebuie să conţină clause impuse obligatoriu de către lege ;
e. are un caracter personal, intuitu personae ;
f. calitatea organului emitent , să fie o autoritate publică.

I. 7. Raporturile de serviciu a funcţionarilor publici. Drepturile şi


îndatoririle acestora
În exercitarea raporturilor de serviciu pe care le realizează funcţionarii
publici, putem identifica şi o serie de drepturi şi respectiv îndatoriri,

29
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

recunoscute acestora:
a. Drepturile funcţionarului public sunt următoarele:
- dreptul la opinie al funcţionarilor publici, care este garantat;
- dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea
statutului şi care îl vizează direct este garantat;
-dreptul de asociere sindicală este recunoscut funcţionarilor publici. Acest
drept pe care-l recunoaşte art. 29 din Legea 188/1999 privind Statutul
funcţionarului public, presupune pentru funcţionarul public următoarele
prerogative:
- dreptul de a se asocia liber în sindicate;
- dreptu de a adera la unele sindicate;
-dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;
- dreptul de a se asocia în alt tip de asociaţii cu caracter profesional sau
alte organizaţii care au ca scop protejarea intereselor profesionale.
- dreptul la grevă este garantat în condiţiile legii;
- dreptul la salariu care se compune din salariul de bază, sporuri şi
indemnizaţii;
- dreptul la uniformă legea prevede că funcţionarii publici care sunt
obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit;
- durata nomală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8
ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână;
- dreptul funcţionarilor publici de a fi aleşi sau numiţi în funcţii de
demnitate publică;
- dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii;
- dreptul funcţionarului public la condiţii normale de muncă şi igienă, de
natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică este garantat;
- dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, este recunoscut în
condiţiile legii;
-dreptul la pensii şi alte drepturi de asigurări sociale;
-dreptul de a se bucura de protecţia legii;
- dreptul funcţionarului de a fi despăgubit în situaţia în care a suferit din
culpa autorităţii sau a instituţiei publice , un prejudiciu material în timpul
îndeplinirii atribuţiilor.
b. Îndatoririle funcţionarului public sunt:
-funcţionarii publici sunt datori să-şi îndeplinească cu profesionalism,
imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se
abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice
sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici;
- funcţionarilor publici le este interzis de a ocupa funcţii de conducere în
structurile sau organele de conducere ale partidelor politice sau

30
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridicsau ale


asociaţilor şi fundaţiilor care funcţionează pe lângă ele;
- funcţionarii publici răspund , potrivit legii , de îndeplinirea atribuţiilor
ce le revin din funcţia publică pe care o deţin , precum şi a atribuţiilor ce le
sunt delegate;
- funcţionarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat şi secretul
de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu informaţiile de care
ia cunoştinţă în timpul serviciului cu excepţia celui de interes public;
- funcţionarii publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau
indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice,
daruri sau alte avantaje;
- funcţionarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de
superiorii ierarhici în termenele stabilite;
- funcţionarii publici au obligaţia de a respecta întocmai regimul juridic
al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor.
Pe lângă aceste drepturi şi îndatoriri legea cadru mai recunoaşte
funcţionarilor publici şi o obligaţie dar şi un drept referitoare la cariera
profesională pe care aceştia doresc să o urmeze:
-perfecţionarea pregătirii profesionale, reprezintă o obligaţie dar în
acelaşi timp şi un drept la perfecţionarea pregătirii profesionale a
funcţionarii publici;
- dreptul la carieră, reprezentând un drept recunoscut funcţionarii publici
în sistemul de serviciu public. El se materializează în crearea unei
independenţe inerente al serviciului public respectiv , garantând o
inamovibilitate funcţionarului public, dar totodată creândui posibilitatea
acestuia de a putea avansa în funcţii superioare.
I. 8. Recrutarea funcţionarilor publici
Pentru ocuparea unei funcţii publice legea impune anumite condiţii ,
cum ar fi : persoana să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România; să
cunoască limba română scris şi vorbit; să aibă capacitate deplină de
exerciţiu; să aibă o stare de sănătate corespunzătoare, atestată prin
document medical; să îndeplinească condiţiile de studii cerute de lege
pentru funcţia publică, să îndeplinească condiţiile specifice impuse pentru
ocuparea funcţiei publice; să nu fi fost condamnată pentru săvârşirea unei
infracţiuni contra umanităţii , a statului, sau autorităţii de serviciu, sau în
legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau fapte
de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie , care ar face
incompatibilă cu exercitatrea funcţiei publice , cu excepţia situaţiei în care a
intervenit reabilitatrea, să nu fi fost destituită dintr-o funcţie publică în
ultimii 7 ani şi să nu fi desfăşurat activităţi de poliţie politică.

31
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Modalităţile de ocupare a unei funcţii publice sunt promovarea,


transferul , redistribuirea , recrutarea şi alte modalităţi prevăzute experes de
Legea nr. 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare.
Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face
prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante.
Principiile care guvernează concursul sunt cele ale competiţiei
deschise, transparenţei , meritelor profesionale şi competenţei şi al egalităţii
de acces la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte
condiţiile legale .
Perioada de stagiu are ca şi scop verificarea aptitudinilor profesionale
în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice.
Durata perioadei de stagiu diferă pentru funcţionarii din cele 3 clase ,
ea fiind de 12 luni pentru funcţionarii din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a
II-a şi 6 luni pentru funcţionarii din clasa a III-a .
I. 8. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al
funcţionarului public
A) Modificarea raportului de serviciu reprezintă modalitatea prin
intermediul căreia se realizează mobilitatea în cadrul
corpuluifuncţionarilor publici.
Prin mobilitate în corpul funcţionarilor publici se propune
eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, ea realizându-se
atât în interes public cât şi în interesul funcţionarului public, pentru
dezvoltarea carierei în funcţia publică.
Modificarea raportului de serviciu se realizează prin delegare,
detaşare, transfer sau mutarea în cadrul altui compartiment sau altei
structuri fără persoanlitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice.
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice, pe o
perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an. Pentru ca delegarea
să se poată dispune pe o perioadă mai mare, este necesar acordul
funcţionarului.
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în
care urmează să fie detaşat, pe o perioadă de cel mult 6 luni. Pentru ca
delegarea să se poată dispune pe o perioadă mai mare, este necesar acordul
scris al funcţionarului public.
Una din condiţiile pentru ca detaşarea să poată fi dispusă este ca
funcţionarul public să aibă pregătirea profesională care să corespundă
atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice şi să respecte categoria,
clasa şi gradul profesional al funcţionarului public.
Transferul poate avea loc atât în interesul serviciului cât şi la cererea
funcţionarului public.

32
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

Transferul în interesul serviciului se face numai într-o funcţie publică


de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional. Transferul la cerere se face
într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-
o funcţie de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a
funcţionarului de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care
se solicită transferul.
Introducerea distincţiei dintre funcţia publică centrală şi cea locală
determină concluzia că transferul nu se va putea efectua de pe o funcţie
publică locală pe una de aceeaşi clasă şi grad centrală şi invers.
Mutarea în cadrul altui compartiment poate fi definitivă sau
temporară.
Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc atunci
când se dispune de conducătorul unei autorităţi sau instituţii publice, la
solicitarea justificată a funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice sau în alte situaţii prevăzute de lege.
Funcţionarul public poate solicita mutarea temporară sau definitivă în
cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi permite
desfăşurarea activităţii în acelaşi compartiment.
B) Suspendarea raportului de serviciu. Important este de reţinut faptul
că, sunt reglementate două tipuri de suspendare, de drept şi din iniţiativa
persoanei interesate.
Suspendarea de drept intervine când funcţionarul se află într-una din
următoarele situaţii:
a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada
respectivă;
b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;
c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare
activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor
organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă;
d) desfăşoara activitate sindicală pentru care este prevazută suspendarea în
condiţiile legii;
e) efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau
mobilizat;
f) este arestat preventiv;
g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se
află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi
pentru însoţirea soţului sau, după caz, a soţiei ori a unei rude până la gradul I
inclusiv, în condiţiile legii;
h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă
mai mare de o lună, în condiţiile legii;

33
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

i) carantină, în condiţiile legii;


j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;
k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească
irevocabilă;
l) forţă majoră;
m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni de natura celor prevazute la art. 54 lit. h);
n) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul
public care a săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea
administrativă, la propunerea motivată a comisiei de disciplină;
Suspendarea la iniţiativa funcţionarului public are loc în următoarele
cazuri:
a) concediu pentru creţterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul
copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau,
în cazul copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente, până la
împlinirea vârstei de 18 ani;
c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii
internaţionale, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 94 alin. (1) lit. c);
d) pentru participare la campania electorală;
e) pentru participarea la grevă.
C) Încetarea raportului de serviciu se face prin act administrativ al
autorităţii învestită cu puterea de numire, după cum urmează: de drept, prin
acordul părţilor, consemnat în scris, prin eliberare din funcţia publică, prin
destituire din funcţia publică şi prin demisie.
Încetarea de drept are loc la data decesului funcţionarului public; a
rămânerii definitive a hotărâre de declararea a morţii; când funcţionarul
public nu mai îndeplineşte anumite condiţii necesare pentru ocuparea unei
funcţii publice; la împlinirea condiţiilor de pensionare sau la comunicarea
deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, anticipată sau de invaliditate;
ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în
funcţia publică; când funcţionarul a fost condamnat prin hotărâre
judecătorească pentru o infracţiune din cele prevăzute de lege sau când s-a
dispus o pedeapsă privativă de libertate, etc.
Eliberarea din funcţie se dispune de persoana care are competenţa
legală de numire în următoarele cazuri: autoritatea şi-a încetat activitatea sau
a fost mutată în altă parte iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze;
reducerea personalului, în caz de reorganizare, prin reducarea postului
ocupat de funcţionarul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în
funcţie formulată de un funcţionar destituit ilegal; pentru incompetenţă

34
Letc.univ.dr. Adrian Stoica Functionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu

personală, când s-a obţinut calificativul necorespunzător la evaluarea


performanţelor profesionale, etc.
Destituirea dintr-o funcţie publică se dispune ca sancţiune disciplinară
aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în cazul săvârşirii
repetate a unor abateri disciplinare care a avut consecinţe grave sau dacă s-a
ivit un motiv legal de incompatibilitate iar funcţionarul nu acţionează pentru
încetarea lui într-un termen de 10 zile calendaristice de la data când a
intervenit.
Demisia reprezintă un act juridic unilateral al funcţionarului public,
prin care acesta comunică în scris încetarea raportului de serviciu. Demisia
nu trebuie motivată şi produce efecte juridice în termen de 30 de zile
calendaristice de la înregistrare.

35