Note de curs 3: Inconștientul individual și inconștientul colectiv

La începutul secolului al XX-lea, două figuri influente au teoretizat asupra proceselor

inconștiente şi au influențat profund domeniul psihoterapiei în secolul următor. Freud și Jung
împărtășesc o serie de idei comune, deci contribuțiile lor la înțelegerea proceselor inconștiente
sunt în mare măsură complementare.
Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund Freud privind
explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în
inconștient și a relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în
cazul tulburărilor psihopatologice. Aceste concepții s-au extins la explicarea fenomenelor
socio-culturale.
Psihanaliza este, în același timp, un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu
scopul de a investiga semnificația faptelor și reprezentărilor ce au loc în inconștient; o metodă
de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea
la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale
pacienților; un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente
asupra trăirilor, gândirii și activității oamenilor. Ea constă în încercarea de elucidare a
anumitor acte, gânduri sau simptome în termeni psihici, pornind de la postulatul existenței
determinismului psihic: o idee sau o acțiune care se prezintă minții nu este arbitrară, are un
sens și are o cauză pe care explorarea inconștientului permite să o scoată la lumină.
Cercetarea psihanalitică a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al
XX-lea în cadrul unei teorii generale a inconștientului. Modalitatea funcționării proceselor
psihice a fost dedusă de Freud în special din studiul semnificației viselor, interpretate de el ca
realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din aspirațiile refulate ale copilăriei.
Calea recomandată pentru accesul în inconștient este înțelegerea sensului viselor și a actelor
ratate (lapsus-uri).

Inconştientul la Sigmund Freud

Noutatea concepțiilor lui Freud a constat în recunoașterea importanței proceselor psihice

inconștiente. Acestea se desfășoară după alte reguli decât faptele conștiente. Sub influența
inconștientului, gândurile și sentimentele, care sunt legate unele de altele, se pot disocia și
îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale. Regulile logice, indispensabile gândirii
conștiente, nu se aplică proceselor psihice inconștiente. Prin analiza acestora, Freud a
interpretat visele ca mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se
exteriorizeze și care sunt în strânsă legătură cu amintiri refulate ale copilăriei. În felul acesta,
gândurile și impulsurile inacceptabile, numite și „conținut latent al visului”, se transformă
într-o trăire conștientă, devine un "vis manifest". Cunoașterea acestor mecanisme inconștiente
permite psihanalistului să inverseze parcursul procesului (transformarea visului latent în vis
manifest) și, astfel, să descopere semnificația traumei care îi stă la bază. Freud consideră că
procesele conflictuale ce au loc în inconștient sunt în strânsă legătură cu anumite impulsuri
care își au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconștiente sunt recunoscute de pacient
cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluționare care în psihicul imatur al unui copil este
imposibilă.
În concepția lui Freud asupra sexualității la copii, impulsul sexual al adulților este
rezultatul final al unui proces în dezvoltare (Libido-Entwicklung). Debutul său are loc în
copilărie și comportă mai multe faze: faza orală (0 - 1 an), faza anală (1 - 3 ani), faza falică
(oedipală, falică) infantilă (3 - 6 ani), faza latentă (6 - 12 ani) şi faza genitală (adolescenţa).
Aceste 5 faze denumesc totodată cele 5 centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima
copilărie. Primele două faze dispar cu timpul sau se transferă parţial în sexualitatea adulților.
A fost meritul lui Freud de a fi recunoscut că omul este o ființă sexuală încă de la naștere. O
semnificație deosebită o are așa zisă fază "oedipiană", în care copilul dezvoltă pentru prima
dată o legătură emoțională cu părintele de sex opus, asemănătoare atracției sexuale a adultului
față de partener. Copilul reacționează în același timp ca rival față de părintele de același sex.
Imaturitatea psihică complică această situație greu de înțeles la vârsta copilăriei, ceea ce
conduce la anxietatea copilului în raport cu propriile fantezii. Măsura în care copilul poate
domina aceste fantezii sau, dimpotrivă, în care este dominat de ele sub formă de teamă sau
frustrări, este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară la vârsta adultă, în special pentru
relațiile cu sexul opus. Faza latentă – stresul și conflictele din fazele precedente au constituit
dezvoltarea personalității. Acum copilul are nevoie de o perioadă de liniște. Principala
activitate devine școala, învăţarea. În această perioadă nu se manifestă mari schimbări. Faza
genitală începe în perioada pubertății.

Sine, Eu și Supraeu

Acest model a fost expus de Freud în 1923: das Es, das Ich, das Über-Ich. Eul și Supraeul
sunt instanțe cu conținut conștient sau inconștient, Sinele este totdeauna inconștient. În felul
acesta se rezolvă în mod elegant problema localizării instanței de cenzură a proceselor
psihice. Sinele este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al
impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportamentelor arhaice și al
refulărilor. Eul se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la
acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. Eul derivă din Sine și
reprezintă Sinele în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, el modulează necesitățile impulsive
într-o formă adaptată la realitate. Supraeul este instanța superioară, domeniul conștiinței, al
valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale. Pentru a se
apăra de impulsuri inacceptabile, Eul dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de
protecție, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile
(atribuirea dorințelor noastre inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în
totală contradicție cu puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil
rezultă de regulă în urma unor interdicţii, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate
de Supraeu. Când exigențele Supraeului nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta
un sentiment de rușine sau de culpabilitate.
Unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne îl constituie conceptul de
anxietate, care în anumite condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de
apărare. Aceste situații periculoase pot fi: teama părăsirii sau pierderii unei ființe iubite, riscul
pierderii iubirii din partea partenerului, pericolul unor represalii sau pedepse, imputarea
nemeritată a unei culpabilități. Simptomele și sublimările rezultate din aceste situații
reprezintă totdeauna niște compromisuri, care nu sunt altceva decât forme ale adaptării la
realitate, în care forțele aflate în conflict ajung mai mult sau mai puțin la o stare de împăcare
aparentă. Din cele de mai sus rezultă că nevroza reprezintă starea de refulare a unei amintiri,
a unui impuls inacceptabil, precum și simptomele ce decurg din aceste procese. Eul refulează
fanteziile, dar libidoul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând tulburări
somatice de natură isterică, stări de anxietate sau fobii obsesive.

Metode psihanalitice:
1. Anamneza pacientului are loc în mod clasic în timp ce acesta stă întins comod, în timp
ce psihanalistul se găsește în afara câmpului său vizual. În general, interpretarea
amănunțită a datelor anamnezice autobiografice este adesea suficientă pentru a schița
cadrul tulburărilor nevrotice și forma personalității psihopatologice.
2. Transferul (Übertragung) unor experiențe și relații din trecut asupra terapeutului este un
moment principal al psihanalizei terapeutice. Se poate constata un transfer pozitiv sau
 unul negativ, în funcție de tonalitatea trăirilor proiectate asupra terapeutului. Din partea
acestuia rezultă o reacție de contra-transfer (Gegenübertragung). Terapeutul a învățat în
cursul propriei analize, în procesul său de specializare, să facă deosebirea între simțirile și
reprezentările proprii și cele rezultate din analiza pacientului, pentru a nu se ajunge în mod
inconștient la o stare de simbioză psihică.
3. Asociațiile libere produse de pacient fac posibil accesul la conținutul trăirii sale psihice,
la conflictele sale intime, și descoperă terapeutului imaginea vie a etiologiei nevrozei în
cazul pacientului respectiv. Pacientul relatează tot ce-i trece prin minte, într-un flux
neîntrerupt, chiar dacă crede că lucrurile sunt lipsite de importanță și n-au nicio legătură
unele cu altele, sau chiar dacă îi provoacă un sentiment de rușine. Experiența
psihanalistului poate descoperi în acest material brut multe informații asupra unor
experiențe rămase ascunse. Aceasta presupune din partea pacientului o dispoziție spre
cooperarea fără limite.
4. Semnificația viselor a reprezentat punctul de plecare al folosirii teoriei psihanalitice ca
posibilitate terapeutică. Freud considera că „visul este calea regală de cunoaştere a
inconştientului”. Metoda presupune experiență în interpretare și exclude orice dogmă.
Interpretarea simbolurilor, produse ale fanteziei sau aflată în relație cu situații originare,
își aduce contribuția la elucidarea etiologiei stărilor nevrotice. Pentru Freud, orice act
psihic are un sens; visul trebuie deci să aibă un sens capabil de a fi interpretat. Metoda de
interpretare va fi o transpunere a metodei pentru tratamentul tulburărilor psihice, deoarece,
potrivit lui, există analogii între aceasta din urmă și trăirile din vis: conștiința percepe idei
care îi sunt străine și de care nu este conștientă. Metoda de înțelegere a visului se va baza
pe principiul determinismului psihic: pacientul, afirmând în mod liber o serie de idei
referitoare la visul său, poate înțelege semnificația acestuia, prin asocierea de idei, cu
elemente externe visului. Această procedură de exteriorizare a ideilor de către pacient este
numită tehnic regula asociaţiilor libere despre care am vorbit mai sus. Visul este
realizarea unei dorințe inconştiente. Visul adultului este în acest sens identic cu visul
copilului, dar este distorsionat de numeroasele interdicții rezultate din educație și cultură,
astfel încât visul poate fi înțeles ca expresia „un compromis între o dorință și o
interdicţie”. Visul este compus din conținutul „manifest” al visului, adică ce anume
reținem din el, imaginile care ajung la conștiință, dar şi dintr-un conținut latent: sensul
inconștient, rod al visului. Dreamwork este, deci, un mecanism psihic care distorsionează
conținutul latent, şedinţa de psihanaliză constând în interpretarea conținutului manifest al
visului pentru a găsi sensul lui ascuns. Prin urmare, această interpretare implică munca de
 analiză a visului. Freud distinge mai multe mecanisme psihice implicate în „producerea”
visului: dramatizarea: producția visului are loc într-un context narativ (poveste, fabulă,
mitologie); figuraţia: fiecare vis este o expresie metaforica (pictoriala), sub forma unor
senzații vizuale însoțite de afecte ori sub formă de puzzle; condensarea: visul reprezintă
printr-un singur element al conținutului manifestă o multiplicitate de elemente (imagini,
reprezentări etc.) ale conținutului său latent. În schimb, un singur element al conținutului
latent poate fi reprezentat de mai multe elemente ale conținutului manifest; deplasarea:
procesul prin care o trăsătură secundară sau un detaliu nesemnificativ din poveste capătă
în interpretare o valoare centrală. Nu există nicio corespondență între intensitatea psihică a
unui element dat al conținutului manifest și cea a elementelor conținutului latent cu care
este asociat.
5. Interpretarea lapsus-urilor ca substrat logic, ilustrează concepția lui Freud asupra
determinismului tuturor manifestărilor psihice. Pornind de la explicația stărilor
psihopatologice, teoria psihanalitică conține și elemente ale psihologiei generale, ale
etnologiei, sociologiei, ale teoriei personalității și filosofiei culturii, care confruntă natura
umană cu mediul social în care se dezvoltă. Atunci când, în timpul unei şedinţe de
psihanaliză, subiectul are un lapsus, analistul sau subiectul însuși poate presupune că
inconștientul însuşi se manifestă, fiind necesară clarificarea acestei amnezii. Analiza
actelor cotidiene (în special acte ratate, cuvântul de spirit, alte omisiuni, neglijențe):
aceste acte reflectă un conflict psihic care pune în joc o tendință conștientă și o alta pre-
conștient sau inconștient, care perturbă cursul normal al celei dintâi. Observarea acestor
tendințe contradictorii ne permite să presupunem existența unui conflict psihic inconștient.

Inconştientul colectiv la Carl Gustav Jung

Carl Gustav Jung, unul din primii elevi ai lui Freud, a fondat o școală proprie, pe care
a numit-o psihologie analitică. Pentru Jung conceptul de libido are nu numai semnificația unui
impuls sexual, ci reprezintă totalitatea instinctelor și impulsurilor creative, precum și forța de
motivație a omului. Ar exista, pe lângă un inconștient personal al individului, și un
inconștient colectiv al întregii umanități. Jung respinge teoria existenței Supraeului, pe care
îl înlocuiește cu noțiunea de Persona, care are rolul ales de a oferi individului imaginea pe
care el și-o face asupra lumii.
Inconștientul colectiv este un concept de psihologie analitică care caută să desemneze
funcționarea umană legată de imaginație, comună sau împărtăşită, indiferent de timp și loc și
care influențează și condiționează reprezentările individuale și colective. Potrivit psihiatrului
elvețian Carl Gustav Jung (1875–1961), creatorul conceptului, inconștientul colectiv
constituie „o condiție sau o bază a psihicului în sine, o condiție omniprezentă,
neschimbătoare, identică cu ea însăși în toate locurile”. În accepția lui, „instinctele și
arhetipurile alcătuiesc întregul inconștient colectiv. Eu îl numesc „colectiv” deoarece, spre
deosebire de inconștientul personal, nu este alcătuit din conținuturi individuale mai mult sau
mai puțin unice care nu se repetă, ci din conținuturi care sunt universale și apar în mod
regulat".
Jung aplică epitetul de „colectiv” acestei părți transpersonale a psihicului inconștient,
deoarece aceste materiale se disting prin reapariția lor constantă în istoria umană,
manifestându-se prin intermediul arhetipurilor, un alt concept central al psihologiei analitice.
Arhetipurile sunt imagini prin care se manifestă, în conştiinţa individuală, conţinuturile din
inconştientul colectiv - idei/tendinţe înnăscute, referitoare la organizarea experienţei conform
unor patternuri predeterminate (genetic). Ele nu sunt amintiri complete, ci mai degrabă
predispoziţii care aşteaptă o experienţă actuală pentru a-şi clarifica conţinutul şi se manifestă
în vise şi fantezii (de ex. vraja, eroul, copilul, Dumnezeu, moartea, puterea).
Dacă pentru Freud inconștientul se caracterizează mai ales prin faptul că se naște din
reprimarea impulsurilor, pentru Jung, dimpotrivă, inconștientul este alcătuit din tot ceea ce nu
este conștient. Inconștientul colectiv și conștientul formează, în această viziune, un „întreg
[care] constituie o totalitate psihică ale cărei elemente nu pot dispărea fără a afecta individul”.
Ar avea și o funcție vitală pentru om, exercitând, în special, o activitate compensatorie față de
ego. În sfârșit, ar fi sursa reînnoirii ființei, prin înțelegerea viselor și opera de individualizare.
Pentru Jung, să recunoaștem existența și influența inconștientului colectiv înseamnă a
recunoaște că „nu suntem de azi sau de ieri, ci că avem o vârstă imensă”. În sens strict
psihologic, inconștientul colectiv este depozitul constituit de toată experiența ancestrală de
milioane de ani a omului, ecoul evenimentelor din preistorie și căruia fiecare secol îi adaugă o
cantitate infinitezimală de variație și diferențiere. În general, în opera lui Jung, conceptul
desemnează toate reprezentările imaginației umane: „inconștientul pentru Jung este matricea
oricărei afirmații metafizice, a oricărei mitologii, filosofii și religii. Individul face parte dintr-
un cod universal care este exprimat sub formă de arhetipuri (Salomon Resnik). În primul
rând, nu este doar un inconștient pasiv, ci are o expresivitate creativă care urmărește dialogul
cu conștientul și care îi conferă calități apropiate celor care constituie o personalitate în sine.
Potrivit lui Jung, inconștientul nu este „o cutie de gunoi a conștientului, ci un sistem psihic în
mare măsură autonom, a cărui activitate compensează erorile și unilateralitatea conștientului”.
Inconștientul colectiv posedă, de asemenea, o energie „numinoasă”, resimțită de conștient ca
fiind de origine sacră din cauza originii libidinale (la Jung, libidoul desemnează energia
psihică în totalitatea sa). Astfel, influențele inconștientului colectiv, atunci când imprimă
conștientul, se află la originea curentelor de credințe, experiențelor religioase, viziunilor
extatice, dar și a artelor, literaturii și ritualurilor. Pentru om pare a fi inconstant, dar, prin
natura sa, el „nu se schimbă niciodată”. Experienţele ancestrale (arhetipurile) sunt moştenite
sub forma unor tipare generale: figura mamei, figuri bune sau "satanice", experienţa naşterii şi
a morţii, frica de întuneric şi de necunoscut etc.
În timp ce inconștientul freudian este o sumă de impulsuri reprimate, inconștientul
colectiv jungian tinde în mod natural să părăsească psihicul pentru a fi întruchipat în obiecte
externe. Aceste obiecte, care sunt în esență nereprezentabile, accesează conștiința prin
medierea simbolului. Există astfel un simbolism inconștient care nu presupune, la Jung, nici
represiune, nici cenzură. Există un „tezaur al memoriei speciei” care posedă un fel de
„cunoaștere absolută” ce poate ajuta la explicarea funcției prospective a viselor și a anumitor
fenomene paranormale, cum ar fi telepatia. Această cunoaștere poate fi exprimată și prin artă;
marile scrieri ale umanității sunt inspirate de forțe inconștiente care au o funcție creatoare, pe
lângă transmiterea unui mesaj compensatoriu față de atitudinea socială dominantă.
Inconștientul personal și inconștientul colectiv
După Jung, inconștientul colectiv se distinge de inconștientul personal pentru că el „nu apare
prin experiență personală, nu este o achiziție personală, ci este înnăscut (...) universal (...) mai
mult sau mai puțin la fel pretutindeni și la toți indivizii ”explică Jung. Inconștientul personal,
numit în psihologia analitică umbră este, dimpotrivă, alcătuit din aspecte ale personalității
reprimate de educație sau societate și se prezintă ca antagonic eului sau ego-ului. Astfel, Jung
se apropie de conceptul freudian al inconștientului ca recipient pentru impulsurile reprimate.
El explică, de fapt, că este acest „inconștient personal conține toate achizițiile vieții personale:
ceea ce uităm, ce reprimăm, percepțiile subliminale, gândurile și sentimentele. Pe lângă aceste
conținuturi personale, există și altele care nu sunt achiziționate personal; provin din
posibilitățile congenitale ale funcționării psihice în general, în special din structura moștenită
din creier (...) Desemnez aceste conținuturi spunând că sunt inconștiente colective”.
Demarcarea conceptuală este deci între, pe de o parte, ceea ce este dobândit, dar reprimat
(personal) şi, pe de altă parte, ceea ce este moștenit neurologic, inconștient ca natură
(colectiv).
Reprezentarea schematică a psihicului conform lui Jung: inconștientul colectiv este
reprezentat ca fundament al inconștientului personal. De fapt, conceptul lui Jung este „poli
psihic” și este mai complex decât cel al lui Freud. Inconștientul este în „inconștient personal”
și „inconștient colectiv” pe care Jung le numește și „trans-personale” (Überpersönnlich).
Instinctele nu sunt altceva decât „expresia memoriei speciei” şi stau în centrul inconștientului
colectiv, determinând arhetipurile.
Există mai multe straturi care formează inconștientul colectiv: mai întâi
inconștientul colectiv al familiei, apoi inconștientul colectiv al grupului etnic și cultural și, în
cele din urmă, inconștientul colectiv primordial (unde se află tot ceea ce este comun
umanității ca: frică de întuneric și instinctul de supraviețuire) alcătuit din arhetipuri și
instincte. De aici și principalele critici aduse acestui concept: inconștientul colectiv „obiectiv”
pare, mai degrabă, o realitate metafizică. Din acest motiv, jungienii refuză să folosească
expresia „inconștientul meu”, pentru că „inconștientul” nu poate fi proprietatea unui singur
individ.
Inconştientul individual este porţiunea superficială a inconştientului, dar nu este
echivalentul preconştientului freudian; el este un rezervor al conţinuturilor ce au fost odată
conştiente, dar au fost uitate sau suprimate pentru că au fost fie banale, fie periculoase. Între
inconştientul individual şi eu există o circulaţie în ambele sensuri; pe măsură ce experienţa
creşte, conţinuturile sunt înmănuncheate în complexe. Aici se acumulează tot ceea ce este
negativ în om: tendinţele incestuoase şi parieide (matricide) pe care fiecare individ le trăieşte
între 3—6 ani, în cadrul complexului Oedip, tendinţele parţiale sau perverse pe care
sexualitatea infantilă le etalează încă înaintea vîrstei de 3 ani (voaiorism, exhibiţionism,
masochism, sadism), înclinaţiile spre inversiune sexuală (homosexualitate), voinţa de putere
în forme asociale, complexele de inferioritate, într-un cuvînt egoismul funciar al
fiecăruia. Toate aceste conţinuturi se constituie pe parcursul vieţii individuale, în special în
ontogeneza timpurie, din întîlnirea dintre anumite instincte — sexuale, agresive, de
autoafirmare — şi influenţele sociale şi socializatoare pe care le exercită în primul rînd
familia. Infinita varietate a condiţiilor biologice şi culturale în care se produce socializarea
individului explică singularitatea conţinuturilor inconştientului personal. Fiecare trăieşte
complexul Oedip, de exemplu, într-o formă proprie doar sieşi.
Inconştientul colectiv este nivelul profund şi inaccesibil al psihismului. Umanitatea
acumulează, asemeni individului, experienţe pe care le transmite generaţiilor următoare prin
intermediul inconştientului colectiv. Inconştientul colectiv conţine astfel tezaurul de
experienţe al speciei umane şi al celor subumane. Întrucât experienţele sunt universale şi
relativ neschimbate, ele devin o parte a personalităţii fiecărui individ. Controlul pe care
inconştientul colectiv îl exercită asupra personalităţii este unul general şi, în felul acesta,
individul este legat cu umanitatea şi cu celelalte specii. Aici se concentrează nu experienţa
individuală, ci experienţa speciei. De aceea inconştientul colectiv este un inconştient
supraindividual, dimensiunea inconştientă universală.