Pasa Hassan se inscrie in categoria creatiilor literare ale lui George Cosbuc care evoca

personalitati si evenimente deosebite ale istoriei nationale. A fost publicata pentru prima data in revista
"Vatra" in 1894, ulterior a fost inclusa in volumul Cantece de vitejie, in 1904. Poezia reprezinta un
moment important din lupta poporului nostru pentru independenta si anume Batalia de la Calugareni din
23 august 1595. Aici Mihai Viteazul a obtinut o victorie stralucita asupra cotropitorilor otomani,
victorie ce a uimit intreaga Europa si care a condus mai tarziu la unirea pentru o scurta durata a
celor trei Tari Romanesti (Tara Romaneasca, Transilvania, Moldova) in 1595.
Balada este o creatie epica de mica intindere in versuri, cu autor cunoscut (balada culta) sau cu
autor anonim, colectiv(balada populara) care relateaza intamplari neobisnuite din trecut, de inspiratie
istorica, fantastica, legendara sau familiala, savarsite de personaje ale caror insusiri sunt prezentate prin
antiteza, impresionand puternic. Ca in orice balada, intalnim si in Pasa Hassan toate caracteristicile
definitorii mentionate mai sus. Asadar demonstratia apartenentei operei literare v-a implica trei
aspecte principale: stabilirea conditiei de opera literara, argumentarea caracterului epic si, in final
evidentierea trasaturilor specifice unei balade. Aceasta opera literara este o creatie in versuri in care
autorul creaza un univers imaginar propriu, folosind resursele expresive ale limbii, care trezeste
emotii si sentimente. Pasa Hassan este o creatie originala, inspirata din realitatea istorica de la
sfarsitul secolului al saisprezecelea: Lupta dusa de romani pentru libertate sub conducerea lui Mihai
Viteazul. Sursa de inspiratie este opera lui Nicolae Balcescu, "Romanii supt Mihai-Voievod
Viteazul" si anume un fragment din cartea a doua Calugarenii. Din acest capitol poetul retine doar
momentul in care Mihai se avanta pe campul de lupta (de la podul de pe apa Neajlovului), il zareste
si il provoaca la o lupta deschisa pe Hassan, al doilea conducator al turcilor. Imaginatia creatoare a
poetului va inventa o serie de amanunte legate de actiunile celor doua personaje sau la prezentarea
reactiilor sufletesti ale pasei. O opera literara emotioneza datorita capacitatii ei de sugestie, ceea ce
se realizeaza prin procedee artistice (antiteze: "Stai pasa , o vorba de-aproape sa-ti spun/ca nu te-am
gasit nicairea/ Dar pasa-si pierduse si capul si firea!/ Cu fraul pe coama el fuge nebun") evocand un
eveniment eroic din trecut si trezind emotii si sentimente puternice datorita limbajului artistic
sugestiv. Pasa Hassan este o opera literara de evocare istorica. Pasa Hassan este o opera epica
deoarece naratorul pune pe seama personajelor fapte si intamplari. Faptele se incheaga intr-un
subiect literar cu subiectele caracteristice. Structura baladei contine trei secvente: confruntarea celor
doua armate (in primele cinci strofe), urmarirea pasei de catre voievodul roman (in strofele sase-
unsprezece) si comentariul ironic al poetului legat de deznodamant (ultima strofa). Aceste secvente
alcatuiesc subiectul baladei, chiar daca actiunea este scurta. Astfel se pot regasi toate momentele
subiectului, cu o gradare a tensiunii epice culminand in deznodamantul urmaririi pasei de catre
voievodul roman. Naratiunea este modul de expunere predominant. Aglomerarea verbala si
existenta propozitiilor scurte sunt principalele modalitati de evidentiere a rapiditatii faptelor, desi
actiunea se petrece cu secole in urma, poetul nu foloseste timpul trecut al verbelor ci prezentul
istoric. Dialogul apare liber doar la chemarea lui Voda. Descrierea e folosita atunci cand realizeaza
portretului lui Mihai. Prezentarea actiunii se face la persoana a treia ceea ce marcheaza prezenta
naratorului. Daca domnitorul roman este vazut admirativ, portretul pasei e facut cu conditia de a fi
ironizat. La actiune participa un numar redus de persoane cu trasaturi opuse ca in orice balada:
voievodul roman, viteaz, cu spirit de sacrificiu si dragoste de tara, si pasa Hassan, caracterizat prin
frica si lasitate. in afara acestor personaje individuale la actiune participa si doua personaje
colective (armata romana si cea turceasca), conturate tot prin antiteza. Oastea romana, desi mica, se
distinge prin organizare, spirit ofensiv, curaj si dragoste de tara, pe cand oastea turceasca, desi
numeroasa apare ca o multime dezorganizata, in deruta, fugind cuprinsa de panica. intalnind
asemenea trasaturi intr-o opera epica in versuri cu o actiune redusa ca intindere si un numar mic de
personaje unde se prezinta o intamplare neobisnuita, un episod eroic, in care un personaj cu insusiri
exceptionale, Mihai Viteazul savarseste fapte vitejesti ne determina sa aflam ca Pasa Hassan este o
balada eroica de inspiratie istorica. Caracterul cult are un autor cunoscut (George Cosbuc) si spre
deosebire de balada populara, observam ponderea mai mare a elementului real datorita izvorului ână. / În
lături s-azvârle oştirea păgână, / Căci vodă o-mparte, cărare făcând, / Şi-n urmă-i se-
ndeasă, cu vuiet curgând, / Oştirea română”. De la început, Mihai Viteazul apare impunător, într-o
ipostază eroică, „prin şiruri cu fulgeru-n mână”, în chip de personaj mitic, cu puteri fabuloase, de
semizeu, invincibil, aşa cum l-a prezentat şi Nicolae Bălcescu, deţinând atributul puterii supreme,
„fulgerul”. Metafora aceasta atât de concentrată nu numai că înfăţişează arma concretă de luptă, ci
şi exprimă forţa ei teribilă, a cărei strălucire împrăştie, „împarte” duşmanii, situându-i într-o
ruşinoasă defensivă.

După apariţia simbolică a voievodului, forţa ce dă sens istoricelor evenimente, George Coşbuc
conturează tabloul mai larg al bătăliei, cele două armate fiind definite prin termeni caracteristici.
Românii, puţini ca întotdeauna, sunt evocaţi prin termenul tradiţional de „oaste” sau „oştire”, ce
aruncă dintr-o dată o lumină caldă, de simpatie şi de mândrie, asupra faptelor eroice din acea
memorabilă zi. Oştirea română dobândeşte însă tăria forţelor naturii, ca şi în Scrisoarea III, de
Mihai Eminescu, ea cu „vuiet curgând”, ca un râu dezlănţuit, acţiunile sale având totodată
limpezimea revărsărilor de ape.

În contrast cu acest torent al energiilor descătuşate, puhoiul otoman este înfăţişat prin termeni ce
sugerează dezordinea, învălmăşeala, confuzia, întreaga mişcare de gloată, cu mult calabalâc şi
pedestrime nediferenţiată a turcilor. Cuvinte şi expresii precum „oştirea păgână”, „turcime-
nvrăjbită”, „urdie” evocă mişcările tulburi de mase umane şi exprimă totodată atitudinea o bate napoi / Şi-
o vântură toată”. Comparaţii adecvate, „ca volbura toamnei”, „ca lupu-ntre oi”, precum şi efectul lor, că
„vântură” toată mulţimea duşmanilor, că în faţa acestei stihii dezlănţuite „puterile turcilor sunt / Tăriile
plevei”, trimit iarăşi la finalul bătăliei de la Rovine din Scrisoarea III, de Mihai Eminescu: „Peste-un ceas
păgânătatea e ca pleava vânturată”. Mişcarea voievodului român pe câmpul de luptă este derutantă,
incontrolabilă, nu numai greu de stăpânit, dar şi greu de urmărit cu privirea, fiind redată de verbe uneori
cu sens contrar, cu o dinamică rapidă: „se-ntoarce”, „pleacă”, „se-nvârte”, „bate”, „frânge”, efectul fiind
de vârtej nimicitor, de furtună dezlănţuită: „Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai! / Aleargă năvală nebună. /
Împrăştie singur pe câţi îi adună, / Cutreieră câmpul, tăind de pe cai - / El vine spre paşă: e groază şivai, /
Că vine furtună”. Interjecţia „iată” schimbă brusc perspectiva imaginii, plasticitatea ei senzorială
orientând atenţia către registrul trăirilor sufleteşti ale paşei Hassan.

Tot ce se petrece de acum încolo este o proiecţie interioară, intensificată de spaimă, a evenimentelor
din jur, care se depărtează, rămân în urmă odată cu galopul nebunesc ce micşorează distanţa dintre
urmăritor şi urmărit. Pe ecranul minţii lui Hassan, Mihai apare brusc în prim-planul imaginii,
exclamaţia fiind expresia surprizei şi a spaimei, urmată de revelaţia înspăimântătoare a pericolului:
„E vodă, ghiaurul Mihai”. Voievodul român este aproape, opoziţia care urmează micşorând parcă şi
mai mult distanţa dintre cei doi, fapt ce va culmina către finalul poeziei cu proiecţia gigantică a
figurii domnitorului, prin folosirea hiperbolei.

Acest moment al poeziei, bine delimitat în text, îl aruncă pe Hassan într-o realitate de coşmar, în
care orice reacţie de spaimă, oricât de grotescă, devine firească: „Dar paşa-şi pierduse şi capul, şi
firea! / Cu frâul pe coamă el fuge nebun, / Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun / Mai dulce-i
pieirea”. Laşitatea de dimensiuni groteşti, ca expresie a „fricii absolute”, cum observă criticul literar
Petru Poantă, este trăsătura de caracter ce rezumă gama diversă de reacţii psihice şi îndeosebi
senzoriale ale paşei, care lasă în voia sorţii armatele sultanului şi alege fuga spre a scăpa de o
moarte sigură.

Din perspectiva groazei lui Hassan, apariţia voievodului ia proporţiile unui coşmar. Hiperbola
exprimă, într-un moment culminant, un reflex al spaimei, dar şi un simţ al sublimului, propriu lui
George Coşbuc. Imaginea lui Mihai este înspăimântătoare şi unică în poezia română. Vodă apare,
pentru fugar, zice acelaşi Petru Poantă, „mai curând o stihie, o emanaţie monstruoasă a furiei
universale”: „Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier / Şi zalele-i zuruie crunte, / Gigantică poart-o cupolă
pe frunte, / Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, / Iar barda-i din stânga ajunge la cer, / Şi vodă-i un
munte”. Imaginea redată de această strofă este extraordinară, fiind o sinteză a figurilor de stil
folosite anterior şi a dramatismului, a tensiunii lăuntrice a versurilor. Hiperbola este alcătuită din
aliteraţii unice şi este clădită pe ritmuri perfecte.

Ritmul surd al bătăliei, dat până acum de verbe la gerunziu, unele aşezate chiar în rimă spre a-şi
amplifica efectul („trecând”, făcând”, „curgând”, „tăind”), zgomotul de arme încrucişate, vuietul
greu al mişcărilor de trupe sunt copleşite de sunetul cumplit al armurii voievodului, sugerat de
onomatopee remarcabile, de repetarea obsedantă a consoanelor „z” şi „r”: „Sălbatecul vodă e-n zale
şi-n fier / Şi zalele-i zuruie crunte”. Imaginea apocaliptică a lui Mihai, care împrumută tăria forţelor
naturii dezlănţuite, întunecă total minţile lui Hassan: vorba voievodului român devine „tunet,
răsufletul „ger”, cuca lui e o cupolă gigantică, arma de luptă se proiectează pe întinderea cerului,
vodă însuşi atingând proporţii colosale, fiind un „munte”.

George Coşbuc realizează aici adaptarea perfectă a mijloacelor poetice la ideea artistică pe care o
exprimă, bătaia obsesivă a ritmului amfibrahic, prin care se redă galopul, saltul larg, aerian al
acestuia, motivul cavalcadei, cu o bogată tradiţie în literatura noastră, cu efecte extraordinare. De
altfel, întreaga poezie respiră încă de la primul vers („Pe vodă-l zăreşte călare trecând”) ritmul larg
al cavalcadei oştirii române, care este condusă spre o victorie de răsunet. În episodul următor,
strigătul lui Mihai este ritmat după aceeaşi bătaie a galopului, în care cezura are rolul de a vizualiza
Imaginea: „Stai, paşă, o vorbă // de-aproape să-ţi spun”; „Stai paşă! // Să piară // azi unul // din
noi!”.

După această revărsare de maximă intensitate a spaimei, redată printr-o complexitate de mijloace
artistice şi de versificaţie, poetul urmăreşte reacţiile lui Hassan numai în plan senzorial. Ca fiinţă
psihică el nu mai există, iar manifestările sale sunt pur instinctive, animalice, având ca scop numai
conservarea fiinţei. George Coşbuc stăpâneşte şi în acest sens o gamă largă de posibilităţi artistice,
chipul personajului apărând în culori pline şi în contururi groteşti.

Hassan are o înfăţişare transfigurată de „groaza pieirii”, ochii îi sunt de sânge, barba vâlvoi, îi
dârdâie dinţii, „e galben-pierit”, iar gesturile şi mişcările îl scot din sfera normalităţii şi a umanului:
„Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte / Şi gâtul îl bate cu pumnii-amândoi; / Cu ochii de sânge, cu
barba vâlvoi / El zboară şoimeşte // Turbanul îi cade şi-l lasă căzut; / Îşi rupe cu mâna vestmântul /
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul, / Şi lui i separe că-n loc e ţinut; / Aleargă de groaza pieirii
bătut, / Mănâncă pământul”.

Acest studiu exact, de mare efect estetic şi dramatic, al reacţiilor spaimei pure, absolute, pregăteşte
finalul ironic al baladei, în care poetul, ca şi în baladele populare, îndelung verificate de experienţa
istorică, se poate exprima concentrat în proverbul: „Fuga este ruşinoasă, dar este sănătoasă”.
Contextul scenic şi istoric la care el se aplică îi amplifică însă usturătoarea ironie: „Şi-n ceasul acela
Hassan a jurat / Să zacă de spaimă o lună, / Văzut-au şi beii că fuga e bună / Şi bietului paşă
dreptate i-au dat, / Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat / O groază nebună”.

În întregul ei, poezia Paşa Hassan uimeşte prin puterea de a evoca nebunia luptei surprinse într-o
urmărire şi prin imaginea de o vigoare neobişnuită a figurii lui Mihai Viteazul, care îşi afla în aceste
versuri aureola de monumentalitate şi eternitate.
Este o balada deoarece ilustreaza faptele de eroism ale unui personaj istoric cu insusiri exceptionale.
Balada evoca batalia de la Calugareni din anul 1595, elogiaza eroismul ostasilor romani sub
conducerea lui Mihai Viteazul si satirizeaza lasitatea turcilor si a conducatorilor acestora.
Titlul este numele unui conducator al armatei otomane; prin intermediul starilor lui sufletesti se
incheaga tabloul bataliei si mai ales imaginea neinfricatului domn muntean.
La inceputul poeziei se infatiseaza figura impunatoare a lui Mihai care patrunde vijelios printre
dusmani urmat de vitejii sai. Maretia eroului este evidentiata prin constructia metaforica cu fulgeru-
n mana, iar tumultul luptei se releva prin imagini vizuale, auditive si motorii. Un rol important in
cadrul elementelor auditive il au verbele la gerunziu trecand, facand, curgand asezate la sfarsitul
versurilor, pozitie care impune accentuarea lor, sugerand o muzica grava ca un glas de pierzanie.
Aceasta secventa emotioneaza prin arta cu care Cosbuc da viata tabloului bataliei si prin subtilitatea
cu care imagineaza perspectiva victoriei romanilor:
Pe voda-l zareste calare trecand
Prin siruri cu fulgeru-n mana
In laturi s-azvarle ostirea pagana,
Caci voda o-mparte carare facand,
Si-n urma-i se-ndeasa cu vuiet curgand,
Ostirea romana.

a ramane alaturi de drum

Departe de lunca.
In contrast cu pasa care se multumeste sa dea porunci, ramanand departe de primejdii, domnitorul
romanilo se avanta asupra paganilor, incurajandu-si ostasii prin fapte. Comparatiile ca volbura
toamnei, ca lupu-ntre oi, verbele frange, bate, vantura, adverbele degraba, inapoi pun in lumina
vitejia legendarului Mihai:
Ca volbura toamnei se-nvarte el roata
Si intra-n urdie ca lupu-ntre oi,
Si-o frange degraba si-o bate-napoi
Si-o vantura toata.
Antiteza se adanceste in versurile Hassan de mirare e negru-pamant, Bogdan e suflet de vant;
metafora inedita- suflet de vant scoate in evidenta faptul ca voievodul apare in batalie infricosator
ca si stihiile care matura totul in calea lor. Groaza pasei se subliniaza prin acumulari verbale, prin
imagini vizuale si motorii, prin exclamatii retorice, cu ajutorul epitetului nebuna, determinant al
substantivului groaza si prin interjectia vai:
Dar iata-l! E voda ghiaurul Mihai!
Alearga navala nebuna

Imprastie singur pe cati ii aduna,

Cutreiera campul taind de pe cai-
El vine spre pasa; e groaza si vai,
Ca vine furtuna.
Provocat la lupta deschisa de catre domnitor, pasa alearga ingrozit pierzndu-si demnitatea de
conducator gandind ca orice moarte este mai usoara decat cea survenita in confruntarea cu ghiaurul
Mihai:
Stai, pasa, o vorba de-aproape sa-ti spun,
Ca nu te-am gasit nicairea –
Dar pasa-si pierduse si capul si firea!
Cu fraul pe coama el fuge nebun,
Ca-n ghieara de fiara si-n gura de tun
Mai dulce-i pieirea!
Hassan il vede pe neinfricatul domn ca pe un urias, imagine halucinanta realizata printr-un sir de
hiperbole care au la baza epitetele crunte, gigantica si comparatiile –i un munte, e tunet, e ger:
Salbaticul voda e-n zale si-n fier,
Si zalele-i zuruie crunte,
Gigantica poarta-o cupola pe frunte,
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda-i din stanga ajunge la cer,
Si voda-i un munte.
Gesturile si starile sufletesti ale pasei il prezinta ca pe un om inebunit de frica:
Cu scarile-n coapse fugaru-si loveste
Si gatul i-l bate cu pumnii amandoi
Cu ochii de sange, cu barba valvoi
El zboara soimeste.
Adverbul soimeste da glas dispretului fata de lasitatea lui Hassan- cuvantul soimeste, care exprima
cutezanta, avantul si setea de libertate avand in context semnificatii ironice.
Lipsit de orice control, pasa lasa turbanul sa-i cada si nu-l ridica, isi sfasie vesmintele in fuga lui
desperata spre tabara turceasca unde nadajduieste sa gaseasca salvarea:
Alearga de groaza pieirii, batut,
Mananca pamantul.
Finalul accentueaza dispretul poetului atat fata de pasa, cat si fata de bei, ingroziti deopotriva de
catre Mihai:
Si-n ceasul acela Hassan a jurat
Sa zaca de spaima o luna,
Vazut-au si beii ca fuga e buna

retul fata de lasitatea lui Hassan.

Desi personajul principal este Mihai Viteazul, titlul trimite la celalant personaj, cu care se realizeaza
antiteza.
Structura balarei contine trei secvente:confruntarea celor doua armate(primele cinci strofe),
urmarirea pasei de catre voievodul roman (strofele 5-11 ) si comentariul ironic al poetului legat de
deznodamant(ultima strofa).
Aceste secvente alcatuiesc subiectul baladei, chiar daca actiunea este simpla. Astfel se pot gasi toate
momentele subiectului, cu o gradare a tensiunii epice culminand in deznodamantul urmaririi Pasei
de catre voievodul roman.
Expozitiunea este constituita de prima secventa si infatiseaza tabloul confruntarii celor doua armate,
pe fundalul caruia se individualizeaza cateva personaje. Mihai voda conduce atacul micii ostiri
romane,punand pe fuga armata turceasca. Impinsa in laturi turcimea cade in mocirla in frunte cu
temutul Sinan, “izbit de pe cal”.
In intriga Hassan, privind de la distanta lupta, ii porunceste lui Mihnea sa loveasca in spate oastea
munteana, incercuind-o. Mihai observa manevra, il zareste pe pasa si se intoarce spre multimea
turcilor, contra carand atacul.Inprastiind dusmanii, el isi croieste drum prin multimea pagana,
inaintand vijelios spre pasa in fruntea romanilor.
Desfasurarea actiunii cuprindeurmarirea lui Hassan de catre Mihai. Pasa asista neputincios la atacul
fulgerator al muntenilor,care ii pune pe fuga pe slujitorii Semilunei. Vazandu-l pe voievodul roman
cum se indreapta spre el, Hassan isi pierde cumpatul si o ia la fuga ingrozit. Imaginea voievodului
roman apare crunta in ochii ingroziti ai pasei.acesta refuza confruntarea cu Mihai voda pe campul
de lupta , continuandu-si fuga ingrozit.
Infricosat de gandul pieirii, pasa isi lasa turbanul cazut, isi smulge vesmantul si alearga intr-o
goanna nebuna, si isi pierde firea ceea ce constituie punctual culminant.
Deznodamantul il constituie momentul in carePasa Hassan se salveaza in tabara turceasca; aici,
spahiii se grabesc sa iasa din corturi, aparandu-l.
Comentariul ironic al poetului sublineaza ipostaza umilitoare a pasei, doborat de spaima prin care a
trecut.

Toate aceste argumente sustin apartenentatextului “Pasa Hassan” la specia literara balada.

Pasa Hassan – caracterziarea personajelor

George Cosbuc este intaiul poet ardelean care s-a identificat cu poporul din care face face,
cantandu-i bucuriile si durerile.
In cuprinsul baladei, G. Cosbuc realizeaza doua portrete memorabile, folosind hiperbola si antiteza.
Poetul scoate in evidenta trasaturile fizice si insusirile morale ale celor doua personaje principale,
Mihai Viteazul si pasa Hassan, folosind caracterizarea directa (facuta de autor, de alte personaje si
autocaracterizarea) si indirecta, desprinsa din gesturi, imbracaminte, din vorbe si atitudine.
In primele strofe ale baladei, poetul aduce in prim-plan imaginea voievodului roman, realizata
gradat. Mai intai apare “calare”, “cu fulgeru-n mana”, facand carare printre dusmani. Apoi intra-n
urdie “ca lupu-ntre oi”, o risipeste, o loveste necrutator, o vantura “ca pe o pleava” nefolositoare.
Cu ajutorul verbelor la indicativ prezent si la gerunziu, poetul il prezinta pe Mihai intr-o continua
miscare, “navala nebuna”, semanand moarte in jurul sau: “trecand”, “facand”, zareste, se-ntoarce,
alege, se-nvarte roata, intra, o frange, o bate, o vantura, “e suflet de vant”(metafora), imprastie,
“cutreiera campul, taind de pe cai”, “vine furtuna”.
In ochii ingroziti ai pasei, imginea voievodului creste, atingand proportii uriase. In strofa a opta,
silueta sa este conturata prin imagini vizuale, auditive si motorii.
“Salbatecul voda e-n zale si-n fier
Si zalele-i zuruie crunte,
Gigantica poart-o cupola pe frunte,
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda-i din stanga ajunge la cer,
Si voda-i un munte.”
Epitetul asezat in inversiune, “salbatecul voda”, sugereaza hotararea romanului de a nimici
dusmanul. Aprigul voievod este imbracat in armura; zalele si fierul zuruie crunt, dezvaluind
indarjirea cu care se napustea asupra paganilor. “Zalele-i zuruie crunte”- constructie anomatopeica,
care parca porunceste moartea dusmanilor. Caciula e o cupola gigantica, barda-i ajunge la cer sunt
imagini care creeaza senzatia unui munte, “Si voda-i un munte.” Metafore personificate: “vorba-i e
tunet, rasufletul ger”, fixeaza mai bine personalitatea voievodului care imprastie groaza in jurul sau,
care imprumutase forta naturii dezlantuite.
In antiteza perfecta cu Mihai Viteazul este prezentat pasa Hassan. Alaturi de drum,”departe de
lunca”, pus pe fuga, Hassan fricos si las, apare permanent in contrast cu neinfricatul voievod roman.
Ca si Mihai, Hassan este caracterizat direct si indirect. Fuga pasei spre tabara turceasca este
evidentiata in ultimele patru strofe ale baladei.
“-<Stai, pasa, o vorba de aproape sa-ti spun
Ca nu te-am gasit nicaierea>-
Dar pasa-si pierduse si capul si firea!
Cu fraul pe coama el fuge nebun,
Ca-n gheara de fiara si-n gura de tun
Mai dulce-i pieirea.”
Ingrozit, pasa “isi pierde si capul si firea”, fuge nebun, caci pieirea e mai dulce si-n ghera de fiara
si-n gura de tun, decat sub sabia “ghiaurului”. Urmarit de acesta, groaza si disperarea pun stapanire
pe Hassan, care va gasi scapare in tabara turceasca.
In continuare, imaginea voievodului apare hiperbolic:
“Salbatecul voda e-n zale si-n fier
Si zalele-i zuruie crunte,
Gigantica poarta-o cupola pe frunte,
Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,
Iar barda-i din stanga ajunge la cer,
Si voda-i un munte.”
In ochii ingroziti ai pasei, proportiile romanului sunt marite, ingrosate, hiperbolizate, Voievodul
dobandeste o statura gigantica: cusma este uriasa, vorba este asemenea tunetului, rasufletul ger,
barda atinge cerul, iar voda “e un munte”. Prin metafore-hiperbola, epitete, inversiune, poetul
contureaza personalitatea lui Mihai care imprumuta forta de la natura . In ochii lui Hassan el nu
poate fi invins, tot asa, cum un munte nu se clinteste din temeliile lui; forta lui nu poate fi stavilita,
tot asa, cum tunetul si gerul nu pot fi oprite. Voievodul apare ca o forta dezlantuita a naturii care
accentueaza lasitatea, umilinta, ridicolul, traite de “fulgerul” pasa. In contrast cu frica, groaza
vestitului pasa, apare curajul voievodului de a infrunta moartea. Mihai il striga din nou pe Hassan,
sa se opreasca pentru ca in acea zi sa piara unul dintre ei.

“-<Stai, pasa! Sa piara azi unul din noi.>

Dar pasa mai tare zoreste;
Cu scarile-n coapse fugarul-si loveste
Si gatul i-l bate cu pumnii-amandoi;
Cu ochii de sange, cu barba valvoi
El zboara soimeste.
Inspaimantat, pasa isi indeamna fugarul, il loveste in coaste, il bate cu pumnii, “zboara soimeste”.
Gesturile lui necontrolate dezvaluie spaima ce-l stapaneste. El este desfigurat de groaza, “cu ochii
de sange”, “cu barba valvoi”, ii “dardie dintii si-i galben-perit!”
Spaima aproape nebuneasca; gesturile ratacite, nefiresti sunt evidentiate si-n strofa a zecea.
“Turbanul ii cade si-l lasa cazut;
Isi rupe cu mana vesmantul
Ca-n largile-i haine se-mpiedica vantul
Si lui i se pare ca-n loc e tinut;
Alearga de groaza pieirii batut
Mananca pamantul.”
In fuga turbanul ii cade si nu-l ridica; si rupe vesmantul, caci i se pare ca vantul se impiedica in
hainele-i largi si-l tine-n loc. Innebunit de groaza pieirii, alearga mancand pamantul “si-i dardaie
dintii si-i galben perit!
Daca in prima parte a baladei, poetul il aduce in prim-plan pe Mihai, vijelios, avantat, dominand
campul de lupta cu vitejia lui fara egal, in partea a doua, il aduce
in fata pe Hassan, tot in miscare, surprins in fuga rusinoasa catre tabara turceasca. Starea umilitoare
de fugar este scoasa in evidenta prin cuvinte si expresii ironice, cu iz popular: “isi pierde si capul si
firea”, “fuge nebun”, “mananca pamantul”, “e groaza si vai” etc.
“Si-i dardaie dintii si-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Si-Alah ii scurteaza grozava-i carare
Caci pasa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasa grabit,
Sa-i deie scapare.”
Alah ii scurteaza cararea, spahii ies din corturi sa-l scape pe pasa, dandu-i dreptate, caci voda
ghiaurul in toti a bagat “o groaza nebuna”. Apoi Hassan a jurat sa zaca de spaima, o luna.
Ritmul alert al baladei, reflectad clocotul luptei sau fuga nebuna a pasei, este redat prin multimea
verbelor de miscare, prin propozitii scurte, prin structura versurilor cu ritm amfibrahic, rima variata,
imbratisata, masura de 6-9-11 silabe.
Poetul foloseste o varietate de mijloace artistice si un vocabular impresionant: arhaisme: urdie,
gheaur flinta barda, bei, atc; ezpresii populare, zicale: “ca lupu-ntre oi”, “ca volvura toamnei”,
“mananca pamantul”, pasa zoreste, “zboara soimeste”, ” vazut-au si beii ca fuga e buna”.
Inspirată din opera lui Nicolae Bălcescu, capitolul „Călugăreni”, balada culta „Pasa Hassan” evoca
artistic o secvenţă a bătăliei de la Călugăreni (1595), in care oştirea română, condusă de Mihai
Viteazu, a învins armata otomana, aflată sub conducerea lui Sinan Pasa.
Poetul imaginează în această poezie, scena in care Mihai Viteazu, căutând pe Sinan, îl găseşte pe
Hasan-Pasa, se ia după el dornic de „a da piept la piept”.
Balada este o creaţie epică in versuri, în care este povestită o întâmplare neobişnuită, la care
participa câteva personaje care se confruntă şi care prin comportament impresionează puternic.
Poezia „Pasa Hassan este o operă literara cultă, deoarece are autor cunoscut, si este o baladă
istorică, pentru că înfăţişează o întâmplare neobişnuită din trecutul nostru istoric, la care participă
personaje cu însuşiri ieşite din comun.
În ciuda aparenţelor, între titlul baladei si conţinutul, este o deplină concordanţă. Portretul
domnitorului român nu este înfăţişat direct, ci se conturează din impresiile pe care le produc faptele
sale asupra conducătorului turc, Pasa Hassan. Chiar si mişcarea armatei române, conduse de Mihai
Viteazu este prezentată prin ochii paşei. Procedeul de a prezenta personajul prin prisma adversarului
este evident din prima strofă: „Pe Vodă-l zăreşte călare trecând” … „Si-n urma-i se-ndeasă, cu vuiet
curgând/ Oştirea română.
Fiind o operă epică, momentele subiectului se înlănţuie, si tensiunea creste până în penultima strofă,
când Hassan ajunge la taberele turceşti.
Expoziţiunea – Poezia începe cu imaginea domnitorului român, care împarte groază si moarte
printre păgâni. El trece printre duşmani „cu fulgeru-n mână”, făcând „cărare”.
Descrierea haosului ce domneşte in armata otomană are rolul de a evidenţia vitejia românilor.
Ritmul alert este dat de folosirea unor verbe semnificative: rup, saltă, cade, se-nchină. Tabloul este
panoramic si plin de dinamism. Imaginile vizuale si de mişcare se succed cu repeziciune, iar vuietul
(imagine auditiva), creează impresia de sfârşit de lume. Imaginea dezastrului oştirii otomane este
relatată prin metafora hiperbolizată “Cade-n mocirlă un val după val”.
Primele doua strofe ale baladei ilustrează imaginea grandioasă a luptei românilor, conduşi de Mihai
Viteazu, a carui măreţie domina.
Atmosfera de baladă este creată cu ajutorul figurilor de stil hiperbolate (se-ndeas cu vuiet curgând),
metafora (cu fulgeru-n mână), asociată cu epitetul “turcimea-n vrăjbită”, subliniază vitejia
românilor. Folosirea verbelor la gerunziu sugerează ritmul încleştării celor două armate. Aici
remarcăm şi prezenţa aliteraţiilor cu z, r, o.
In strofa a treia prespectiva luptei se îngustează, si atenţia este îndreptată spre Hassan, care stă
departe de luptă.
Dacă mişcările celor două oşti constituie expoziţiunea operei, intriga, realizată in următoarele trei
strofe, este data de apariţia voievodului român in prejma paşei. Trăsăturile scoase în evidenţă sunt
curajul şi dorinţa de a-i învinge pe turci. El se mişcă precum “lupul între oi”, comparaţie care
reliefează măreţia domnitorului, care este înzestrat cu însuşiri excepţionale.
Mirarea lui Hassan redată prin metafora “E negru pământ” nu cunoaşte margini, iar spaima
încolţeşte în sufletul paşei, care este în continuare cuprins de vitejia si curajul voievodului,
subliniază prin verbele de mişcare: “aleargă”, „împrăştie”, “cutremură”, “vine”, şi prin epitetul
năvală “nebună”. Imaginea impresionantă a lui Mihai Vitezu prinde contur în ultimele două versuri
ale acestei strofe “El vine spre paşă: e groază şi vai / Că vine furtună”.
Desfăşurarea acţiunii, cuprinsă in următoarele trei strofe, redă adresarea directă a voievodului către
paşă şi înfăţişează atitudinea turcului şi reacţiile sale in faţa unei posibile confruntări. Frica îl
determină pe Hassan să-l vadă pe Mihai in proporţii hiperbolice: “Sălbaticul vodă-i un munte”.
Prezentarea lui Mihai Vitezu este percepută nu numai vizual, ci şi auditiv de către paşă, sugerată prin
aliteraţia “Zalele-I zuruie crunte”. La provocarea directă a domnitorului român, groaza turcului
sporeşte şi „zboară şoimeşte” – epitet verbal încărcat cu ironie.
Următoarele două strofe (a-X-a şi a-XI-a) constituie punctul culminant.
Hassan ajunge în culmea disperării. Expresiile populare “de groaza pieirii bătut” şi “mănâncă
pământ” relevă atât disperarea personajului, dar şi ironia autorului. Şi în penultima strofă, portretul
său fizic este o oglindă a stării de spirit. Din pricina fricii, “Îi dârdâie dinţii”, dar ajuns aproape de
tabere, este ajutat de spahii care se grăbesc “Să-i deie scăpare”.
Cele două personaje ale baladei sunt constituite in antiteză. Ea scoate în evidenţă trăsături
antagonice: curajul domnitorului român şi frica paşei, spiritul de sacrificiu al voievodului şi laşitatea
conducătorului turc.
Aura legendară a eroului, prezentarea lui în antiteză cu adversarul său, îmbinarea elementelor reale
cu cele fabuloase, hiperbolizarea personajelor şi a faptelor lor, ca şi punerea acestora în situaţii
excepţionale, încadrează opera “Paşa Hassan” de George Coşbuc în specia literară – baladă cultă.
Fiind o baladă cută, se remarcă prin varietatea procedeelor artistice folosite. Pentru a reda culoarea
epocii, poetul foloseşte arhaisme, iar prin inversiuni se evidenţiază caracteristici ale unor fapte sau
personaje.
Limbajul este presărat cu expresii populare, deosebit de sugestive, iar folosirea verbelor la prezent
aduce evenimentul in actualitate, evidenţiind dragostea pentru patrie, pentru popor a poetului.
Poezia este alcătuită din douăsprezece strofe, fiecare având câte şase versuri, ultimul mai scurt.
Primele cinci versuri au măsura de 9-11 silabe, ultimul de şase silabe. Rima este alcătuită după
schema abbaab, iar ritmul este amhibrahic.
Personajele acestei opere literare sunt prezentate in antiteza, trasaturile lor fiind hiperbolizante.
Mihai Viteazul este simbolul libertatii al luptei pentru unitate nationala, principala sa trasatura de
caracter fiind patriotismul. El capata insusiri ale eroilor legendari in ochii ingroziti ai pasei , care da
dovada de lasitate in ciuda faptuluica vroia sa cotropeasca Tara Romaneasca.
Personajele colective armata romana si cea turca, au rolul de a evidentia vitejia si curajul
domnitorului roman care spulbera pe turci si isi conduce ostenii spre victorie.
Modalitatea de expunere principala este naratiunea, care se imbina armonios cu descrierea si
adresarea directa
Elemntele de prozodie: masura de 11-9-12-6, rima imbratisata., strofa sextina si ritm trohaic;
contribuie si ele la conturarea imaginii de asamblu al textului.
Incheiere:
In concluzie, prezentand caracteristicele desfasurate mai sus, opera “Pasa Hassan” este o balada.
Deoarece are autor, este balada culta