Flori de mucigai

Tudor Arghezi surprinde în creația sa lirică intitulată sugestiv „Flori de mucigai” abstracutul unei lumi
distruse, erodate de urât în fondul căreia se întreprinde actul desăvârșirii prin creație, câștigând astfel
nemurirea. Prin excelență această lucrare este o artă poetică deoarece creatorul se surprinde pe sine pe
parcursul săvârșirii lucrării, mai cu seamă alcătuind un monolog confesiv cu rolul de a izbăvi trauma
necesară desăvârșirii.

Poezia este semnată modernist atât prin tematica abordată – existența umană, pactul cu autoritățile mai
presus de individ, exteriorizarea sentimentelor (în acest caz sub zodia suferinței) - , cât și prin aportul
autorului prin propunerea structurii poeziei și noua postură a eului liric, ce susțin demersurile lui spre
reînprospătarea valorilor frumosului și al artei. Percepția genezei acestora de până atunci drept un ciclu
fad a cărui rotație nu presupune nicio alterare doar transcederea în alte înțelesuri asemănătoare este
completată prin teoria autorului ce presupune estetica urâtului. Teza acestuia a fost prima dată
enunțată în poezia Testament „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, însă
doar mărturisirea curentă justifică ideea ce stă la baza inspirației, perioada de încarcerare între anii
1918-1919 la Văcărești din motive politice în legătură cu cazul Primului Război Mondial. Acest eveniment
a lăsat urme de teroare și sigurătate asupra psihicului autorului, lucrările precursoare precum „Cuvinte
potrivite” și „Flori de mucigai”, volum apărut în 1931 și care conține această operă, fiind îmbibate la
valoarea planșei de sentimente pe care le transmit în trauma poetului. Totuși expreriența și spațiul
(austeritatea și răceala zidurilor, tortura, munca silnică) sunt folosite ca premisă a mesajului transmis -
eliberarea; prosperarea și afinitatea pentru un nivel superior al condiției elementare - discursul liric
urmărind ciclul catalitic al universului, frumosul se îndepărtează, legătura și speranța în divinitate se
surpă, singurătatea și înconjurarea de degradare și urât sporesc – totul ca odată cu noua postură a eului
liric să renască o nouă lume.

Sub aspect structural, poezia este alcătuită din două strofe inegale ca număr de versuri, prima are 16 și a
doua 4, măsura acestora diferă și se impune ritmul unui discurs (structură predilectă în curentul
modernist și oarecum impusă de conceptul de Ars poetica) pentru care se folosește și tehnica
ingambamentului. Față de tendința curentului de a se elibera de orice impediment al elementelor de
prozodie în procesul de creație, opera prezintă rimă împerecheată ce are rolul de a evidenția - susținută
de teoria argheziană a esteticii urâtului și de limbajul utilizat – geneza frumosului și al armoniei din
înțelesurile suferinței. Acest aspect este propus încă din titlu, un oximoron, florile cu sensul frumosului
sunt asociate mucegaiului, sinonim bolii, mizeriei și singurătății, orizontul de percepție al lectorului fiind
orientat către o lagună a realității. Sub umbrela limbajului se utilizează un registru dur de cuvinte
precum tencuială, părete,(acestea două se conectează cu titlul prin prezența și accesibilitatea
mucegaiului) mucigai, ce imortalizează suferința în imagini plastice, formele nonliterare ale acestora se
contopesc cu spațiul, cripta degradată, și sunt preludiul renașterii frumosului.

Poezia debutează cu adresarea indirectă a eului liric în legătură cu creația sa unui lector, discursul
acestuia fiind o confesiune, povestea sau legenda genezei universului său. Prima strofă a operei
surprinde procesul fizic de concretizare a desăvârșirii eului interior, caracterizându-se printr-un mediu
auster – tencuiala, întunericul, singurătatea – cu singurul canal de comunicare cu lumea, unghia
(procesul de scrijelire în piatră fiind un proces dureros și îndelungat). Descrierea spațiului trimte la o
carceră, la un mormânt, la o peșteră unde lucrează harul singur. Ostilitatea îndurată de acesta
înfățișează misiunea și viața unui artist, acesta este cel care percepe urâtul profan și îl transformă în
ambrozie pentru alții. Procesul creației face abstracție de la neajunsurile fizice, meditația dătătoare de
viață învingând prin definiție orice impediment din momentul creației. Ruperea de realitate este
marcată de timpul trecut folosit de autor „am scris”, „s-a tocit”, ce caracterizează un spațiu inaccesibil
oricui în afară de geniul liric, mai adânc se folosește adverbul departe pentru a izola lumea în spațiu și
sintaxa fără an pentru quantumul timp. Totodată vocea lirică se detașează și de religie, un suport al
sufletului dar a cărui speranță și prezență îl împiedica să se desăvârșească, pentru conturarea acestei
idei se remarcă „firida goală”, adică locul unde se află icoana ca simbol al credinței este părăsit. Versurile
4-7 conțin o comparație dintre lucrarea eului liric și procesul de creație al evangheliștilor care
propovăduiau Cuvântul divin, ca instanțe fuseseră ocrotiți material de „taur, leu și vultur”și nu s-au
implicat fizic, deci nu se pot măsura cu Creatorul, adică cu eul liric. Din enumerația evangheliștilor
lipsește Matei a cărui ajutor a avut chip de om și a fost harul divin, vocea lirică asemănându-se cu dânsul
până în punctul în care credința abandonează, „unghia îngerească” se tocește. Versurile 8-12 prezintă pe
larg sentimentele și carențele din timpul actului – foamea, setea și dorința odihnei (veșnice). Acestea se
suprapun cu tratamentul pe care-l îndurau deținuții dar întruchipează nevoile primare reprimate,
deznădejdea dar perseverența spiritului în ambiantul degradării a tot ce este în jur – scrumul – este
cuvântul ce declanșează ciclul catalitic de distrugere al universului, resimțite de spirit precum o lepădare
urmată de amnezie „nu a mai crescut/ Sau nu o mai am cunoscut”. Versurile 17-19 înfățișează
adevăratul stadiu al eului fără creator, lumea lui e cufundată în urât – întuneric, ploaie, durere, spaimă
(anchilozarea mâinii reprezentând frica de a înceta să mai creeze și în consecință frica de moarte), în
care harul este determinat să înflorească întocmai ca frumusețea mucegaiului. „Mâna stângă” din
ultimul vers poate fi interpretată ca un pact cu partea malefică, cu condiția ca harul să rămână
neprihănit (să fie silit să evolueze), din postura artistului, diavolul și demiurgul se confundă ca înțeles.

În concluzie, creația Flori de mucigai de Tudor Arghezi este o artă poetică ce se regăsește în curentul
modernist interbelic datorită vociferării sentimentelor, temelor propuse precum, legătura om-divinitate
și instanța acestuia de a-l substitui; suferința și sacrificiul ca monedă în schimbul cuvântului creator
(inspirație); și particularitatea tezei argheziene care actualizează postura artistului și deschiderea
orizontului de captare a inspirației pentru un posibil frumos.