UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării

Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Conf. univ. dr. Elena Maria Minea

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

- Suport de curs pentru învăţământ la distanţă –

-anul II, semestrul II-

Cluj-Napoca , 2011

1
Informaţii generale
• Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:
Conf. univ. dr. ELENA MARIA MINEA
Birou: Cabinet 6, etj. 1, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale
Comunicării, Str. G-ral Traian Moşoiu nr. 71
Telefon: 0264-431361
E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com
Date de identificare curs şi contact tutori:
URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI
Cod disciplină UA2209, 5 credite
Anul II, Semestrul II
Tipul cursului: Opţional
Tutor: ELENA MARIA MINEA, conf. dr.
E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru parcurgerea conţinutului acestui curs, dat fiind faptul că face parte din
categoria celor ”opţionale”, este necesară, în primul rând, o deschidere, o
aplecare spre acest domeniu – atât de ”la îndemână” în aparenţă - şi atât de
complex, în esenţă. Cunoştinţele care ar fi utile înţelegerii lui profunde sunt
eterogene, ele trebuind să aparţină unor domenii existenţiale diverse. Vor fi
invocate informaţii furnizate şi chestiuni abordate în cuprinsul cursului de
”Protecţia mediului” din anul I, în special din capitolul dedicat protecţiei
mediului artificial.

• Descrierea cursului

Cursul se doreşte o ”provocare” la problematizarea, analizarea şi dezbaterea ,

finalizată cu oferirea de soluţii, problemelor majore cu care administraţiile –
centrale şi locale – se confruntă zilnic: este vorba de ”competiţia” pentru spaţiu,
indiferent că este destinat locuirii, desfăşurării unor activităţi de producţie, de
recreere sau cu alte functiuni.
Conţinutul este destinat nu numai celor care, prin natura preocupărilor
profesionale, sunt chemaţi – mai devreme, ca şi studenţi, sau mai târziu, ca şi
practicieni – să fie familiarizaţi cu natura acestor probleme şi să fie în măsură să
le abordeze sub toate aspectele, ci şi acelor care nu sunt indiferenţi la ceea ce îi
înconjoară, celor pentru care frumosul, în toate formele de manifestare, constituie
o condiţie existenţială fundamentală. Ambelor categorii li se adresează îndemnul
de a-şi manifesta curajul de a încerca să desluşească tainele domeniului fascinant

2
al edificării materiale a lumii, de care sunt legaţi prin trecutul, prezentul şi
viitorul omenirii.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

I – Evoluţia formelor de aşezare umană

Pe parcursul evoluţiei sale, omul a avut ca aliat natura, care i-a fost adăpost
şi prieten; totodată, însă, natura i-a pus în pericol viaţa şi existenţa. De aceea – în
funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau a folosit-o în
interesul său.
Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi gosească şi apoi să-
şi îmbunătăţească continuu uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu
au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană au
existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o
politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între ”arta urbană”
(apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan),
”urbanificare” (desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane) şi
”urbanism” (înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a
asigura o existenţă comunitară înţelept organizată).

II – Mediul uman şi urbanizarea.

Societatea contemporană este – în acelaşi timp - şi martora şi cauza unui
fenomen extrem de periculos: mediul uman (cel care ar trebui să asigure
echilibrul între mediul natural şi mediul artificial) tinde să devină un mediu
antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial sunt de
natură a sufoca mediul natural, configurând şi caracterizând cadrul material al
societăţii.
Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează – în timp, prin
dimensiunile pe care le poate atinge – un adevărat nomadism motorizat cu
caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate dinspre zonele de domiciliu spre
zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această
mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în
ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate
de artere de circulaţie (cum, din păcate, se poate observa la majoritatea
localităţilor urbane de la noi). În consecinţă, urbanizarea spontană poate fi
contraproductivă dacă nu este ţinută sub control, dacă nu este dirijată pentru a se
asigura o creştere echilibrată a localităţilor urbane.

III – Urbanizarea spontană

3
Întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări – satul şi oraşul – nefiind
cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic
necontrolat, se ajunge la manifestarea şi amplificarea fenomenului de dezvoltare
haotică a organismului orăşenesc iniţial.

IV – Populaţia urbană
Mediul artificial este reprezentat de realizările omului, atât la nivelul
aşezărilor umane, cât şi în spaţiul din afara acestora. Omul a încercat, de-a lungul
timpului, să configureze spaţiul atât după criterii pragmatice – legate de
funcţionalitate, cât şi artistice, căutând, în permanenţă, armonizarea celor două
tipuri de considerente.
Studiul resurselor umane urmăreşte conturarea perspectivelor demografice, a
numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului
şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile
solicitate.

V – Locuirea urbană
Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un
pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea
populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena,
funcşionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor.

VI – Reglementări juridice incidente în domeniile amenajării teritoriului şi

urbanismului
În formulările legii-cadru în materie (Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanismul), urbanismul reprezintă unul din cele două
instrumente (alături de amenajarea teritoriului) prin intermediul cărora se
realizează gestionarea spaţială a teritoriului şi constituie un ansamblu de activităţi
complexe, de interes general, ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la
protecţia patrimoniului natural şi construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în
localităţile urbane şi rurale, precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel
regional, naţional şi european.

VII-VIII-IX – Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism.

Reglementările legale privitoare la documentaţiile de urbanism. Autorizarea
executării lucrărilor de construcţii
Legea nr. 350/2001 distinge între documentaţiile de amenajare a
teritoriului, care cuprind propuneri cu caracter director şi documentaţiile de
urbanism, care cuprind reglementări operaţionale (care se exprimă în planurile de
urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de
urbanism).
Autorizarea executării lucrărilor de construcţii reprezintă procedura de
exercitare a autorităţii de către administraţia publică judeţeană, municipală,

4
oreşenească şi, respectiv, comunală, cu privire la punerea în aplicare a
prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism, aprobate
potrivit legii, care se constituie în temei juridic al dezvoltării durabile urbanistice
locale.

X – Proprietatea imobiliară si exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia,
folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român,
”proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”(art. 480).
În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează, proprietatea este publică sau
privată. Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate
sistematic cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează
cele două tipuri de proprietate. În cazuri deosebite, reprezentând situaţii de
excepţie, în condiţii precis reglementate prin lege, anumite bunuri imobile pot fi
trecute din domeniul privat în domeniul public, dreptul de proprietate privată
asupra unor imobile fiind înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în
condiţiile prevăzute de aceasta. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de
utilitate publică.

XI – Urbanismul comercial
Activităţile de comerţ ocupă un loc semnificativ în domeniul amenajării şi
dezvoltării urbane. Din cauza specificităţii şi diversităţii lor, dar şi a impactului
asupra amenajării urbane, aceste activităţi au făcut obiectul unei reglementări
particulare, care a evoluat – în unele ţări – până la a forma un sector distinct de
preocupare, abordare şi reglementare juridică.

XII - XIII – Orientări şi tendinţe contemporane în domeniul urbanismului.

Urbanismul “verde” (Eco-urbanismul)
Urbanismul ”verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea
înconjurătoare a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în
contextul protejării mediului. Urbanismul ”de factură nouă” este unul ecologic –
în aspecte şi funcţiuni – încercând să se plieze pe ciclurile şi modurile de
funcţionare a ecosistemelor naturale.

• Materiale bibliografice obligatorii

E. M. Minea, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. Accent,
Cluj-Napoca, 2003
M. Duţu, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2008
O. Puie, REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII
TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,
2008

5
Cele trei cărţi oferă o prezentare sugestivă a chestiunilor majore din domeniu,
prima cuprinzând direcţiile majore de cercetare şi preocupare, iar cea de-a doua
oferind cadrul legal detaliat de desfăşurare a activităţilor de amenajare a
teritoriului şi urbanism. Ele pot fi consultate la biblioteca facultăţii.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără
constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de
consultaţii ”faţă în faţă” sunt facultative, orice informaţie sau nelămurire putând
fi oferite , în urma solicitării prealabile a cursantului.

• Calendarul cursului
Conţinutul cursului urmează să fie prezentat studenţilor în cadrul a două intâlniri,
motiv pentru care primele şapte teme vor fi dezbătute în prima fază, iar celelalte
şase cu prilejul celei de a doua programări.

• Politica de evaluare şi notare

Verificarea cunoştinţelor acumulate pe parcursul semestrului se va face sub
forma examinării orale, care presupune notarea răspunsurilor la trei întrebări
deschise. Nota finală reprezintă media aritmetică a punctajelor aferente fiecărei
întrebări, notarea începând de la 1.
• Elemente de deontologie academică
Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca şi
recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata
examinării (utilizarea de instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situaţie
de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) sau susţinerea examenului de
către o persoană neautorizată constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea
studentului din examen, după întocmirea unui proces-verbal de constatare a
fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi adusă în atenţie Consiliului
profesoral al facultăţii.

• Studenţi cu dizabilităţi

Orice student aflat într-o situaţie specială (afectat de dizabilităţi motorii sau
intelectuale) va beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării cunoştinţelor
reclamate de curs. Pentru asemenea situaţii, cei interesaţi sunt invitaţi să
contacteze titularul de curs la adresa electronică indicată.

• Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 13 teme. Este recomandabilă parcurgerea materiei cel

puţin sub forma unei lecturi a suportului de curs, înainte de întâlnirile
programate, astfel încât să fie asigurată familiarizarea cu chestiunile care

6
urmează a fi dezbătute şi pentru a cere lămuriri cu prilejul întâlnirilor prestabilite.
Pentru a obţine performanţa maximă este recomandat un număr minim de trei ore
de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de
studiu include cinci etape : lectura de familiarizare; lectura de aprofundare;
memorarea datelor esenţiale; recapitularea pe fragmente; recapitularea extinsă.

MODULUL I

EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ

Generalităţi

De la primele adăposturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele

existenţei umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira,
Spania; văile Dordognei şi Garronei, Franţa; Tassili, Africa de Nord) până la cele
mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un
drum lung şi – nu rareori – anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit minuni
care au durat peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente”
l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi
duşman; în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a
luat-o aliat. „Hârjoana” lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori –
modelată, schimbată, îmbunătăţită, îmblânzită, pentru ca – alteori – să se răzbune
şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni, inundaţii,
erupţii vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente naturale, alternanţele
acestora nefiind deloc întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal.
Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi
îmbunătăţească – până la perfecţiune – uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa
(habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru
amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a
constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta
urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului
metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate), „urbanificare” –
desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa
organizată) – înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a
asigura o existenţă comunitară înţelept organizată.

7
 Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea
inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”,
publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latină „urbis” pentru a desemna
ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este relativ recent, disciplina
la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate, când referirea se
face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii comtemporani au simţit
nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare.
Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat
dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbane şi degradarea unor zone întinse) ei
au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare,
încât au avut sentimentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această
revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului: finalităţile,
metodele şi cadrul de intervenţie.
Numeroşi specialişti afirmă că urbanismul modern, după cum este definit
în literatura de specialitate, este unul care oferă imaginea unei arte şi a unei
ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de oraşe
sau de metropole.
Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru
urbanism era industrială, când curentele de gândire şi acţiune europene şi
americane, noile tehnici şi tehnologii utlizate în construcţii au adâncit
preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie.
Cu certitudine încercările de a da o definiţie cât mai corectă şi
cuprinzătoare a acestei activităiţi au fost pe cât de numeroase, pe atât de dificile.
Astfel urbanismul a fost definit în diverse forme:
□ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare,
aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip
de localitate (urbană sau rurală);
□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare,
economice, sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a
unui oraş;
□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie
sistematizarea aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul
însuşi vine de la latinescul „urbis” care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar
ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor);
□ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul
comunelor şi oraşelor;
□ urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la
polul concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al
reflecţiei asupra oraşului, urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră
ca specie edificatoare (Oswald Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un
animal care construieşte oraşe”). Între aceste două componente disharmonice şi
azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu nesfârşita lor diversitate şi
cu mereu noile probleme pe care le ridică”.

8
Potrivit reglementărilor legale româneşti în domeniu, urbanismul (fără a fi
definit!) constituie o activitate ..........
Principii

Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca ştiinţă, cât şi ca un complex de activităţi

social-economice – sprijinindu-se pe anumite principii care i-au mărginit cadrul
şi i-au jalonat, respectiv imprimat direcţiile în evoluţia sa.
Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu –
principiile urbanismului sunt grupate pe patru mari categorii:
- principii ale reglementării urbanismului;
- principii relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban;
- principii ale urbanismului operaţional;
- principii privind contenciosul în materie de urbanism.
Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale aplicabile oriunde în
lume în materie de urbanism, în continuare le vom prezenta succint, considerând
că ele sunt – într-o bună măsură – valabile şi, deci, aplicabile şi în ţara noastră.
A. Din prima categorie – aceea a principiilor referitoare la reglementările din
domeniul urbanismului – reţinem:
* principiul reglementării descentralizate a urbanismului, menit a asigura
libertatea de planificare a teritoriului comunal, care conferă – la rândul ei –
puterea de decizie şi libertatea de a alege. Fiecare colectivitate publică este
gestionara şi garanta teritoriului naţional în cadrul (limitele) competenţelor sale;
aceasta înseamnă că o colectivitate locală are aptitudinea de a exprima în modul
cel mai exact concepţia asupra interesului general pentru gestionarea spaţiului
urban care o interesează. În acelaşi timp, principiul invită colectivitatea locală la
a se strădui să asigure armonizarea previziunilor şi deciziilor privind utilizarea
spaţiului ţinând cont de întregul evantai de obiective: cadrul vieţii, habitatul,
locurile de muncă, serviciile, transporturile, gestionarea economicoasă a solului,
protecţia monumentelor naturii, salubritatea publică, echilibrul între populaţia
urbană şi cea rurală, altfel spus, un urbanism care să se constituie într-un
regulator al vieţii sociale.
* principiul supremaţiei normelor superioare de urbanism impuse şi garantate de
stat, care pretinde respectarea cadrului general şi comun trasat de stat în domeniul
urbanismului şi concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat, precum
şi în exercitarea permanentă a unui control asupra modului în care sunt respectare
normele superioare.
B. A doua categorie de principii - principiile relative la autorizaţiile individuale
de utilizare a solului urban – cuprinde:
◘ principiul autorizării administrative în materie de urbanism, potrivit căruia
trebuie avute permanent în vedere – pe lângă actul primordial: autorizaţia de
construire – o serie de aspecte ce ţin de creşterea sau dezvoltarea urbană, cum ar
fi cele privind modalităţile de ocupare şi utilizare – în prezent şi în perspectivă –

9
a spaţiului terestru vizat: autorizarea demolării, a instalării noului şantier, a
parcelării perimetrului ce urmează a fi supus activităţilor de urbanism etc.
◘ principiile privind punerea în operă a autorizaţiilor de urbanism, dintre care
reţinem: exercitarea controlului administrativ prealabil, acordarea permisului de
construire şi urmărirea efectelor pe care aceasta le produce.
C. Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului operaţional – cuprinde:
◊ principiul responsabilităţii publice pentru echipamentul urban, care urmăreşte
modul în care sunt asigurate mijloacele materiale şi juridice pentru amenajarea
urbană.
◊ principiul asocierii particularilor la urbanismul operaţional, care presupune:
constituirea şi funcţionarea asociaţiilor funciare urbane, realizarea parcelărilor –
cu consecinţa divizării proprietăţilor (ceea ce implică acceptul proprietarilor,
acordarea de despăgubiri, implantarea construcţiilor în zonă, exploatarea lor etc.).
D. În fine, categoria principiilor contenciosului în materie de urbanism
(dominată de vechiul principiu al separării autorităţilor administrative şi a celor
jurisdicţionale) cuprinde:
☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului şi anume:
contenciosul de legalitate, potrivit căruia administraţia trebuie să respecte
întotdeauna şi întocmai legalitatea (în special în sensul de a nu abuza de puterea
de decizie pe care o are), întrucât – altfel – oricine (orice persoană interesată)
poate sesiza judecătorul administrativ, pe calea recursului pentru exces de putere;
contenciosul responsabilităţii, în conformitate cu care administraţia este
responsabilă pentru erorile sau greşelile de serviciu care îi sunt imputabile, ea
trebuind să repare integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea.
☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul
represiv al urbanismului, conform căruia – în temeiul prevederilor Codului
urbanismului – faptele de încălcare a normelor legale respective sunt calificate fie
ca şi contravenţii, fie ca infracţiuni şi sunt sanţionate în consecinţă; contenciosul
civil al urbanismului reprezintă cadrul legal în care pot fi intentate acţiuni în
justiţie de către particulari (împotriva constructorilor privaţi) atunci când
intereselor lor sunt afectate.
În ceea ce ne priveşte, gestionarea spaţială a teritoriului României constituie –
potrivit legii – o activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă. Ea trebuie să
fie desfăşurată în interesul colectivităţilor care folosesc teritoriul naţional, în
concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul
european. Gestionarea spaţială a teritoriului trebuie astfel înfăptuită încât să
asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă, dar să le
stabilească şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului.
Principiile care stau la baza activităţilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului
– care se desfăşoară, cu respectarea autonomiei locale, în ţara noastră – sunt
următoarele: principiul parteneriatului, principiul transparenţei, principiul
descentralizării serviciilor publice, principiul participării populaţiei în procesul de
luare a deciziilor şi principiul dezvoltării durabile.

10
Amenajarea teritoriului şi urbanismul (concepte)

Amenajarea teritoriului şi urbanismul, ca discipline teoretice, dar şi ca

domenii de activitate practică, reprezintă pârghii de bază în stabilirea strategiilor
de remodelare a mediului uman, astfel încât să se stabilească o reală concordanţă
între interesele, obiectivele, dezideratele şi capacităţile mereu amplificate ale
omului cu posibilităţile şi resursele oferite de cadrul material de viaţă.
De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi, de cele mai multe ori
cu referire doar la urbanism), sintagmele prezintă şi problematizează preocupări
din ce în ce mai serioase şi de mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer
soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale,
cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare –
oamenii de pretutindeni.
Termenul de “amenajare”, utilizat în ţara noastră, a fost preluat din limba
franceză (aménagement du territoire), în alte limbi – precum engleza –
utilizându-se termenul “planificare” (planning).
Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a
conceptului de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de
investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare, de edificare şi permanentă
readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate şi indispensabil
existenţei sale.
Amenajarea teritoriului se deosebeşte, prin complexitatea sa şi prin
atribuţiile multiprofilate pe care le deţine, de toate celelalte discipline care se
ocupă, direct sau indirect, doar parţial de problema mediului uman, datorită
capacităţii sale de a analiza global şi de a prezenta sintetic multitudinea de date
obţinute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere
polispecializate complementare în vederea readaptării continue a structurii
mediului uman, pe măsura evoluţiei cerinţelor sociale.
Doctrina franceză defineşte amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu
de acte ale colectivităţilor locale sau a instituţiilor publice de cooperare
intercomunală care vizează, în cadrul competenţei loc, pe de o parte, conducerea
sau autorizarea acţiunilor şi operaţiunilor, respectiv pe de altă parte, asigurarea
armonizării acestora. Obiectul acestor acţiuni sau operaţiuni de amenajare constă
în înfăptuirea unei politici locale a habitatului, organizarea menţinerii, extinderii
sau receptarea activităţilor economice, favorizarea dezvoltării activităţilor de
loisir şi de turism, realizarea de echipamente colective, de luptă împotriva
insalubrităţii, de reînnoire urbană, de salvare şi de punere în valoare a
patrimoniului construit sau neconstruit şi a spaţiilor naturale.
Potrivit cadrului legal din ţara noastră (care nu defineşte clar amenajarea
teritoriului) aceasta trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor
politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină sama de
cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune;

11
prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a
fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină
seama de acesteaîn aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a
reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor ( a se vedea art. 3 din Legea nr.
350/2001.
Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT) a desfăşurat, încă de la prima sa reuniune din 1970, o
importantă activitate sub auspiciile Consiliului Europei. La reuniunea care a avut
loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost adoptată Carta Europeană a
Amenajării Teritoriului, declaraţie de principii care au fost focalizate într-un
punct de referinţă obligat, provenienţa lor fiind atât planul doctrinar, cât şi din
cele ale legislativului şi jurisprudenţei (în ciuda confuziei generate de enunţurile
acestora). Carta defineşte organizarea, respectiv amenajarea, teritoriului ca fiind
“expresia spaţială a politicii economice, sociale, culturale şi ecologice a întregii
societăţi” şi o consideră “o disciplină ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o
politică concepută ca o focalizare interdisciplinară şi globală, al cărei obiectiv
este dezvoltarea echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului în
conformitate cu un principiu director”.
“Omul şi bunăstarea sa, precum şi interacţiunea sa cu mediul ambiant
constituie centrul tuturor preocupărilor organizării teritoriului, al cărui obiectiv
este de a-i oferi un cadru şi o calitate a vieţii care să-i asigure o dezvoltare
echilibrată a personalităţii şi o perspectivă organizată la scară umană”, se
precizează în Cartă.
Ca şi obiective fundamentale ale amenajării (organizării) teritoriului, Carta
le prevede pe următoarele:
- dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor;
îmbunătăţirea calităţii vieţii;
- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protejarea mediului
ambiant (şi nu numai!)
Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la
nivelul fiecărui stat (în sfera locală, regională şi naţională), ci şi la nivelul
cadrului european. Totuşi, Carta nu trece de aceste formulări abstracte de
obiective fără a încerca o minimă aproximare a ceea ce se putea defini ca o
“schemă europeană de organizare a teritoriului”.
Carta accentuează caracterul democratic şi participativ pe care trebuie să-l
aibă planificarea teritorială şi funcţia coordonatoare a distinctelor politici
sectoriale, aspect deosebit de important, de semnificativ pentru a caracteriza
competenţele în domeniul amenajării teritoriului cuprinse în drept.
Din perspectiva definiţiei amenajării teritoriului oferită de Cartă putem
conchide că aceasta nu este doar o chestiune de elaborare de documente în
vederea executării unor construcţii şi amenajări în diferite zone, utilizând anumite
suprafeţe, pentru sau de către anumite persoane, ci se constituie într-o formă de
politică care prezintă şi vizează o multitudine de aspecte.

12
 Tipuri de aşezări

Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază, cu trăsături distincte şi

evoluţie specifică, sunt satul şi oraşul.
Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie,
el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea
agriculturii din sfera păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de
constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul
de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul construit a
fost aparentă, zidul, fortificaţia – de utilitate strict defensivă – constituind
simbolul desprinderii, izolării de natură.
Ca şi tip de aşezare, satul se caracterizează prin:
- număr relativ mic de locuitori
- suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării
- ocuparea extensivă a acesteia
- înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc
- prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în
mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea
aşezării şi numărul de locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de
locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi, luând astfel naştere noi
aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia nou apărută fiind una
dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de
producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de
colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce;
a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele
impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui
nucleele viitoarelor oraşe.
Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală,
polarizând capacităţi şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de
pe raze de influenţă tot mai extinse. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din
punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor rămân legaţi de
ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile
locurilor lor de baştină.
În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban
al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate”, dominatoare a oraşului s-au
emis mai multe ipoteze:
- teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher –
economist), conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării
locuitorilor de năvălitori, cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe
(exemplu: Roma antică).

13
- teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali
factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia
terenului, mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că
primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile, cu terenuri
agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).
- teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-
1927), K. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877),
consideră că oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat,
factorul determinant fiind organizarea politico-juridică.
- teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al
centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre
sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau
oraşele-porturi).
- teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat
oraşului celor vii”, exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt,
China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase:
Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.
Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a
preluat doar secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este
unul extrem de complex. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste
ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite: permanent, accidental,
dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc. Certă este însă
interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea
oraşului şi semnificaţia lui actuală.

Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor

Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele

aşezări cu caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate
din mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în
bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate)
studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei.
Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă
îndelungată de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac
presupuneri „generoase”, uneori chiar fanteziste. Aceasta a fost – teoretic –
ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice
(respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior):
epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor
(cu cele două perioade: bronz şi fier).
Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două
aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în
adăposturi naturale – peşteri, sau construite – colibe, dispuse pe o suprafaţă
restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii.

14
Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât incitantă pentru cei
care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea
generică de „megalitice”. Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi
semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile
vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor
astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru nave extraterestre, ceasuri
solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical, izolat sau în grup),
dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a
presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de
imaginat. Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la
Stonehenge (incintă neolitică – cromleh, Anglia) .
Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a
alcătuirii acestora, indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt
bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale, având direcţiile N-S,
E-V, iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a
celor care le ocupau.
O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au
constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii
exclusiv funcţionale, ci „însufleţite”, cu o încărcătură filozofică, mistică şi
religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau mult mai importante
decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care
se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul este
un organism viu, nu o alcătuire arbitrară şi neutră.
Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia
meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a
cadrului material. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice, meşteşugăreşti,
administrative, religioase şi culturale.
Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică,
Asia Centrală, India şi China. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a
apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii romane.
Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două lumi: cea greacă şi cea romană.
Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea
oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele
VI-V î.Chr. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central
va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul” (oraşul grecesc) reprezintă un model de
alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală –
foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte exigenţe
funcţionale. Traducerea termenului polis prin “oraş-stat” sau prin “stat-cetate”
redă doar parţial şi aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. În realitate,
un polis era o unitate teritorială cu oraşul, pământurile şi satele din jur, dar – în
primul rând – era o comunitate de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe
religioase. În întreaga lume greacă erau peste 200 de asemenea mici state, de
câteva mii de cetăţeni. Platon stabilea în “Republica” numărul ideal al cetăţenilor

15
unui stat la ceva mai mult de 5.000. Aşadar, pentru greci un polis era o
comunitate umană concretă, nu o entitate abstractă. Poli-ul îi forma grecului
simţul practiv şi îi dădea sentimentul demnităţii. Strălucitoarea cultură antică
greacă, cu titani ai gândirii precum Socrate, Platon Aristotel, a marcat puternic
numeroase concepţii ştiinţifice, politice, morale, filosofice, religioase, artistice de
mai târziu, aducând o contribuţie de prim rang la patrimoniul culturii şi
civilizaţiei universale.
Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului
european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, spiritualizat,
constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă,
ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat
spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa
„Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a
avea acces la spiritul ei”. Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu
trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor.
Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut
epopeile homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi
se caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale,
politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropolea sa; locul –
un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el având funcţie de
apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee).
Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt două:
coloana şi oraşul. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglindă a
timpului. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprind două
tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cela mai înaltă a oraşului –
Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate
în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul,
va polariza mai multe programe.
Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o
impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre
perfecţionare. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul
hipodamic, a cărui denumirea vine de la numele arhitectului Hippodamos din
Milet, care la rândul său se pare că s-a inspirat din arhitectura orientală); se
execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate etc.
Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-
culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.
Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedată de
cea elenă – secolul V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui
Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită operelor de o imensă valoare artisitică
create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. Etapa se
caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei
oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un

16
organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi
raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre
alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg,
respectiv a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg.
De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau
comedii, reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite
amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi
trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru era astfel
construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea
jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în
formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit
orchestră. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiască astfel de
amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate
acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor.
Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane,
cu o acustică specială, majoritatea folosind ca material piatra calcaroasă.
Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul
surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind
dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă, canalizare etc.) a polis-
urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic
problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp
constituie un reper, un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi.
Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta
romană fiind doar epigonul celei greceşti”.

Imperiul roman
Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând
în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi
în zilele noastre.
Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat”
romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu,
în scopul administrării, exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri,
poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai
mare parte a reţelei urbane contemporane.
Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:
- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca
importanţă şi dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare:
- oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium
(Londra); Vindobonai (Viena);
- oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
- oraşe administrative: Roma; Atena; Efes;
- oraşe balneare şi de odihnă: Pompei; Herculanum; Neapole;

17
- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale
denumite „insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S
şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculare deosebite
de celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau
forumul, în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului,
bazilica, construcţiile comerciale;
- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor
utilizări complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin
rezistenţa lor. În interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede
separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală, prospectul atingând 20-
30-35 m. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri, tunele,
apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de
stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă),
instalaţii portuare. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de
canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se
prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă;
- organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o
serie de regulamente care se refereau la:
♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii);
♦ clasificarea străzilor (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus –
pentru animale), indicându-se lăţimi minimale obligatorii
♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;
♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire;
♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele – ca şi
construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de
baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi
locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau
afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi
stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi
muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt – ca şi
elemente de arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi
columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

Oraşul medieval.
Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. Pe de o parte
năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta răspândirea creştinismului –
dornic de la înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au
avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o
populaţie de 1.000.000 ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori). Populaţia se
reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate
aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a
incintei limitată.
Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în:

18
♦ număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000)
♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii)
♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei
♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului
♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau
amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice
(de exemplu primările)
♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor)
şi dotarea tehnico-edilitară
Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind
la vetrele aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în
teritoriu.
Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane
moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă
importanţă istorică şi care acum trebuie protejate prin politici urbane speciale.

Oraşul renascentist.
Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când
afirmarea burgheziei, înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările
de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat
preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a
vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor,
construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi
arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.
Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică:
curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este
zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate
asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa, sunt adepţii
progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită
religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete.
Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri
geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul
societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de
interes din Mediterana – controlată de turci - în Atlantic.
Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile
descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor
Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi,
literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin
aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor
antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost
cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti),
Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).

19
 Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a
conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din
Florenţa), primul monument renascentist. Un fapt demn de remarcat este cel prin
care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci şi artistul.
„Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice
(exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea
lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină”), cât şi în urbanism (palatul Versailles
din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură).
Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt puse în practică de
urmîtoarea manieră:
♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare
♦ castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au
fost integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă
faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje
♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale
♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor
♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe
♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale
♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule
şi pentru pietoni
♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică
Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite
de condiţiile sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod
cert, prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.

Oraşul baroc (secolele XVII-XVIII).

Ne aflăm în perioada în care marile monarhii europene îşi întăresc
structurile centralist-etatiste, ceea ce va genera – pe de o parte – dispariţia
aspectelor regionaliste, iar – pe de alta – posibilitatea abordării unor proiecte de
mare anvergură.
Metodele şi tehnicile de construcţie nu diferă de cele din perioadele
precedente, ci doar consemnează o folosire a lor până la limitele extreme.
Perioada barocă constituie o perioadă de referinţă în istoria urbanismului, fiind
caracterizată printr-o activitate constructivă extrem de intensă: se construieşte
mult atât în Europa, cât şi în cele două Americi. Barocul preia şi dezvoltă
normele urbanistice renascentiste, dar clădirile aparţinând acestui curent au
aspect de supraîncărcat, faţadele debordând de ornamente, scara fiind una
predilect monumentală (se face simţită o amplificare fără precedent a scării la
care sunt concepute ansamblurile urbane), interiorul este tratat cu evidente
tentinţe scenografice, cu pereţi şi tavane ocupate de decoraţii. Un exemplu, în
acest sens, îl constituie Domul Sf. Petru de la Roma, pe faţada căruia coloanele şi
decoraţiunile monumentale aplicate vor modifica caracterul incipient renascentist
în unul baroc. Acest lucru este subliniat şi de piaţa cu plan eliptic pe care Bernini

20
o va propune în faţa Domului. Dacă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar
printr-o trăsătură, goticul ar fi reprezentat de ogivă, renaşterea de arcul în plin
cintru, iar barocul de elipsă.
Barocul intervine în construcţia oraşelor prin manifestarea preferinţei
pentru structuri ale străzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele
principale – străzi drepte, de mare deschidere – converg către reşedinţa seniorială
sau edificiul religios, prin realizarea unor pieţe cu forme geometrice bine definite,
bordate cu fronturi omogene ca ritm, cornişe sau stil. Stilul baroc se dezvoltă în
special în ţările catolice – Italia, Austria – dar va avea influenţe şi asupra
renaşterii clasiciste din Franţa sau din Anglia. Exemple de intervenţii baroce, cu
referire la pieţe sunt: Piaţa Spagna şi Fontana din Trevi, ambele din Roma.
O altă caracteristică definitorie a urbanismului baroc o reprezintă
diagonala, ca element de dinamizare al sistemului stradal. Momentul culminant al
curentului baroc în urbanism îl reprezintă Parisul în perioada lui Napoleon al III-
lea. În ţara noastră, influenţa acestui curent se concretizează în construcţii ca:
Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt Blaumann), în prezent
adăpostind Muzeul de artă din Cluj-Naoca, Palatul Teleki (situat în Cluj-Napoca
pe strada M. Kogălniceanu nr.7), Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi Palatul
Bruckenthal din Sibiu.
Barocul poate fi definit ca stil de sine stătător până la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, după care va fi înlocuit de curente neoclasicizante sau eclectice.
În secolul al XVII-lea, în Franţa, a apărut un nou stil – Rococo – a cărui
denumire vine de la cuvîntul“rocaile” care, în limba franceză înseamnă cochilie
de scoică, element frecvent utilizat în diferite compoziţii; curentul s-a dorit o
replică menită a nega clasicismul de la Curte, el fiind prezent mai mult la
arhitectura de interior, cu al său caracter decorativ.

Oraşul erei industriale (sec. XIX – XX ).

Revoluţia industrială a determinat schimbări fundamentale în dezvoltarea
centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o
depăşească. Din punct de vedrere cantitativ, revoluţia industrială este urmată de o
creştere a presiunii demografice în oraşe, de o „drenare” a populaţiei satelor în
folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi
amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective.
Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări, simţită de la
recensămintele din 1801; în Europa îi urmează Franţa şi Germania, începând cu
anii 1830.
Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:
□ dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele
urbane;
□ creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate;
□ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă
□ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubrizare

21
□ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi
culturale etc.
□ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi a altor mijloace de
petrecere a timpului liber.
Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”, iar studiul acestora
îmbracă – în această perioadă – două aspecte foarte diferite.
Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu detaşare şi
se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată
sociologiei (ştiinţă aflată la începuturile ei). Cercetătorii în domeniu caută să
înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de
cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi care,
în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales
incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii
locuitorilor.
În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este
purtată de două grupări cu orientări diferite. O grupare este animată de
sentimente umanitare, fiind formată din funcţionari municipali, oameni ai
Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă – bazându-se pe fapte şi cifre
– starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de
articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au
stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror
lucrări, publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de
informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au
contribuit la crearea legislaţiei engleze în domeniul muncii şi handicapului. Cea
de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea
informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi
considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia
clasei muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor
prezentate, el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte
ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele Comisiilor
regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe
industriale, habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină,
distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi
lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea adăugându-se
igiena morală precară.
Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se
dezvolte, dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a
secolului XIX, în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electric,
omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele
urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.
Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului:
la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au
apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel

22
încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de
modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre zonele
periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic,
necontrolat.
Arhitecţii secolului al XIX-lea nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică
datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în
domeniul structural. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile
de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosind „noutatea” care era
betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX,
materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi,
arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect
în 1861 de către Francois Coignet.
O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă,
socială şi urbanistică.
Măsurile administrative sunt următoarele:
- au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a
sistematizării urbane, în Anglia);
- s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow, Anglia);
- s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană,
ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.
Măsurile de natură socială întreprinse la vremea respectivă au fost
determinate de apariţia mişcărilor sociale pentru reforma sanitară şi urbană;
astfel s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale
complet sistematizate, complet şi complex construite şi dotate.
Măsurile arhitectural-urbanistice au fost, în principal, iniţiate şi, mai apoi
puse în practică de către arhitecţii vremii. Urbanistul englez Ebenzer Howard
(1850-1928) a elaborat celebrul proiect al „oraşului –grădină”, care a influenţat
mult gândirea urbanistică contemporană şi care s-a regăsit ulterior în toată zona
de influenţă anglo-saxonă, în special pe continentul nord-american. Faimosul
model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000
de proprietari agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de
muncă, afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact
cu natura etc., eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe
(izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –
grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de
km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori. Trebuie
remarcat că oraşul-grădină şi ceea ce promovează acesta, în pofida problemelor
pe care le generează, reprezintă şi astăzi panaceul crizelor urbanismului.
De asemenea s-au constituit Congresele Internaţionale de Arhitectură
Modernă (CIAM). Astfel, în anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de
arhitectul francez Le Corbusier, având ca temă oraşul funcţional (La Ville
Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”,
document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare

23
de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.
Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:
• împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;
• rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor
spaţii verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate;
• desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul
arterelor de circulaţie;
• separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie
pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc.
• amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea
pădurii în oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc.
• salvarea patrimoniului arhitectural.
Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la
toate problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale
documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele
reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. Deceniile VII şi
VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus
noi măsuri, noi idei, noi remodelări.
Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a
atras după sine, fireşte, coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit
o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material;
grea şi delicată pentru că este dificil de rezolvat contradictorialitatea dintre forma
fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul
acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.

MODULUL II

MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA

Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul
natural, în care a instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii, un mediu
pe care îl numim „artificial”, caracterizat prin volume, spaţialităţi şi structuri
calitativ deosebite de cele care constituie mediul natural. Mediul artificial este
compus din multiple alcătuiri şi echipări care servesc cerinţelor curente şi sunt
caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale.
Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de
periculos: mediul uman tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea
intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural
şi să caracterizeze cadrul material al societăţii. Omul – în măsura în care poate fi

24
inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat, din cauza incapacităţii
sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi
satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi
securitatea generaţiilor viitoare.
Expresia “mediu uman” este una relativ nouă (ea fiind adoptată la
Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA, ale cărui
lucrări s-au ţinut la Praga, în 1967). Sintagma exprimă acordul universal privind
necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii -
mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea de înlăturare a
cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive
pentru societatea umană.
În ultima perioadă de timp s-a constatat o extindere a artificializării
accentuate şi haotice a mediului care are ca şi cauze:
- aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant;
- concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane
care depăşesc scara umană;
- dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o
suprafaţă excesivă de teren ;
- lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat;
- ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale;
- distrugerea terenurilor agricole fertile;
- degradarea masivelor forestiere;
- poluarea atmosferei, a solului, subsolului şi a apelor;
- imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării, refolosirii, depozitării şi
distrugerii deşeurilor.
Toţi aceşti factori, vis-a-vis de care se manifestă, nu rareori, dezinteres ,
(sunt subapreciaţi sau sunt abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă, redusă
la aplicarea unor măsuri limitate numai la situaţiile în care apar crize) pot afecta
atât colectivităţile contemporane, cât şi pe cele viitoare.
Problemele, apărute şi constatate, legate de degradarea mediului au început
să devină „presante” în aniiʼ60, motiv pentru care au devenit subiect de analiză şi
dezbateri seriase în cadrul numeroaselor întâlniri pe tema „sănătăţii” Pământului.
Controversele permanente între cei care susţineau necesitatea menţinerii ritmului
de dezvoltare cu ignorarea impactului acestui fenomen asupra naturii şi cei care
promovau cu insistenţa revizuirea acestui tip de evoluţie, implicând metode
eficiente de conservare a patrimoniului natural şi-au găsit un echilibru (care s-a
dovedit destul de precar!!!, cel puţin, o bună bucată de vreme) în formularea unui
concept a cărui punere în aplicare ar fi urmat să „dea satisfacţii” ambelor părţi:
dezvoltarea durabilă.
Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată, pe plan mondial (în
contextul protecţiei mediului), în documentele prezentate la Conferinţa
Internaţională de la Rio din anul 1992 (regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă
21”). În fieful „liberalismului economic şi financiar” din Chicago, la Congresul

25
UIA din 1995, a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul de
„dezvoltare durabilă” (după ce, în 1987, fusese publicat „Raportul Brundland”), o
dezvoltare menită să creeze structuri stabile, coerente, limitate spaţial. Acest
concept readuce în atenţie caracteristici care pot transforma „aglomeraţia” într-un
„complex de aşezari” distincte, locuibile şi eliberate, parţial, de stress.
Un fapt deosebit de important, dar extrem de puţin cunoscut, este acela că
un arhitect român – G. M. Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin
utilizarea termenului „durabil” în domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din
1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea acestuia, intitulată „Despre o
estetică a reconstrucţiei”, de la un capăt la altul, impunând construcţiei (locuinţei,
mai ales) să fie durabilă, să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile
speculei. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia
sensibilităţii, derizoriul, meschinul, refuzul artei şi anticultura, nepăsarea
autorităţilor, promovând – însă – cu autoritate, o legislaţie chibzuită, o voinţă
„neşovăielnică” şi „generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”, dar şi
echilibrul dintre disciplinele clasice, temele moderne şi formele subtile şi
sensibile, dar „fără a întoarce spatele tradiţiei”, susţinând dezvoltarea „firească” a
României.
Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial (constituit
din totalitatea realizărilor umane, totalitatea intervenţiilor efectuate în cadrul
natural, menite a facilita evoluţia societăţii) o reprezintă formele perfecţionate de
aşezare a populaţiei, alcătuite din aşezările omeneşti – care sunt, în principiu,
identice cu unităţile administrativ-teritoriale – denumite comune şi oraşe
(municipii). Mediul artificial mai cuprinde tot ceea ce este creat de om şi se află
în afara aşezărilor omenenşti, respectiv toate construcţiile şi lucrările făcute de
om, care sunt amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti, cum sunt:
şoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele, toate fiind
supuse unui regim special de protecţie datorită importanţei lor pentru om şi
natură. S-a arătat că mediul artificial priveşte, în sens larg, întreaga tehnosferă –
adică totalitatea creaţiei materiale a omului.
Mediul artificial, considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui,
este menit să completeze şi să adapteze mediul natural, bazându-se pe coexistenţa
activă şi benefică a celor două medii şi nicidecum pe adversitatea lor.
Este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se stabilească o
delimitare strictă între mediul natural şi cel artificial, având în vedere că prin
simbioza lor organică a luat fiinţă şi s-a dezvoltat un fenomen calitativ nou,
denumit în terminologia internaţională mediu uman.
Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a
integrării celor două medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi
mediul artificial, căutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de
neconcordanţă, cu efecte negative pentru omenire.
Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană,
impunând consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii

26
umane. Este un proces care se desfăşoară în ritm accelerat, constituindu-se ca
efect, nu ca şi o cauză a civilizaţiei, dar având un incontestabil rol determinant în
promovarea progresului social.

Urban. Urbanizare. Civilizaţie

Termenul “urban”, potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române,
înseamnă apartenenţa la oraş, orăşenesc, iar în sens figurat, “care dă dovadă de
urbanitate, politicos, civilizat”.
Conceptul de urbanizare s-a conturat în secolul XX, în special după
Congresul Internaţional al Arhitecturii Moderne (iniţiat de Le Corbusier) şi
adoptarea Chartei de la Atena (1939), moment de la care se poate vorbi despre
începutul urbanismului modern.
Originile urbanizării le găsim în culturile sedentare, care au fost definite şi
se recunosc ca atare prin manierele diverse de “aşezare”, de organizare de
aşezări, însoţite peste tot de tendinţa de izolare faţă de mediu. Societăţile
tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o delimitare fermă.
Zidul de incintă, şanţul de apărare, palisada sau limita proprietăţii au existat, la
început, din raţiuni religioase, mai apoi, din motive de securitate. Faptul că a
existat această relaţie strînsă, pe o durată de timp extrem de lungă, între aşezare
(oraş) şi religie – ca intermediară a forţelor cosmice – explică perenitatea acestui
concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne. Materializarea centrului,
orientarea cardinală a unor trasee sau legături cu exteriorul, semnificaţia zonelor
de tranziţie, toate sunt fragmente de receptare a unor informaţii ancestrale care au
funcţionat până la un moment dat şi se adaugă ritualurilor religioase magice de
fondare şi organizare spaţială.
Trasarea limitei aşezării – care însoţeşte obsesiv întreaga civilizaţie
tradiţională – avea multiple meniri, dar cea mai subtilă era cea potrivit căreia ea
“închidea” un grup de oameni pe care îi transforma în societate. Conturarea
spaţială era întotdeauna dublată, însă, de o structurare a spaţiului interior
înţeleasă nu doar ca o geometrie exactă, ci una care asigura coerenţă celor mai
spontane geneze şi dezvoltări, coerenţă asigurată de existenţa centrului
(polarizator de interese şi energii umane), în funcţie de care se organiza întregul.
Până în secolul XX nu este cunoscută vreo aşezare europeană lipsită de centru, de
un sistem de orientare şi de o structură internă coerentă. Aşadar, până la acest
moment (după 6-7 milenii) orice aşezare putea fi cunoscută, descrisă, înţeleasă:
era unică.
Începând cu secolul XX nu se mai vorbeşte despre “aşezări” (urbane sau
rurale), ci despre “aglomeraţii”. “Nefiind nici urban, nici rural, nici suburban, dar
conţinând elemente aparţinând tuturor acestor trei categorii, oraşul de tip nou –
aglomeraţia – sfidează întreaga terminologie convenţională a experţilor”. Noile

27
componente ale oraşului au spart coerenţa de până atunci, au provocat mutaţii, au
preschimbat logica subtilă a factorilor care acţionaseră până în acest moment într-
o logică dură, primară: cea a eficienţei de moment şi a câştigului accelerat, fără
ca, doar creşterea – demografică şi teritorială – peste anumite limite să fie
singurul motiv al acestor schimbări complexe care însoţeşte fenomenul. Apare
acum modelul dirijat, prestabilit la care se percepe erodarea celor două concepte
de bază ale aşezărilor tradiţionale: limita şi ordinea. Starea, senzaţia indusă este
de dezordine, de provizorat, lipsită de regulă şi control. Acestor aglomeraţii le
lipseşte un centru (sau orice fel de centre!), lipseşte regula de organizare, direcţia
de evoluţie, lipseşte o limită controlabilă şi previzibilă. O arie urbană de această
factură adăposteşte grupuri umane, mase de oameni (nu comunităţi!) cu
caracteristici identice (prin lipsa lor de coerenţă) celor morfologice. Asupra unei
aglomeraţii nu se poate interveni prin metode “clasice”; ea, fără să încalce nici o
lege, se va sustrage permanent de sub efectele legilor. Marele paradox este că,
într-o societate democratică (cu înţelesul care i se atribuie azi noţiunii), cele mai
sigure legi şi cele mai sofisticate şi riguroase studii produc – nimic altceva decât
– simple aglomeraţii.
Există totuşi o speranţă care poate schimba în timp strategia mondială a
dezvoltării urbane: conceptul de dezvoltare durabilă. Aşezarea – urmând
preceptele acestui tip de dezvoltare – poate deveni focarul zonei, inversându-se
lucrurile, de data aceasta spre normalitate.
Privitor la sensul figurat al cuvântului urban, el determină adesea – în
limbajul curent şi chiar în gândire – suprapunerea lui cu termenul „civilizaţie”.
La momentul actual pentru a desemna ca urbană o aşezare au fost selectaţi,
din multitudinea de factori care o configurează şi o particularizează, câţiva
parametri care au o pondere mai însemnată. Astfel, există diferenţe de la o ţară la
alta, în baza anumitor criterii:
- numărul de locuitori: se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană
dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori,
în Elveţia, Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Franţa, Norvegia
– peste 2000 locuitori, în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi
Austria – peste 5000 locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;
- dotarea cu echipament tehnico-edilitar: urbană este apreciată localitatea care
dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor,
alimentarea cu apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia,
amenajarea străzilor etc.;
- dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi
recreere etc.;
- importanţa în teritoriu;
- criterii administrative.

În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită
prin reglementări administrative. Astfel, potrivit Anexei I a Legii nr. 351/ 2001

28
privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional- Reţeaua de
localităţi, oraşul este definit ca fiind unitatea administrativ-teritorială de bază
alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre
care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de
bază şi ca sistem social-economic şi geografic oraşul are două componente: 1)
componenta teritorială – intravilanul şi extravilanul ; 2) componenta
demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile
economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe teritoriul
localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului preyintă mari variaţii,
dezvoltarea lui fiind în strânsă corelaţie cu cea a teritoriului căruia îi aparţine.

Trăsăturile sociale caracteristice mediului urban efectiv

Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun
ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de
zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile industriale producătoare de noxe,
complexele agro-zootehnice, cele de gospodărire comunală – impun construcţii
în afara perimetrului oraşului, astfel încât se constituie zona periurbană
(preorăşenească), care formează o parte complementară (nu auxiliară) a
organismului urban. Tot în afara limitei administrative a oraşului, dar în strânsă
cooperare complexă cu acesta, fiinţează de multe ori un număr variabil de
aşezări urbane sau rurale, care alcătuiesc o grupare asociativă extraurbană, care
aparţine mediului „urban efectiv”.
Mediul urban efectiv prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de
activitate neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără
întreruperi sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi
activităţile din sectorul agricol şi alimentar industrializat);
• transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv
în sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care
ponderea majoră o are munca intelectuală;
• modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor:
restrângerea numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi –
indiferent de sex – la vârsta majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o
calificare superioară, pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a unui
„buget” crescând de timp liber;
• intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea
furnizării de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor;
• dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii
eficiente şi uşor accesibile.

Trăsăturile cadrului material specifice urbanului

29
 Pot fi identificate – la nivelul mediului urban efectiv – o serie de elemente
materiale (a căror totalitate crează cadrul material) care au, la rândul lor, anumite
caracteristici:
○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult
extins;
○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;
○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare;
○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor
libere;
○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţii cu mijloace perfecţionate de transport
pentru categorii de trafic diferenţiate;
○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.

MODULUL III

URBANIZAREA SPONTANĂ

Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării:

întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări, nefiind cunoscută în
timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se
ajunge la manifestarea aspectelor violent-contradictorii, care se amplifică, ducând
la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial.
Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care
amintim:
◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie, a
populaţiei, a resurselor şi energiei, care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii
normale a indivizilor;
◘ supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de
el în zonele periferice;
◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului,
defectuos amplasate, extinse şi interferate;
◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole.

Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză, în care factorii

„timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de
„viteză” şi „masă”. Progresul social-economic înregistrat, la care se adaugă
descoperirile din domeniul biologiei, au dus la:
- mărirea speranţei de viaţă a populaţiei, determinând o creştere demografică
explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului
urban – a cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);

30
- repartizarea neuniformă a populaţiei globului, situaţie menţinută datorită
manifestării fluxului de mobilitate a populaţiei;
- lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari
aglomerări în nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie
şi de-a lungul regiunilor litorale;
- dezechilibrul manifestat în ceea priveşte echiparea complexă a marilor întinderi
ale Ecumenei .
Consecinţele acestor fenomene se concretizează în diverse aspecte.
Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse,
un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt
orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi
dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un
caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă
disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de
circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă constituire istorică,
având centre care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile prezenţei unui
impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană:
autostrăzi, tuneluri, traversări denivelate).
Astăzi suntem martorii unui fenomen care accentuează trăsătura antiumană
a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se
subordona funcţiunilor oraşului, evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce
la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei.
Progresul social implică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea
decurge din dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a
acestora, dar nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social.

Transportul şi traficul urban

Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile anumite funcţiuni

principale, între care cazarea populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a
membrilor colectivităţii au fost mereu prioritare. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au
determinat însă – în timp – o mărire a bugetului de timp liber, apărând o a treia
funcţiune, din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor
de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru
oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de
elemente restrictive, care există – în genere – în afara perimetrului urban).
Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare
– loc de muncă - loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât
s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice corespunzătoare soluţionării problemei.
Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a
secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima perioadă de timp este
caracterizată prin preferinţa pentru automobil, vehicul autonom relativ uşor de
manevrat şi folosit, fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de

31
autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. Această
situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de
circulaţie, acţiune greoaie şi costisitoare care presupune un efort financiar sporit
al membrilor întregii colectivităţi. Printre consecinţele cele mai evidente ale
acestui fenomen putem numi:
- aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile;
- gâtuirea fluxului de circulaţie;
- creşterea numărului de accidente, care antrenează pierderi umane şi materiale;
- scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui
mijloc de deplasare
-consumul avid de spaţiu (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare
reprezintă echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei
persoane) transformă oraşul într-o zonă de conflict, în care omul şi automobilul
îşi dispută suprafeţe egale. În mod necontrolat, structura oraşului se subordonează
necesităţilor impuse de transport.
Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în
vederea realizării căilor de rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul
normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense. Pe de altă parte, chiar
arterele de circulaţie sunt blocate de vehicole parcate, ceea ce conduce la
strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante
asupra activităţilor economice şi sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate
crescândă datorită abuzului de mobilitate.

Evaluarea problemei transportului în oraş; soluţii de rezolvare a acesteia.

Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi

continuă să reprezinte o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale
aflate în strânsă legătură cu organele administrative centrale şi locale. Direcţiile
de cercetare vizează:
1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de
perfecţionare a tehnicilor în activitatea de construcţie a căilor rutiere, tehnologiile
moderne implementate în construcţia de autovehicole, opţiunea participanţilor la
trafic pentru diverse mijloace de transport;
2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban.
În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni:
ponderea acestui tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită
caracterului aleator al modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de
transport), respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. Studiul
acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor.
Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea
accesului la toate punctele de interes şi fluxul de autovehicole.

32
 3) consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş şi găsirea soluţiilor
optime de diminuare ori înlăturare a respectivelor consecinţe (aproape
întotdeauna negative).
Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic
Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări:
centrele istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi
parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate);
instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe
liniile de centură;
stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport.
Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii:
- facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor, astfel încât
locurile de muncă, spaţiile comerciale şi cele de recreere să nu fie concentrat
amplasate.
- folosirea, în zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul
automobilelor fiind permis numai în zonele periferice.

MODULUL IV

POPULAŢIA URBANĂ.

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a

resurselor umane şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului
de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a
sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile
solicitate. De aceea, în orice studiu trebuie să se pornească de la câteva date
obligatorii:
- cunoaşterea situaţiei de fapt;
- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;
- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel
teritorial zonal şi naţional;
- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.

Evoluţia populaţiei urbane

33
 Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări
calitative în toate compartimentele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în
întreaga structură a mediului uman. Creşterile cantitative adesea impresionante
nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste
prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în
repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată
uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone).
Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului
de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii
populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane.
Creşterea populaţiei urbane se bazează, cu precădere, pe sporul migrator, având
drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea oraşelor în teritoriu,
precum şi crearea de noi oraşe.
În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste
100.000 de locuitori, 31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între
20.000 şi 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20.000 de locuitori.
Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de
creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. S-au
produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin
creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care
trăieşte în mediul rural.

Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei

Dinamica economică şi socială.
Procesul de urbanizare din România (ca – de altfel – în toate celelalte state
moderne) a fost în directă legătură cu procesul de industrializare, fiind determinat
de migrarea populaţiei dinspre aşezările rurale spre cele urbane. Sub aspectul
dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare
raportului în producţia de bunuri.
În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele
schimbări:
• pe plan economic – trecerea la munca retribuită;
• pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de
locuire, cu facilităţile oferite de oraş, cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.;
• pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin
impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia;
• pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii;
• pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane
şi asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o
renunţare la tradiţie şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă,
asimilarea culturii „urbane” şi participarea la evenimentele „mondene”, în care se
manifestă comportamentul „asimilat”.

34
 Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de
convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate
crize de inadaptare, rămânând astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în
planul existenţei comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate,
neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane.
Modificarea cadrului urban.
Din punct de vedere funcţional, structura oraşului a suferit următoarele
modificări:
- funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea
unor activităţi cu caracter industrial şi complementar;
- funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un
nivel calitativ superior mediei existente;
- modificarea funcţiilor de servicii;
-modificarea tipului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi
comunicaţiilor.
Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la
concentrarea lor; de asemeni s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de
locuiţe colective, realizate industrializat, într-un interval de timp foarte scurt.
Stilul internaţional promovează pe scară largă locuirea colectivă. Marile
ansambluri vor fi soluţia pentru rezolvarea problemelor locative. În ţara noastră,
urbanismul postbelic a urmat principiile sănătoase ale arhitecturii internaţionale,
iar până în deceniul VII al secolului trecut s-au realizat unele cartiere de locuinţe
reuşite. Deceniile VII şi VIII au consemnat o perioadă de construcţii realizate
într-un ritm forţat, caracterizat prin rabatul făcut la calitate.
În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit
modificări importante, punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema
legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea
urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului, fenomen – de altfel –
contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită limită, diferenţa dintre
populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu
anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi
a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc.
Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari
într-un timp relativ scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi
discontinuităţi structurale. Realizarea marilor ansambluri de locuit, cu tipuri de
construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare, pe
amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi
volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea
calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia
oraşelor existente.

Structura demografică şi social-economică a populaţiei

35
 Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei
localităţi.
Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie
de criterii: social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale,
veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin
recensăminte periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la
întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de
modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în evidenţă a
resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu
prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de
localităţi.

Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei

Numărul de locuitori reprezintă acea componentă a urbanismului a cărei

determinare este influenţată de o serie de evenimente demografice – natalitate,
fertilitate, mortalitate etc. Analizat la un anumit interval de timp, semnificativ
(10-20 de ani), el oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale
mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se poate prognoza tipul de
dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este
cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia
numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:
1) mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două
elemente:
*naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind
fertilitatea şi, statistic, prin numărul noilor născuţi;
*decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau
supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau
creşterea) naturală a populaţiei.
2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau
zonale, respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să
se stabilească în oraş.
Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari
ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică
mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele
mici către oraşele mari şi foarte mari.

Mobilitatea populaţiei

36
 Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia,
navetismul sau deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional
(mişcările survenite prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie
socială în alta). În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate
într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul
de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a
forţei de muncă în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea
domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică
(navetism).
Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate
rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau
rurală.
Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale
populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de
tratamente medicale, urmarea unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau
desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu,
turistice, vizitării rudelor etc.
Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp
mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi
locul de muncă. Acest tip de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru
implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi
dotărilor necesare.

Soluţionarea problemelor ridicate de diversele tipuri de mobilitate

Deplasările zilnice ale unei părţi a populaţiei presupun şi pretind accesul în

timp util şi în condiţii confortabile la zonele de interes aflate în localitate.
Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi
ferate (terestre şi/sau subterane). De corecta şi eficienta adaptare - prin proiectare
şi execuţie – a acestor căi de comunicaţii depinde flexibilitatea şi facilitatea
deplasărilor.
Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa
deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (grafice în care sunt indicate
limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în
intervalul de valori 30 – 45 min).
Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt :
- modernizarea căilor de circulaţie;
- asigurarea calităţii infrastructurii;
- folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad
de confort;
- corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.

37
 Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază
posibilitatea apariţiei a două situaţii:
- una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea
deplasărilor, ceea ce conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se
poate desfăşura în condiţii avantajoase;
- o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului,
studiul sugerând nevoia cazării activilor în localitatea de bază şi impunând, în
această conjunctură, construirea de locuinţe şi dotări specifice.
Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până
acum, dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în
ceea ce priveşte soluţionarea, fapt determinat de creşterea bugetului de timp liber,
în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica acestui tip de deplasare este
supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”- pe căile rutiere care leagă
oraşul de zonele de agrement. Rezolvarea problemei trebuie să se coreleze cu
soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial.

MODULUL V

LOCUIREA URBANĂ

Tipologia oraşelor

Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din

punct de vedere statistic, ci constituie şi o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce
priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice.
Localităţile urbane se grupează pe următoarele categorii:
- Oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori;
- Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori;
- Oraşe mari – cele care au peste100.000 de locuitori;
- Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori;
- Oraşe plurimilionare – sunt acelea care au peste 2.500.000 de locuitori;
- Megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de
4.000.000 de locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-
York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos Aires
(9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000 ), Moscova (7.000.000 ),
Shanghai (6.900.000) etc.;
- Conurbaţii – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt,
regiuni urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.

38
 Potrivit legislaţiei româneşti incidente în materie (respectiv Legea nr. 351
/2001privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a
IV-a Reţeaua de localităţi ), reţeaua naţională de localităţi este compusă din
localităţi rurale, ierarhizate pe ranguri, de următoarea manieră:
- rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană;
- rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la
nivel european (în România sunt 11 municipii);
- rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi (81);
- rangul III – oraşe (172); totalul localităţilor urbane din ţara noastră este 265
- rangul IV – sate reşedinţă de comună;
- rangul V – sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor
şi oraşelor.
Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea
consiliilor locale, cu consultarea populaţiei prin referendum şi a
instituşiilorimplicate, în condiţiile legii, cu respectarea principalilor indicatori
cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi de lege. Principalii indicatori,
elementele şi nivelurile de dotare prevăzuţi de lege pentru ierarhizarea
localităţilor urbane şi rurale vor sta la baza criteriilor de stabilire a taxelor şi
impozitelor.

În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în

tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături
de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii. Perioada de
„planificare”, de modelare dirijată – adesea incompetentă şi iresponsabilă – a
generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile evolutive
normale.
În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează
fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către
direcţii noi – precum cele din „design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”,
care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural.
Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul
corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii
constructive ale acestuia, actualmente chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat
şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării standardelor de confort fizic
şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie, semnificaţii,
utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de
gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării
durabile se impune un alt mod de gândire relaţională.
„Conceptorii” de azi – arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din
cvasitotalitatea domeniilor existenţiale – încearcă, precum coechipierii, să-şi

39
apropie modelele de gândire, surmontând barierele de ordin profesional,
intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice, eficiente
pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi
proiectare din domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o
concepţie de dezvoltare durabilă.
Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un
pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea
populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena,
funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii fac
imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către
fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă
intervenţia forţei publice, devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă
nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o
problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului
rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului
optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică, întrucât “existenţa
spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea spaţiului
privat. Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai
întâi un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina
cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Inexistenţa teritoriului –
insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii
acestuia, produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public – privat: nici
spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare
decât în ipostaze caricaturale”.
Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de
încercare” pentru fiecare administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de
urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc
graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global.
În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului,
desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii
trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la
urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi
compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de
viaţă.
Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea
acestor probleme; totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală,
dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei
demografice (care poate fi o curbă ascendentă, descendentă sau staţionară), de o
serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care – împreună – constituie
specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte.
Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a
parametrilor de referinţă privind locuirea:

40
- studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi
ansamblurile de locuit executate, încercând ca – pe baza stabilirii gradului de
satisfacere a cerinţelor – să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei.
- întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti
recunoscuţi, privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru
etapele viitoare.
- realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuite de anumite
manifestări (expoziţii universale, olimpiade etc.).
- realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în
ţările foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.
Chiar dacă aceste studii şi analize nu sunt de natură a oferi soluţii la toate
problemele existente, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru
ca ansamblurile rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform
urban corespunzător, care în principiu să constea în:
◙ asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să
beneficieze de propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu
cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale;
◙ diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile,
amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor,
nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;
◙ asigurarea unui plus de locuinţe, care să permită permutări ale familiilor în
funcţie de modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea – în
acelaşi scop – a rezolvărilor arhitectural-structurale;
◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte
(o vecinătate degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri
de locuit);
◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii
multidisciplinare;
◙ completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din
cadrul ansamblurilor rezidenţiale;
◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.
Promovarea durabilităţii (sustenabilităţii ) în domeniul urbanismului a
impus modalităţi noi de concepere, organizare şi funcţionare a spaţiilor, utilizarea
unor materiale şi tehnologii de punere a lor în operă aparte, toate privite şi
înţelese într-o ” lumină” total diferită de cea cu care am fost deprinşi, până nu
demult.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană,

s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate, încercând să

41
ţină pasul cu transformările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice - şi
propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii.
Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au
începuturile în perioada Revoluţiei industriale, căpătând – în timp şi spaţiu –
dimensiuni şi complexităţi nebănuite, adesea extrem de greu de gestionat.
Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană,
s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate, încercând să
ţină pasul cu transformările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice - şi
propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii.
Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au
începuturile în perioada Revoluţiei industrioale, căpătând – în timp şi spaţiu –
dimensiuni şi complexităţi nebănuite, adesea extrem de greu de gestionat.
Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului
imobiliar, dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor
desfăşurate în legătură cu acesta. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a
afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu.
Dreptul urbanismului se analizează, în acelaşi context, ca un element al
dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca
resursă economică. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând
dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în
aglomeraţiile din ce în ce mai populate.

BIBLIOGRAFIE

- C. BĂRBULESCU, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA

CONTEMPORANĂ, Edit. “Presa Universitară Clujană”, Cluj-Napoca, 2002
- G. M. CANTACUZINO, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI, Edit.
“Paideia”, Bucureşti, 2001
- Fr. CHOAY, URBANISMUL – UTOPII ŞI REALITĂŢI, Edit. “Paideia &
Simetria”, Bucureşti, 2002
- H. CHARLES, LES PRINCIPES DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,
1993
- L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE, Edit. “Accent”, Cluj-Napoca, 2001
- M. DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti,
2009
- T. O. GHEORGHIU, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. “Paideia”, Bucureşti,
2002
- P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN
INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE
TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by
Richard T. LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis
Group”, London and New York, 2003

42
- Fr. HAUMONT, DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU
TERRITOIRE ET DE L’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2007
S. P. HUNTINGTON, CIOCNIREA CIVILIAŢIILOR ŞI REFACEREA
ORDINII MONDIALE, Edit. “Antet”, Bucureşti, 1997
- A. IANCU, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, Edit. “U.T.
Pres”, Cluj-Napoca, 2002
- A. IOAN, O (nouă) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. “Paideia”,
Bucureşti, 2002
- H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,
2004
- J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE.
UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Presses Universitaires de
Rennes – PUR”, Rennes, 2005
- E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit.
”Accent”, Cluj-Napoca, 2003
- J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE lʼURBANISME, 5-e édition, Edit.
”Dalloz”, Paris, 2001
- Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME,
Edit. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006
- P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT, 2-e édition, Edit.
”Le Moniteur”, Paris, 2006
- Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE
LA VILLE, Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005
- A. M. ZAHARIADE, A. IOAN, M. CELAC, H. –C. MANER, TEME ALE
ARHITECTURII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX, Edit. Institutului Cultural
Român, Bucureşti, 2003
- xxx, CODE DE lʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”,
Paris, 2006

MODULUL VI

REGLEMENTĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE

AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI AL URBANISMULUI

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele

mai vechi timpuri. După cum s-a menţionat în partea destinată prezentării lumii
antice, numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie încă din cele
mai vechi timpuri. Criterii, cerinţe asociate ideii de ordine, de rigoare erau

43
valorizate şi considerate imperios necesare într-o aşezare de tipul oraşului:
constructorii erau obligaţi să respecte mai multe norme de igienă şi securitate,
astfel încât, în caz de neconformare la acestea, autorităţile municipale puteau
interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala contravenientului,
măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma
antică erau instituite servituţile de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de
distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică. Cu toate acestea, până la mijlocul
secolului al XIX-lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât
punctual, în „zona” reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor.
Sporadicele norme apărute în privinţa spaţiului urban – apreciate, uneori, ca şi
adevărate constrângeri sociale, nu ne îndreptăţesc să invocăm existenţa unui
ansamblu coerent de reguli statale1 care să guverneze domeniul organizării
spaţiale a teritoriului (la scară macro), respectiv urbanismului.
Problematica reglementărilor legale în domeniul urbanismului este una
extrem de sensibilă şi complexă întrucât este „organic” legată de chestiunile
aferente proprietăţii ; una dintre dificultăţile majore cu care se confruntă
urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează
cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată2, deoarece în domeniul
juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor
colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor
solurilor. Codul civil defineşte, la art.410, dreptul de proprietate: “Proprietatea
este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege”, dar înţelesul acestei norme este
interpretabil şi circumstanţiabil în „dat-ul” oferit de situaţiile ivite în practica
organizării spaţiale.
Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele
de amenajare pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes
general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o
adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să se reglementeze exerciţiul
drepturilor proprietarilor funciari.
Soluţiile s-au căutat şi s-au concretizat în evoluţia şi modului de dezvoltare
a regimului juridic al urbanismului, respectiv pe cele două planuri: pe de-o parte,
dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel

1
Normele juridice, în general, se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor
sociale, instituite sau sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de
drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată
trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie
cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte
exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi
culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială.
2
Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public ( Potrivit art. 1 din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia).

44
încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul
de a construi - ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie); pe de
alta, regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o
serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat
publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe
calea anchetelor publice, lupta contra arbitrariului etc.
Alături de această manieră de reglementare şi-au făcut apariţia activităţi de
serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a
zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia mediului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de
reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând
încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor
colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de incontestabil interes
general. Această definiţie permite a se face distincţie între dreptul urbanismului –
edictat în scopul specific al amenajării teritoriului şi, respectiv, legislaţiile
sectoriale, stabilite pentru soluţionarea altor probleme (agricole, forestiere,
sanitare), dar care concură şi la afirmarea dreptului ocupării şi utilizării spaţiului.
Preşedinta Societăţii franceze de dreptul urbanismului - profesor Jacqueline
Morand-Deviller – consideră că dreptul urbanismului reprezintă ansamblul
regulilor privind afectarea spaţiului şi amenajarea sa.
Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului
imobiliar, dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor
desfăşurate în legătură cu acesta. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a
afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu.
Dreptul urbanismului se analizează, în acelaşi context, ca un element al
dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca
resursă economică. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând
dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în
aglomeraţiile din ce în ce mai populate.
Dreptul urbanismului poate deveni – într-o asemenea perspectivă – un
drept global, unul al concentrării oamenilor pe un spaţiu determinat, cu întregul
său cortegiu de ramificaţii: securitate, igienă, sănătate, loisir, educaţie, mediu etc.
Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici
activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează
conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de
realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul prevede, la art.2 al.(3) că “Gestionarea spaţială a teritoriului se
realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care
constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie
la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi
construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile
urbane şi rurale”. Se poate aprecia, din economia textului de lege invocat, ca
urbanismul este unul dintre cele două instrumente (celălalt fiind amenajarea

45
teritoriului) prin intermediul cărora se realizează gestionarea spaţială a
teritoriului şi care are rolul complex precizat de norma juridică prezentată.
Potrivit aceleiaşi reglementări, el trebuie să reprezinte o activitate: a)
operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de
amenajare a teritoriului; b) integrată, prin sintetizarea politicilor sectoriale
privind gestionarea teritoriului localităţilor; c) normativă, prin precizarea
modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de
clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).
Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare
(circumscriind urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3):
- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu
integrat;
- funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori
de cultură şi interese comune;
- prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a
fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină
seama de acestea în aplicare;
- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la
adoptarea deciziilor.
Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul
întregului teritoriu a politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale – se
desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării,
coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:
- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
- utilizarea raţională a teritoriului.

Metodologia amenajării teritoriului şi urbanismului

Amenajarea teritoriului presupune acţiuni teoretice şi practice care se

direcţionează pe două căi distincte, dar simultane şi care se completează,
respectiv se susţin reciproc. Cele două căi vizează acelaşi cadru material, dar la
scări calitativ deosebite: la scară microteritorială şi la scară macroteritorială.
Studiul de amenajarea teritoriului la scară microteritorială are un caracter
preponderent analitic. El porneşte de la unitatea de bază – aşezarea (urbană sau
rurală) şi de la componentele morfologice ale acesteia: zona, cartierul, ansamblul
urbanistic etc.
Pe trepte succesive se abordează forme structurale tot mai ample: grupe de
localităţi, microregiuni municipale, judeţe, structuri interjudeţene şi regionale,
inclusiv reţeaua de magistrale care realizează conexiunile, ajungând – prin

46
asamblarea coordonată a acestor studii – la o viziune de ansamblu a organizării
întregului teritoriu naţional.
Studiul de amenajarea teritoriului la scară macroteritorială abordează
problematica într-un concept global şi sintetic, prefigurându-se modele
structurale de perspectivă care se referă la întreg teritoriul ţării. Pe baza unei
selecţii a modelelor iniţiale se compartimentează teritoriul în regiuni echilibrate
ca profil social-economic, în arii judeţene specializate funcţional care determină
fluxurile majore de comunicaţie şi energetice. Se pot stabili astfel zonele,
platformele şi modurile polarizatoare ale forţelor de producţie, se estimează
mărimea şi specificul tuturor localităţilor din reţea, făcându-se şi ierarhizarea lor
în teritoriu. Pot fi prevăzute direcţiile de dezvoltare şi se pot anticipa necesităţile
de echipare complexă, amplasarea şi etapele de edificare a investiţiilor,
priorităţile şi urgenţele.
Abordarea problemelor aceluiaşi cadru teritorial pe cele două căi
simultane permite ca, prin compararea obiectivă a soluţiilor şi selectarea prin
optimizare, să se elaboreze sinteza propunerilor privind eşalonarea acţiunilor
remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor imediat, cât şi pentru o
perspectivă mai îndepărtată pentru întreaga reţea de loalităţi, pentru întregul
teritoriu naţional.
Urbanismul trebuie să reprezinte – potrivit legii – o activitate:
- operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de
amenajare a teritoriului;
- integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea
teritoriului localităţilor.
- normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea
destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii
(art. 4).
Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin
realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se
desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul
acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Principalele obiective ale activităţii sunt:
■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,
asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile
pentru toţi locuitorii;
■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor,
vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
extinderea controlată a zonelor construite;
■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile
urbane şi rurale;
■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .

47
 Aceste aspecte – punctuale în enumerare, dar complexe în realitate, trebuie
„articulate” corespunzator, astfel încât „întregul” să fie constituit dintr-un cadru
corespunzător de muncă şi viaţă pentru membrii comunităţii. Misiunea care
revine structurilor cu responsabilităţi în domeniu este, de departe, una extrem de
dificilă şi implică asumarea responsabilităţii pe o durată de timp care „grevează”
mai multe generaţii.

Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de

urbanism

Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. Într-unul

desemnează o anumită activitate, iar în celălalt semnifică organul de stat care
realizează această activitate. Pornind de la aceste chestiuni, se poate explica
noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea administraţiei publice –
acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca organism care
realizează această prestaţie.
Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin
natura ei are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele
generale ale societăţii organizate de către stat. Punerea în executare a legilor
aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei publice. Administraţia
publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în acelaşi
timp expresia şi instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide
perspectiva necesităţii contenciosului administrativ, instituţie menită să asigure
respectarea legii de către administraţia publică însăşi.
Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism
datează la noi încă de pe vremea Regulamentelor organice (1831), prin care s-au
instituit “ sfaturile orăşeneşti”, având ca şi atribuţii principale administrarea şi
gospodărirea oraşelor în componentele sale (pavarea, iluminatul, politica
urbanistică de înfrumuseţare etc.). Nevoia acordării de personalitate juridică
localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la
1848, idee care avea să fie concretizată prin reglementările timpului.
Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul
urbanismului, de la aceste forme timpurii până în zilele noastre, ne permitem să
le abordăm pe cele aflate în vigoare.

Structura instituţională

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 stabileşte că administraţia

publică, în unităţile administrativ-teritoriale, se organizează şi funcţionează în
temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art.2, al.2 )

48
 Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală
în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi
deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive .În fiecare judeţ se constituie un
consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean (art.22).
Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism
revine, potrivit legii (respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale
şi locale. Prin adresabilitatea lor, activitatăţile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism sunt asociate administraţiei publice întrucât ea este chemată să
răspundă tuturor tipurilor de solicitări , fiind direct responsabilă de gestionarea
corespunzătoare a cestora. Pe de-o parte , este obligatorie asigurarea, pentru toţi
cetăţenii, a unor condiţii de viaţă corespunzătoare, iar pe de altă parte, se impune
respectarea principiilor şi normelor legale aferente proprietăţii. Numeroasele
afectaţiuni ale solului reclamă, în condiţiile actuale, o compatibilizare a acestora,
posibil de soluţionat în coordonatele aspectelor privitoare la destinaţiile
„biologice” ale acestuia şi la regimul juridic reglementator.
Consiliul local este cel care analizează şi aprobă, în condiţiile legii,
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind
mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora; aprobă
alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva
inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase.
De asemenea, consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea,
întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii
infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art.38).
Consiliul judeţean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabileşte, pe baza consultării
autorităţilor administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de
organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare
urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu
autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate.
Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia
dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului,
urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale
este Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Atribuţiile sale privesc,
printre altele, asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca
sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului,
stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au
atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică,
arhitecturală sau peisagistică. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de
interes public în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru
creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi
organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi

49
reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi
controlul privind aplicarea acestora.
De asemenea, ministerul de resort exercită controlul de stat din domeniul
construcţiilor, lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind
respectarea regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea
sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi utilizarea
construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii, aceasta fiind
organizată, în cadrul ministerului ca inspecţie centrală, iar în plan teritorial
funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene.
Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte
organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi
realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale,
consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Profesională a Urbaniştilor,
Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice, profesionale, de creaţie).

MODULELE VII-VIII-IX

DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI URBANISM.

REGLEMENTĂRI LEGALE PRIVITOARE LA DOCUMENTAŢIILE DE
URBANISM. AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE
CONSTRUCȚII

În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de

urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de
urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de
urbanism, avizate şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter
director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.
Propunerile cu caracter director stabilesc strategiile şi direcţiile principale de
evoluţie a unui teritoriu la diverse niveluri de complexitate. Ele sunt detaliate prin
reglementări specifice în limitele teritoriilor administrative ale oraşelor şi
comunelor. Prevederile cu caracter director cuprinse în documentaţiile de
amenajare a teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru toate autorităţile
administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate
persoanele fizice şi juridice (art.39).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt:
- Planul de amenajare a teritoriului naţional;
- Planul de amenajare a teritoriului zonal;
- Planul de amenajare a teritoriului judeţean;

50
 Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă
sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg
teritoriul ţării; el este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape,
Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea
rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni).
Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două
categorii de planuri, devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru
celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază.
Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în
vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi
intercomunale, interorăşeneşti, interjudeţene, regionale etc.).
În raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor de
amenajarea teritoriului şi de urbanism sunt date – diferenţiat – în competenţa
autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Astfel:
♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este de
competenţa administraţiei publice centrale şi se adoptă prin lege. Prevederile
PATN sunt obligatorii şi se aplică în amenajarea teritoriului judeţelor,
municipiilor, oraşelor sau comunelor, după caz.
♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de către administraţia
publică centrală şi organismele centrale ori teritoriale interesate. Acestea se
aprobă de către Consiliile judeţene, respectiv Consiliile locale.
♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interorăşeneşti sau intercomunale
competenţa întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare.
♦ competenţa întocmirii planurilor de urbanism ale localităţilor, precum şi a
regulamentelor de urbanism aparţine Consiliilor orăşeneşti sau comunale.
Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi
reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu
construcţii. Ele transpun la nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile
de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean; având caracter de
reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi
părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de
fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.
Documentaţiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare
urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia
existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile, procesele şi măsurile de amenajare
şi dezvoltare durabilă a localităţilor. Documentaţiile de urbanism se elaborează
de către colective interdisciplinare formate din specialişti atestaţi în condiţiile
legii. (potrivit art. 44, al. (1) ). Ele transpun, la nivelul localităţilor urbane şi
rurale, propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional,
zonal şi judeţean.
Activitatea de planificare este esenţială întrucât, spre deosebire de alte
domenii de activitate, consecinţele acţiunilor urbanistice pot avea (în cazul unor
eşecuri înregistrate) un impact negativ pe termen lung asupra întregii existenţe a

51
comunităţii vizate/implicate. „Rebuturile” în acest domeniu sunt extrem de greu
(dacă nu chiar imposibil) de corectat ( şi costurile presupuse ar fi enorme!), ele
fiind „vizibile”, putând fi identificate cu uşurinţă chiar şi de nespecialişti.
Deciziile greşite antrenează (cu certitudine) „reacţii în lanţ”, putând compromite
o serie de alte activităţi sau să facă imposibilă realizarea altor proiecte. Privitor
la interdisciplinaritatea pe care legea o impune colectivelor de planificatori, este
regretabilă rămânerea la fază de deziderat (cel puţin până la acest moment) a
acestei prevederi, întrucât se menţine ponderea ridicată a arhitecţilor şi
constructorilor în aceste formaţiuni, resimţindu-se lipsa sociologilor,
peisagiştilor, medicilor, a celor preocupaţi de protecţia mediului etc. O
eterogenitate întru unitate ar schimba radical tot ce ţine de crearea unui cadru
ambiental reuşit – din punct de vedere „tehnic” şi sănătos, din perspectiva unei
ridicate calităţi a vieţii.

Documentaţiile de urbanism (potrivit legii) sunt următoarele:

- Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG);
- Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ);
- Planul urbanistic de detaliu (PUD).
Planul urbanistic general are atât caracter director şi strategic, cât şi
caracter de reglementare; el reprezintă principalul instrument de planificare
operaţională, constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor
de dezvoltare. Fiecare unitate administrativ-teritorială are obligaţia să îşi
întocmească şi să îşi aprobe PUG-ul , care se actualizează periodic la cel
mult 10 ani. El se realizează în cadrul mai multor etape, începând cu cea
preliminară. Aceasta cuprinde o parte scrisă şi una desenată privind analiza
situaţiei existente şi situaţia juridică a terenurilor, fiind evidenţiate terenurile
aflate în proprietatea consiliilor locale şi care sunt destinate construirii de
locuinţe, în vederea punerii în aplicare a Programului naţional de locuinţe.
Prin teritoriu administrativ se înţelege suprafaţa delimitată de lege, pe
trepte de organizare administrativă a teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor
administrativ-teritoriale (municipiu, oraş, comună).
Teritoriul intravilan reprezintă totalitatea suprafeţelor construite şi
amenajate ale localităţilor ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază,
delimitate prin planul urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se poate
autoriza execuţia de construcţii şi de amenajări. De regulă, intravilanul se
compune din mai multe trupuri (sate sau alte localităţi suburbane componente).
Teritoriul extravilan reprezintă suprafaţa cuprinsă între limita
administrativ-teritorială a unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita
teritoriului intravilan.
Dintre reglementările pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi
administrativ-teritoriale de bază, menţionăm:
- stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ
al localităţii;

52
- stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
- zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
- delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;
- modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
- stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice şi a siturilor
arheologice reperate;
- zonele care au instituit un regim special de protecţie prevăzut de legislaţia în
vigoare;
- formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;
- precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite,
amenajate şi plantate;

- zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii,precum şi

măsurile specifice privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor
şi realizarea construcţiilor în aceste zone;
- zone de risc natural datorate unor depozitări istorice de deşeuri;
PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
- evoluţia în perspectivă a localităţii;
- direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
- traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de
amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean;
- zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii,precum şi
măsurile specifice privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor
şi realizarea construcţiilor în aceste zone;
- lista principalelor proiecte de dezvoltare şi restructurare;
- stabilirea şi delimitareazonelor cu interdicţie temporară şi definitivă de
construire;
- delimitarea zonelor în care se preconizează operaţiuni urbanistice de regenerare
urbană.
La baza elaborării PUG-ului trebuie să stea strategia de dezvoltare a
localităţii, întrucât existenţa unei viziuni de ansamblu a ceea ce se doreşte a fi
realizat ( la care se adaugă bugetul pe care se poate conta, precum şi programele
de investiţii publice ale localităţii care urmăresc realizarea obiectivelor de
utilitate publică) permite stabilirea liniilor de acţiune pentru viitor şi găsirea celor
mai eficiente mijloace şi instrumente pentru ca planurile să devină realitate. Este
extrem de important, în această atapă, să se realizeze o diagnoză corectă a
situaţiei „de pornire” (cu identificarea tuturor punctelor sensibile, vulnerabile ale
localităţii) pentru ca toate demersurile ulterioare să repare – în primul rând – răul
existent, abia mai apoi trebuind să fie luate măsurile de îmbunătăţire, de
„însănătoşire”, de dezvoltare a localităţii.
O prevedere importantă a legii vizează identificarea, prin PUG, a zonelor
pentru care se pot institui reglementări ce nu pot fi modificate prin PUZ-uri sau
PUD-uri şi de la care nu se pot acorda derogări. Aceste reglementări se

53
formulează clar în Regulamentul local de urbanism aferent PUG-ului. (Aceste
prevederi se aplică în mod obligatoriu zonelor asupra cărora este instituit un
regim special de protecţie) (art. 46, al. 1-6). PUG conţine atât piese scrise, cât şi
desenate (aceasta fiind una dintre trăsăturile specifice ale acestor documente cu
valoare juridică).
Planul urbanistic zonal (PUZ) este instrumentul de planificare urbană de
reglementare specifică prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată
a unor zone din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau
printr-o dinamică urbană accentuată. PUZ asigură corelarea programelor de
dezvoltare urbană integrată a zonei cu PUG.
Prin PUZ se stabilesc , în baza analizei contextului social, cultural, istoric,
urbanistic şi arhitectural, reglementări cu privire la regimul de construire,
funcţiunea zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a terenului
(CUT) , procentul de ocupare a terenului (POT), retragerea clădirilor faţă de
aliniament şi distanţele faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei,
caracteristicile arhitecturale ale clădirilor, materialele admise. Delimitarea
zonelor pentru care se întocmesc PUZ obligatorii se face , de regulă, în PUG (art.
47, al. 5, 4).
Elaborarea PUZ poate fi generată de intenţia realizării unui obiectiv sau
unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct de
vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat cu
zonele şi subzonele stabilite prin PUG.
PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
- organizarea reţelei stradale;
- organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii
urbane;
- modul de utilizare a terenurilor (prin stabilirea indicilor privind utilizarea
terenurilor, POT – Procentul de Ocupare a Terenului şi, respectiv, CUT –
Coeficientul de Utilizare a Terenului), statutul juridic şi circulaţia acestora;
- protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie a acestora;
Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor;
zonelor construite protejate, parcurilor industriale, zonelor destinate
hipermagazinelor şi/sau parcurilor comerciale, zonelor de producţie, zonelor de
dezvoltare a unor ansambluri rezidenţiale noi, altor zone stabilite de autorităţile
centrale sau locale pentru zone omogene din punct de vedere funcţional şi
morfologic sau pentru suprafeţe mai mari de 10.000 mp.
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc PUZ-uri obligatorii se face – de
regulă – în PUG.
Planul urbanistic de detaliu (PUD) are exclusiv caracter de reglementare
specifică pentru o parcelă în relaţie cu parcelele învecinate. PUD nu poate
modifica planurile de nivel superior, ci poate doar detalia modul specific de
construire în raport cu funcţionarea zonei şi cu identitatea arhitecturală a acesteia,
în baza unui studiu de specialitate. PUD reglementează retragerile faţă de limitele

54
laterale şi posterioare ale parcelei, accesurile autoşi pietonale, conformarea
arhitectural-volumetrică, modul de ocupare a terenurilor.
În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţie, de caracteristicile
vecinătăţilor, de gradul de detaliere a PUG sau PUZ, administraţia publică locală
poate iniţia sau solicita – prin certificatul de urbanism – elaborarea PUD. Acesta
poate fi elaborat şi la iniţiativa unui investitor în vederea obţinerii certificatului
de urbanism.

Zonificarea funcţională
Delimitarea localităţilor (respectiv stabilirea intravilanului) are ca şi scop
împiedicarea extinderii haotice a aşezărilor.
Perimetrul construibil al localităţii reprezintă limita convenţională în
interiorul căreia se grupează – în mod omogen – toate zonele funcţionale ale
aşezării. Acest perimetru închide un teren unitar; numai în cazuri de excepţie –
cum ar fi: condiţii naturale deosebite, situri istorice, amplasarea unor obiective
speciale etc. – perimetrul construibil poate să cuprindă unele teritorii distincte,
izolate, în afara limitei principale.
Criteriile de delimitare se stabilesc în funcţie de :
- cadrul natural şi condiţiile specifice terenului;
- forma şi organizarea localităţii ( este de dorit ca forma să fie adunată, pentru a
se evita dezvoltarea dezechilibrată numai în lungime, tentaculară sau
polinucleară);
- în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul rezerve de teren liber
pentru dezvoltarea ulterioară.
Există două tipuri de limite care marchează acest perimetru, şi anume:
limite naturale (cursuri de apă, plantaţii, terase naturale, lacuri etc.) şi limite
artificiale (căi ferate, magistrale de circulaţie rutieră, centuri pantate, borne etc.).
Dezvoltarea economico-socială a localităţilor a implicat stabilirea unor
criterii de zonare macro şi microeconomică adecvate. La baza asigurării acestor
criterii a stat Legea privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi
rurale.
Zonarea funcţională a teritoriului ţării are la bază valorificarea superioară
şi raţională a resurselor materiale şi umane, creşterea eficienţei economice şi
sociale a investiţiilor, cu respectarea şi menţinerea echilibrului ecologic şi de
protecţie a mediului. Zonarea teritorială face posibilă cunoaşterea în detaliu a
fiecărei zone a ţării şi constituie un instrument de planificare a economiei
naţionale.
Zonarea funcţională delimitează teritoriul în raport cu posibilităţile de
dezvoltare ale principalelor ramuri ale economiei naţionale: industrie, agricultură,
silvicultură, turism ş.a. În funcţie de ponderea pe care o au în valoarea producţiei
globale, de structura populaţiei ocupate şi de aria de cuprindere, se pot distinge
următoarele categorii de zone funcţionale: zone cu profil complex, zone cu profil
mixt, zone cu profil dominant.

55
 Un loc important în zonarea funcţională a terenului, având la bază
elementele principale privind posibilităţile de dezvoltare a fiecărei zone în parte
şi a teritoriului în general, îl constituie dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi
rurale, având drept scop îmbunătăţirea treptată a repartiţiei populaţiei în teritoriu,
prin realizarea pe etape a unei reţele de localităţi diferenţiate prin funcţiunile
economice, care să se completeze însă armonios cu ansamblul economic-social al
ţării. Studiile de sistematizare a teritoriului se referă şi la conservarea mediului,
ele trebuind să circumscrie şi problematica protecţiei aerului, apelor, solului – şi
a resurselor naturale ale acestuia –, protecţiei pădurilor, a resurselor
balneoclimaterice şi turistice ş.a.
Zona funcţională reprezintă acel teritoriu din cadrul localităţii care este
echipat şi amenajat pentru desfăşurarea - cu preponderenţă - a unui anumit tip de
activitate. Zonele unei localităţi se află în relaţie de interdependenţă şi, adesea, de
interferenţă.
Principalele zone ale unei aşezări urbane sunt:
- Zona industrială – cuprinde totalitatea obiectivelor de producţie (care pot fi
grupate pe platforme industriale) şi a celor de depozitare. Amplasarea zonelor
industriale se face, de regulă, în perimetrul construibil şi numai în cazuri
deosebite în afara acestuia. În funcţie de condiţiile de protecţie a mediului ( şi ne
referim la gradul de nocivitate a acestor activităţi) în cadrul perimetrului
construibil obiectivele industriale pot fi amplasate în interiorul zonelor de locuit,
la marginea acestora sau la distanţă, dezvoltate în prelungire sau în paralel.
Mărimea zonelor industriale depinde de mai mulţi factori şi se stabileşte,
de regulă, pe baza a doi parametri caracteristici: numărul locuitorilor din zonă şi
suprafaţa construcţiilor care urmează a fi executate.
Unul din factorii care influenţează pozitiv restrângerea zonei industriale şi
reducerea costurilor este asigurarea unei cooperări adecvate între diferitele unităţi
de producţie cu privire la utilităţi - transporturi, alimentare cu apă, energie,
canalizare – şi la servicii. Cooperarea trebuie extinsă şi între zona industrială şi
zonele de locuit, în principal pentru scurtarea distanţelor de transport între aceste
zone şi în vederea folosirii aceloraşi surse şi căi de utilităţi (apă, energie,
canalizare etc.).
- Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuinţelor, dotărilor social-
culturale şi ale căilor de circulaţie aferente şi se structurează sub forma unităţilor
urbanistice complexe: complex, cartier, sector. Uneori, zona de locuit şi zona
industrială se întrepătrund prin amplasarea în interiorul zonei de locuit a unor
spaţii productive nepoluante (spre exemplu industrie alimentară, industrie
uşoară).
O astfel de rezolvare poate avea efecte pozitive, dat fiind accesul mai rapid
şi mai uşor la locul de muncă şi descongestionarea căilor de acces spre marile
platforme industriale.
Determinarea şi dimensionarea zonei de locuinţe are la bază o serie de
factori economici, sociali, ecologici etc. , printre care: caracteristicile geotehnice

56
şi de relief ale terenului; protecţia antiseismică; protecţia contra surselor
poluante; regimul de înălţime; suprafaţa de teren ocupată care, împreună cu
regimul de înălţime determină şi densitatea construcţiilor; orientarea faţă de
punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungată a încăperilor de locuit
ş.a.
Structura zonelor de locuinţe se organizează astfel încât să formeze unităţi
urbanistice complexe – grupe de locuinţe, complexe de locuinţe, cartiere,
sectoare, oraşe care, în afara locuinţelor, trebuie să înglobeze şi dotările social-
culturale necesare, cum sunt: spaţiile de învăţământ, culturale şi sportive, pentru
asistenţă medicală, comerciale şi de alimentaţie publică, unităţi prestatoare de
servicii, parcaje, garaje, spaţii verzi etc. Pentru determinarea dotărilor necesare
zonelor de locuinţe, în funcţie de numărul de locuitori ai acestora, sunt stabiliţi
indici medii orientativi, care dau necesarul de teren şi spaţii de construit.
Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului, atât ca şi
suprafaţă (reprezentând 40– 60 - 80 % din suprafaţa aşezării urbane), cât şi ca
importanţă. Funcţiunile zonei de locuit sunt: asigurarea cazării populaţiei şi
oferirea cadrului construit, specific amenajat pentru desfăşurarea vieţii sociale şi
particulare a acesteia. Componenţa zonei include: locuinţe de toate tipurile şi
categoriile; dotările aferente; spaţiile plantate de folosinţă comună; căile de
circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, platforme gospodăreşti.
Fiecare parte a zonei de locuit se defineşte prin: numărul de locuitori şi
întinderea ariei respective; de aici rezultă frcvenţa funcţiilor urbane şi distanţele
maxime – în timp şi spaţiu – între locuinţă şi dotările necesare. Se pot, astfel,
defini tipurile de compartimentări morfologice ale zonei de locuit ca fiind: grupa
de locuit, unitatea complexă urbană, cartierul şi sectorul (orăşenesc).
Grupa de locuit prezintă ca şi caracteristici:
- funcţiuni permenente;
- distanţe, în timp şi spaţiu: 3 minute, respectiv 200 m;
- număr de locuitori: între 400 şi 2.500 ;
- suprafaţă: între 2 şi 6 ha;
În ceea ce priveşte serviciile asigurate, putem enumera:
► supravegherea şi joaca preşcolarilor;
► odihna vârstnicilor;
► aprovizionarea cu produse de primă necesitate;
► aprovizionarea cu ziare, timbre, ţigări etc.;
► spălătorii;
► platforme de depozitare pentru deşeurile menajere;
► parcaje pentru biciclete, motorete, autovehicule personale.
În cadrul acestei unităţi morfologice de locuit, unităţile prestatoare de
servicii sunt amplasate chiar în clădirile de locuit sau în imediata lor apropiere
contribuind astfel, printr-un consum minim de timp, la satisfacerea cerinţelor
imediate, de mare frecvenţă şi urgenţă ale locuitorilor.
Unitatea complexă urbană are ca şi trăsături specifice:

57
- funcţiuni cotidiene;
- dotări amplasate la distanţe, în timp şi spaţiu, la 8 minute, respectiv 500 m;
- număr de locuitori: între 3.500 şi 10.000 (maximum 16.000);
- suprafaţă: între 10 şi 20 ha;
Complexul de locuit reprezintă unitatea urbanistică de bază, fiind format
din mai multe grupe de locuit şi are limite relativ bine conturate prin străzi de
importanţă orăşenească sau de elemente naturale.
Serviciile asigurate sunt:
► spaţii pentru joacă şi sport pentru copii şi tineri;
► spaţii şi amenajări pentru recreaţie, pentru dans;
► creşă, grădiniţă, şcoală elementară;
► magazine alimentare şi nealimentare;
► ateliere de întreţinere şi reparaţii curente;
► cinematografe, cofeterie, bufet;
► librărie, farmacie, dispensar, oficiu poştal;
► parc, bazin de înot, patinoar;
► administraţie locală, CEC;
► garaje şi parcaje pentru autovehicule particulare şi publice;
► staţii de taximetre.
Cartierul se caracterizează prin:
- dotarea cu amenajări şi servicii cu caracter periodic, amplasate în timp şi spaţiu
la 20 minute, respectiv la 1.200 m;
- numărul de locuitori variază de la 15.000 la 30.000 – limita inferioară şi între
50.000 şi 100.000 – limita superioară;
- suprafaţa este cuprinsă între 60 şi 80 ha – limita inferioară, respectiv 150 – 300
ha – limita superioară.
Cartierul constituie prima treaptă dintre unităţile morfologice urbane în
care poate fi asigurat un nivel complex de confort orăşenesc.El constituie
modelul de dotare pe care trebuie să îl urmeze oraşele mici şi mijlocii. Mărimea
cartierului, ca şi a complexului, este direct proporţională cu mărimea oraşului,
limitele sale fiind conturate de arterele de mare circulaţie, de zonele industriale
sau, eventual, de elemente naturale.
Cartierul este format din:
- teritoriile complexelor de locuit componente;
- dotările social-culturale de folosinţă periodică;
- parcul (mare) de cartier;
- arterele de circulaţie interioară.
Serviciile oferite de dotările de cartier sunt complexe:
► liceu, şcoli profesionale specializate;
► casă de cultură (casă a tineretului) cu teatru, cinematograf, spaţiu expoziţional;
► sală polivalentă;
► policlinică, clinici particulare, farmacii;
► supermagazine;

58
► restaurante, cofeterii, baruri;
► ateliere de confecţii şi reparaţii complexe, curăţătorii;
► servicii de administraţie publică (financiară, locativă, poliţie, notariate etc.)
► unităţi economice de producţie nenocivă.
Sectorul orăşenesc este unitatea urbanistică caracteristică oraşelor mari şi
foarte mari (în ţara noastră doar capitala beneficiază de o asemenea împărţire).
Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt:
- numărul de locuitori: între 100.000 şi 200.000;
- suprafaţa: între 500 şi 800 ha.
Elementele constitutive ale unui sector sunt:
- teritoriile cartierelor – cu dotările specifice;
- dotări specializate de folosinţă ocazională;
- artere de circulaţie;
- zone de recreere, spaţii verzi.
Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi
prezintă dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor
situ-uri valoroase, ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi
modul de locuire.
În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia
existentă, urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu
păstrarea şi punerea în valoare a fondului construit existent, menţinerea unui
echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a
celor vechi. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu
trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică, nici de
cele marcate de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul
estetic, ci trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se
realizeze o continuare, nu o suprapunere.
Unul dintre elementele cele mai sensibile în acţiunile de modernizare, de
reconstrucţie a unor zone din oraşe îl constituie graba: este de dorit ca nimic să
nu se facă sub semnul urgenţei, chiar pripei. Acest deziderat va fi accesibil şi
funcţional numai atunci când vom avea o legislaţie bine chibzuită, coerentă,
reformatoare cu adevărat – şi în ideea ca omul de rând să fie instruit, educat în
spiritul unui util îmbinat cu frumosul, cu practicul, cu ecologicul şi, nu în ultimul
rând, liber să-şi mărturisească, în aceste coordonate, dorinţa de fericire. “ O
societate are tot atâta nevoie de legile spaţiale ale armoniei care o cuprind, cât de
o constituţie”.
- Zona dotărilor social-culturale – cuprinde terenurile pe care sunt amplasate
spaţiile comerciale, teatrele, cinematografele, spitalele, şcolile, hotelurile,
primăriile etc. Dotările de importanţă orăşenească se amplasează în centrul civil
al localităţii.
- Zona spaţiilor verzi – este formată din terenurile destinate parcurilor, grădinilor
etc. Prezenţa acestei zone în oraş este obligatorie pentru păstrarea echilibrului
ecologic urban şi păstrarea unui mediu de viaţă sănătos.

59
- Zona de circulaţie şi transport – cuprinde terenurile destinate principalelor
artere de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, gări, aeroporturi,
porturi navale etc.
Chiar dacă astăzi există modele de dezvoltare urbană care tind să „spargă”
tiparele utilizate până acum, această împărţire a teritoriilor localităţilor se
menţine din raţiuni greu de ignorat. Realitatea contemporană promovează
mixturile funcţionale – demers justificat şi adesea posibil datorită schimbărilor
survenite în ceea ce priveşte tipurile de producţie, sistemele de comunicare,
furnizarea serviciilor etc. – dar texturile urbane existente poartă încă pecetea
vremurilor trecute şi a şabloanelor utilizate.
Documentaţiile de urbanism derogatorii

Elaborarea şi adoptarea unor documentaţii de urbanism derogatorii sunt

permise în legislaţia românească în anumite condiţii, urmându-se procedura
specifică şi în privinţa anumitor componente ale acestora. Scopul unei asemenea
intervenţii este acela de a se obţine noi PUZ-uri şi PUD-uri, derogatorii de la
regimul urbanistic iniţial şi care să permită emiterea unei autorizaţii de construire
în condiţiile date.
Asemenea modificări (derogări) pot interveni atunci când, prin cererea
pentru emiterea certificatului de urbanism, se solicită o modificare a prevederilor
documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile
specifice ale amplasamentului ori natura obiectivelor de investiţie o impun,
decizia în această privinţă aparţinând autorităţii publice locale, exprimată prin
certificatul de urbanism. Cererea poate fi respinsă „în mod justificat” sau poate fi
admisă, situaţie în care autoritatea publică locală are dreptul:
a) să solicite elaborarea unui PUZ, numai în baza unui aviz prealabil de
oportunitate, întocmit de către structura specializată condusă de arhitectul şef şi
aprobat de către consiliul local, prin care se stabilesc:
- teritoriul care urmează să fie reglementat prin PUZ;
- categoria/categoriile funcţională/funcţionale a/ale dezvoltării şi eventualele
servituţi;
- reglementări obligatorii sau datorii de interes public necesare.
b) să solicite elaborarea unui PUD.
După aprobarea PUZ sau, respectiv PUD, se poate întocmi documentaţia
tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. Prin lege sunt stabilite
anumite reguli prin care se încearcă restricţionarea procedurilor de modificare a
documentaţiilor de urbanism şi evitarea abuzurilor:
 noua documentaţie de urbanism, cuprinzând intervenţia solicitată, poate fi
aprobată numai după o perioadă de cel puţin 12 luni de la data aprobării
documentaţiei de urbanism iniţiale (art. 32 alin.3 din Legea nr. 350/2001);
 modificările reglementărilor din PUG admise în situaţia în care se solicită
elaborarea unui nou PUZ sau, după caz, a unui PUD, sunt:

60
 a) prin PUZ se stabilesc reglementări noi cu privire la: regimul de construire,
funcţiunea zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a
terenului (CUT)3, procentul de ocupare a terenului (POT)4, retragerea
clădirilor faţă de aliniament şi distanţele faţă de limitele laterale şi
posterioare ale parcelei.
b) prin PUD se stabilesc reglementări noi numai cu privire la distanţele faţă
de limitele laterale şi posterioare ale parcelei;
c) modificarea, prin PUZ-uri elaborate pentru zone ale unei unităţi teritoriale
de referinţă5, a reglementărilor aprobate prin PUG trebuie să asigure
unitatea, coerenţa şi confortul urban, atât ale zonei de studiu, cât şi ale
teritoriului învecinat; CUT propus de noua reglementare nu îl va putea
depăşi pe cel aprobat iniţial cu mai mult de 20%, o singură dată;
d) În cazul în care, din raţiuni de dezvoltare urbanistică temeinic
fundamentate, este necesară depăşirea acestui CUT, numai din iniţiativa
autorităţii administraţiei publice locale competente se va proceda la
finanţarea şi elaborarea unui PUZ pentru întreaga UTR în care este inclusă
zona. În vederea elaborării şi finanţării noii documentaţii autoritatea
publică poate asocia persoane fizice şi/sau juridice interesate.

Potrivit reglementărilor legale cuprinse în HG. 525/ 1996, Regulamentul

general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi
economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a
regulamentelor locale de urbanism. El stabileşte regulile de ocupare a terenurilor
şi amplasare a construcţiilor, respectiv a amenajărilor aferente acestora. Controlul
de stat în aplicarea Regulamentului general de urbanism revine Inspectoratului de
Stat în Construcţii.

3
Coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită desfăşurată (suprafaţa
desfăşurată a tuturor planşeelor) şi suprafaţa parcelei.
4
Procentul de ocupare a terenului (POT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită (amprenta la sol a clădirii)
şi suprafaţa parcelei.
POT şi CUT sunt indici urbanistici, ei reprezentând instrumente specifice de lucru pentru controlul proiectării
şi al dezvoltării durabile a zonelor urbane
5
Unitatea teritorială de referinţă (UTR) constituie o subdiviziune urbanistică a teritoriului unităţii administrativ-
teritoriale de bază, constituită pe criterii urbanistice similare sau omogene, având drept scop păstrarea, refacerea
sau dezvoltarea teritoriului în concordanţă cu tradiţiile, valorile sau aspiraţiile comunităţii la un moment dat şi
necesară pentru: agregarea pe suprafeţe mici a indicatorilor de populaţie şi de construire, determinarea
caracteristicilor urbanistice, stabilirea indicatorilor urbanistici, reglementarea urbanistică omogenă. UTR, având
de regulă suprafaţa de 1 – 20 ha şi în mod excepţional până la 100 ha, se delimitează pe limitele de proprietate în
funcţie de unele dintre următoarele caracteristici, după caz: relief şi peisaj cu caracteristici similare; evoluţie
istorică unitară într-o anumită perioadă; populaţie cu structură omogenă; sistem parcelar şi mod de construire
omogene; folosinţe de aceeaşi natură ale terenurilor şi construcţiilor; regimul juridic al imobilelor similar;
reglementări urbanistice omogene referitoare la destinaţia terenurilor şi la indicii urbanistici. În anumite cazuri, în
care unele dintre elementele caracteristice sunt omogne pe suprafeţe întinse, mai multe UTR alăturate pot forma o
macrounitate teritorială de referinţă (MUTR).

61
 Regulamentul general de urbanism se elaborează de către administraţia
centrală de specialitate, pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi
amenajarea teritoriului stabilite prin lege şi aprobate de către Guvern.
Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-
teritorială, aferent PUG sau pentru o parte a acesteia, aferent PUZ, cuprinde şi
detaliază prevederile referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor,
precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a volumelor construite,
amenajărilor şi plantaţiilor, materiale şi culori, pe zone, în conformitate cu
caracteristicile arhitectural-urbanistice ale acestora, stabilite în baza unui studiu
de specialitate.
Planurile de urbanism generale şi regulamentele locale de urbanism ale
localităţilor se elaborează şi se aprobă de către consiliile locale şi cuprind norme
obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor. Regulamentul aferent
PUG explică şi detaliază, sub forma unor prescripţii şi recomandări, PUG în
vederea urmăririi şi aplicării acestuia. De obicei, regulamentul aferent PUG este
structurat astfel: prescripţii şi recomandări generale, la nivelul localităţii;
prescripţii şi recomandări specifice zonelor, subzonelor sau unităţilor teritoriale
de referinţă.
Regulamentul aferent PUZ explică şi detaliază, sub forma unor prescripţii
şi recomandări, PUZ în vederea urmăririi aplicării acestuia. El cuprinde reguli
specifice de urbanism instituite în zona studiată, care pot completa sau detalia
regulamentul aferent PUG.
Trebuie reţinut, aşadar, că în raport cu amploarea şi conţinutul lor,
elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă
diferenţiat autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Punerea de
acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile
planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce
se elaborează pentru părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism se introduc prevederile principale ale
documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu.
După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de
urbanism aferente sunt opozabile în justiţie.
Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi
executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în
amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din
bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum
şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor
zone din cadrul acestora.
Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale
interesate (potrivit prevederilor Anexei 1 din Legea 350/2001).

62
 Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei,
prin consultare, precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este
evident că, în măsura în care cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat, cu cât
îşi fac cunoscute mai bine problemele, impunând forurilor competente
soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul
elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la
rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, confortul material,
spiritual şi estetic, atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă.

Autorizaţiile de urbanism

Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de urbanism

presupune parcurgerea anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea
anumitor documente, respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de
construire. Regulile de urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea
măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice, nu permit proprietarului
ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa lor - să
cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care
grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei
tranzacţii imobiliare, se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului
servituţilor de urbanism aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei.
Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă informativă care, treptat, s-a
transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la rându-i, o evoluţie
semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind doar
un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative
aplicabile imobilului, pentru ca astăzi să devină un instrument de control al
utilizării terenurilor.
Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de
dispoziţiile Legii nr. 350/2001 (cu modificările ulterioare, ultima oară prin Legea
nr. 221 din 29.11. 2011) .
), precum şi de cele ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată şi
modificată (de mai multe ori).

Certficatul de urbanism

Certificatul de urbanism este (potrivit art. 6 al Legii nr. 50/1991) actul de

informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 al aceleiaşi legi, în
conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor
aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, care sunt

63
informaţii de interes public, potrivit legii, face cunoscute solicitantului
elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi
construcţiilor existente la data solicitării, stabilesc cerinţele urbanistice care
urmează să fie îndeplinite prin documentaţia tehnică în funcţie de specificul
amplasamentului, lista cuprinzând avizele şi acordurile necesare în vederea
autorizării lucrărilor de construcţii, inclusiv obligaţia de a contacta autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, cu privire la evaluarea iniţială a
investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor acesteia asupra mediului
în vederea obţinerii actuluui administrativ al autorităţii competente pentru
protecţia mediului.
Certificatul de urbanism, potrivit art. 29 al.(1) din Legea nr. 350/2001 este
actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei
publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al
imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii
imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. El trebuie emis pentru
adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor
publice, precum şi pentru întocmirea documentaţiilor cadastrale de comasare,
respectiv dezmembrare a terenurilor în cel puţin 3 parcele, atunci când
operaţiunile respective au ca şi obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate
în scopul realizării de lucrări de construcţii şi de infrastructură, precum şi
constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil. În cazul vânzării sau
cumpărării de imobile, certificatul de urbanism cuprinde informaţiile privind
consecinţele urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de
urbanism atunci când operaţiunile de împărţeli ori comasări de parcele fac
obiectul ieşirii din indiviziune este facultativă, cu excepţia situaţiei în care
solicitarea este făcută în scopul realizării de lucrări de construcţii şi/sau de lucrări
de infrastructură. Este interesant că apare, fără o subliniere cuvenită, într-o formă
vagă (chiar confuză), în forma recent modificată a actului normativ,
obligativitatea solicitării şi, implicit, a emiterii certificatului de urbanism şi în
cazul operaţiunii de vânzare-cumpărare de imobile. Legiuitorul român a făcut
corecţia necesară întrucât varianta veche consacra facultativitatea solicitării lui în
cazul vânzării sau cumpărării de imobile, sancţionând, în schimb, cu nulitatea,
orice operaţiune notarială care viza circulaţia imobiliară (atunci când operaţiunile
aveau ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de
lucrări de construcţii , precum şi constituirea unor servituţi de trecere cu privire la
un imobil) şi pentru care nu se solicitase certificat de urbanism; ori ( operaţiunile
notariale fiind operaţiuni juridice) nu s-au întâlnit contracte de vânzare-
cumpărare pentru terenuri/imobile nule datorită inexistenţei certificatului de
urbanism, deoarece art. 29 al. (2) din Legea nr. 350/2001 îi consacra
facultativitatea în asemenea împrejurări. Era de dorit ca, atunci când se operează
o modificare a unui act normativ care priveşte, în cazul nostru, operaţiuni
juridice, această modificare să se propage în toată legislaţia care priveşte aceste
operaţiuni )pentru a da stabilitate sistemului legislativ şi pentru a înlesni aplicarea

64
lui în teritoriu. Se impune (după cum s-a mai subliniat şi în alte împrejurări),
specializarea colectivelor de elaborare a cadrului legislativ care să fie în măsură
să facă conexiunile între reglementările care guvernează un domeniu atât de
specializat cum este cel al amenajării teritoriului şi urbanismului.
Certficatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant,
persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a
reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil.
Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea
obţinerii autorizaţiei de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire
(nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau
plantare). Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui
aviz care, în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol
important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite
perioade, nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul
le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul
economic şi regimul tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului conţine:
- dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care
grevează asupra acestuia;
- situarea terenului în intravilan sau în afara lui;
- prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra
imobilului – zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra
imobilului;
- interdicţii definitive sau temporare de construcţie ;
- dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România
şi asupra căruia, în cazul vânzării, este necesară exercitarea dreptului de
preempţiune a statului, potrivit legii, precum şi altele prevăzute de lege.
Informaţiile privind dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia vor fi
preluate din cartea funciară, conform extrasului de carte funciară pentru
informare.
Regimul economic al imobilului indică:
- folosinţa actuală;
- destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice
aplicabile în zonă;
- reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.
Regimul tehnic indică:
- procentul de ocupare a terenului (POT);
- coeficientul de utilizare a terenului (CUT);
- dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor;
- echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie termică);
- edificabil admis pe parcelă;
- circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare;

65
- alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului;
- înălţimea minimă şi maximă admisă.
Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi
delimitările administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea
echipamentelor publice existente ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau
dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. După caz, el poate
fi pozitiv sau negativ.
Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape:
solicitarea şi, respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale
de solicitare se referă la faptul că:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe
legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se
urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi;
– îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.
Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere
(tipizată) la organul competent, însoţită de dovada achitării taxei.
Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit
competenţelor, emit şi autorizaţiile de construire; el urmează a-i fi eliberat
solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia.
Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către
emitent, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei.

Autorizaţia de construire.

În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune

precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990,
evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată,
terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii,
încheiate în formă autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor).
Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii,
cuprinsă în art.9 al.1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că
amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în intravilanul localităţilor.
Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii
care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea ce priveşte
construcţiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi
adăposturile pentru animale. La rândul lor, şi aceste excepţii – în care
construcţiile pot fi amplasate în extravilan – sunt supuse anumitor reguli
restrictive.
Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în
literatura de specialitate. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în
conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)”. “Autorizaţia de construire constituie actul

66
final de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia este permisă
executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege
referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea
construcţiilor. Ea se emite în baza documentaţiei tehnice - D.T.6 -, elaborată ăn
condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor
de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate
cu reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca
fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea
regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor
legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării
terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie - prin eliberarea unei
autorizaţii prealabile. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează
atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea
stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de
comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de
existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.
Calitatea corespunzătoare a construcţiilor poate fi obţinută prin corelarea –
la nivel corespunzător – a cerinţelor legate de:
- rezistenţă şi stabilitate;
- siguranţă în exploatare;
- siguranţă la foc;
- igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului;
- izolaţie termică, hidrofugă, în condiţiile economisirii de energie;
- protecţie împotriva zgomotului.
Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerinţe sunt factorii implicaţi în
conceperea, realizarea şi exploatarea construcţiilor, precum şi în post-utilizarea
lor (investitorii, cercetătorii, proiectanţii, verificatorii de proiecte, fabricanţii şi
furnizorii de produse pentru construcţii, executanţii, proprietarii, utilizatorii,
responsabilii tehnici cu execuţia, experţii tehnici, precum şi autorităţile publice şi
asociaţiile profesionale de profil.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru:
- lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere,
reabilitare, schimbare de destinaţie sau de reparare a clădirilor de orice fel,
precum şi a instalaţiilor aferente acestora;

6
Documentaţia tehnică – D.T. – reprezintă documentaţia tehnico-economică prin care se stabilesc principalele
coordonate privind încadrarea în indicii urbanistici aprobaţi, amplasarea construcţiilor şi relaţiile acestora cu
vecinătăţile, schemele şi fluxurile funcţionale, compziţia spaţială, structura de rezistenţă, expresia de arhitectură,
dotarea şi echiparea construcţiilor – inclusiv soluţiile cde asigurare, branşare şi racordare a acestora la
infrastructura edilitară, după caz.
După emiterea autorizaţiei de construire D.T. se constituie partre integrantă a Proiectului tehnic, respectiv a
Dedtaliilor de execuţie, fiind interzisă modificarea prevederilor acesteia, sub sancţiunea nulităţii autorizaţiei de
construire.

67
- lucrări de construire, reconstruire, exitindere, reparare, consolidare, protejare,
restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrări ce urmează a fi efectuate la
construcţii reprezentând monumente şi ansambluri istorice, arheologice, de
arhitectură, artă sau cultură, inclusiv cele din zonele lor de protecţie;
- lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere sau reparare,
modernizare şi reabilitare privind căi de comunicaţie de orice fel, drumurile
forestiere, lucrările de artă, reţelele şi dotările tehnico-edilitarelucrările
hidrotehnice, amenajările de albii, lucrările de îmbunătăţiri funciare, lucrările de
instalaţii, de infrastructură, lucrările pentru noi capacităţi de producţie, transport,
distribuţie a energiei electrice şi/sau termice, precum şi de reabilitare şi
retehnologizare a celor existente;
- împrejmuiri şi mobilier urban, amenajări de spaţii verzi, parcuri, pieţe şi
celelalte lucrări de amenajare a spaţiilor publice;
- lucrări de foraje şi excavări necesare studiilor geotehnice şi ridicărilor
topografice, exploatării de cariere, balastiere, sonde de gaze şi petrol, precum şi a
altor exploatări de suprafaţă şi subterane;
- lucrări, amenajări şi construcţii cu caracter provizoriu necesare în vederea
organiuzării executării lucrărilor;
- organizarea de tabere de corturi, căsuţe sau de rulote;
- lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere
situate pe căile şi în spaţiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame,
precum şi anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole situate în extravilan;
- cimitire – noi şi extinderi.
Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări care nu
modifică structura de rezistenţă şi/sau aspectul arhitectural al construcţiilor:
- reparaţii la acoperişuri, învelitori sau terase, când nu se schimbă forma acestora
şi materialele din care sunt executate;
- reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară, dacă se păstrează
forma şi dimensiunile golurilor şi tâmplăriei;
- reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit;
- zugrăveli şi vopsitorii interioare;
- zugrăveli şi vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de faţadă şi
culorile clădirilor situate pe arterele principale de circulaţie;
- reparaţii la instalaţii interioare, la branşamentele şi racordurile exterioare, de
orice fel, afedrente construcţiilor, în limitele proprietăţii, montarea sistemelor
locale de încălzire şi preparare a apei calde menajere cu cazane omologate,
precum şi montarea aparatelor individuale de climatizare şi/sau de contorizare a
consumurilor de utilităţi;
- reparaţii şi înlocuiri la finisaje interioare şi exterioare – tencuieli, placaje, altele
asemenea - , lucrări de reabilitare energetică a anvelopei şi acoperişului, dacă nu
se schimbă sistemul constructiv al acestuia – terasă/şarpantă - , la trotuare, la
ziduri de sprijin şi la scări de acces, fărtă modificarea calităţii şi a aspectului
elementelor constructive.

68
 Autorizaţia de construire se eliberează de către preşedinţii consiliilor
judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti, de primarii municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, ai oraşelor şi comunelor, conform . art. 4 din
Legea nr. 50/1991, după cum urmează:
- de preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul primarilor, pentru lucrările care se
execută: pe terenuri care depăşesc limita unei unităţi administrativ-teritoriale; în
extravilanul comunelor;
- de primarii municipiilor, pdentru lucrările care se execută înteritoriul
administrativ al acestora;
- de primarul general al municipiului Bucureşti, cu avizul primarilor sectoarelor,
- de primarii sectoarelor municipiului Bucureşti
- de primarii oraşelor;
- de primarii comunelor, potrivit prevederilor art.4 alin.
Autorizaţia de construire se emite după parcurgerea următoarelot etape:
 emiterea certificatului de urbanism, ca urmare a cererii pentru autorizarea
executării lucrărilor de construcţii, depusă de solicitant;
 evaluarea iniţială a investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor
acesteia asupra mediului de către autoritatea competentă pentru protecţia
mediului;
 notificarea de către solicitant a autorităţii administraţiei publice locale cu
privire la menţinerea cererii pentru autorizarea executăţii lucrărilor de
construcţii, în situaţia în care autoritatea competentă pentru protecţia
mediului stabileşte necesitatea evaluării efectelor investiţiei asupra
mediului;
 emiterea avizelor şi acordurilor stabilite prin certificatul de urbanism;
 emiterea actului administrativ al autotorităţii competente pentru protecţia
mediului, după caz;
 elaborarea documentaţiei tehnice – D.T. ;
 depunerea documentaţiei pentru autorizarea executăţii lucrărilor de
consttrucţii la autoritatea administraţiei publice locale competente;
 emiterea autorizaţiei de construire.
Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a
celor aferente organizării executării lucrărilor în cel mult 30 de zile de la data
depunerii documentaţiei pentru autorizarea executăţii lucrărilor de construcţii,
care cuprinde, în copie, următoarele documente:
a) certificatul de urbanism
b) dovada, în copie legalizată a titlului asupra imobilului, teren şi sau
construcţii sau, după caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi şi
extrasul de carte funciară de informare actualizat la zi;
c) documentaţia tehnică;
d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism (art. 5 din
Legea nr. 50/1991);

69
 e) actul administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului;
f) dovada privinbd achitarea taxelor legale.
Această documentaţie se depune şi se înregistrează la autoritatea
administraţiei publice locale competente numai dacă solicitantul prezintă toate
docuemntele enumerate mai sus. In situaţia depunerii unei documentaţii tehnice
incomplete, aceasta se frestituie solicitantului în termen de 5 zile de la data
înregistrării, cu menţionarea în scris a elementelor necesare în vederea
completării acesteia.
Autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire stabileşte o perioadă de
valabilitate de cel mult 12 luni de la data emiterii, interval în care solicitantul este
obligat să înceapă lucrările. În această situaţie, valabilitatea autorizaţiei se extinde
pe toată durata de execuţie a lucrărilor prevăzute prin autorizaţie, în conformitate
cu proiectul tehnic.
Neînceperea lucrărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite
conduce la pierderea valabilităţii autorizaţiei, fiind necesară emiterea uneia noi.
În situaţia în care caracteristicile nu se schimbă faţă de autorizaţia iniţială, se va
putea emite o nouă autorizaţie fără a fi necesar un nou certificat de urbanism.
Prin excepţie de la aceste prevederi, în cazul justificat în care lucrările de
construcţii nu pot fi începute sau executate integral în termenul stabilit,
investitorul poate solicita autorităţii emitente prelungirea valabilităţii autorizaţiei
cu cel puţin 15 zile înaintea expirării acesteia. Prelungirea se poate acorda o
singură dată pe o perioadă de maximum 12 luni.
Investitorul are obligaţia de a înştiinţa autoritatea emitentă a autorizaţiei de
construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei şa care vor
începe lucrările autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a
lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data
începerii lucrărilor se consideră a fi ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei.
Autorizaţia de construire se semnează de preşedintele consiliului judeţea
sau de primar, după caz, de secretar şi de arhitectul şef sau de persoana cu
responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul
propriu al autorităţii emitente, responsabilitatea emiterii autorizaţiilor revenind
semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite prin lege.
Valabilitatea autorizaţiei se menţine în cazul schimbării investitorului
înaintea finalizării lucrărilor, cu condiţia respectării prevederilor acesteia şi a
înscrierii în cartea funciară a modificărilor intervenite cu privire la drepturile
reale imobiliare.
În situaţia în care în timpul executării lucrărilor şi numai în perioada de
valabilitate a autorizaţiei de construire survin modificări de temă privind lucrările
autorizate, care conduc la necesitatea modificării acestora, titularul are obligaţia
de a solicitas o nouă autorizaţie de construie, sens în care el va depune o nouă
documentaţie tehnică la autoritatea administraţiei publice locale competente.
Autorizaţia de construire este publică, fiind pusă la dispoziţia publicului
spre informare pe pagina proprie de web a autorităţii administraţiei publice locale

70
emitente sau prin afişare la sediul acesteia. În plus, din anul 1998 există obligaţia
legală pentru toate şantierele de construcţii de a afişa – la loc vizibil, pe toată
perioada lucrărilor – un panou de identificare, care trebuie să cuprindă date şi
informaţii minime privind obiectivul respectiv: denumirea şi adresa acestuia,
beneficiarul investiţiei, proiectantul general, constructorul, numărul autorizaţiei
de construire, organul emitent, termenul de execuţie a lucrărilor prevăzut în
autorizaţie, data începerii şi data finalizării construcţiei.
Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor pentru care a fost emisă
autorizaţia de construire se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în
prealabil şi care este eliberată de aceleaşi autorităţii care au emis-o, astfel încât
procedura de solicitare, eliberare şi valabilitate a autorizaţiei de construire să fie
identică cu cea de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare.
Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu
numai modificarea stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin
implementarea unei concepţii progresiste, eficiente şi ecologice, toate acestea
urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.

MODULUL IX

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ
Proprietatea şi dreptul de proprietate

Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia,

folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român
(art.480), “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere proprii: este absolut şi
inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil. Dreptul de proprietate este
absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi
ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Inviolabilitatea
susţine şi întăreşte caracterul absolut al proprietăţii, dreptul de proprietate
neputând fi încălcat – în principiu – de nimeni. Dreptul de proprietate este un
drept deplin, întrucât conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei
atribute pe care le poate conferi un drept real: posesia (dreptul de a deţine/poseda
bunul), folosinţa (dreptul de a utiliza/folosi bunul) şi dispoziţia (dreptul de a
dispune, juridic şi material – în principiu, după bunul său plac – de acel bun).
Dreptul de proprietate este, în acelaşi timp, exclusiv, întrucât atributele acestuia
pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane asupra bunului
respectiv. Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el se exercită nelimitat
în timp, atâta vreme cât există bunul care formează obiectul său. În acelaşi timp,
dreptul de proprietate este transmisibil, acest caracter fiind corolarul logic şi

71
practic al perpetuităţii sale: având în vedere faptul că viaţa oamenilor este –
inevitabil – limitată în timp, prin transmiterea dreptului de proprietate se
realizează trecerea unui bun din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia,
fără nici o modificare.
În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează, proprietatea este publică
sau privată.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, iar dreptul de proprietate publică – având ca titulari persoane juridice
de drept public – se exercită asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura
lor, sunt de uz sau de interes public. Domeniul public poate fi de interes naţional,
caz în care proprietatea asupra sa – în regim de drept public – aparţine statului,
sau de interes local, caz în care proprietatea – de asemenea, în regim de drept
public – aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Proprietatea privată este, în general, apanajul particularilor, dar ea se
poate regăsi şi în cazul statului. Prin dreptul de proprietate privată se înţelege
dreptul de proprietate aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip
particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului, unităţilor
administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale
ale statului sau de autorităţile locale (cum sunt, de pildă, regiile autonome).
Deşi este un drept deplin şi exclusiv, dreptul de proprietate privată poate fi
dezmembrat, prin voinţa titularului său care poate renunţa – temporar – la unele
dintre prerogativele pe care i le conferă acest drept. Astfel, se pot constitui
drepturi reale derivate (care se numesc dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate), precum: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
dreptul de servitute, dreptul de superficie. Cu excepţia dreptului de superficie,
toate celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt expres
reglementate prin Codul civil.
Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau
bunurilor aflate în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său (numit
uzufructuar) atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva
substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Dreptul de uz este dreptul real principal care conferă titularului său
atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar
numai în limitele necesare satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie – care este, în fapt, un drept de uz care are ca obiect o
locuinţă – conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi o locuinţă,
proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale sale şi ale
familiei sale.
Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu şi
indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru
uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin unor
proprietari diferiţi.

72
 Dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrământ al
dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al
unei persoane (numită superficiar) privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte
lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul
are un drept de folosinţă.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic
cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două
tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată; adesea interesul public şi cel
privat se află pe poziţii diferite sau chiar antagonice: un simplu “apel” la
conştiinţa juridică individuală de a ceda în faţa interesului general se poate
constitui doar într-un demers utopic. Astfel s-a impus rezolvarea acestei situaţii
“conflictuale” dintre titularii dreptului de proprietate privată – care ar urma să
facă concesii – şi beneficiarii acestui “gest”. Mijloacele juridice şi financiare
destinate a fi utilizate în scopul găsirii unor soluţii optime de rezolvare a
problemelor au permis – urmare a evoluţiei lor în timp – realizarea unor obiective
de interes general atât în ceea ce priveşte locuirea cât şi realizarea unor obiective
având ca şi destinaţie desfăşurarea activităţlor economice.
În cazuri deosebite, reprezentând situaţii de excepţie, în condiţii precis
reglementate prin lege, anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat
în domeniul public, dreptul de proprietate privată asupra unor imobile fiind
înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile prevăzute de aceasta.
Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică – prin

hotărâre judecătorească – a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă
şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească, pentru cauză de utilitate
publică.
Reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului
de proprietate privată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este expres şi
strict reglementată şi în ţara noastră. Prin Legea nr.33/1994 (republicată)7 este
circumscrisă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul expropierii şi sunt
reglementate strict utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare
exproprierii , soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele
judecătoreşti, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin
proprietarului bunului expropiat, condiţiile plăţii respectivelor despăgubiri,
precum şi consecinţele juridice ale expropierii. În finalul reglementării există
norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul
trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru
7
Există şi alte reglementări legale care vizează exproprierea. Ex. Legea nr. 255/2010 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes
naţional, judeţean şi local

73
care a fost expropriat, precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere, în
anumite condiţii, retrocedarea bunului.
Utilitatea publică – condiţie primordială a exproprierii – este dovedirea
faptului că există un interes naţional sau local major, care impune trecerea forţată
a unui imobil din proprietatea privată în cea publică în scopul utilizării lui într-un
interes general, comun (lucrări privind prospecţiuni şi explorări geologice, căi de
comunicaţii, sisteme de irigaţii şi desecări, edificarea unor clădiri destinate
anumitor obiective sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, realizarea de parcuri
naţionale, rezervaţii naturale pentru conservarea monumentelor naturii etc.).
Utilitatea publică se declară prin lege, de către Guvern pentru lucrările de
interes naţional şi de către consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, pentru lucrările de interes local.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări
prealabile, întreprinse de către o comisie special constituită în acest scop şi
condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajarea
teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţile sau zonele unde se
intenţionează executarea ei. Cercetarea prealabilă trebuie să stabilească dacă
există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele
economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care să justifice pe deplin şi
să fundamenteze necesitatea realizării exproprierii. Pe baza rezultatelor cercetării
prealabile, Guvernul sau consiliul judeţean, după caz, va adopta actul de
declarare a utilităţii publice care este supus publicităţii, potrivit legii.
Bunurile care pot face obiectul exproprierii sunt – potrivit legii – bunurile
imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop
lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor,
municipiilor şi judeţelor. Prin urmare, pot fi expropriate bunurile imobile aflate în
proprietatea privată a oricărei persoane, alta decât statul.
După declararea utilităţii publice, expropriatorul trebuie să întocmească
planurile cuprinzând terenurile şi – eventual – construcţiile propuse pentru
expropriere, indicând numele proprietarilor afectaţi şi ofertele de despăgubire.
Aceste documente fi depuse la consiliul local al comunei, oraşului sau
municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele ce se supun aprobării
pentru expropriere, pentru a fi consultate de către cei interesaţi.Expropriator este
– în înţelesul legii – statul (reprezentat printr-un organ desemnat de Guvern)
pentru lucrările de interes naţional, respectiv judeţul, municipiul, oraşul sau
comuna pentru lucrările de interes local.
Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal al comisiei de
cercetare prealabilă se vor notifica persoanelor fizice sau juridice titulare de
drepturi reale , în termen de 15 zile de la publicare. Cu privire la propunerile de
expropriere, proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra imobilelor pot face
întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării. Aceasta se depune
la primarul comunei, oraşului sau al municipiului pe teritoriul căruia se află
imobilul. Primarul va primi şi înregistra întâmpinarea şi va consemna ofertele de

74
despăgubire şi pretenţiile proprietarilor sau ale titularilor altor drepturi reale. În
termen de 30 de zile dosarul şi eventualele întâmpinări va fi înaintat la
Secretariatul General al Guvernului, pentru lucrarile de interes naţional, iar
pentru cele de interes local, la Consiliul judeţean sau la Consiliul General al
municipiului Bucureşti, după caz.
Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 zile de o comisie
constituită prin hotîrâre a Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin
decizia delegaţiei permanente, a consiliului judeţean sau prin dispoziţia
primarului municipiului Bucureşti pentru cele de interes local. Comisia
analizează documentele prezentate şi îi ascultă pe cei interesaţi. Oferta
expropriatorului, pretenţiile proprietarilor şi susţinerile acestora se vor formula şi
se vor depune în scris, consemnându-se într-un proces verbal. În urma deliberării,
comisia poate accepta punctul de vedere al expropriatoruluisau îl poate respinge,
consemnând acest lucru într-o hotărâre motivată. Comisia consemnează, dacă e
cazul, învoiala dintre părţi, sub semnătura acestora. Hotărârea se comunică în
termen de 15 zile de la adoptare. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse,
acesta va putea să vină cu noi propuneri, urmând aceiaşi paşi. Dacă şi noile
propuneri sunt respinse, şi expropriatorul şi cei vizaţi de expropriere pot contesta
hotărârea comisiei la Curtea de apel în raza căreia este situat imobilul (potrivit
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor

Exproprierea se pronunţă de către instanţa judecătorească cu ocazia

soluţionării cererii de expropriere înaintată de către expropriator. Competenţa
aparţine tribunalului judeţean sau Tribunalului Municipiului Bucureşti, în raza
căruia se află imobilul propus pentru expropriere.
Preşedintele instanţei va fixa termen şi va dispune citarea proprietarilor sau
a altor persoane care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse
pentru expropriere. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu participarea
obligatorie a procurorului. Instanţa va stabili dacă sunt întrunite condiţiile legale
pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor (pentru fiecare parte).
Dacă părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii, aceasta va lua act de
învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă; dacă una sau mai multe părţi se
învoiesc numai asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act
de învoială şi va stabili despăgubirea.
La calculul întinderii despăgubirilor trebuie să fie avut în vedere faptul că
despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului sau altor persoane îndreptăţite prin deposedarea cu titlu definitiv de
bunul pe care l-au avut în proprietate şi care a făcut obiectul exproprierii.
Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită
de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de o altă

75
persoană interesată. Pentru calculul despăgubirilor instanţa va constitui o comisie
de experţi.
Transferul dreptului de proprietateasupra bunurilor supuse exproprierii în
patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin
hotărârea judecătorească au fost îndeplinite.
Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale
principale derivate din dreptul de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie şi superficie),
a servituţilor stabilite prin fapta omului (în măsura în care devin incompatibile cu
situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere), precum şi a
dreptului de concesiune şi respectiv de folosinţă constituite asupra imobilului
expropriat. De asemeni, dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care
grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii
convenite de părţi ori stabilită de instanţă, iar servituţile stabilite prin fapta
omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi
juridică a obiectivului urmărit prin expropriere. În fine, se sting – ca urmare a
exproprierii – drepturile personale dobândite de terţe persoane asupra imobilului
expropriat (cum ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau din contractul
de comodat.
În cazul exproprierii de clădiri cu destinaţie locuinţă, evacuarea
persoanelor care le ocupă în mod legal, în calitate de proprietari şi a chiriaşilor al
căror contract de închiriere a fost legal perfectat nu se va putea face decât după
asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, la cererea acestor persoane.
Plata despăgubirilor se va face în modul convenit de părţi; în lipsa
acordului părţilor instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va
depăşi 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Eliberarea titlului
executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se va face pe baza unei
încheieri a instanţei, care constată îndeplinirea obligaţiilor privind despăgubirea,
nu mai târziu de 30 zile de la data plăţii acesteia.
Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate şi:
- dreptul special (prioritar) acordat prin lege fostului proprietar al imobilului la
închirierea imobilului expropriat, atunci când expropriatorul a hotărât să
închirieze bunul pe perioada de timp cuprinsă între momentul punerii sale în
posesie şi acela la care va începe utilizarea lui în scopul executării lucrării pentru
care s-a hotărât exproprierea;
- dreptul proprietarului expropriat de a cere şi obţine retrocedarea imobilului care
a făcut obiectul exproprierii (în cazul când expropriatorul nu a utilizat imobilul,
în termen de un an, în scopul pentru care l-a expropriat);
- dreptul prioritar la dobândire al fostului proprietar la cumpărarea imobilului de
la expropriator, atunci când acesta din urmă se hotărăşte să înstrăineze bunul
expropriat.
În situaţiile prezentate sintetic mai sus, “avantajele” de care se poate
bucura proprietarul expropriat reprezintă în fapt (sau se constituie ca) forme de
exercitare a dreptului de preemţiune.

76
Dreptul de preempţiune în domeniul urbanismului

Dreptul de preempţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin

lege unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea
asupra unui bun imobil (de regulă, teren) de la proprietarul care decide să-şi
înstrăineze bunul. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este
dreptul de acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia de exercitare
a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi
înstrăina bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel
al proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de
preempţiune care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.
Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preempţiune implică
substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect:
achizitiv şi extinctiv.
Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept conferă posibilitatea
unei autorităţi publice (centrale sau locale) de a se substitui cumpărătorului
potenţial al unui imobil situat într-un perimetru predefinit. De aceea, se poate
susţine că dreptul de preempţiune poate constitui un instrument eficient al
intervenţiei publice în materia circulaţiei terenurilor. El oferă, într-adevăr,
titularului său mai multe oportunităţi:
- de a fi informat de îndată în legătură cu intenţia proprietarului de a înstrăina
bunul imobil;
- de a negocia şi cumpăra imobilul cu prioritate şi cu preferinţă faţă de orice alt
cumpărător etc.
În domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, dreptul de preempţiune
se dovedeşte a avea valenţe multiple, întrucât el reprezintă – în primul rând – un
veritabil mijloc de control asupra pieţei funciare (permiţând o informare exactă şi
completă, relativă atât la terenurile care urmează a fi vândute, cât şi la preţurile
practicate în asemenea tranzacţii; în al doilea rând, dreptul de preemţiune
reprezintă o modalitate mai puţin traumanizantă de preluare la stat a unor terenuri
– în caz de utilitate publică, dar nu numai – decât exproprierea (într-adevăr, în
cazul când autoritatea publică îşi exercită dreptul de preempţiune, transferul
proprietăţii se face cu titlu de cumpărare – şi nu ca o “confiscare”, iar preţul plătit
are – pentru proprietarul vânzător – o altă valoare şi semnificaţie decât
despăgubirea, ceea ce face ca deposedarea de bun să se înfăptuiască cu concursul
voinţei înstrăinătorului).
În general, în materia urbanismului, conferirea dreptului de preempţiune
urmăreşte mai puţin dobândirea de terenuri în proprietatea statului, ci – mai cu
seamă – realizarea unei amenajări urbane, care – în lipsa existenţei acestui drept
preferenţial acordat prin lege – ar putea să fie perturbată de interese individuale

77
(interese care – atunci când sunt excesiv urmărite – pot dăuna interesului
general).
Legislaţia în vigoare în prezent în ţara noastră reglementează în mod
expres dreptul de preempţiune în materia terenurilor agricole situate în extravilan,
a enclavelor din fondul forestier şi în unele situaţii ale exproprierii pentru cauză
de utilitate publică.
În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilanul unor localităţi
(perimetru care – în procesul larg de dezvoltare a aşezărilor omeneşti – poate fi
transformat în teritoriu intravilan şi supus amenajării urbane) prin Legea
nr.54/1998 (art.5) se stabileşte un drept de preempţiune – în caz de înstrăinare,
prin vânzare, a unor asemenea suprafeţe de teren – pentru: coproprietari, vecini
şi arendaşi.
Procedura prevăzută de lege în aceste cazuri este următoarea:
- proprietarul de teren agricol care doreşte să-şi înstrăineze cu titlu oneros bunul
imobil trebuie să depună/înregistreze o ofertă de vânzare a terenului la consiliul
local al localităţii în raza căruia este situat terenul;
- consiliul local afişează oferta – prin grija secretarului unităţii administrativ-
teritoriale – la sediul primăriei;
- titularii dreptului de preempţiune îşi exercită prerogativa legală, manifestându-şi
(înăuntrul unui termen de 45 de zile de la afişare) dorinţa de a cumpăra bunul
oferit spre vânzare;
- se stabileşte – pe baza negocerii între părţi – preţul de vânzare şi se încheie
contractul de vânzare cumpărare, în temeiul căruia terenul respectiv trece din
proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului – titularul dreptului de
preempţiune.
Potrivit legii, sunt interzise – sub orice formă – înstrăinările de terenuri cu
privire la titlul cărora există litigii în curs de soluţionare la instanţele
judecătoreşti, până la tranşarea definitivă a diferendului (adică până obţinerea
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile).
În domeniul silvic, prin intermediul autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură (ministerul de resort), statul are drept de preemţiune la
toate vânzările de terenuri (cu sau fără vegetaţie forestieră), indiferent dacă
tranzacţia ar fi sau nu urmarea unui acord de voinţe, pentru enclavele –
proprietate publică – din fondul forestier şi terenurile limitrofe acestuia.
În materie de urbanism, dreptul de preempţiune este perceput (atât în
legislaţia, cât şi în practica internaţională, dar mai cu seamă în cea din Europa de
Vest) ca un instrument de promovare în anumite zone a unei politici locale de
habitat. Prin exercitarea acestui drept legal, este posibilă – mai degrabă –
implementarea, organizarea, menţinerea ori extensiunea unor activităţi
economice, favorizarea dezvoltării turismului şi a modurilor agreabile de
petrecere a timpului liber, salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului
natural şi construit.

78
 În ceea ce ne priveşte, legislaţia română reglementează în mod extrem de
limitat dreptul de preempţiune, nefiind consacrată o asemenea prerogativă în
favoarea statului aplicabilă în materie de urbanism. O astfel de lacună legislativă
este defavorabilă creşterii în amploare şi sub aspectul calităţii a acţiunilor de
amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică. De aceea, este imperios
necesar crearea cadrului legal propice reconsiderării şi aplicării pe o scară din ce
în ce mai largă a regulilor şi acţiunilor consacrate dezvoltării urbane în ţara
noastră, pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului
continentului nostru.

Măsuri şi modalităţi de asigurare a protecţiei mediului aplicabile în

domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului

În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de

viaţă sănătos, organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de
sarcini pe care trebuie să le îndeplinească în virtutea atribuţiilor ce le sunt
stabilite prin lege.
Astfel, autoritatea centrală pentru protecţia mediului (ministerul de resort)
are următoarele atribuţii:
- laborează şi promovează strategia naţională de mediu în general, inclusiv
recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu, precum şi planificarea de
mediu, corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea
la deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a
teritoriului şi urbanism;
- în situaţii speciale, are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite
regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora – împreună cu alte organisme
specializate – programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sus menţionate, autoritatea centrală
acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agenţiile judeţene
pentru protecţia mediului.
În privinţa protecţiei mediului artificial (cel creat de om), un rol important
îl au consiliile locale, care răspund pentru:
 îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea
izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele
limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea
curăţeniei stradale;
 amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport,
precum şi a celorlalte căi de comunicaţii, a reţelelor de canalizare, a
staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi
industriale, precum şi a altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia
salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de
sănătate şi de confort a populaţiei;

79
  respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice,
a monumentelor istorice etc., fiind interzisă amplasarea de obiective şi
desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele
de protecţie a acestora;
 adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de
locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor
verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie
stradală, a aranjamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi
recreativă.
Referitor la reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact
asupra mediului, prin Legea protecţiei mediului se prevede (art.80 lit. a) că
persoanele fizice şi cele juridice au obligaţia să solicite autorităţilor pentru
protecţia mediului un acord şi/sau o autorizaţie de mediu, după caz.
Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia
mediului care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. El este un act
tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a
proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului. Este vorba de activităţi din
opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi parametri tehnico-
funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se
emite de către autoritatea centrală pentru acele obiective şi activităţi care sunt
prevăzute în Legea protecţiei mediului.
Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de către
autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite
condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru
punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acordul
de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teriorială pentru protecţia
mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor
reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de
cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de
combustibil nuclear ars, precum şi importul, tranzitul, exportul de deşeuri de
orice natură, importul şi exportul de culturi de microorganisme, dee plante şi
animale din flora şi fauna spontană, pentru care autorizaţia se acordă de către
autoritatea centrală.
Categoriile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau
autorizaţii de mediu sunt stabilite în legislaţia mediului.
Acordul de mediu se emite pentru:
- parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către
minister), iar pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile
teritoriale;
- depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru
celelalte – de către agenţiile teritoriale;
- tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului
– de către minister;

80
- construcţii civile – de către agenţiile teritoriale;
- uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui – de către agenţiile
teritoriale.
Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca:
- cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi;
- transport auto, naval, aerian, pe calea ferată, cu mijloace de transport în comun;
- producerea de energie electrică şi termică;
- activităţi de gospodărire a apelor;
- activităţi de învăţământ, cultură şi ale cultelor;
- apărare naţională;
- spălătorii chimice;
- cimitire şi crematorii umane.
Legislaţia mediului stabileşte obiective şi activităţi care necesită studiu de
impact. Prin aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial.
Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau
obiectiv care poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura,
dimensiunea sau amplasarea sa (activităţile de transport, de producţie, transport şi
stocare de energie, de eliminare a deşeurilor şi ambalajelor, de sport, turism şi
agrement etc.)

MODULUL XI

URBANISMUL COMERCIAL

Dezvoltarea aşezărilor umane se află în directă legătură cu iniţierea şi

extinderea activităţilor comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite
categorii de specialişti (istorici, jurişti, economişti, geografi etc) s-au aplecat
asupra studiului diverselor aspecte ale evoluţiei societăţii, căutând să descifreze –
din perspective diferite, specifice domeniului lor de interes – cauzele şi efectele
structurării raportului comerţ-oraş. La rândul lor, urbaniştii au conturat şi analizat
regulile localizărilor comerciale şi consecinţele amplasării lor, formulând
concluzii pe baza cărora a fost posibilă – mai târziu – dezvoltarea impetuoasă a
comerţului, în cele mai diferite şi eficiente forme. În fine, specialiştii în ştiinţa
politică s-au interesat de comportamentul “lumii boutique-lui”, iar sociologii au
studiat opţiunile diferenţiate ale diferitelor categorii de cumpărători, în funcţie de
grupurile sociale în care se încadrau şi de cererile existente pe piaţă.
Urbanismul comercial constituie o problematică ce s-a născut din două
fenomene cu multiple implicaţii:
 unul de ordin social-economic, constând în urbanizarea continuă şi
crescândă a societăţii, concomitentă cu o sporire glebală a bunăstării
oamenilor (rezidenţi ai ţărilor dezvoltate, industrializate), corelativă unei
bulversări a formelor tradiţionale a distribuţiei comerciale, situaţie

81
 complexă care a condus la o promovare specializată în materie de centre
comerciale;
 cel de-al doilea priveşte spaţiul politic şi juridic, vizând o caracteristică a
mersului istoric contemporan şi care constă în atitudinea intervenţionistă a
statului în scopul atenuării tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea
creea. Acest intervenţionism - bazat pe pârghii democratice – pe care îl
practică statul presupune, la rândul său, adoptarea şi punerea în operă a
unor politici sectoriale, a căror concreteţe şi forţă prind contur datorită
incidenţei normelor şi mecanismelor juridice specifice.
Stabilirea unor coerenţe şi complementarităţi între cerinţele, dotările şi
echipamentele activităţilor comerciale – pe de o parte şi, respectiv, regulile de
amenajare urbană – pe de altă parte, reprezintă misiunea principală a
urbanismului comercial. Aceasta implică elemente diverse şi complexe, plecând
de la proiectatea urbanistică, continuând cu organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice urbane, normele de protecţie a mediului şi asigurarea sănătăţii
publice, ajungând până la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a
vieţii.
Reglementările legale care guvernează toate aceste categorii de raporturi
sociale alcătuiesc o construcţie juridică proteiformă, întinsă pe spaţiile mai
multor ramuri de drept, care asigură cadrul normativ pentru amplele şi
complexele activităţi de amenajare a spaţiului de viaţă reclamat de vremea în care
trăim (caracterizată printr-o dinamică fără precedent).
În mod evident, extinderea/dezvoltarea urbanismului comercial a avut şi
are în continuare o serie întreagă de implicaţii juridice. După ce, mult timp, actele
de comerţ s-au desfăşurat - aproape exclusiv - după regulile stabilite de
dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – şi el – prin normele sale şi în
acest domeniu. Dreptul public încadrează şi orientează - fără a dori să îl dirijeze,
ci respectând principiul libertăţii comerţului şi industriei – urbanismul comercial,
urmând ca activităţile comerciale să facă simultan obiectul reglementărilor de
drept public, precum şi a celor de drept privat. În acest context se face remarcată
tendinţa (sub formă implicită, cel mai adesea) de a recunoaşte echipamentelor
comerciale o dimensiune de interes public, general cu multiple implicaţii
economico-juridice. Cerinţele urbanismului comercial îşi găsesc expresia juridică
concretă într-o serie de instrumente administrative, de tipul certificatului de
urbanism şi autorizaţiei de construire.
În mai multe state ale Uniunii Europene, politicile şi legislaţiile din
domeniul urbanismului comercial au fost demarate şi s-au dezvoltat încă de la
începutul anilor ’70 şi se constituie astăzi în exemple materializate, concrete, de
urmat. S-au conturat şi afirmat două mari curente: urbanismul comercial de tip
latin şi cel de tip angloxaxon (care s-a bucurat de un succes mai mare decât
primul). Astfel, în Germania şi Marea Britanie problemele legate de amplasările
centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului şi
de aplicare a principiilor urbanismului, acordându-se o atenţie deosebită traficului

82
rutier, rezolvărilor arhitecturale, integrării peisagistice şi impactului ecologic. Un
element important al evaluării şi acţiunii publice îl constituie impactul comercial,
rezultat ca urmare a preocupărilor de stabilire a echilibrului dintre centrul urban
şi periferie.
Urbanismul comercial latin a căpătat concreteţe în ţări precum Spania,
Belgia, Italia şi Franţa, state în care se remarcă o relativă interdependenţă între
politicile de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu.
Se poate concluziona că, în ciuda existenţei unor elemente comune,
legislaţiile naţionale de urbanism comercial ale ţărilor membre ale Uniunii
Europene apar puţin armonizate, situaţie explicată şi prin faptul că principiul
subsidiarităţii apare ca un obstacol real în calea apropierii normative. În
considerarea aspectelor prezentate se poate aprecia că, în fapt, se realizează o
integrare organică a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul
urbanismului comercial conturându-se ca ramură de drept distinctă, respectiv
domeniu ştiinţific aparte. Prin intermediul lui se pot imprima noi valenţe funcţiei
comerciale a oraşului, se poate redimensiona rolul comerţului citadin, adăugând
trăsăturilor tradiţionale ale distribuţiei comerciale atribute noi care vizează
ambientul urban, decorarea străzilor, amenajarea arterelor de circulaţie,
mobilarea urbană, conjugarea cu anumite funcţiuni socio-colective. Astfel,
urbanismul comercial s-a impus treptat, dar ferm, constituind actualmente un
concept – dar mai ales o realitate – caracteristic(ă) societăţii moderne.

MODULUL XII-XIII
ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL
URBANIZĂRII. URBANISMUL VERDE

Urbanismul contemporan

Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi

centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară
largă a marilor aglomerări urbane, determinând şi impunând cu imperativitate
rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de
expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii
din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie.
Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din
strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor
metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în
mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor
salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui
centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de

83
populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia
marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei
multitudini de centre mici locuite până la aglomerarea în formaţiuni compacte a
oraşului federativ.
Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes
întrucât problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de
fenomenele concrete ale societăţii contemporane. La originea acestor propuneri
de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală a
societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme
antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în
atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a
vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi
nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru prima oară, oraşul a fost
obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existentă a fost calificată ca
dezordine, s-a încercat să i se opună ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în
acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice
instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor
urbane stabilite şi au contribuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de
bază. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări noi, dar care nu s-au
bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea
abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care
trebuiau să o adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele
două capitale moderne: Canberra şi Brasilia.
Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine, destinat a
deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin,
pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l considere „o duzină de clădiri
oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de întinsă
ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”.
Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer –
urma să devină capitala Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale
urbanismului progresist. Ea a reprezentat grandiosul manifest al unei anumite
avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi economice
precise.
Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor
structuri supraurbane, capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu
confruntat cu numeroase „blocaje”. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul
spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial, suspendată pe piloţi amplasaţi la
distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul vertical (format din cartiere
independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi
hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş
subteran în care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Au existat şi
alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX,
vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin

84
invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Toate aceste încercări – jocuri ale
fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea complexă căreia îi
rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând lucrurile
trebuiau găsite soluţii viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.
Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a
aplicării acestei teorii (elaborată de către Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea
„Teoria generală a sistemelor”) în conformitate cu care sistemele sunt complexe
de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964, oraşul este comparat (de către B.
J. L. Berry) cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-un sistem superior de
localităţi. În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al
unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat şi
constituind, în simbioză, un sistem urban, căruia urmează a i se selecta acei
parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor
cheltuite, fie că acestea se referă la laturi cuantificabile, fie că vizează laturi
necuantificabile.
În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea
liberă a unor localităţi apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural,
între care se menţine delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în
vederea echipării complexe a cadrului material, cooperare care prezintă interes
egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia.
Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane,
potenţialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la
constituirea unui organism cu o complexitate sporită, ale cărei posibilităţi globale
vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor. Aşezările sunt
astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar.
Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării
complexe cu obiective economice, instituţii social-culturale, echipări tehnico-
edilitare, amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau
capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte.
Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de
care trebuie să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai
complexe.

Urbanismul “Verde”. Concept. Caracteristici

Există o serie de termeni utilizaţi în problematica efortului de reducere a

impactelor cu consecinţe negative asupra mediului şi în cea a preocupării pentru
o viaţă mai bună pe pământ: “dezvoltare durabilă”, “comunităţi durabile”, “oraşe
durabile” sunt numai câteva sintagme, fiecare beneficiind de un conţinut extrem
de bogat.
“Urbanismul verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea
înconjurătoare a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în
contextul protejării mediului. Este de subliniat că vechea noastră modalitate de

85
abordare a urbanismului – vechile percepţii asupra oraşelor, comunelor,
comunităţii în genere – sunt incomplete şi trebuie substanţial extinse astfel încât
să asimileze, să încorporeze cât mai multe aspecte – responsabile şi viabile – de
ecologie, în vederea rezolvării sensibilelor probleme de viaţă şi de locuire.
Această nevoie de o nouă perspectivă a constituit o neîntreruptă preocupare
pentru aşa-numitul “urbanism nou”, la care au subscris numeroşi arhitecţi şi
proiectanţi. Ei şi-au manifestat dorinţa de a deveni beneficiarii unor oraşe care să
fie expresia acestui urbanism nou, diferit, un urbanism mai ecologic în aspecte şi
funcţiuni, cu limite ecologice în centrul său.
Fireşte, urbanismul “verde” a întâmpinat greutăţi în sensul existenţei unor
numeroase aspecte neclare şi a unei multitudini de cerinţe de rezolvat, dar prin
programe, politici şi idei ingenioase de proiectare şi execuţie – care şi-au făcut
deja simţită prezenţa în numeroase oraşe europene – s-au “ascuţit simţurile” în
sensul a ceea ce poate fi realizabil. Există o serie de calităţi importante care pot fi
evidenţiate în ideea definirii şi recunoaşterii unor oraşe care se vor
exemplificatoare pentru urbanismul “verde”:
► Oraşe care s-au “străduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând
să “încalce” aceste limite), recunoscând legătura cu şi impactul “vieţii” lor asupra
altor oraşe sau comunităţi de pe planetă. Urbanismul “verde” acceptă că deciziile
publice şi private aplicate în legătură cu: creşterea şi dezvoltarea oraşelor,
modalităţile de transport pe care le utilizează, modurile de generare şi furnizare a
energiei, precum şi a alimentelor pentru locuitorii acestora au un impact
formidabil asupra mediului. Urbanismul verde are ca ţintă principală reducerea
masivă a impactului negativ asupra a tot ce ne înconjoară, protecţia ecosistemelor
şi cunoaşterea faptului că multitudinea de decizii luate la nivelul unei localităţi
poate afecta calitatea mediului şi a vieţii din alte părţi, putînd – fără exagerare –
influenţa calitatea vieţii de pe planetă.
► Oraşe care sunt “verzi” pentru că sunt proiectate astfel încât să funcţioneze
asemeni naturii. Urbanismul verde ne solicită să ne depăşim tradiţionala viziune
asupra polarităţii oraş-natură; oraşele, cele mai multe, locuri “gri” – de la
întinsele suprafeţe de betoane, asfalt, clădiri şi maşini, lucruri care nu pot fi
“naturale” – se află în “opoziţie” cu natura. Natura există în oraşe, prezenţa ei
făcându-se simţită prin amenajările largi de spaţii verzi.
► Oraşe care se străduiesc să realizeze mai degrabă un metabolism circular, nu
liniar, care să alimenteze şi să dezvolte o inter-relaţie simbiotică pozitivă cu
interiorul ţării. În natură nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri
productive pentru alte procese naturale. În numeroase feluri, acest principiu poate
fi aplicat la funcţionarea oraşelor. Din apele uzate, tratate în sisteme
corespunzătoare, se poate extrage biogaz, combustibil utilizabil în sistemele de
încălzire; resturile menajere organice pot fi utilizate ca şi îngrăşăminte,
reîntorcându-se la populaţie – în urma parcurgerii unui ciclu de prelucrări – sub
forma unor alte produse (chiar alimentare). Şi în industrie lucrurile pot urma un
traseu asemănător, reziduurile dintr-un proces tehnologic putând constitui input-

86
uri pentru alte procese. Urbanismul verde promovează echilibrarea ecociclurilor
oraşelor, astfel încât input-urile şi output-urile să se afle într-o stare de armonie,
complementaritate şi echilibru fundamental.
► Oraşe care se îndreaptă spre o autonomie locală şi regională căutând să profite
de sursele locale sau regionale de producere a alimentelor, de energie, de forţele
de producţie, precum şi de multe alte activităţi capabile să le suporte şi să le
susţină populaţia. Urbanismul verde cere oraşelor să îşi asume responsabilitatea
pentru impactul pe care stilul de viaţă şi deciziile luate la nivelul comunităţii îl au
asupra mediului. A apropia mai mult de oraş toate aceste activităţi înseamnă a
întreprinde o cercetare mai atentă a acţiunilor – responsabil alese – şi de a oferi o
probabilitate realizabilă a înfăptuirii acestora (se poate, spre exemplu, evita
transportul alimentelor de la distanţe mari, precum şi utilizarea excesivă a
chimicalelor şi a metodelor de păstrare şi conservare).
► Oraşe care încurajează şi facilitează un stil de viaţă sănătos, durabil. Un
parametru important al unui oraş durabil – de altfel şi un obiectiv major pentru
urbanismul verde – îl constituie asigurarea pentru cetăţeni a unei vieţi
îmbelşugate, bogate în opţiuni în ceea ce priveşte modul de viaţă (în direcţiile
sale majore) şi relaţiile interumane.
► Oraşe care accentuează o înaltă calitate a vieţii, o promovare a bunelor relaţii
de vecinătate ale comunităţilor. Pentru urbanismul verde un loc important îl
ocupă crearea şi menţinerea relaţiilor de vecinătate, a locurilor unde oamenilor le
face plăcere să trăiască, cu o putere încărcătură emoţională, plină de inspiraţie
estetică. Unul dintre deziderate îl constituie o proiectare adecvată a spaţiilor de
locuit şi a serviciilor sociale şi economice puse la dispoziţia membrilor societăţii.
Este la fel de important să fie asigurate condiţii de viaţă acceptabile, ca şi crearea
de oraşe ecologice: pătrunderea naturii în oraşe constituie o garanţie în vederea
asigurării condiţiilor de viaţă normale pentru cetăţeni, fiind deosebit de
importantă atât pentru sănătatea lor individuală cât şi pentru binele general.
Exemple de urbanism verde pot oferi numeroase oraşe sau alte localităţi
din Europa Occidentală: Austria (Linz), Danemarca (Copenhaga, Odense),
Germania (Munster, Freiburg), Olanda (Amsterdam, Leiden), (Suedia –
Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului durabil european.

Amenajarea împrejurimilor locuibile

O problemă “cheie” o constituie viabilitatea, înlta calitate a vieţii care

poate constitui rezultatul unor proiecte de dezvoltare care vizează o locuire
“densă” în ceea ce priveşte locuitorii şi clădirile care îi adăpostesc. Compactitatea
şi densitatea pot fi simultan şi nestingherit obţinute la scară umană în Europa;
stilul Manhattan nu este de loc agreat pe bătrânul continent.
Se abordează tot mai frecvent chestiunea locuirii – în zonele centrale ale
oraşelor – în forme “mixte”, hibride, variate a tipuri şi stiluri, incluzând grădini în
spatele caselor (aceasta constituind o trăsătură foarte importantă, omniprezentă în

87
proiectele tuturor locuinţelor). Noile proiecte olandeze (în domeniul locuinţelor)
sunt impresionante din punct de vedere al combinaţiilor şi integrării diverselor
forme şi tipuri de locuinţe, incluzând formele unifamiliale şi multifamiliale în
acelaşi proiect. Ca un rezultat al locuinţelor înaltului grad de susţinere financiară
şi de control (exercitat din partea statului), majoritatea proiectelor de locuinţe
alătură şi combină forme diferite de locuire: socială (subvenţionată de stat) şi
privată. Procentul afectat locuinţelor subvenţionate a fost foarte ridicat în Olanda,
dar a scăzut mult în ultima vreme, noile programe de dezvoltare preconinzând un
raport de 70/30 al locuinţelor private faţă de cele sociale, unele, având un mixaj
al diverselor grupuri socio-economice, propun crearea unor foarte dense localităţi
– satelit, respectiv comunităţi-suburbii, denumite localităţi de tranzit (termen
introdus în anul 1997). Acest model a fost urmat de Stockholm şi Copenhaga,
care l-au implementat cu succes, realizând o densitate mare a populaţiei în
comunităţile-satelit, amplasate în aproprierea metrourilor şi a liniilor de cale
ferată care leagă oraşul pol de zona periurbană.
Alte opţiuni constructive.
Aceste comunităţi se caracterizează prin faptul că zona de locuinţe
încadrează zona care cuprinde magazine, şcoli, bănci, servicii publice etc.,
beneficiind de proximitatea staţiilor de metrou şi a gărilor.
Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un
confort acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. Această densitate
este configurată, proiectată şi corelată cu planurile urbanistice, amenajările
zonelor verzi, accesul la mijloacelele de transport, precum şi cu alte facilităţi.
Exemple de localităţi europene astfel realizate sunt Den Haag (Haga),
Amsterdam şi Heidelberg, care au demonstrat practic că se poate obţine o mare
densitate a locuirii simultan cu un ambient plăcut şi condiţii excelente de habitat.
Au fost proiectate zone ale acestor oraşe – adevărate oraşe-grădini (sectorul Niew
Sloten al Amsterdamului) – având o structură hipodamică, cvartalurile fiind
separate prin canale, alei pentru biciclete sau cu destinaţie pietonală, alei cu
pomi. Ansamblurile de locuit – blocurile – sunt proiectate de diverşi arhitecţi, în
stiluri diferite, în scopul evitării monotoniei aliniamentelor, reuşind să inducă
stări emoţionale, trăiri diferite la impactul cu ele. Un alt detaliu care atrage
atenţia şi interesul este combinarea funcţiunilor de locuit (situate la etaj) cu cele
de activitate, de muncă - acestea din urmă ocupând partea de jos a imobilului.
Punctele comerciale sunt risipite pe suprafaţa întregului sector. Accesul la
toate obiectivele de interes şi legătura cu centrul oraşului este asigurată de liniile
de tramvai care facilitează parcurgerea distanţei până la acestea într-un interval
cuprins între 20-30 de minute (încadrându-se în valorile optime ale izocronelor).
Tendinţa de a amplasa micile magazine, alimentarele, aprozarele şi birourile în
proximitatea imediată a locuinţelor este din ce în ce mai accentuată.
În Olanda, expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate
combinării diferitelor tipuri de locuinţe (desigur, beneficiind de căile de acces
aferente – pietonale şi cele pentru rularea cu bicicleta) cu zonele comerciale ale

88
comunităţii. O asemenea variantă constructivă prevede amplasarea rezidenţelor în
jurul unei zone centrale comerciale.

Forme de locuire “la comun”: hofjes, cohousing şi ecovillages (oraşe

ecologice)

O altă modelare a funcţiunilor de locuit şi de trai se constituie în locuirea în

comun, în variantele:
- dezvoltarea unităţilor de locuit în comun (de tradiţie olandeză) – hofjes;
- formaţiuni de locuit în comun – experienţă tradiţională a ţărilor scandinave;
- oraşele ecologice (ecovillages) din numeroase ţări europene.
Hofjes reprezintă unităţi de locuit în comun (la curte), destinate – în
vechime – oamenilor săraci. Cei bogaţi lăsau, prin testamente (în care – uneori –
se stipulau şi condiţiile în care se putea ocupa o asemenea clădire, precum şi
obligaţiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele binefăcătorilor lor), celor săraci
astfel de imobile. Ele se constituiau în adevărate acte de caritate din partea
potentaţilor (din punct de vedere financiar).
Formele tradiţionale ale acestor aşezări sunt extrem de agreate, ele fiind
apreciate pentru faptul că pot oferi condiţii foarte plăcute pentru locuire. Acestea
se găsesc, în formele prezente, în administrarea sau proprietatea unor subiecte de
drept privat. În majoritatea cazurilor, configurarea curţii interioare – amenajată ca
o adevărată grădină – este diferită de la un ansamblu de locuit la altul (uneori se
întâlnesc splendide peluze, alteori aranjamente superbe de plante cu flori, alteori
adevărate oaze de sălbăticie, imitând natura în formele ei nealterate de intervenţia
umană). Fiecare intrare de la stradă se face printr-o poartă sau boltă arcuită,
uneori printr-un coridor. Intimitatea fiecărui mic domeniu este asigurată prin
modul în care acesta este proiectat. Numărul unităţilor de locuit dintr-un
asemenea ansamblu variază de la 8, 10 până la 25.
Sistemul de locuire în comun - cohousing – este mai recent, datând din
jurul anului 1970. Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub
denumirea de bofoellsskaber – locuire în comun), în prezent asemenea
ansambluri găsindu-se şi în alte ţări europene (Olanda, de exemplu). Acest model
presupune alăturarea mai multor unităţi (formaţiuni) de locuit grupate în jurul
unei “străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei curţi. De
obicei, accesul auto este restricţionat, rezumându-se la un loc de parcare
marginal. O trăsătură aparte o constituie desfăşurarea în comun a unei serii
întregi de activităţi, cum ar fi: gătitul, luatul mesei în comun, îngrijirea copiilor şi
supravegherea jocului lor, programe recreative de ocupare a timpului pentru
vârstnici etc. Sistemul prezintă o serie e avantaje din punct de vedere al
durabilităţii, întrucât presupune o bună utilizare a terenului, asigurarea unui
spaţiu de joacă pentru copii (lipsit de pericolul prezenţei autovehicolelor din
zonă), un grad înalt de interacţiune socială – prin relaţiile care se crează şi se
menţin în legătură cu cvasitotalitatea aspectelor din viaţa de zi cu zi

89
(supravegherea colectivă a copiilor, împărţirea responsabilităţilor, conjugarea
eforturilor pentru realizarea unor lucruri sau acţiuni utile pentru comunitate,
găsirea nor metode şi mijloace de optimizare a habitatului. Fenomenul de
însingurare, generat ţi întreţinut de formele de locuire moderne obişnuite, a fost
astfel anihilat).
Proiecte de locuire în comun au fost emarate, după proiectele daneze, şi în
Statele Unite ale Americii. În California – în Davis – a fost construită prima
asemenea aşezare, numită Muir Commons, finalizată în anul 1990. Cuprinzând
principalele elemente ale modelului danez, au fost realizate ansambluri care
cuprind două sau trei unităţi de locuire, grupate în jurul unei străzi, lipsite de
circulaţie auto, deci numai cu acces pietonal. O incintă având suprafaţa de
aproximativ 40 mp. funcţionează ca un centru social, cuprinzând o sală pentru
servirea mesei, un atelier, o cameră de joacă pentru copii şi alte facilităţi. Tot
conform modelui, realizarea proiectului şi administrarea formaţiunii contruite a
fost rodul unei participări colective, iar deciziile s-au luat în acelaşi cadru.
Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat şi de alte localităţi, dornice de a-
şi satisface nevoia de conectare la viaţa şi preocupările comunităţii.

Eco-oraşele se constituie într-o altă formă de locuire căreia i-a crescut

popularitatea în ţările scandinave. Ca şi trăsături specifice, eco-oraşele presupun:
clădiri durabile, sisteme energetice bine puse la punct (spre exemplu, utilizarea
energiei solare) şi o atenţie deosebită acordată problemelor de mediu.
În Europa există o multitudine de asemenea aşezări, ponderea cea mai
importantă deţinând-o zona scandinavă. În Suedia, de pildă, au fost edificate 20
de asemenea oraşe, în care se regăsesc aspectele locuirii comune (grupate în jurul
unor spaţii deschise, comune, centrale), cu acces permanent, continuu la
facilităţile comune. Adesea, aceste proiecte presupun eforturi de salvare şi
conservare a pădurilor sau a altor elemente ale mediului natural, implicând o
mare varietate de metode şi tehnologii ecologice (colectarea şi utilizarea apelor
pluviale, utilizarea avantajoasă a compostului – îngrăşământ agricol natural,
rezultat în urma fermentării lente a diferitelor resturi vegetale şi animale,
amestecate cu unele substanţe minerale). Unităţile de locuit – dotate cu panouri
solare pentru captarea energiei – variază ca suprafaţă între 58 şi 144 mp.
Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribuţie importantă la creearea unei
puternice coeziuni sociale.
Există şi alte forme, hibride, dar ingenioase de locuire, axate în principal
pe: locuirea în comun; accesul facil la utilităţi; procesul democratic de
identificare şi realizare a condiţiilor optime de locuire şi viaţă; prezenţa unui
centru comercial (supermagazin) care furnizează produse alimentare naturale,
ecologice (pentru obţinerea cărora nu au fost utilizate îngrăşăminte artificiale);
absenţa servirii mesei în comun.
În Utrecht există un asemenea proiect, cu acest tip de oferte de locuire,
denumit Het Groene Dak (acoperişul verde), denumire care cuprinde toate

90
trăsăturile ecologice ale acestui trai în comun: un acoperiş “verde” deasupra
spaţiului comun, panouri solare destinate încălzirii spaţiilor şi furnizării apei
calde, sisteme de tratare a apelor uzate menajere şi a celor pluviale, prezentând –
ca şi celelalte forme – o curte centrală, modelată astfel încât să sugereze o
sălbăticie naturală.
Het Groene Dak ilustrează perfect potenţialul existent pentru locuirea în
comun – în parametrii ecologici – chiar în centrul oraşelor. Structura cuprinde 66
de unităţi de locuire, acoperind o suprafaţă de un hectar, dintre care 40 sunt de
închiriat şi 26 sunt proprietate privată, toate fiind realizate prin subvenţie
publică. Desăvârşit în anul 1993, proiectul s-a dovedit a fi capabil să îmbine
dimensiunea ecologică cu cea socială.
În oraşul Leiden se află în derulare un proiect asemănător, a cărui
funcţionare se bazează – în ceea ce priveşte sursele de energie – alături de
sistemul panourilor solare, şi pe instalaţii care utilizează energia vântului
(instalaţii eoliene).
Localităţile europene oferă şi alte exemple de creativitate în direcţia
“înverzirii” oraşelor. “Pereţii verzi” sunt adesea întâlniţi în localităţile germane,
unde se fac eforturi susţinute pentru proiectarea, spre exemplu a structurilor
caselor scării exterioare aferente imobilelor cu mai multe apartamente, precum şi
a garajelor, prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot dezvolta plante
căţărătoare, frecvent întâlnite fiind viţa de vie sălbatică, glicina şi iedera. Pereţii
astfel “ornamentaţi” oferă aceleaşi beneficii ca şi acoperişurile verzi. Cu toate că
s-a manifestat reţinere în ceea ce priveşte vegetaţia care invadează astfel faţadele
clădirilor, apreciindu-se ca având efect distructiv asupra elementelor de
construcţie, efectul ei s-a dovedit exact opus: ea protejează împotriva radiaţiilor
ultraviolete, asigură răcoare vara şi izolează termic iarna (procentul acestor
fenomene ajungând la circa 30%). Avantajele sunt şi de natura rolului filtrant
pentru aerul poluant, atenuarea zgomotului, manifestării efectului de păstrare a
unei umidităţi optime. Indicată şi importantă este însă alegerea vegetaţiei propice,
în funcţie de orientarea faţadei, respectiv zona şi durata de însorire a peretelui.
Impactul estetic, vizual este indiscutabil extrem de plăcut. Soluţia a fost adoptată
şi pentru “placarea” pereţilor unei fabrici din oraşul Dunkuerque, unde vegetaţia
(iedera) a fost utilizată,de la început, pe post de filtru al substanţelor poluante.
Ideea face parte, acum, din design-ul mai multor clădiri, încă din faza de
proiectare. În plus, pe lângă efectele menţionate, se alătură şi cele care ţin de
crearea unor noi biotopuri în aceste “tapete verzi” şi de găsirea unui mijloc
ingenios de combatere a fenomenului graffiti.
O altă strategie de “înverzire” se materializează în construcţie unor eco-
poduri, eco-pasaje care leagă diverse zone ale aşezării. Olandezii au o adevărată
tradiţie a construcţiilor de acest tip şi au realizat numeroase astfel de pasaje peste
străzi şi autostrăzi.
Insinuarea naturii în oraş include şi crearea de parcuri ecologice (ca cele de
la Londra) şi de ferme – aparţinând municipalităţii, amplasate la periferia oraşului

91
şi îndeplinind o funcţie educativă. Numeroase oraşe nordice deţin şi acţionează în
cadrul acestor creaţii urbanistice, care au un important rol recreativ, educativ şi
de altă natură. Terenul – achiziţionat în perspectiva extinderii urbane viitoare –
capătă o asemenea destinaţie curentă, pentru scopuri aricole sau recreative
(marile suprafeţe sunt chiar închiriate fermierilor). Un număr de ferme mici sunt
deschise accesului public, îndeplinind varii funcţii sociale şi având grajduri,
culturi de legume sau fructe – adevărate mari gospodării. De regulă, aceste ferme
sunt subvenţionate de către autorităţile locale, dar îşi asigură sume suplimentare
din valorificarea produselor agricole. Ele sunt locuri în care vin şi persoane
interesate să-şi dezvolte abilităţile în acest domeniu, dar oferă programe
educative extrem de agreate în special de către copii. Valenţa comercială a
activităţii este concretizată în vânzarea – către locuitorii din împrejurimi – a unor
produse ca: ouă, miere, fructe, legume etc. Gunoaiele de grajd sunt – din nou –
destinate fertilizării naturale a solului din împrejurimi, renunţându-se la utilizarea
îngrăşămintelor chimice.
O altă idee promiţătoare, frecvent întâlnită în oraşele europene este cea a
“şcolilor verzi”. Există câteva exemple care evidenţiază preocuparea şi efortul
(mai ales în oraşele care adăpostesc numeroase instituţii de învăţămâmt) pentru
crearea unor asemenea instituţii de învăţământ care să corespundă normelor
ecologice şi în care să se promoveze o educaţia în spiritul ocrotirii naturii. Oraşul
Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul şcolii”, care include
măsuri de educare a elevilor şi studenţilor în spritul protejării mediului urban şi
care a presupus, de asemeni, remodelarea spaţiului din juril incintelor,
transformând suprafeţele “gri” în covoare de vegetaţie şi pomi. Numeroase şcoli
au agreat şi urmează să aplice această formă de restructurare.

Oraşe verzi – organice

Oraşele se pot integra mai mult în natură, putând fi mai mult asemănătoare
acesteia. Ele pot fi regândite astfel încât să fie operaţionale şi să funcţioneze într-
un mod “natural”, pot fi reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente
care să permită şi să determine o asemănare cu ecosistemele naturale. Astfel, am
putea regăsi într-un oraş trăsăturile ( şi am putea percepe senzaţiile) pădurilor,
preeriilor sau ţinuturilor mlăştinoase.
O serie de iniţiative care vizează urbanismul verde şi ecologia urbană –
promovate de menţionatele oraşe europene – pot constitui demersuri întru această
reconsiderare urbană. Este de-a dreptul surprinzător modul în care natura s-a
insinuat şi există deja în oraşe europene cu o densitate sporită a populaţiei; mai
mult decât atât, în Berlin şi Heidelberg au pătruns şi diversităţi de animale şi
plante. Natura şi-a făcut loc, a urbanistice care au încorporat întinse spaţii
naturale în imediata apropiere a locuinţelor, ele integrându-se ansamblurilor
construite, favorizând totodată o densitate mare a populaţiei şi clădirilor. Această
metodă a fost adoptată şi în ideea obţinerii unei fezabilităţi ridicate, prin înaltul

92
grad de control exercitat asupra concepţiei şi proiectării investiţiilor noi şi
revizuirea, modernizarea celor existente.

Durabilitatea în Europa

Durabilitatea a fost însuşită prin intermediul legislaţiei şi directivelor

Uniunii Europene, ca un obiectiv prioritar. Al cincilea Program de acţiune în
domeniul mediului este actualmente denumit “Spre durabilitate”. Tratatul de la
Maastricht (semnat în 1991) a consacrat explicit dezvoltarea durabilă ca pe un
obiectiv distinct al Uniunii Europene (care mai târziu – respectiv în iunie 1997 –
au constituit documente de bază pentru Tratatul de la Amsterdam). O serie de
reglementări speciale ale Uniunii Europene au focalizat atenţie asupra
necesităţii protejării şi conservării mediului (spre exemplu, directivele U.E. în
domeniul habitatului). Majoritatea ţărilor vest-europene au iniţiat şi elaborat –
prin proiecte naţionale – strategii pentru asigurarea durabilităţii, precum şi o
serie de alte planuri şi norme de acţiune. Limbajul durabilităţii îşi croieşte,
treptat, făgaş în legislaţia şi programele naţionale. Tema oraşelor durabile a
căpătat o atenţie sporită în cadrul Uniunii Europene. Acest document a solicitat o
abordare holistică în domeniul amenajării teritoriului şi a impus nevoia de a privi
oraşele ca şi o parte necesară a soluţiei de rezolvare a problemelor globale ale
mediului, stând la baza lucrărilor şi documentelor redactate în cadrul Comisiei
Comunităţilor Europene din 1990, respectiv ale Comisiei Europene din 1994. În
anul 1991 a fost constituit un grup de experţi pe problemele mediului urban, care
– în spiritul Cartei verzi – şi-a concentrat atenţia asupra proiectării şi edificării
oraşelor durabile. Raportul final al acesti grup de experţi – Comunităţi Europene
Durabile – este impresionant în ceea ce priveşte sfera sa de cuprindere şi
reprezintă un jalon important în acest domeniu, susţinând la scara globalităţii
abordarea ecosistemică a oraşelor. Raportul identifică, ca un important prim pas,
patru principii ale dezvoltării durabile:
1. Principiul managementului urban – managementul durabilităţii este, în
esenţă, un proces politic care presupune proiectare, planificare şi are înrâurire
asupra conducerii activităţii de urbanism. Derularea managementului
durabilităţii urbane impune o serie de instrumente utile preocupărilor din
domeniul mediului, social şi economic, în vederea asigurării bazelor necesare
integrării în această problematică. Aplicând aceste reguli, promovarea unei
politici în domeniului durabilului poate deveni mai cuprinzătoare, mau puternică
şi mai ambiţioasă decât este, în general, recunoscut.
2. Principiul politicii integratoare – coordonarea şi integrarea trebuie să se
realizeze prin combinarea principiului subsidiarităţii cu mai vechiul concept al
responsabilităţii divizibile. Integrarea trebuie să fie înfăptuită şi pe orizontală
(pentru a stimula efectele sinergetice ale dimensiunilor sociale, de mediu şi
economice ale durabilităţii) şi pe verticală (între toate nivelele U.E., între statele
membre, între conducerile regionale şi locale), pentru a realiza o coerenţă optimă

93
între politică şi acţiune precum şi pentru a evita politicile contradictorii de la
diferite nivele.
3. Principiul gândirii ecosistemice – gândirea ecosistemică abordează
comunităţile (localităţile) ca pe un sistem complex, caracterizat prin oscilaţii şi
continue procese de schimbare şi dezvoltare. Acest sistem încorporează diverse
aspecte: energie, resurse naturale, producţii inutile (ca, de exemplu, lanţurile de
activităţi care necesită stimulări, reabilitări, reorganizări şi care – în final – ar
trebui închise penru a contribui la o dezvoltare durabilă).
Această gândire include, de asemeni, dimensiunea socială, care consideră
fiecare localitate ca fiind un ecosistem social.
4. Principiul cooperării şi parteneriatului – durabilul reclamă o
responsabilitate divizibilă. Cooperarea şi parteneriatul între diferitele nivele,
organizaţii şi interese este, în consecinţă, crucial
Managementul durabilităţii constituie un proces de învăţare în cadrul
căruia “a învăţa făcând”, “a împărtăşi experienţe”, formarea profesională,
perfecţionarea, activitatea interdisciplinară, parteneriatul, consultarea şi
participarea comunităţii, mecanismele educaţionale moderne sunt elemente cheie.
Unul dintre rezultatele importante ale activităţii acestui grup de experţi a
fost iniţierea unei campanii de promovare a ideii de dezvoltare durabilă vis-à-vis
de localităţile europene, demarată în anul 1994. Punctul de plecare al acestei
acţiuni l-a constituit prima întâlnire, care a avut loc la Aalborg – în Danemarca:
aici a fost concepută şi semnată o “cartă a oraşelor cu dezvoltare durabilă” (acest
document este acum cunoscut ca şi Carta de la Aalborg). Semnatarele acestui
document (aproape 400 de autorităţi locale, reprezentând aproximativ o sută
milioane de europeni) s-au obligat să acţioneze în spiritul durabilităţii locale.
Printre obiectivele majore ale acestei campanii se numără: publicarea literaturii
de specialitate noi, activităţile inter-oraşe, precum şi programarea unor conferinţe
pan-europene periodice; a fost instituit chiar şi un premiu pentru Oraşul Durabil
European, care a început să fie atribuit începând cu anul 1996.
O a doua conferinţă pan-europeană pe probleme de durabilitate urbană a
avut loc, după cea de la Aalborg, la Lisabona – în Portugalia, în anul 1996, iar a
treia la Hanovra – în Germania, în anul 2000. Întâlnirea de la Lisabona a reunit
1000 de participanţi care au detaliat planurile de la Aalborg şi au întocmit o
strategie denumită “De la cartă la acţiune”.
Au mai fost iniţiate serii de conferinţe regionale, cum a fost spre exemplu
cea care a avut loc la Sofia – în Bulgaria, în anul 1998, desfăşurată sub lozinca
“Spre o dezvoltare durabilă în centrul şi estul Europei”. Mai recent, au avut loc
întruniri regionale la Turku – în Finlanda şi Sevilla – în Spania. La Buxselles
funcţionează un birou care coordonează programele, asigură activitatea în reţea,
precum şi decontările.
Alături de această campanie de promovare a oraşelor durabile în Europa
există şi se implică activ în acest domeniu o serie de grupuri şi organizaţii care
sunt susţinute în acţiunile lor de către autorităţile publice locale.

94
 Numeroase iniţiative în domeniul dezvoltării durabile a oraşelor au fost
direct susţinute de către Uniunea Europeană prin intermendiul unor iniţiative şi
programe de finanţare. Aceste programe au avut o importanţă deosebită în ceea
ce priveşte cooperarea dintre oraşe, materializată în furnizarea de informaţii şi
dezvoltarea programelor demonstrative. Există numeroase asemenea programe,
din domenii tehnice diferite, al căror efect cumulativ este greu de neglijat:
programe-pilot privitoare la energie (JOULE, SAVE, THERMIE), programe de
transport urban (JUPITER, DRIVE, ZEUS), dezvoltarea economică durabilă şi
iniţiative de regenerare urbană (RECITE, PACTE). Mai mult decât atât, foarte
multe programe finanţate de Uniunea Europeană au urmărit atât demonstrarea
noilor tehnologii ale urbanismului verde, cât şi asigurarea unei cooperări între
oraşele (durabile) europene. Una dintre aceste iniţiative a fost cea denumită
“oraşele verzi europene”, finanţată prin program EU – THERMIE, care a
presupus proiectarea şi edificarea unor construcţii ecologice prin utilizarea unui
minim de energie, în 11 oraşe. Ceea ce a rezultat s-a constituit într-o demonstraţie
practică a ceea ce se poate realiza, într-o adevărată sursă de inspiraţie pentru cei
cu preocupări în acest domeniu.
Promovarea durabilităţii urbane şi a uranismului verde a constituit un scop
primordial pentru multe ţări europene: Finlanda, Germania, Danemarca etc.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

- În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism”

se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism,
Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate
şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).
- Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter
director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări
operaţionale.(art.39, al.2).
- Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă
dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor situ-uri
valoroase, ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de
locuire.
În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă,
urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea
şi punerea în valoare a fondului construit existent, menţinerea unui echilibru şi la
nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi.
Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu trebuie să fie
dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică, nici de cele marcate
de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic, ci trebuie

95
să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se realizeze o
continuare, nu o suprapunere.
- Certificatul de urbanism este (potrivit art. 6 al Legii nr. 50/1991) actul de
informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 al aceleiaşi legi, în conformitate
cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori
ale planurilor de amenajare a teritoriului, care sunt informaţii de interes public,
potrivit legii, face cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic,
economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării,
stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite prin documentaţia
tehnică în funcţie de specificul amplasamentului, lista cuprinzând avizele şi
acordurile necesare în vederea autorizării lucrărilor de construcţii, inclusiv
obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cu
privire la evaluarea iniţială a investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor
acesteia asupra mediului în vederea obţinerii actuluui administrativ al autorităţii
competente pentru protecţia mediului.
Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea
obţinerii autorizaţiei de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire.
Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care,
în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol important,
respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade, nu
i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul
economic şi regimul tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului conţine:
- dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care
grevează asupra acestuia;
- situarea terenului în intravilan sau în afara lui;
- prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra
imobilului – zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra
imobilului;
- interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc.
Regimul economic al imobilului indică: folosinţa actuală; destinaţii admise
sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă;
reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.
Regimul tehnic precizează: procentul de ocupare a terenului (POT);
coeficientul de utilizare a terenului (CUT); dimensiunile minime şi maxime ale
parcelelor; echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie
termică); circulaţia şi accesele pietonale şi auto, parcaje necesare; alinierea
terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului; înălţimea minimă
şi maximă admisă.
Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi
delimitările administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea
echipamentelor publice existente ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau

96
dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. După caz, el poate
fi pozitiv sau negativ.
Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape:
solicitarea şi, respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale
de solicitare se referă la faptul că:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe
legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se
urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi;
îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.
- Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura
de specialitate. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul
Legii nr. 50/1991, art 2)”. Autorizaţia de construire constituie actul final de
autoritate al administraţiei locale pe baza căruia este permisă executarea
lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la
amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor. Ea
se emite în baza documentaţiei tehnice - D.T. -, elaborată ăn condiţiile prezentei
legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism,
avizate şi aprobate potrivit legii.
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate
cu reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca
fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea
regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor
legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării
terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie – prin eliberarea unei
autorizaţii prealabile. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează
atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea
stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de
comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de
existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.
- Dreptul de preempţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege
unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra
unui bun imobil (de regulă, teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze
bunul. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este dreptul de
acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia de exercitare a dreptului
de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi înstrăina
bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al
proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune
care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.
Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preempţiune implică
substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect:
achizitiv şi extinctiv.

97
- Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort
acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei; această densitate este
configurată, proiectată şi corelată cu planurile urbanistice, amenajările zonelor
verzi, accesul la mijloacele de transport, precum şi cu alte facilităţi. Promovarea
durabilităţii urbane şi a urbanismului verde constituie la ora aceasta un scop
primordial pentru multe state ale lumii. Oraşele – s-a demonstrat deja – se pot
integra mai mult în natură.

BIBLIOGRAFIE

- T. BEATLEY, GREEN URBANISM, Island Press, Washington D. C., 2000

L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE, Edit. “Accent”, Cluj-Napoca, 2001
C. M. COSTIN, DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA, Teză de doctorat,
Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, 2003
T. DRĂGANU, LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE, Edit. “Lumina-Lex”,
Bucureşti, 2003
M. DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti,
2009
- S. FILIP, PLANNING URBAN, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2009
- A. N. Ghica, URBANISMUL. Autorizaţii de construire, certificate de urbanism
şi avize, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2011
- P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN
INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE
TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by
Richard T. LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis
Group”, London and New York, 2003
- Fr. HAUMONT, DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU
TERRITOIRE ET DE L’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2007
H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,
2004
B. JADOT, LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE
DÉCISION EN MATIÈRE DʼENVIRONNEMENT ET DʼURBANISME, Edit.
”Bruylant”, Bruxelles, 2005
J. M. LEVY, CONTEMPORANY URBAN PLANING, sixth edition, Edit.
”Prentice Hall”, New Jersey, 2003
J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE.
UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Presses Universitaires de
Rennes – PUR”, Rennes, 2005
E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. ”Accent”,
Cluj-Napoca, 2003

98
J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE lʼURBANISME, 5-e édition, Edit.
”Dalloz”, Paris, 2001
Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME,
Edit. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006
P. PIGEON, LʼENVIRONNEMENT AU DÉFI DE lʼURBANISME, Edit.
”Presses Universitaires de Rennes”, Rennes, 2007;
O. PUIE, REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII
TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT, 2-e édition, Edit.
”Le Moniteur”, Paris, 2006
Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE
LA VILLE, Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005
xxx, CODE DE lʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”, Paris,
2006

99