1.

ABORDĂRI GENERALE PRIVIND RISCUL ECONOMIC

SAU RISCUL DE EXPLOATARE

Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu

cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului
economic sau a cash-flow-ului de exploatare în funcţie de condiţiile de exploatare. Rezultatele sau
cash-flow-urile de exploatare nu sunt sigure deoarece nici veniturile şi nici costurile care determină
aceste rezultate nu sunt sigure.
Principalii factori care influenţează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri,
structura cheltuielilor de exploatare, precum şi corespunzătoare punctului critic. łinând seama de
legătura dintre aceşti factori, rezultă că cu cât nivelul efectiv al producţiei este mai îndepărtat de
punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, cu atât riscul de exploatare este mai mic şi invers.
Evaluarea riscului de exploatare se realizează pe baza interpretărilor date valorilor aferente
indicatorilor determinaţi la pragul de rentabilitate. Atunci când o firmă realizează o producţie şi o
cifră de afaceri sub nivelul aferent punctului mort, se înregistrează pierderi. De asemenea, dacă
perioada critică este mai mare decât perioada implicată în analiză firma nu îşi acoperă toate
cheltuielile de exploatare. Pentru evaluarea riscului de exploatare putem folosi informările oferite de
studiul pragului de rentabilitate şi de studiul pârghiei de exploatare.

ANALIZA RISCULUI ECONOMIC PE BAZA PRAGULUI DE RENTABILITATE

Pentru determinarea riscului de exploatare se porneşte de la analiza relaţiei cost-volum-

rezultat numită şi analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate este punctul în care cifra
de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare delimitate în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile,
calculându-se în unităţi fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru întreaga activitate.

Pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă

Cunoaşterea pragului de rentabilitate şi a intervalului de siguranţă este utilă în activitatea
practică de evaluare, întrucât se pot face judecăţi corespunzătoare asupra comportamentului firmei
în cazul modificării unor variabile care influenţează mecanismul de funcţionare al acesteia
(apreciere a riscului).
 Pragul de rentabilitate, respectiv cifra de afaceri care asigură recuperarea cheltuielilor, este
da de relația:
F F = suma cheltuielilor fixe;
CA CR =
∑ qcv
1− qcv = cheltuiele variabile.
∑ qv

Intervalul de siguranță ( Is) se determina pe baza relației:

CA CR
(
Is= 1−
CA )
* 100

Pentru activitatea practică de evaluare, cunoaşterea unei asemenea situaţii este deosebit de
importantă în alegerea metodelor de evaluare, precum şi pentru previzionarea profitului care se va
lua în calcul.
Modelele de diagnostic al rentabilităţii prin intermediul sumei profitului, trebuie considerate
ca fiind "tipuri", în baza cărora se pot construi şi alte modele, în raport de specificul fiecărei unităţi.

EVALUAREA RISCULUI DE EXPLOATARE

Evaluarea riscului de exploatare se face cu ajutorul unor indicatori care ne indică în ce

măsură poate oscila volumul activităţii desfăşurate, fără ca această oscilaţie să implice riscul
înregistrării unor pierderi:
o marja de siguranţă în mărimi absolute;
o indicele de siguranţă;
o abaterea indicelui de siguranţă;
o momentul de realizare a punctului critic.

1. Marja de siguranţă în mărimi absolute (Msa) exprimă diferenţa valorică existentă între
volumul de activitate realizat efectiv şi volumul de activitate aferent punctului
critic, determinându-se cu relaţia:
Msa=CA-CACR

Din metodologia de calcul rezultă că marja de siguranţă în mărimi absolute trebuie să fie
pozitivă pentru ca întreprinderea să obţină profit. Cu cât valoarea ei este mai mare, cu atât riscul de
exploatare la care întreprinderea este supusă e mai redus.

2. Indicele de siguranţă (Is) exprimă raportul dintre veniturile realizate efectiv şi veniturile
aferente pragului de rentabilitate. El se mai numeşte şi coeficient de volatilitate şi are
aceeaşi valoare informaţională ca şi marja de siguranţă.

CA CR
(
Is= 1−
CA )
* 100

3. Abaterea indicelui de siguranţă ( Is) exprimă procentual ecartul dintre volumul de

activitate realizat şi volumul de activitate corespunzător pragului critic. Se determină după
relaţia:
(CA−CA CR )
Δ Is= * 100
CA CR
Pe baza observaţiilor statistice s-au desprins următoarele:
 valoarea abaterii indicelui de siguranţă mai mică de 10% desemnează o situaţie
instabilă, respectiv un risc de exploatare ridicat;
 valoare a abaterii indicelui de siguranţă cuprinsă între 10% şi 20% corespunde unui
nivel mediu al riscului (situaţie relativ stabilă);
 depăşirea valorii de 20% a abaterii indicelui de siguranţă denotă un risc de exploatare
redus.
4. Momentul de realizare a punctului critic (denumit şi punct mort) reflectă numărul de
zile de care întreprinderea are nevoie pentru a realiza nivelul de producţie aferent
punctului critic.
CA CR
Tcr= ∗T
CA
Cu cât punctul mort are o valoare mai mică, cu atât mai redus va fi riscul de exploatare. Se
poate observa că valoarea punctului mort este la rândul ei cu atât mai mică cu cât nivelul pragului de
rentabilitate este mai mic, la un nivel dat al activităţii.
 ANALIZA RISCULUI ECONOMIC PE BAZA COEFICIENTULUI DE ELASTICITATE

Coeficientului de elasticitate (e) se determină pe baza cifrei de afaceri aferente pragului de

rentabilitate şi măsoară sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului exploatării la variaţia nivelului de
activitate. Se determină după relaţia:
ΔRE
ℜ
e= ΔCA
CA
Unde: RE - rezultatul exploatării; CA - cifra de afaceri.

Coeficientul de elasticitate măsoară sporul relativ al rezultatului exploatării care rezultă din
sporul relativ al cifrei de afaceri. Valoarea acestui coeficient este dependentă de poziţia nivelului de
activitate faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât întreprinderea se îndepărtează de pragul de
rentabilitate cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul economic mai mic, iar cu cât se apropie
de pragul de rentabilitate, elasticitatea este mai mare, iar riscul creşte.
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate, întreprinderea se poate afla în una din
situaţiile următoare:
a) instabilă, cu un risc economic ridicat dacă e > 11; un nivel ridicat al coeficientului de
elasticitate evidenţiază o sensibilitate mare a rezultatului exploatării la modificarea volumului de
activitate, deci o probabilitate mai mare ca întreprinderea să înregistreze scăderi semnificative ale
rezultatului exploatării sau chiar pierderi;
b) relativ stabilă, dacă e ≈ 6 (dacă e se află în proximitatea valorii 6);
c) confortabilă, cu risc redus, dacă e a 6; o valoare mică a coeficientului de elasticitate reflectă
o modificare mai lentă a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate, ceea ce
asigură întreprinderii un timp mai mare de reacţie la modificarea condiţiilor de mediu.

3.4. STRATEGII DE PREVENIRE A RISCULUI DE EXPLOATARE ŞI DE DIMINUARE

A EFECTELOR APARIŢEI SALE

Componentele riscului de exploatare sunt: volumul de activitate, dimensionat cu ajutorul cifrei

de afaceri şi cheltuielile de exploatare. Deci, pârghiile prin care managerii pot interveni asupra
riscului operaţional sunt chiar cele două elemente de mai sus şi factorii ce le determină.
Ca direcţii majore de acţiune, ca obiective strategice de prevenire a riscului, decidenţii pot
opta între: creşterea cifrei de afaceri sau reducerea cheltuielilor.
Cifra de afaceri este direct influenţată de doi factori: cantitatea vândută şi preţul de vânzare.
În consecinţă, căile de creştere a cifrei de afaceri vor avea în vedere:
1. Creşterea factorului cantitativ prin:
 penetrarea a noi pieţe de desfacere;
 utilizarea celor mai modeme tehnici de marketing;
 dezvoltarea serviciului de desfacere şi, dacă există posibilitatea, şi este căzu crearea
unei reţele proprii de distribuţie;
2. Creşterea factorului calitativ, preţul de vânzare, prin:
 ridicarea continuă a nivelului calitativ al produselor finite;
 promovarea unor produse care să răspundă cererii unor entităţi de consumatori c_
necesităţi specifice;
 stabilirea unui preţ de vânzare care să îmbine cât mai corect criteriile de evaluare
internă
(costul de producţie) cu criteriile de evaluare externă (concurenţa, cererea, legislaţia).
Variaţiile preţului depind, în mare măsură, de mediul concurenţial al întreprinderii. Aşadar,
studierea efectului modificării preţului de vânzare prin metoda punctului critic nu furnizează
suficiente informaţii decât corelată cu simularea creşterii şi, respectiv, scăderii cantităţii vândute ca
urmare a reducerii acestuia. Cu alte cuvinte, o eventuală creştere a preţurilor poate afecta mai mult
decât proporţional cantitatea vândută, generând scăderea profitului şi creşterea riscului operaţional.
Invers, diminuarea preţurilor de vânzare şi, implicit, a marjei brute asupra costurilor variabile poate
fi compensată prin creşterea volumului fizic al producţiei vândute.
 4.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RISCUL
FINANCIAR

Desfăşurarea normală a activităţii economice necesită utilizarea de către o firmă, pe

lângă capitalurile proprii, şi a capitalurilor împrumutate. Aceste două surse de capital se
deosebesc, pentru întreprindere, prin costul pe care îl generează, iar, pentru investitori, prin riscul pe
care şi-l asumă pentru plasarea capitalului disponibil în cadrul firmei respective.
Pe baza celor două definiţii similare de mai sus, se pot desprinde câteva trăsături
caracteristice ale riscului financiar, astfel:
se referă la nesiguranţa obţinerii unei rentabilităţi suficiente din activitatea de exploatare care
să permită acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
apariţia sa este cauzată de prezenţa capitalului împrumutat în cadrul structurii de capital a
întreprinderii;
materializarea riscului financiar presupune reducerea remuneraţiilor cuvenite acţionarilor
(dividende sau profituri nete);
în mod direct, materializarea riscului financiar afectează numai acţionarii firmei.
Riscul financiar se referă la variabilitatea suplimentară a profitului net pe acţiune şi la riscul
sporit de faliment care apar atunci când o firmă apelează la resurse financiare cu cost fix, cum ar fi
creditele bancare şi împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni. Capitalul cu cost fix generează
obligaţii
financiare pe care o firmă trebuie să le onoreze, indiferent dacă înregistrează sau nu un rezultat brut
de exploatare pozitiv.
Altă definiţie consideră că riscul financiar este partea variabilităţii ratei de randament a
capitalurilor proprii care se datorează îndatorării sau variabilitatea profitului net, sub
incidenţa structurii financiare a firmei.
Riscul financiar depinde de patru factori: riscul economic, gradul de îndatorare, evoluţia ratei
dobânzii, fiscalitatea. Acesta poate fi evaluat pe baza pragului de rentabilitate financiar sau a
efectului de levier.

66
 4.2.1. ANALIZA RISCULUI FINANCIAR PE BAZA PRAGULUI
DE RENTABILITATE FINANCIARĂ

Calculul pragului de rentabilitate financiar se face asemănător cu calculul pragului de

rentabilitate din exploatare, adăugându-se în relaţia de calcul cheltuielile cu dobânzile. Practic,
pragul de rentabilitate financiar reprezintă acel nivel de activitate corespunzător căruia veniturile din
exploatare acoperă cheltuielile din exploatare şi cheltuielile cu dobânzile.
Pentru calculul pragului de rentabilitate financiar ar fi necesară o împărţire a cheltuielilor cu
dobânzile în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile. De obicei însă, pentru simplificarea analizei, se
consideră că întregul volum al cheltuielilor cu dobânzile are un caracter fix.
În aceste condiţii, relaţia de calcul a pragului de rentabilitate financiar este următoarea:
CAcrf - cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate financiar;
CF - cheltuieli fixe (din exploatare);
CF+CD CF+CD CD - cheltuieli cu dobânzile;
CAcrf =
CV Rmcv Rmcv - rata marjei cheltuielilor variabile;
1− CV - cheltuieli variabile (din exploatare);
CA
CA - cifra de afaceri.

Analiza efectivă a riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate se face prin

intermediul aceloraşi indicatori utilizaţi utilizați şi în cazul riscului de exploatare.

4.2.2. ANALIZA RISCULUI FINANCIAR PE BAZA EFECTULUI DE LEVIER

Analiza riscului financiar poate fi realizată şi cu ajutorul unui model numit „efect de levier
financiar”. Acesta reprezintă practic incidenţa îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii.
El depinde pe de-o parte de corelaţia care există între rata rentabilităţii economice şi costul mediu al
datoriei(rata dobânzii), iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.
Pentru ilustrarea influenţei efectului de levier se poate pleca de la structura bilanţului, respectiv
de la ratele de rentabilitate specifice:
Capitaluri proprii
Activ economic (A) Rata rentabilității financiare (Rf)
Rata rentabilității economice (Re) Datorii
Rata Dobânzii (Rd)

Structura bilanţului şi ratele rentabilităţii specifice

Neluând în calcul impozitul pe profit, rezultatul exerciţiului (Rex) se determină ca diferenţă
77
între rezultatul exploatării (RE) şi dobânda (D) plătită pentru resursele financiare împrumutate (Dft).
Re x = RE - D
De asemenea rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice se determină după
relaţiile:
Rex ℜ
Rf= Re=
Cpr Ae
REx ℜ−Dob [ (Cpr + Dat ) ℜ] −Dat∗RD Dat
Rf=
Cpr
= Cpr
=
Cpr
=Rre+ ( ℜ−Rd )
Cpr [ ]
efectul de levier
Rf - rata rentabilităţii financiare;
Re - rata rentabilităţii economice;
Rd - rata dobânzii; Rex - rezultatul exerciţiului;
Cpr - capitalul propriu;
RE - rezultatul din exploatare;

Din analiza corelaţiei dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii, se pot întâlni
următoarele situaţii:
1. dacă Re > Rd, folosirea îndatorării va conduce la creşterea ratei rentabilităţii financiare şi a
valorii de piaţă a întreprinderii. În acest caz, întreprinderea va fi interesată să utilizeze cât
mai multe împrumuturi pentru a beneficia de efectul pozitiv de levier financiar, dar până la
limita riscului de insolvabilitate;
2. dacă Re = Rd, folosirea îndatorării nu produce efecte asupra rentabilităţii financiare a
capitalului propriu (efectul de levier financiar este 0);
3. dacă Re < Rd, folosirea îndatorării va determina reducerea rentabilităţii financiare, reducere
care va fi cu atât mai mare cu cât gradul de îndatorare (pârghia financiară) este mai ridicat
(efectul de levier financiar este negativ).
Condiţia ca rentabilitatea financiară să crească atunci când întreprinderea apelează la
împrumuturi este ca este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii, caz în care rata
rentabilităţii financiare este cu atât mai mare cu cât este mai mare gradul de îndatorare (levierul).
Dimpotrivă, dacă la nivelul întreprinderii rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata
dobânzii, efectul de levier devine negativ, iar rata rentabilităţii financiare va fi cu atât mai mică cu
cât gradul de îndatorare va fi mai mare. întreprinderea se poate afla astfel în trei situaţii:
1. de siguranţă, când rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii, iar
apelarea la credite suplimentare va duce la îmbunătăţirea ratei rentabilităţii financiare;
2. de indiferenţă, când rata rentabilităţii economice este egală cu rata dobânzii. În această

88
situaţie, apelarea la credite nu influenţează gradul de risc la care întreprinderea este supusă;

99
 3. de risc, când rata rentabilităţii economice este inferioară ratei dobânzii. În această situaţie,
apelarea la credite duce la o diminuare a performanţelor, deci se impune minimizarea gradului
de îndatorare.
Reducerea riscului financiar presupune: accelerarea de rotaţie a activelor, creşterea
profitabilităţii comerciale; fundamentarea politicii financiare care să permită valorificarea
conjuncturilor favorabile.
 5.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND RISCUL DE
FALIMENT

Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinţe
negative, cu implicaţii complexe asupra întregii activităţi a agentului economic, cât şi asupra
altor entităţi care vin în contact cu agentul respectiv. Pentru a putea obţine de la instituţiile
financiare avizate credite necesare pentru modernizarea capacităţilor existente (prin
achiziţionarea de tehnologii noi), pentru crearea unor capacităţi de producţie noi sau pentru
orice alt tip de investiţie care presupune un efort financiar mai mare decât posibilităţile
proprii, orice firmă trebuie să facă dovada eficacităţii activităţii desfăşurate, respectiv a celei
rezultate ca urmare a investiţiei şi a garanţiilor de care acesta dispune.
Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite,
cât şi pe parcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin
aplicarea unei teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă
împreună cu dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime.
Riscul de faliment (sau de insolvabilitate) se defineşte ca fiind posibilitatea de
apariţie a incapacităţii de onorare a obligaţiilor scadente ale firmei, născute din angajamente
anterioare contractate, din operaţii curente, determinabile pentru continuarea activităţii,
prelevări obligatorii.
Insolvenţa se defineşte ca acea stare a patrimoniului firmei debitoare care se
caracterizează prin insuficienta fondurilor băneşti disponibile, pentru plata datoriilor
exigibile. Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 pe zile de
la scadenţă nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
De asemenea insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va
putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti disponibile la data
scadenţei.

5.2. PRINCIPALELE CAUZE CARE CONDUC LA FALIMENTUL UNEI

ÎNTREPRINDERI
Riscul de faliment, este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând posibilitatea
ca o întreprindere să nu-şi mai poată îndeplini obligaţiile de plată. În acest caz spunem că
întreprinderea se află într-o stare de dificultate financiară. Noţiunea de întreprindere aflată
în dificultate este o noţiune largă, asupra căruia specialiştii nu au ajuns la un consens. Se
poate desprinde însă ideea că starea de dificultate a unei întreprinderi este strâns legată de
solvabilitatea sa. Această noţiune reflectă posibilitatea unei întreprinderi de a-şi îndeplini
obligaţiile de plată faţă de partenerii de afaceri. Din acest punct de vedere al amplitudinii
dificultăţilor şi impactului asupra imaginii întreprinderii se poate face o grupare a acestora
în:
1.dificultăţi temporare sau ocazionale de neacoperire în termen a unei datorii,
generate de existenţa unor neconcordanţe de moment, care nu pun în pericol echilibrele
fundamentale şi nu afectează imaginea întreprinderii;
2.dificultăţi financiare periodice care deşi nu pun în pericol viabilitatea
întreprinderii conduc la degradarea imaginii acesteia;
3.dificultăţi financiare permanente care reflectă o fragilitate economică şi
financiară structurală, cu efecte în restrângerea activităţii, scăderea rentabilităţii, degradarea
climatului social, restructurarea sistemului de gestiune, sau, în cazurile grave, falimentul
întreprinderii.
Cauzele care conduc la falimentul unei întreprinderi pot fi grupate în cauze
externe şi cauze interne.
Cauzele externe, provin din mediul economico - social şi concurenţial în care
întreprinderea funcţionează şi se regăsesc în:
o accentuarea concurenţei;
o apariţia unor produse de substituţie;
o pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
o falimentul unui furnizor important;
o falimentul băncii cu care întreprinderea avea relaţii financiare preponderente;
o apariţia unor reglementări privind protecţia mediului.
Cauzele interne îşi au originea într-o gestiune defectuoasă, reflectată în:
o rotaţia stocurilor şi clienţilor inferioară mediei pe ramură;
o existenţa unor mijloace fixe depăşite din punct de vedere tehnic;
o prelungirea duratei creditului - client şi diminuarea duratei creditului -furnizor;
o grad redus de reînnoire a produselor, respectiv de adaptare la cerinţele pieţei;
o pierderi repetate din exploatare;
o imposibilitatea reînnoirii creditelor;
o nivel calitativ slab al produselor;
o ponderea mare a cheltuielilor financiare;
o organizarea deficitară a întreprinderii.
 Cauzele cele mai frecvente care conduc întreprinderile spre o stare de dificultate
se regăsesc în:
o incapacitatea de a recupera creanţele;
o pierderea clienţilor importanţi şi scăderea cererii;
o creşterea voluntară sau involuntară a stocurilor;
o investiţii în mijloace fixe cu finanţări pe termen scurt, fără posibilitate de a
realiza profituri imediate;
o eliminarea concursurilor bancare;
o plata înainte de termen a creditorilor;
o neputinţa întreprinderii de a limita costurile administrative în concordanţă cu
volumul activităţii;
o pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate;
o politici de preţ neeconomice;
o dezorganizare în echipa de conducere.
Criteriile generale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate
sunt:
a) insolvabilitatea, adică incapacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile din
activele circulante realizabile;
b) supra îndatorarea, când nivelul datoriilor financiare compromite
capacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor scadente;
c) existenţa unor situaţii care compromit continuitatea exploatării.
Semnele unei situaţii dificile pentru întreprindere ar putea fi sintetizate în: existenţa
unui fond de rulment negativ; utilizarea creditelor pe termen scurt pentru finanţarea
investiţiilor; rezultat negativ; înregistrarea repetată de pierderi; imposibilitatea restituirii
creditelor şi a reînnoirii acestora; falimentul unor furnizori sau clienţi tradiţionali; grad
scăzut de utilizare a capacităţilor de producţie; folosirea unor tehnici şi metode de
management neperformante; persistenţa unor greve.
Pentru aprecierea riscului de faliment al unei întreprinderi se pot folosi: metoda
indicatorilor de echilibru, metoda ratelor de lichiditate şi solvabilitate, metoda scorurilor,
precum şi metode manageriale.