Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre un personaj feminin dintr-un roman studiat,

aparţinând perioadei postbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru caracteristici ale romanului selectat semnificative pentru realizarea

personajului ales, prin referire la construcţia subiectului şi la particularităţi ale compoziţiei;

- ilustrarea a patru procedee de caracterizare a personajului, prin episoade / secvenţe

narative / situaţii semnificative sau prin citate comentate;

- prezentarea relaţiilor dintre personajul ales şi un alt personaj al romanului, din

perspectiva statutului lor social, psihologic, moral etc.;

- exprimarea unei opinii argumentate despre evoluţia / condiţia personajului ales, din
perspectiva finalizării conflictului / a conflictelor.

Roman realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează preocupare constantă a lui Marin

Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Volumele impun atenţiei cititorului, aşa
cum o indică şi titlul, evoluţia unui destin familial. Ilie Moromete şi familia sa susţin
acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim nivel, un roman
de familie. Familia este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese
de metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate. Procesul conduce la
disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori. În
aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este
de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.

Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este
structurată pe trei planuri narative principale, care urmăresc evoluţia a trei familii,
surprinse, toate, în plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare –
Boţoghină şi Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea lor
faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi pământul. Incipitul fixează
clar reperele spaţio-temporale - „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea
război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici
fără conflicte mari.” – sugerând o atmosferă paşnica, arhaică, în care existenţa oamenilor se
desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.

Cele trei planuri narative susţin subiectul prin înlănţuire, creând o imagine
complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale aproape
închise, în care viaţa se desfăşoară în ritmuri universale. Alternanţa destinelor familiale
reliefează capacitatea de adaptare la noile realităţi sociale, care se definesc prin fisuri
insesizabile ale existenţei patriarhale.

Ilie Moromete, rămas văduv, se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din
ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai
mare a lui Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din casa
părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi
Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi
nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui
Niculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De
altfel una dintre primele scene ale romanului sugerează disensiunile care există în interiorul
acestei familii compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.

1
 Aşezarea la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi
fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari „spre partea
dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece
afară.” Realitatea este, însă, alta, iar informaţiile oferite de naratorul omniscient sunt
concludente în ceea ce priveşte rolul Catrinei în viaţa celor trei băieţi mai mari. Căsătorindu-
se cu Ilie Moromete, Catrina face sacrificii pentru a asigura supravieţuirea familiei în
condiţiile dificile de după primul război mondial: strâmtoraţi, Moromeţii vând un lot din
zestrea Catrinei, iar Ilie îi promite acesteia că va fi trecută în actele de moştenire a casei. În
ciuda insistenţelor Catrinei, acest eveniment nu are loc, întrucât Ilie Moromete are obiceiul
de a amâna pe termen nedefinit rezolvarea unei situaţii de criză. Femeia trăieşte constant cu
frica de a nu fi alungată din casă de fiii mai mari, ceea ce o determină să le fie ostilă acestora.
Cei trei sunt nemulţumiţi şi de atitudinea tatălui, care ezită în a rezolva lucrurile tranşant. La
îndemnul Mariei, fiii mai mari plănuiesc să plece definitiv de acasă cu oile şi caii familiei.
Initial, cei trei incearca sa il cnvinga pe tatal lor ca vor sa plece cu oile la Bucuresti pentru a
vinde laptele, insa Moromete se lasă greu convins să-i permită lui Achim să plece cu oile la
Bucureşti. Fără a bănui adevăratele intenţii ale fiilor săi şi strâmtorat din cauza acumulării
datoriilor către stat şi bancă, Moromete decide, în cele din urmă, să rişte. Plecarea lui Achim
este precedată de tăierea salcâmului, scenă antologică pentru ilustrarea relaţiei dintre
Moromete şi familia sa. Gândind în perspectivă, Ilie Moromete realizează că va avea nevoie
de bani pentru a supravieţui în absenţa singurei surse de câştig a familiei, de aceea hotărăşte
să taie salcâmul din spatele casei, un adevărat simbol al spaţiului, reper pentru toată
colectivitatea. Tăierea salcâmului acutizează conflictul cu Guica şi cu ceilalţi doi fii. Achim
pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu
intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară
aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă se dovedeste a fi o greseala, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu
caii şi cu aproape toată averea familiei.

Personaj discret ca prezenţă în primul volum, dobândind relief abia pe parcursul

celui de-al doilea, Catrina Moromete are un statut definitoriu pentru un personaj feminin
din comunitatea rurală descrisă de Marin Preda. Văduvă de război, Catrina se căsătoreşte cu
Ilie Moromete – cu zece ani mai in varsta decat ea.

Numeroase scene din roman o prezintă copleşită de treburi, Catrina Moromete

fiind un personaj de acţiune şi, de aceea, caracterizat mai ales indirect. Din perspectiva
naratorului obiectiv şi omniscient se consemnează, prin intermediul naraţiunii, acţiunile
personajului. O scenă ilustrativă pentru rolul femeii în familie este aceea care prezintă
întoarcerea Moromeţilor de la câmp. Paraschiv, Nilă şi Achim se retrag pentru a se odihni,
Tita şi Ilinca pleacă la gârlă să se scalde, Moromete iese în drum ca să-şi găsească un
partener de discuţie, mama rămânând să încheie singură treburile casei: „Părea de la sine
înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească cu bine.”

Chiar dacă nu are o prezenţă de prim plan în primul volum al romanului, prin
relaţiile cu celelalte personaje se definesc câteva trăsături de caracter ale femeii, care are
menirea ingrată de a asigura echilibrul unei familii măcinate de conflicte interioare. În
raport cu Ilie Moromete, se defineşte un conflict exterior care reliefează răbdarea şi
supunerea Catrinei, pentru că bărbatul nu a trecut niciodată şi pe numele ei casa deşi, pentru
a supravieţui crizei economice, Moromeţii vând din pământul de zestre al Catrinei. Un alt
conflict exterior evidenţiază opoziţia surdă a fiilor mai mari, învrăjbiţi de Guica. În ciuda
încercărilor Catrinei, Paraschiv, Nilă şi Achim o privesc ca pe o intrusă, iar trecerea timpului

2
nu atenuează decât în mică măsură ostilitatea fiilor mai mari. Paraschiv o urăşte constant,
chiar şi după ce pleacă la Bucureşti şi-şi face un rost departe de casa părintească.
Sentimentul este menţionat prin intervenţia naratorului obiectiv - „Paraschiv ridică fruntea
şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise.”; ura
rămâne aceeaşi şi după trecerea anilor. De aceea când Moromete pleacă la Bucureşti pentru
a încerca să-i înduplece pe fiii mai mari să se întoarcă acasă, iar Achim întreabă ce face
„mama”, Paraschiv izbucneşte furios, semn că el nu a acceptat nicio clipă prezenţa Catrinei
în ipostaza maternă, chiar dacă ea a făcut sacrificii pentru ei: „Cum ce vreau? E mama ta?
urlă iar Paraschiv.”

În raport cu Niculae se dezvăluie delicateţea sufletească a mamei, care îi dăruieşte

celui mai mic dintre copii toată afecţiunea de care e capabilă, intervenind pe lângă
Moromete pentru a-l convinge să-l dea pe Niculae la şcoală: „ – I-am spus, i-am spus,
Niculae, lasă-mă-n pace, du-te de aici! se rugă şi mama, parcă îngrozită de neputinţa ei de a
rezista acestui copil.”

În familie, când izbucnesc conflicte, tatăl le reduce, de obicei, la tăcere, pe fete şi pe

Catrina: „ – Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el apucând lingura de lemn între degete.” În
situaţii de criză, însă, tatăl şi mama se aliază tacit, pentru a nu lăsa să transpară îngrijorarea
lor în faţa copiilor. O scenă semnificativă în acest sens se petrece după plecarea lui Achim cu
oile la Bucureşti, când Tita şi Ilinca nu se pot acomoda cu noua realitate. Catrina îl
învinuieşte pe Moromete că nu s-a gândit să păstreze câteva oi acasă, iar Moromete, spre
deosebire de alte situaţii, nu numai că nu ripostează ironic sau înfuriat, ci acceptă învinuirile
cu seninătate, până când mama reuşeşte să le distragă fetelor atenţia de la subiectul cu
adevărat grav – lipsa alimentelor – , transferând îngrijorarea lor într-o altă sferă: „Auzind
aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-
şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi
făcu, şi încă cu mai multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă
de copii, această comedie.”

Motivele economice stau la baza izbucnirii tuturor neînţelegerilor din familie.

Catrina trăieşte permanent cu teama că băieţii mai mari o vor alunga din casă, iar când
Moromete pleacă la Bucureşti să-i convingă pe fiii mai mari să se întoarcă acasă, în sufletul
femeii se aprinde o ură de nestăvilit, care o determină să plece de acasă, pentru a rămâne
lângă fiica din prima căsătorie. Nici insistenţele Ilincăi, nici intervenţia lui Niculae nu o fac
să-şi schimbe hotărârea. O scurtă revenire se sfârşeşte cu un conflict violent cu Moromete,
care, după ce zace în pat o săptămână, se ridică la apariţia nevestei şi începe să o fugărească
prin grădină cu un par în mână.

Curajul de a-l înfrunta pe Ilie Moromete este surprinzător pentru cei care o cunosc,
mai ales că, îmbătrânind, Catrina devine din ce în ce mai ataşată de valorile religioase,
ajungând, la un moment dat, să facă o adevărată pasiune mistică pentru preotul din sat. De
altfel, bigotismul este o trăsătură definitorie a caracterului Catrinei, ironizată adesea de
Moromete pentru spaimele pe care le trăieşte ( visează porci, diavoli, este superstiţioasă ).
Este interesant de remarcat că singurul element de caracterizare directă, făcută din
perspectiva lui Ilie Moromete, se referă la comportamentul excesiv de religios al Catrinei:
„Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi… […] ar însemna că Paraschiv al meu,
care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el… ar însemna […] că e omul cu
inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e şi muierea asta a mea!”

3
 Al doilea volum accentuează obsesiile religioase ale Catrinei, care încearcă să-şi
liniştească sufletul, dat fiind faptul că, pe măsură ce îmbătrâneşte, îşi aminteşte din ce în ce
mai pregnant de „păcatele din tinereţe”, care, pentru ea, sunt de neiertat. Conflictul interior
pe care îl trăieşte o scindează între dorinţa de a se întoarce acasă, lângă Moromete şi lângă
Ilinca, şi, în acelaşi timp, de a-şi păstra nealterate seninătatea şi liniştea pe care i le dă
apropierea de biserică. La moartea lui Ilie, Catrina şi Niculae se întâlnesc într-o durere
mută, neavând nevoie să-şi comunice sentimentele, pentru că, dintre toate personajele
romanului care gravitează în jurul capului familiei, mama şi fiul l-au cunoscut şi l-au înţeles
cel mai bine pe „omul sucit” care a făcut întotdeauna numai ce i-a dictat conştiinţa. De aceea
numai Catrina şi Niculae îl visează după moarte, într-un proces de reconciliere tardivă, care
îi uneşte pe supravieţuitorii unei familii peste care au trecut toate valurile istoriei.

Îl ocroteste pe Niculae, vazându-l bolnav si neajutorat, iar felul în care îsi

exprima adesea afectiunea nu-l deruteaza pe copil, obisnuit cu asprimile vietii: "Ia si
manânca, ce vrei sa ti-l torn în cap? zise mama suparata. Crezi ca mi-e mila de tine? Dar
mâine-poimâine iar te apuci sa zaci de friguri...". Dupa ce copilul manânca, mama scoate o
bucata mica de brânza de prin oalele de pe polita, ascunsa pentru el. Dragostea pentru fiul
ei îi fortifica sufletul, o apara de vinovatie, dovedind ca, în vârtejul evenimentelor
tulburatoare, dupa o viata de amaraciuni, insatisfactii, nu s-a abrutizat, a pastrat în tainele
sufletului candoare si sete de afectiune. Întors în sat, deplin matur, barbat, Niculae
dezlantuie în sufletul mamei emotii puternice: "si când se apropiara de tot unul de altul ea
îi lua mâna dreapta si începu sa i-o sarute în timp ce Niculae îsi apropia fata fara sa se
opreasca".
Catrina nu este femeia de la tara tipica, ea întelege necesitatea educatiei, nu
îndura tot de la Moromete si stie când sa îsi impuna punctul de vedere. Este un model al
emanciparii femeii, care cu toate ca înca are grija de casa si copii, si munceste si la câmp,
are propriile opinii spre exemplu, încurajându-l pe Nicolae sa studieze în ciuda ironiilor
lui Moromete. În plus, ei nu îi este frica sa îsi paraseasca sotul si sa traiasca singura.

Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului.
Circumscrisă tipului femeii de la ţară pentru care familia şi gospodăria sunt principalele
repere ale existenţei, Catrina este o prezenţă discretă, dar memorabilă prin consecvenţa şi
răbdarea cu care face faţă greutăţilor, fără a se plânge şi fără a renunţa la ceea ce o defineşte
ca om.