UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
la disciplina
CRIMINOLOGIE

cu titlul
TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

Titular curs:
Lect. univ. dr. Carmen Domocoș

Student:
Uglai (Niculaș) Alexandra-Lois
An de studiu: II, grupa V

Oradea
2019
 CUPRINS

Introducere _______________________________________________________ 3
Capitolul I . Criminologia. Considerații generale ________________________ 3
Secțiunea 1. Definiția criminologiei ___________________________________ 3
Secțiunea a 2-a. Evoluția criminologiei _________________________________ 4
Capitolul II. Teoriile etiologice moderne _______________________________ 5
Secțiunea 1. Noțiunea teoriilor etiologice moderne ________________________ 5
Secțiunea a-2-a. Teoriile psiho-biologice _______________________________ 5
Concluzii _________________________________________________________ 9

2
Introducere

1. Motivația temei alese

Motivul abordării temei prezentului referat a constat în nevoia de a înțelege teoriile psiho-
biologice, deoarece este interesant felul în care un om, aparent normal, este predispus la o constituție
psihică și fizică a unui delincvent.
Referatul intitulat „Teoriile psiho-biologice” prezintă o analiză succintă a noțiunii de
criminalistică, etiologie criminală, și câteva teorii psiho-biologice.

2. Structura și conținutul lucrării

Lucrarea este structurată pe două capitole, fiecare dintre capitole conținând câte două
secțiuni.
Primul capitol al lucrării, intitulat Criminologia. Considerații generale, cuprinde o
abordare teoretică a noțiunii de criminologie.
În cadrul acestui capitol am tratat noțiuni referitoare la Definiția criminologiei (Secțiunea 1)
și Evoluția criminologiei (Secțiunea a-2-a), toate cu scopul introducerii în tema acestui referat.
Al doilea capitol, denumit Teoriile etiologice moderne, vizează îndeosebi teoriile psiho-
biologice, prezentând însă și o abordare succintă a noțiunii teoriei etiologice moderne. În acest
capitol, sunt incluse două secțiuni, prima fiind Noțiunea teoriilor etiologice moderne (Secțiunea 1),
iar cea de a doua Teoriile psiho-biologice (Secțiunea a-2-a), în care am prezentat, pe scurt, patru din
teoriile psiho-biologice.

Capitolul I . Criminologia. Considerații generale

Secțiunea 1. Definiția criminologiei
Termenul „criminologie” este compus din cuvântul latinesc „crimen”, care înseamnă crimă
(infracţiune) şi cuvântul grecesc „logos” cu sens de cuvânt, idee, ştiinţă1. Pornind de la sensul
etimologic, se poate formula o definiţie prealabilă, pur nominală, în care criminologia ar reprezenta
discursul cu privire la crimă, ştiinţa crimei. Deşi, evident, incompletă, o asemenea definiţie apare
destul de frecvent în literatura de specialitate, la autori de prestigiu, fie efectiv în formula „ştiinţa
crimei”, fie în varianta „studiul ştiinţific al fenomenului criminal”2.
Criminologia are un caracter complex și totodată dificil de analizat, care, încă de la începutul

1
Igor A. Ciobanu, Criminologie, Universitatea de Stat din Moldova, Catedra Drept Penal și Criminologie, − Ch.
Cartdidact, 2007., p. 7.
2
Eugen-Ioan Dan, Criminologie, Târgu-Mureș, f.a., p. 2.

3
acesteia a impus existența unor diverse tipuri de definiții. Pe de o parte, criminologia este o știință a
cauzelor criminalității, iar pe de altă parte, este o știință integratoare, preocupată atât de etiologia
criminală, cât și de aspectele preventiv-represive.
Definirea criminologiei a fost făcută de o serie de personalități din literatura de specialitate.
Una dintre primele definiții și totodată, una din cele mai des citate, aparține sociologului francez
Émile Durkheim, care privește criminologia drept o știință a crimei: „Constatăm existenţa unui
anumit număr de acte ce prezintă tot acel caracter exterior, care le face ca, odată comise, să determine
din partea societăţii o reacţie particulară, pe care o numim pedeapsă. Facem din aceste acte o grupă
sui generis căreia îi impunem o rubrică comună: numim crimă orice act pedepsit şi facem din crimă,
astfel definită, obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia”3.
O altă definiție este cea a criminologului italian Enrico Ferri, în lucrarea sa
„La sociologie criminelle” (1893): „Studiul ştiinţific şi experimental al delincventului şi, prin urmare,
al mijloacelor preventive şi represive care pot apăra societatea, iată sociologia criminală, ştiinţă unică
şi complexă”4.
Maxime Laignel-Lavastine își caracterizează propria definiție ca fiind inedită, în care
criminologia apare ca o „supra-știință” a omului: „Definim de o manieră inedită criminologia ca
studiul complet şi integral al omului cu preocuparea constantă de a cunoaşte mai bine cauzele şi
remediile activităţii sale antisociale. Este ştiinţa completă a omului”5.

Secțiunea a 2-a. Evoluția criminologiei

Deoarece criminologia este o disciplină socială, data apariției sale este incertă, dar „anul 1885
a fost considerat de către marea majoritate a criminologilor ca reprezentând momentul nașterii
criminologiei ca știință”6. Cu toate acestea, antropologul francez Paul Topinard folosește termenul
de „criminologie” în anul 1879. Construirea criminologiei ca știință s-a produs în trei etape. Prima
etapă e marcată de medicul militar italian Cesare Lombroso, supranumit și părintele criminologiei
antropologice, cu lucrarea „L’Uomo delinquente”. A doua etapă este legată de activitatea
profesorului de drept și sociologie Enrico Ferri, în lucrarea mai sus menționată, fiind considerat
întemeietorul criminologiei sociologice. Ultima etapă, care aduce de fapt și consacrarea termenului
în cercetarea fenomenului criminalității este marcată de magistratul Raffaelo Garofalo, prin lucrarea
sa intitulată „Criminologia”.

3
Émile Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, Ed. P.U.F., 1956, p. 33, în: Eugen-Ioan Dan, Criminologie,
Târgu-Mureș, f.a., p. 50.
4
Enrico Ferri, La sociologie criminelle, traduit de T italien par. I. Terrier, Ed. Félix Alcan, Paris, 1905, p. 625 în:
Eugen-Ioan Dan, Criminologie, Târgu-Mureș, f.a., p.50.
5
Laignel-Levastine Maxime, V.V. Stanciu, Précis de criminologie, Ed. Payot, Paris, 1950, p. 14 în: Eugen-Ioan Dan,
Criminologie, Târgu-Mureș, f.a., p. 51.
6
Igor A. Ciobanu, op. cit., p. 9.

4
Capitolul II. Teoriile etiologice moderne
Secțiunea 1. Noțiunea teoriilor etiologice moderne
„Prin etiologie, în general, se înţelege ştiinţa cauzelor. Etiologia criminală este, înainte de
toate, o modalitate specifică de cunoaştere în cadrul cercetării criminologice, prin care se vizează
aflarea cauzelor, a condiţiilor ori a factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal […]
se poate defini astfel criminologia etiologică drept acea subramură a criminologiei teoretice, ce se
ocupă cu studierea cauzelor, a condiţiilor sau a factorilor care determină ori favorizează fenomenul
criminal”7.
În categoria teoriilor etiologice moderne se includ, în mod tradițional, acele explicații
referitoare la fenomenul criminal, formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei multifactoriale
elaborată de Ferri8.
Teoriile etiologice moderne prezintă următoarele caracteristici9:
1) admit ideea că fenomenul criminal reprezintă un fenomen multifactorial;
2) diversele teorii etiologice s-au ocupat fiecare în mod prioritar de o anumită categorie de
factori care au fost consideraţi preponderenţi (biologici, morali, sociali), fără ca prin aceasta să se
nege caracterul multifactorial al fenomenului criminal;
3) se pleacă de la premisa că şi comportamentul criminal, ca şi celelalte conduite umane,
reprezintă un comportament psihologic; de aceea, teoriile etiologice moderne au un element comun:
factorul psihologic.

Secțiunea a-2-a. Teoriile psiho-biologice

Teoriile psiho-biologice sunt o continuare a tradiției lombrosiene și susțin, în esență, că
anumite anomalii sau disfuncții psihofiziologice constituie factorii determinanți ai comportamentului
infracțional. Acestea consideră că infracțiunea, ca fenomen individual, are o baza psiho-biologică
organică sau funcțională.
Curentul biotipurilor criminale reprezintă o variantă modernă a antropologiei criminale. El
are la bază lucrările tipologice realizate de Ernest Kretschmer în Germania, Nicola Pende în Italia şi
William Sheldon în S.U.A. În lucrarea „Physique and Character” (Fizic şi caracter), Kretschmer şi-a
propus să analizeze relaţiile complexe existente între diferitele tipuri biologice şi anormalitatea
mentală şi a caracterului10.

7
Eugen-Ioan Dan, op. cit., pp. 52, 53.
8
Carmen Adriana Domocoș, Criminologie, Editura Universității din Oradea, 2012, p. 115.
9
Valerian Cioclei, Criminologie. Suport de curs pentru învățământul la distanță, Universitatea București. Facultatea de
Drept, București, 2007, p. 28.
10
A se vedea site-ul: https://www.scribd.com/doc/266444835/Teoriile-Criminologice-PDF, accesat la 27.06.2019,
19:55 PM.

5
 Cesare Lombroso a încercat să demonstreze existența tipului unic de criminal înnăscut, teorie
care ulterior a abandonat-o, realizând o tipologie mult mai diferențiată, abordând în cercetări și tipul
de criminal pasional, bolnav mintal.
Există multe teorii psiho-biologice, dar în acest referat ne vom referi doar la teoria bio-
tipologică, teoria inadaptării bio-psihice, teoria constituției criminale și teoria genetică.

Teoria bio-tipologică
Potrivit acestei teorii, între activitatea criminală și tipul biologic se creează o legătură. Această
corelație este stabilită fie în raport cu structura corpului (morfo-caractero-logice), fie în raport cu
somatotipul (tipul corpului avut în vedere, plecând de la embrion), fie în raport cu tipul endocrinian11.
Doctrina lui Kretschmer distinge principalele „tipuri caracteriale”: constituția − totalitatea
caracteristicilor individuale derivate din ereditate; caracterul − totalitatea posibilităților reacționale
ale unui individ și temperamentul − partea psihicului ce se află în corelație cu structura corporală12.
După Kretschmer, tipurile bio-tipologice sunt13: a) tipul picnic, caracterizat după forma
corpului ca un tip scurt, larg și gras; b) tipul atletic, înalt, muscular; c) tipul astenic, cu înfățișare de
om slab, subţire.
Puşi alături, după forma curbei lui Gaus, la extrema stânga se plasează tipul picnic, care ca
număr este mai redus, la mijloc se plasează tipul atletic, care într-o populaţie este mai numeros, iar
la urmă vine tipul astenic, care, ca număr, este, de asemenea, redus. Ca distribuţie, tipurile se supun
distribuţiei unimodale, cu o frecvență mare la mijloc și cu o frecvență redusă la cele două extreme.
Există o corelaţie între tipul bio-tipologic si trăsăturile psihice (temperamentale), felul de a fi și felul
de manifestare, precum și felul de adaptare socială al fiecărui tip.
De pildă, tipul picnic este mai deschis, îndreptat spre lumea exterioară, sociabil, caută relaţiile
sociale. Tipul atletic este tipul omului sănătos, echilibrat, adaptabil. Tipul astenic este retras, timid,
puţin sociabil. Adaptarea la mediu, integrarea și colaborarea cu alţi oameni depinde de aceste
constituţii, de „structura corpului”, cum spune Kretschmer. Tipul picnic caută relaţiile cu oamenii si
cooperează mai uşor, pe când tipul astenic, dimpotrivă, este rezervat, retras și dificil în relaţiile cu
alţi oameni. Kretschmer susţine și argumentează ideea conform căreia constituţia tipologica
influenţează și orientează nu numai relaţiile și adaptarea sociala, dar și corelaţia între constituţie și
bolile psihice. Astfel, tipul picnic se îmbolnăvește într-o proporţie mai mare de manie-depresiune
(58%), iar astenicul și, intr-o oarecare măsura și atleticul, se îmbolnăvesc de depresie psihică și

11
Carmen Adriana Domocoș, op. cit., p. 116.
12
Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, a.1996, p.16, în: Ciobanu A. Igor, op. cit., p.
154.
13
Gheorghe Alecu, Criminologie. Note de curs, Universitatea Spiru Haret București, 2017, p. 57.

6
schizofrenie (81%, respectiv 31%)14.

Teoria inadaptării bio-psihice15

Teorie inițiată de criminologul suedez Olof Kinberg în lucrarea „Problemele fundamentale
ale criminologiei” (1935). Suedezul a fost unul dintre continuatorii școlii lombrosiene.
Pentru Kinberg, omul este o ființă nu doar biologică, ci și psihologică și socială, caracterizată
prin plasticitate, adică prin facultatea de a-și modifica reacția nu numai de influențele fizice și
chimice, dar și în funcție de factorii psihologici și sociali. Dacă plasticitatea nu se corelează cu
influențele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism și mediu. Inadaptarea poate avea
surse și forme diverse. Toate aceste forme diverse de inadaptare pot, pe căi diferite, să ajungă la o
inadaptare socială și, cu sau fără alte simptome, la delict16.
Există două elemente17 care, la analiza structurii bio-psihice, trebuiesc avute în vedere:
1. Nucleul constitutional − reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale individului. Se pot distinge
patru trăsături psihologice fundamentale ce alcătuiesc nucleul constitutional: capacitatea,
validitatea, stabilitatea și soliditatea.
2. Funcţia morală − este compusă din elemente emoţionale şi elemente cognitive. Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de subiecţi:
− indivizi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale, general
acceptate, dar cărora le lipseşte elementul emoţional aproape complet;
− indivizi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili să
reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi;
− indivizi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale
ţesuturilor cerebrale;
− indivizi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o percepţie
deformată a sensului real al actului și sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a
acestuia.

Teoria constituției criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la

14
Idem, ibidem.
15
Această teorie se regăseşte în doctrina criminologică fie sub denumirea Teoria inadaptării (c.f. Jean Pinatel, Traité de
droit pénal et de criminologie, p. 199), fie sub denumirea Teoria inadaptării biologice (c.f. Raymond Gassin,
Criminologie, deuxième édition, Dalloz, 1990, p. 173). Formula „inadaptare bio-psihică” este mai apropiată de
explicaţiile conţinute în cadrul teoriei şi, în consecinţă, mai adecvată.
16
Olof Kinberg, Les probi des fondamentaux de la criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1959, Avantpropos, p. 124, apud:
Carmen Adriana Domocoș, op. cit., p. 118.
17
Valerian Cioclei, op. cit., p. 29.

7
Universitatea din Roma, a cărui principală lucrare, „Tratat de antropologie criminală”, a fost
publicată pentru prima oară în anul 194518. Acesta a utilizat un concept fundamental asemănător cu
cel folosit de Kinberg, însă i-a acordat o semnificație mai largă. Studiind radiografiile unui grup de
infractori care au comis omoruri, di Tullio a constatat că jumătate din aceştia prezentau leziuni ale
cutiei craniene.
În baza acestor cercetări, autorul formulează teoria constituţiei delincvenţiale, care ar fi o
sumă de elemente ereditare ce determină anumite tendinţe criminogene. Totuşi, aceste tendinţe nu
conduc în mod automat la săvârşirea crimelor, ci doar favorizează subiectul, pentru ca acesta să
săvârşească o crimă mai uşor decât altul19.
Di Tullio nu este de acord cu teoria existenței ereditare și a criminalului înnăscut a lui
Lombroso, dar, într-o formă mai ascunsă, susține necesitatea recunoașterii în cazul infractorilor unei
anumite constituții delincvențiale, ce conferă subiecților vocația crimei. Acesta dezvoltă un concept
al pragului, adică al limitei specifice pentru un individ predispus biologic la comiterea unei
infracțiuni. Dacă toţi indivizii pot prezenta reacţii antisociale, declanşarea acestora nu este
condiţionată de o intensitate similară a stimulului. Pentru unii poate fi slabă, pentru alţii poate fi
puternică, între aceşti doi poli existând o mulţime de stări intermediare.
Susţinând teza existenţei unei constituţii delincvente care separă infractorul de noninfractor,
di Tullio introduce un şir de note de originalitate în teoria sa, totuşi, rămânând de nuanţă determinist
biologică20.

Teoria genetică
Cesare Lombroso a încercat să găsească o probă concretă care ar putea dovedi existența unei
cauze biologice a comportamentului criminal. Deși acesta a fost ponegrit de numeroși oameni de
știință, încercarea lui Lombroso nu a fost și probabil, nu va fi niciodată total abandonată.
Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi. Sexul genetic este dat
de prezența sau absența unui cromozom particular notat în mod convențional cu litera Y, astfel încât
formula genetică femeiască este 46 XX, iar cea bărbătească 46 XY21.
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, se desfășoară studii ample în închisori
din Anglia, S.U.A. și Australia, pe bărbați deținuți, în vederea evidențierii unei anomalii
cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal22.
Prima anomalie o reprezintă existența suplimentară a unui cromozom de tipul X, având

18
Carmen Adriana Domocoș, op. cit., p. 122.
19
Igor A. Ciobanu, op. cit , p. 160.
20
Ibidem, p. 161.
21
Carmen Adriana Domocoș, op. cit., p. 125.
22
A se vedea site-ul http://www.stiucum.com/drept/psihologie-judiciara/Teorii-ale-fenomenului-si-comp32636.php,
accesat la data de 27.06.2019, ora 20:14 PM.

8
formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au
o aparență masculină, sunt înalți și slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă.
S-a stabilit că frecvența acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în
randul populației generale.
Infracțiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor, dar
se poate observa o tendința spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiționism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidențiază prin: pasivitate, timiditate, tendințe
spre ipohondrie și depresie, deseori prezentând tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces.
Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puține particularități: aparență
masculină, înălțime peste medie, anomalii în configurația urechilor, căderea părului, coeficient de
inteligență sub medie, miopie, însă aceste trăsături nu sunt constante.

Concluzii
Cercetarea criminologică a preocupat oamenii de ştiinţă în domeniul criminologiei, generând
atât certitudini, cât şi numeroase incertitudini şi imprecizii. De peste un secol, criminologii au
elaborat numeroase opinii contradictorii privind aspectele fundamentale ale ştiinţei criminologiei,
fără însă să reuşească să stabilească clar o descriere a acesteia.
Teoriile analizate în prezenta lucrare, cât şi multe altele, nu ne pot răspunde la întrebarea de
ce în condiţii bioantropologice, psihologice şi sociale similare numai unii indivizi comit infracţiuni.
Totuşi, fiecare teorie îşi are şi aspectele sale pozitive, multe din ele căutând noi soluţii de luptă
împotriva criminalităţii, aducând, fără îndoială, elemente interesante, atrăgând atenţia asupra
necesităţilor de extindere a sferelor de interese a criminologiei şi asupra proceselor de elaborare a
legilor, cât şi de aplicare a acestora.

9
 BIBLIOGRAFIE

I. NOTE DE CURS, MONOGRAFII, CURSURI

1. Alecu Gheorghe, Criminologie. Note de curs, Universitatea Spiru Haret București, 2017.
2. Ciobanu A. Igor, Criminologie, Universitatea de Stat din Moldova, Catedra Drept Penal și
Criminologie, − Ch. Cartdidact, 2007.
3. Cioclei Valerian, Criminologie. Suport de curs pentru învățământul la distanță,
Universitatea București. Facultatea de Drept, București, 2007.
4. Dan Eugen-Ioan, Criminologie, Târgu-Mureș.
5. Domocoș Carmen Adriana, Criminologie, Editura Universității din Oradea, 2012.

II. SITE-URI INTERNET

1. http://www.stiucum.com/drept/psihologie-judiciara/Teorii-ale-fenomenului-si-
comp32636.php
2. https://www.scribd.com/doc/266444835/Teoriile-Criminologice-PDF

10