Poezia “Lacul” scrisă de Mihai Eminescu este o creaţie lirică, ce tratează ca teme centrale natura și a

iubirea. Ca specie lirică, aceasta poate fi considerată, un pastel cu elemente de idilă, în care se îmbină
sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită, cu admiraţia faţă de frumuseţile naturii. Acest text liric a fost
publicat la 1 septembrie 1876 în revista Convorbiri literare, alaturi de Melancolie, Crăiasa din povești,
Dorința.

Semnificaţia titlului. ”Titlul reprezintă cheia de interpretare a textului” (Umberto Eco). Astfel, prin
utilizarea substantivului comun, simplu, lacul, deducem că se vor descrie, ca în orice operă literară lirică,
emoții, stări, sentimente de admirație față de natură, a cărei componentă principală este” lacul codrilor
albastru, încărcat cu flori de nufăr”. În lac se reflectă tainic luna și se poate observa barca ce ”tremură”,
”în cercuri albe”. Acestea sunt componente ale tabloului în care poetul își imaginează o posibilă
întâlnire romantică, cu ființa îndrăgită. Natura este astfel, personificată și împărtășește trăirile, emoţiile
și stările de spirit ale poetului. Poezia are ca titlu numele unui element al cadrului natural, lacul,
deoarece imaginea acestuia predomină în peisaj, în raport cu celelalte elemente: luna, trestiile, luntrea,
vântul, malurile, codrul.

La nivel grafic, acest text liric este alcătuit din cinci catrene ce corespund cu stările sufletești ale
tânărului îndrăgostit (de la dorinţa arzătoare de a –şi întâlni ființa îndrăgită, până la regretul și
sentimentul zădărniciei exprimat în ultima strofă: ”Dar nu vine/ În zadar suspin și sufăr/Lângă lacul cel
albastru/ încărcat cu flori de nufăr”). Poezia este structurată în două tablouri; primul prezintă cadrul
natural feeric, iar cel de-al doilea stările prin care trece tânărul îndrăgostit ce -și imaginează că își va
întâlni persoana îndrăgită.

Din punct de vedere fonetic, observăm o armonie deosebită a poeziei, care este redată de muzicalitatea
versurilor. Aceasta este realizată prin repetițiile fonetice, aliteraţie şi asonanţă (repetarea a sunetelor, a
vocalelor/ a silabelor). Aliteraţiile din acest text liric, conţin repetarea silabei „să”(să sărim) şi a
consoanei „s” (să scap). Asonanţele sunt realizate prin accentuarea vocalei „a”(unduioasa, apa).

Din punct de vedere prozodic (al versificației) observăm rima de tip încrucișat. Versul 2 rimează cu 4, iar
primul și al treilea vers se constituie în rimă imperfectă. Măsura versurilor este de opt silabe. Și aceste
elemente de versificație (rimă, ritm, măsură) au ca scop sporirea gradului de muzicalitate a textului.
Dacă strofele sunt considerate ca fiind distihuri(strofe alcătuite din două versuri) atunci, rima este
pereche(”barcă” rimează cu ”încarcă”

Temele acestui text liric sunt natura și iubirea. Astfel, este exprimată dorinta tânărului poet de a-și
întâlni ființa indrăgită pe un tărâm feeric, într-un cadru rustic natural, pe malul lacului „incărcat cu flori
de nufăr” aflat îm mijlocul codrului.

Limbajul artistic. Ca mod de expunere dominant se utilizează descrierea ce alternează cu monologul

liric. Prin descriere se prezintă cadru natural în care s-ar putea derula posibila întâlnire dintre cei doi
îndrăgostiți. O natură de început de lume, un paradis terestru ce se poate asocia cu ideea de cuplu inițial
. Astfel, codrii simbolizează veşnicia, „întoarcerea la timpurile arhaice”. Codrii și lacul sunt martori ce se
implică afectiv, ”tremurând” în bătaia lină a vântului, ”trăind” parcă aceeași fiori ca și tânărul îndrăgostit.
Din acest motiv, poetul, numește codrul ca pe o ființă dragă, apropiată, prin pronumele personal de
persoana a III-a, el (”El cutremură o barcă”).

Observăm de asemenea, la nivel morfologic, o alternanță (simbolizând cuplul) între pronumele personal
de pesoana I, nr. singular eu, ce sugerează prezența eului liric în text și pronumele personal de pesoana
a III-a singular, genul feminin: ea, ce reprezintă idealul feminin.

Descrierea se referă de asemenea și la apa albastră a lacului, ce tresare ”în cercuri albe”. Albul
sugerează puritate, poate chiar puritatea „începuturilor”lumii. Barca, luntrea mică, deja poate anticipa
ceea ce va urma prin romantismul şi intimitatea prezenţei sale pe lac. Şi momentul zilei este unul sacru,
seara , „sub lumina blândei lune”, luna fiind un motiv romantic eminescian, „un martor al iubirii eterne”.

Din punct de vedere imagistic și simbolic, observăm utilizarea în text a unor imagini vizuale concretizate
în mare parte, la nivel stilistic, în epitete cromatice (”Lacul albastru”, ”cercuri albe”, ”nuferi galbeni”
inganati de glas de ape”, Sunt prezente și imaginile auditive: “vântu-n trestii lin fosnească”, “unduioasa
apă sune!” natura participând la sentimentele profunde de iubire în eventualitatea implinirii cuplului.
Imaginilie dinamice sunt concretizate la nivel morfologic în acest text liric, prin verbe de mișcare la
modul indicativ , timpul prezent (indicând o acțiune reală: cutremură, trec, ascult, aștept, nu vine,
sufăr ) dar și la modul conjunctiv, prezent, sugerând o acțiune realizabilă, posibilă, dar nerealizată, încă
în momentul vorbirii (să sărim, să scape, să cadă).

. Din punct de vedere lexical, observăm utilizarea unor cuvinte specifice universului poetic
eminescian, utilizate cu sens figurat, ce se concretizează la nivel stilistic, în procedee artistice.
Inversiunea Lacul codrilor albastru reprezintă primul vers din poezie ce prezintă elementul central al
tabloului de natură, care este sugerat incă din titlu. Personificările; “Ingânați de glas de ape”, ”lacul
cutremură o barcă” , ”sub lumina blândei lune” sugerează implicarea afectivă a elementelor din cadrul
natural în trăirile eului liric. Enumerațiile reprezintă prin imaginile de mișcare, posibilul scenariu a
întâlnirii cuplului ideal; să sărim, să-mi scape, să cadă; Enumerația alcătuită din verbele la modul
indicativ, timpul prezent, suspin și sufăr- sugerează zădărnicia visului pe care și l-a imaginat poetul și
constituie tabloul final al acestei poezii. Epitetele cromatice: nuferi galbeni, cercuri albe, lacul albastru–
descriu cadrul natural de vis, în care îndrăgostitul speră șă apară ființa iubită.

În ultima strofă, poetul își exprimă la persoana I, număr singular, printr-o ”confesiune lirică”,
sentimente de zădărnicie și de însingurare în mijlocul naturii: “Singuratic / În zadar suspin și sufăr /
Lângă lacul cel albastru / Incărcat cu flori de nufar”.
Concluzii: “Lacul” de Mihai Eminescu este un text ce aparține genului liric și ca specie o idilă-pastel,
întrucât întruneşte caracteristicile specifice acestui gen, fiind o operă literară scrisă în versuri, în care se
descrie un tablou din natură, ce reprezintă cadrul posibil al unei iubiri ideale.