Lumea pierdută a sentimentelor

În prima parte a copilăriei, pentru a se conforma aşteptărilor aceluia care are

grijă de el, copilul trebuie să-şi înăbuşe setea de iubire. Trebuie să-şi reprime reacţiile
emotive la refuzurile pe care le primeşte, ceea ce duce la imposibilitatea de a trăi
anumite sentimente. Unii copii au dezvoltat o adevărată artă de a ţine departe
sentimentele. Copilul, de fapt, poate trăi sentimentele numai dacă există o persoană
care îl acceptă cu aceste sentimente, îl înţelege şi îl secondează. Dacă lipsesc aceste
condiţii, dacă copilul pentru a trăi un sentiment riscă să piardă iubirea mamei (sau a
figurii materne substitutive), atunci nu poate trăi sentimentele în secret, şi le
îndepărtează. Ele vor rămâne înscrise în trupul său, memorizate ca informaţii. Ca
urmare, în viaţă, acele sentimente vor putea să renască fără să mai fie înţeles contextul
originar. Să luăm ca exemplu sentimentul de a fi abandonat. Ne gândim la
sentimentul copilului mic, ale cărui comunicări verbale sau preverbale nu au ajuns la
părinţi. Şi nu pentru că părinţii erau răi, ci pentru că ei înşişi aveau carenţe afective,
erau ei înşişi în căutarea unei persoane disponibile: copilul este disponibil. Copilul
putem să-l educăm într-un mod de a-l face să devină cum ne place nouă. De la copil
se poate obţine respect, în faţa lui putem să părem puternici, când suntem obosiţi îl
putem încredinţa altora, graţie lui putem să ne simţim în centrul atenţiei. Copilul
poate deveni o unealtă de satisfacere a propriilor pasiuni neconştientizate…

„Adaptarea la nevoile părinţilor conduce adesea la formarea „falsului sine”.

Individul dezvoltă o atitudine şi o strategie în care se limitează să apară aşa cum alţii
aşteaptă, cum „trebuie” să fie, şi se identifică totalmente cu sentimentele pe care le
arată. Adevăratul său „sine” nu poate să de dezvolte. Părinţii de fapt au găsit în falsul
sine al copilului o confirmare pe care o căutau, şi copilul, care nu a putut să-şi
construiască o siguranţă proprie, va depinde în mod conştient, şi ulterior în mod
inconştient, de părinţi. Neputând să se abandoneze sentimentelor proprii şi neavând
experienţa acestora, el nu-şi cunoaşte adevăratele nevoi şi este alienat de sine însuşi
la maximul grad posibil. În această situaţie, nu poate să se separe de părinţi, şi va
depinde şi ca adult de confirmările persoanelor care reprezintă părinţii, precum
„partenerul”, grupul sau „fiii”. Moştenire de la părinţi sunt amintirile inconştiente,
refulate, care ne constrâng să ascundem în profunzime adevăratul „sine” în faţa noastră
înşine. Fapt pentru care, solitudinea experimentată în casa părinţilor mai târziu va fi
urmată de izolarea în noi înşine”.

Dramele ascunse ale copilăriei noastre

Experienţa psiho-terapeutică ne arată că, pentru a lupta împotriva tulburărilor de
natură psihologică, avem la dispoziţie un singur mijloc: a descoperi adevărul despre
istoria unică şi irepetabilă a copilăriei noastre.
Nu putem să schimbăm nici măcar o virgulă din trecutul nostru, nici şterge
traumele suferite în copilărie. Putem însă să analizăm mai de aproape evenimentele
trecutului care au fost memorizate în fiinţa noastră, pentru a le aduce din subconştient
în conştient. Este o întreprindere dificilă, fără îndoială, dar este unica care ne va da
posibilitatea de a scăpa din captivitatea invizibilă şi crudă a copilăriei şi de a ne

1
transforma din victime inconştiente a trecutului în indivizi responsabili care îşi
cunosc realmente trecutul şi s-au conciliat cu el.
Majoritatea oamenilor acţionează, din nefericire, exact invers. Nu vor să
rememoreze nimic din trecutul lor şi, fără să-şi dea seama, astfel sunt condamnaţi să
fie încontinuu influenţaţi şi condiţionaţi de propriul trecut, trăiesc din anumite puncte
de vedere într-o situaţie infantilă, nerezolvată şi neglijată. Nu ştiu să evite pericole care
cândva erau reale, dar care de mult timp nu mai sunt. Sunt condiţionaţi de amintiri
inconştiente şi de sentimente reprimate, care, atât timp cât rămân în subconştient şi nu
sunt analizate reflexiv şi emotiv, îi condiţionează în tot ceea ce fac.
Potrivit opiniei comune a multor oameni care în copilărie erau consideraţi
„orgoliul părinţilor”, copiii trebuie să aibă o puternică conştiinţă a propriei valori. În
realitate, totul este invers. La nimic nu le foloseşte să încerce cu disperare să
împlinească tot ceea ce se pretinde de la ei, să fie chiar admiraţi şi invidiaţi. Îi va pândi
permanent depresia, auto-alienarea, sentimentul de absurditate a propriei existenţe.
Acestea condiţionează nu doar viaţa individului ci şi tabu-urile unei societăţi.
Aceasta pentru că în copilărie îşi afundă rădăcinile întreaga existenţă a unui om.
Experienţele copilăriei supravieţuiesc în inconştient cu o intensitate extraordinară.
Experienţele traumatice ale fiecărui copil rămân învăluite în obscuritate. Şi ascunse
rămân şi „cheile” de înţelegere a întregii vieţi ulterioare.