Noaptea de decemvrie, de Alexandru Macedonski, clasa a XI-a

Rămas în literatura română mai ales prin valoarea ciclului de poezii al Nopţilor şi prin lirica din
volumul Rondeluri, Alexandru Macedonski debutează ca poet printr-un volum intitulat sugestiv
Prima verba, în 1872.
În 1890 Macedonski publică în ziarul „Românul” poemul în proză Meka şi Meka, valorificând o
legendă orientală care va sta la baza poeziei Noaptea de decemvrie. În proza Meka şi Meka
prinţul Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan primeşte cu limbă de moarte de la tatăl lui îndemnul de a
nu se abate niciodată în viaţă de la calea cea dreaptă. După moartea tatălui său, prinţul pleacă în
pelerinaj spre cetatea sfântă musulmană Meka, însoţit de un alai de servitori, cămile şi cai,
stăpânit de dorinţa de a străbate deşertul persan în linie dreaptă. În acelaşi timp cu el, pleacă spre
Meka şi un cerşetor numit Pocitan-ben-Pehlivan, pe care prinţul îl invită să i se alăture alaiului
său.
Acesta refuză şi parcurge drumul pe căi ocolite, profitând de umbră şi răcoare, reuşind astfel să
intre în cetatea sfântă Meka. Drumul drept parcurs de prinţul arab este chinuitor, acesta moare
răpus de soarele nemilos al deşertului şi nu reuşeşte să ajungă la cetatea sfântă Meka. Pilda
acestei parabole este aceea că omul curajos, care preţuieşte îndeosebi demnitatea şi integritatea
morală nu este apreciat de societate, fiind învins de impostorul care alege căi ocolite şi triumfă
totdeauna. Pe de altă parte, artistul creator care trăieşte în sfera ideilor înalte este victorios din
punct de vedere spiritual şi poate accede în lumea abstractă, superioară, „Meka cerească”.
Legenda în proză Meka şi Meka, scrisă de Macedonski cu 12 ani înainte, este punctul de plecare
al poemului Noaptea de decemvrie, simbolizând condiţia omului superior care nu poate admite
nici un compromis în calea sa spre atingerea idealului absolut. Poezia apare în volumul Flori
sacre din 1912, care-l defineşte pe Macedonski ca pe un poet ce face trecerea de la romantism la
simbolism, de la curentele tradiţionale la cele moderne.
Poemul reuneşte, într-o manieră originală, romantismul cu simbolismul, în care există însă şi
elemente de factură clasicistă vizibile mai ales în structura armonioasă, simetria poeziei şi stilul
elevat. Simetria poemului este definită de două secvenţe lirice care descriu spaţiul poetic,
universul inspiraţiei, al creaţiei, ce apar la începutul şi în finalul poeziei, fiind simbolizate de
odaia poetului. Incipitul constă tocmai în sugerarea lipsei de inspiraţie a poetului, metaforizată
prin versul” Pustie şi altă e camera moartă”.
Poemul Noaptea de decemvrie începe prin descrierea spaţiului liric, de creaţie, sugerând absenţa
ideilor poetice, prin utilizarea simbolurilor „pustie şi albă e camera moartă”, „palatele sale sunt
albe fantasme”, în care poetul „trăsnit stă de soartă”, absenţa muzei fiind sugestiv exprimată prin
„nici o scânteie în ochiu-adormit”. De la spaţiul interior, în care poetul se simt izolat, se trece la
imaginea exterioară a câmpiei „pustie şi albă” şi ea, ca simbol al lumii în care trăieşte poetul şi
care-i este ostilă, deoarece „şi luna-l priveşte cu ochi oţelit”. Din punct de vedere cromatic,
culoarea albă domină întreg tabloul, sugerând absenţa oricăror contururi ideatice atât în spaţiul
poetic interior, cât şi m cel exterior, imaginea fiind amplificată muzical prin elemente auditive:
„lupi groaznici s-aud, răguşit / Cum latră, cum urlă”, „Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...”.
Apare inspiraţia, simbolizată de „flacăra vie” care este adusă de un arhanghel, semn că ea este de
natură divină, poetul simţindu-se emoţionat de tema poeziei care-i este sugerată direct, „Avut şi
puternic emir voi să fii”, făcând posibilă accederea poetului în universul ideal al poeziei. Poetul
este simbolizat, aşadar, de emirul dornic să plece la cetatea sfântă Meka, fapt pentru care va
trebui să-şi părăsească „rozul Bagdad”, viaţa fericită de care s-ar fi bucurat în acest „rai de-aripi
de vise şi rai de grădini”.
Emirul, simbol al omului superior, care nu se mulţumeşte cu fericirea telurică, este motivat de
eul liric printr-o serie de calităţi ce conturează portretul geniului „Şi el e emirul, şi toate le are / E
tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, dar şi de idealul superior către care aspiră „Spre Meka se duce
cu gândul mereu”. Aspiraţia emirului de a ajunge la Meka este atotstăpânitoare, dominatoare, o
dorinţă devoratoare: „Spre Meka-l răpeşte credinţa - voinţa / Cetatea preasfântă îl cheamă în ea, /
îi cere simţirea, îi cere fiinţa / îi vrea frumuseţea - tot sufletu-i vrea - / Din tălpi până-n creştet îi
cere fiinţa”. Între viaţa dulce din „rozul Bagdad” şi Meka este însă „o pustie imensă”, „e-o mare
aprinsă de soare”, pe care emirul trebuie s-o străbată, înfruntând pericolele ce-l ameninţă, pentru
că „pradă pustiei câţi oameni nu cad?”.
Emirul porneşte la drum „pe-o albă cămilă”, însoţit de un măre alai alcătuit din robi înarmaţi,
„negri-armăsari”, cămile ce poartă provizii de apă şi hrană, oprindu-se „o clipă pe verdele pisc”
pentru a-şi privi ultima oară „oraşul în roza idilă”. În acelaşi timp cu el pleacă spre Meka un
drumeţ cu înfăţişare de cerşetor, al cărui portret este alcătuit în antiteză şi relaţii de opoziţie cu
cel al emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci
numai ţeluri omeneşti: „searbăd la faţă / Mai slut e ca iadul, zdrenţos şi pocit / Hoit jalnic de
bube - de drum prăfuit / Viclean la privire şi searbăd la faţă.”
Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă fiecare dintre cei doi călători. Cerşetorul pleacă
„pe-un drum ce coteşte”, simbol al compromisurilor pe care omul obişnuit le face în viaţă, „O
tânără umbră, de soare-l fereşte / Şi drumu-ocoleşte mai mult - tot mai mult”. Emirul porneşte să
parcurgă deşertul, ca simbol al vieţii în linie dreaptă, trăieşte cu demnitate, fără nici un fel de
ocolişuri sau subterfugii: „Şi el naintează - şi calea e dreaptă - / E dreaptă - tot dreaptă - dar zilele
curg / Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg - / Şi el naintează - dar zilele curg, în timp ce drumeţul
pocit, care apelează la compromisuri pentru a-şi uşura existenţa, este ferit de greutăţile şi
dificultăţile vieţii, întrucât pe drumul ocolit „o tânără umbră de soare-l fereşte”.
Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne, el nu este ocrotit în drumul său de nimic,
„nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare / Şi el naintează sub flăcări de soare”. Calea cea
dreaptă urmată de emir stă sub semnul focului „şi foc e în aer” şi sub semnul sângelui „în ochi o
nălucă de sânge”. Culoarea dominanţi în parcurgerea deşertului este roşul, ca simbol al vieţii, dar
şi al patimii de a atinge idealul, devenit „nălucă sublimă”.
Eul liric accentuează dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri şi simetrii
sintactice, sugerânde setea de absolut, „Un chin fără margini de sete-arzătoare”, de care este
stăpânit omul superior „Şi tot fără margini pustia se-ntinde / Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt /
[...] Şi tot nu s-arată năluca sublimă / [...] Şi tot nu s-arată cetatea de vise... / [...] Cetatea de vise
departe e încă”, înaintarea emirului prin deşert se face într-un ritm dinamic ilustrat de o
aglomerare de verbe la prezentul etern, ce sugerează forţele ostile ce se împotrivesc împlinirii
acestui ideal, care simbolizează societatea superficială, meschină, neputincioasă să aprecieze
valoarea adevărată a existenţei superioare: „se-ntinde”, „naintează”, „s-aprinde”, „aleargă”,
„luceşte”, „vibrează”, „curg” etc.
Servitorii şi animalele mor pe rând, „dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile”, proviziile se
sfârşesc şi ele, „şi tot nu s-arată cetatea de vise”, prinţul rămânând singur sub arşiţa nemiloasă a
pustiei, sub „aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel”. Culoarea roşie este aici simbol al destinului
implacabil, fiind pretutindeni un „roşu de sânge”, „roşii movile”, imaginea căpătând valenţe
apocaliptice: „Oribil palpită aceeaşi culoare [...] Tot roşu de sânge zăresc peste tot”. Chinurile
emirului, care suferă de sete şi de foame sugerează zbuciumul poetului pentru condiţia sa
nefericită în lumea cu care nu poate comunica şi chiar speranţa este „în sufletu-i moartă”.
Ajuns la apogeul călătoriei sale, emirul trăieşte iluzia idealului pe care speră să-l atingă prin
intrarea în sfânta cetate, „chiar porţile albe le poate vedea”, aleargă spre cetate, dar aceasta se
depărtează pe măsură ce dorinţa lui creşte: „Spre albele ziduri, aleargă - aleargă, [...] Dar Meka
începe şi dânsa să meargă”. Setea poetului de a atinge perfecţiunea creaţiei este un ideal ce
depăşeşte aspiraţia umană, pentru că „visu-i nu este un vis omenesc”, de aceea atingerea
absolutului este imposibilă „alba cetate rămâne nălucă”.
Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină întreaga existenţă
împlinirii unui ideal absolut, el căzând victimă propriului crez care cere sacrificii şi care este de
neatins. Calea dreaptă pe care o urmează geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil
de a nu se abate în viaţă de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul îl zăreşte pe drumeţul
pocit întrând pe porţile Mekăi pământeşti, în timp ce, el va transcede în Meka cerească: „Sunt
Meka cerească, sunt Meka cea mare”.
Finalul poeziei redă simbolul destinului omului superior supus suferinţei pricinuite de
incapacitatea oamenilor obişnuiţi de a-i înţelege idealul ce este greu de atins: „Murit-a emirul sub
jarul pustiei”.
Ca şi în poezia lui Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint, prinţul din Levant şi
emirul - din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului superior însetat de absolut şi
devorat de propriul său ideal. Poemul îmbină într-un mod armonios elementele romantice cu cele
simboliste şi cu cele clasiciste.
Elemente romantice
tema poemului: condiţia vitregă a omului superior într-o lume dominată de interese meschine,
superficială şi incapabilă să înţeleagă idealurile superioare ale acestuia;
antiteza, ca principală modalitate de alcătuire a portretului omului de geniu şi al omului obişnuit,
a idealului absolut al geniului şi a ţelului omului comun etc.;
motivele romantice: noaptea, luna, chinurile îndurate de emir în călătoria sa prin deşert
(împrejurări extraordinare).
Limbajul artistic
Limbajul artistic este metaforic-sugestiv pentru ideile poetice exprimate.
Metafora ideatică este frecventă pe parcursul întregii poezii, nefiind dificil de interpretat sensul
ei; de exemplu versul „Şi flacăra spune: «Aduc inspirarea»...” sugerează evident sosirea muzei,
pe care poetul o aştepta pentru realizarea creaţiei sale lirice. Există însă şi metafore stilistice,
cum este cea care sugerează deşertul: „Pustia e-o mare aprinsă de soare”, ori metafora vieţii
fericite: „rozul Bagdad”.
Epitetele sunt, în general, metaforice („roza idilă”), dar întâlnim şi multe epitete ornante („vesel
tumult”) ori cromatice („verdele pisc”).
Macedonski foloseşte şi figuri de stil mai rar întâlnite în lirica românească, precum metonimia
(„Hangiare-n tot locul - oţeluri cumplite”) sau sinecdoca la care poetul apelează pentru a ilustra
imaginea edenică a Bagdadului: „Bagdadul! Cer galben şi roz ce palpită / Rai de-aripi de vise, şi
rai de grădini. / Argint de izvoare, şi zare-aurită - / Bagdadul, poiana de roze şi crini - / Djamii -
minarete - şi cer ce palpită.” Repetiţia are rolul de a accentua ideile poetice, cum ar fi aceea de a
sublinia obsesia drumului drept pe care emirul îl parcurge: „...şi calea e dreaptă - / E dreaptă - tot
dreaptă...”.
Versul liber accentuează ideea poetică reluată după strofa care o ilustrează, acesta fiind o
inovaţie prozodică a simbolismului: „Murit-a emirul sub jarul pustiei”. Atât versul liber cât şi
muzicalitatea interioară a versurilor dau poemului un farmec aparte, întrucât „întreaga
compoziţie este făcută dintr-o alternanţă de refrene, între care sunt prinse versurile rămase
nerepetate. Structura unor astfel de poeme este esenţial muzicală. I-am putea da numele de
compoziţie împletită”. (Tudor Vianu)
Elemente simboliste
emirul - simbol al poetului, al creatorului de artă, al geniului;
drumeţul pocit - simbol al omului simplu, obişnuit;
drumul drept - simbol al idealului absolut, la care poate aspira numai omul superior;
drumul cotit - simbol al ţelului omului oarecare, pe care acesta îl poate atinge prin compromisuri,
subterfugii;
Bagdadul - simbol al vieţii fericite a omului lipsit de patima idealului absolut;
odaia - simbol al spaţiului interior de creaţie poetică;
flacăra - simbol al inspiraţiei, al arderii interioare, al pasiunii pentru creaţie;
cromatica bogată simbolizează stările şi atitudinile poetice: albul - lipsa de inspiraţie; verdele -
speranţa; roşu - viaţa, chinul, moartea;
bogăţia materială a emirului este simbol pentru bogăţia sa spirituală superioară;
Meka cerească simbolizează idealul absolut al omului superior, iar Meka pământească ţelul
omului comun;
Elemente clasiciste
simetria poemului: poemul începe cu ilustrarea spaţiului poetic simbolizat de odaia albă a
acestuia, imagine care se află şi în finalul poeziei;
stilul elevat al poemului, eleganţa şi claritatea imaginilor artistice.
Argumentarea acestor elemente romantice, simboliste şi clasiciste trebuie realizată prin ilustrarea
lor cu versuri din poezie.