[ascunde]

Vă invităm să vă creați un cont și să participați la

concursul Wikimedia CEE Spring scriind cel puțin cinci articole.
Rusia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
Rusia
Россия (rusă)
Российская Федерация (rusă)

Drapelul Rusiei Stema Rusiei

Deviză: Reveal your own Russia 

Imn: 

Imnul Național al Rusiei

MENIU

0:00
 Geografie
Suprafață  
 - Total 17.125.191 km²[2] 
Cel mai înalt punct Elbrus (5.642 m) 
Cel mai jos punct Marea Caspică (−28 m) 
Vecini Azerbaidjan
Belarus
Republica Populară Chineză
Estonia
Finlanda
Georgia
Kazahstan
Letonia
Lituania
Coreea de Nord
Norvegia
Republica Abhazia[*]
Japonia
Statele Unite ale Americii
Ucraina
Mongolia
Polonia
Osetia de Sud
Republica Populară Luhansk
Republica Populară
Donețk 
Fus orar UTC+2 (UTC+2) 
Populație
 - Estimare 2017 146.804.372
Limbi oficiale limba rusă 
Etnonim ruși (pl.)
rus (masc.)
rusoaică (fem.) 
Guvernare
Sistem politic democrație reprezentativă 
Președinte Vladimir Putin 
Prim-ministru Mihail Mișustin 
Legislativ Adunarea Federală a
Rusiei 
Camere Sovietul Federației Ruse
Duma de Stat
Capitala Moscova (din 11 martie
1918) 
Istorie
[1]
Sosirea lui Rurik 862
Rusia Kieveană 882
Marele Țarat al Moscovei 1283
Țaratul Rusiei 16 ianuarie 1547
Imperiul Rus 22 octombrie 1721
Republica Rusă 14 septembrie 1917
RSFS Rusă (Revoluția 25 octombrie/7 noiembrie
din Octombrie) 1917
Uniunea Sovietică 30 decembrie 1922
Declarația de
12 iunie 1990
suveranitate(d)
Declarația CSI 8 decembrie 1991
Federația Rusă 25 decembrie 1991
Actuala constituție 12 decembrie 1993
Economie
PIB (PPC)  
PIB (nominal)  
IDU 0,816

Monedă Rublă rusă ( RUB ) 

Coduri și identificatori
Cod CIO RUS 
Cod mobil 250 
Prefix telefonic +7 
ISO 3166-2 RU 
Domeniu Internet .ru .rf[*] .рус[*] .su[5] 
Prezență online
 site web oficial
Modifică date / text 

Rusia (în rusă Росси́я, transliterat: Rossia; pronunție rusă: /rɐˈsʲijə/), oficial Federația

Rusă (în rusă Росси́йская Федера́ция, transliterat: Rossiiskaia Federația, pronunțat /rɐ
ˈsʲijskəjə fʲɪdʲɪˈratsɨjə/), este o țară în Eurasia.[6] Cu 17.125.200 km², Rusia este cea mai
întinsă țară din lume, acoperind peste o optime din suprafața locuită a Pământului, și a
noua ca populație, cu peste 144 de milioane de oameni în decembrie 2017,
excluzând Crimeea. Aproximativ 77% din populație trăiește în partea vestică,
europeană, a țării. Capitala Rusiei, Moscova, este unul dintre cele mai mari orașe din
lume(d); alte mari orașe(d) sunt Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg și Nijni
Novgorod.
Extinsă pe aproape toată Asia de Nord și pe o mare parte din Europa de Est, Rusia se
întinde pe unsprezece fuse orare(d) și cuprinde o gamă largă de tipuri de mediu(d) și
forme de relief. De la nord-vest spre sud-est, Rusia are frontiere
terestre(d) cu Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia (ambele
cu Regiunea
Kaliningrad), Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Co
reea de Nord. Are frontiere maritime(d) cu Japonia în Marea Ohotsk și
cu SUA (statul Alaska) în Strâmtoarea Bering.
Slavii răsăriteni au apărut ca grup identificabil în Europa între secolele al III-lea și al VIII-
lea e.n.[7] Întemeiat și guvernat de o elită războinică varegă și de urmașii ei,
statul medieval Rutenia a apărut în secolul al IX-lea. În 988, el a adoptat creștinismul
ortodox de la Imperiul Bizantin,[8] începând o sinteză a culturilor bizantină și slavă care a
definit cultura rusă(d) în următorul mileniu.[8] Rutenia s-a dezintegrat în cele din urmă în
mai multe state mici; majoritatea teritoriilor sale au fost apoi invadate de mongoli și au
devenit tributare Hoardei de Aur nomade în secolul al XIII-lea.[9] Marele Cnezat al
Moscovei a reunificat treptat principatele rusești din jur și a obținut independența față de
Hoarda de Aur. Până în secolul al XVIII-lea, această țară își întinsese mult granițele prin
cuceriri, anexări și explorări(d), transformându-se în Imperiul Rus, al treilea imperiu ca
întindere din istorie, din Polonia în vest până în Alaska în est.[10][11]
După Revoluția Rusă, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă a devenit
principala și cea mai mare republică constituantă a Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste, primul stat socialist prin constituție din lume.[12] Deși inițial aliată cu Germania
Nazistă, Uniunea Sovietică a jucat un rol decisiv în victoria Aliaților în al Doilea Război
Mondial,[13][14] din care a ieșit ca superputere mondială rivală cu Statele
Unite în Războiul Rece. Epoca sovietică a adus unele dintre cele mai importante
realizări tehnologice(d) ale secolului al XX-lea, între care primul satelit artificial și
lansarea primilor oameni în spațiu. Până la sfârșitul lui 1990, Uniunea Sovietică avea a
doua economie a lumii, cea mai mare armată permanentă din lume și cel mai mare stoc
de arme de distrugere în masă.[15][16][17] După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, au
apărut douăsprezece republici independente:
Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kîrgîz
stan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, iar Statele Baltice anexate forțat și-au
redobândit independența: Estonia, Letonia, Lituania; RSFS Rusă s-a reconstituit sub
forma Federației Ruse și este recunoscută în dreptul internațional ca continuatoare a
personalității legale și succesoare a Uniunii Sovietice.[18] Este guvernată ca
republică federală semiprezidențială.
Economia rusă este a douăsprezecea ca mărime după PIB nominal și a
șasea după paritatea puterii de cumpărare în 2015.[19] Bogatele resurse minerale și
energetice ale Rusiei sunt cele mai mari din lume, [20] țara fiind unul dintre
principalii producători de țiței(d) și gaze naturale(d) din lume.[21][22] Este una dintre cele cinci
țări recunoscute ca deținătoare de arme nucleare și posedă cel mai mare arsenal de
distrugere în masă.[23] Rusia se revendică mare putere și ca putere regională(d) având
ambiții de potențială superputere. Este membru permanent(d) al Consiliului de Securitate
al Națiunilor Unite și partener activ al ASEAN,[24][25][26] precum și membru al Organizației
pentru Cooperare de la Shanghai, al G20, al Consiliului Europei, al Cooperării
Economice Asia-Pacific (APEC), al Organizației pentru Securitate și Cooperare în
Europa (OSCE), și al Organizației Mondiale a Comerțului (WTO), precum și membrul
conducător al Comunității Statelor Independente (CSI), al Organizației Tratatului de
Securitate Colectivă (CSTO) și unul din cei cinci membri ai Uniunii Economice
Eurasiatice, împreună cu Armenia, Belarus, Kazahstan și Kîrgîzstan.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1Istoria timpurie
o 2.2Rusia Kieveană
o 2.3Marele Cnezat al Moscovei
o 2.4Țaratul Rusiei
o 2.5Rusia imperială
o 2.6Revoluția din Februarie și Republica Rusă
o 2.7Rusia sovietică și războiul civil
o 2.8Uniunea Sovietică
o 2.9Federația Rusă
 3Politică
o 3.1Guvernare
o 3.2Relații externe
o 3.3Armata
o 3.4Împărțire politico-administrativă
 4Geografie
o 4.1Clima
o 4.2Biodiversitatea
 5Economia
o 5.1Corupția
o 5.2Agricultura
o 5.3Energie
o 5.4Transporturi
o 5.5Știință și tehnologie
 o 5.6Explorarea spațiului
o 5.7Alimentarea cu apă și canalizarea
 6Demografia
o 6.1Cele mai mari orașe
o 6.2Grupuri etnice
o 6.3Limbile
o 6.4Religia
o 6.5Sănătate
o 6.6Educație
 7Cultura
o 7.1Cultura populară și preparatele culinare
o 7.2Arhitectura
o 7.3Artele vizuale
o 7.4Muzică și dans
o 7.5Literatură și filozofie
o 7.6Cinema, animație și mass-media
o 7.7Sport
o 7.8Sărbătorile și simbolurile naționale
o 7.9Turism
 8Note

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Numele Rusia este derivat din Rus'(d), numele unui stat medieval astăzi tradus în
română ca Rutenia și populat în mare parte de către slavii răsăriteni. Acest nume
propriu a devenit, ulterior, mai proeminent și țara a început să fie numită de către
locuitorii ei Русская Земля („Russkaia zemlea”), care poate fi tradus ca „Pământul
rusesc” sau „Țara Rusilor". Numele  Rus(d) în sine provine de la rusii medievali, negustori
și războinici suezi(d)[27][28] care au trecut Marea Baltică și au fondat un stat centrat
în Novgorod, care mai târziu a devenit Rusia Kieveană.
Versiunea latină a numelui Rus' era Rutenia(d), de unde numele de Rutenia. aplicat mai
ales regiunilor de sud și de vest ale teritoriilor fostului stat medieval, adiacente Europei
Catolice. În scopul de a distinge Rusia Kieveană de alte state derivate din ea, este
numită Rutenia Kieveană de către istoriografia modernă. Numele actual al
țării, Россия (Rossia), vine de la denumirea greacă bizantină(d) pentru țara Rus'(d),
Ρωσσία Rossía—scris Ρωσία (Rosía pronunțat [roˈsia]) în greaca modernă.[29]
Modul standard de denumire a cetățenilor Rusiei în română este „ruși”;[30] în rusă
cuvântul fiind rossiane (россияне). Există însă două cuvinte rusești care se traduc în
română ca „ruși”. Unul este „русские” (russkie), care de cele mai multe ori înseamnă
„etnici ruși”. Altul este „россияне” (rossiane), care înseamnă „cetățeni din Rusia(d),
indiferent de etnie”.

Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Rusiei.
Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]
Pastoralismul nomad(d) s-a dezvoltat în stepa Pontico-Caspică începând cu Epoca
Cuprului.[31]
În antichitatea clasică(d), stepa Pontică era denumită Sciția. Începând cu secolul al VIII-
lea î.e.n., negustorii antici greci au adus civilizația lor în prăvălliile
din Tanais și Phanagoria. Unii exploratori greci, cel mai cunoscut dintre aceștia
fiind Pytheas, au ajuns chiar până la actualul Kaliningrad, la Marea Baltică. Romanii s-
au așezat și ei pe țărmul vestic al Mării Caspice, unde imperiul lor avea extremitatea
răsăriteană.[32] În secolele al III-lea și al IV-lea e.n., există legende despre un regat got
al lui Oium(d) în sudul Rusiei care a fost, apoi, cucerit de huni. Între secolele al III-lea și
al VI-lea e.n., Regatul Bosforului, o entitate statală elenistică succesoare a coloniilor
grecești,[33] a căzut și el sub presiunea invaziilor unor popoare războinice nomade, ca
hunii și avarii.[34] Popor turcic, hazarii au dominat stepele Volgăi inferioare dintre Mările
Caspică și Neagră până în secolul al X-lea.[35]
Rușii moderni consideră drept strămoși triburile slave(d), despre care unii specialiști spun
că ar fi originare din zonele împădurite ale mlaștinilor Pinsk.[36] Slavii răsăriteni s-au
stabilit treptat în vestul Rusiei, în două valuri: unul dinspre Kiev spre
actualele Suzdal și Murom și un altul din Polotsk spre Novgorod și Rostov. Începând din
secolul al VII-lea, slavii răsăriteni formează cea mai mare parte a populației vestului
Rusiei[37] și au asimilat popoarele fino-ugrice(d) băștinașe, inclusiv meria(d), muromii(d),
și meșcerii(d), triburile scite și sarmatice iar mai târziu și triburile varegilor de origine
germanică.
Rusia Kieveană[modificare | modificare sursă]

Rusia kieveană în secolul al 11-lea

Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu

sosirea varegilor – negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în
primul rând vikingi de origine scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor
navigabile de pe țărmul estic al Mării Baltice până la Mările Neagră(d) și Caspică(d).
[38]
 Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un vareg dintre rusi, pe nume Rurik, a fost ales
domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui, Oleg, s-a extins spre sud și a
cucerit Kievul,[39] care, până atunci, plătea tribut hazarilor, întemeind Rusia Kieveană.
Oleg, Igor (fiul lui Rurik) și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi triburile locale est-
slave dominației kievene, au distrus haganatul hazar și au lansat mai multe expediții
militare în Bizanț(d) și Persia(d).
În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și
mai prospere state din Europa.[40] Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului
lui, Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-
a acceptat creștinismul ortodox de la Bizanț și a apărut primul cod de legi al slavilor
răsăriteni, Russkaia Pravda.
În secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turcice nomade,
cum ar fi kipceakii(d) și pecenegii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave spre
regiunile des împădurite din nord, în special în zona cunoscută sub numele de Zalesie(d).
[41]

Botezul kievenilor, de Klavdi Lebedev

Epoca feudalismului și descentralizării a fost marcată de o permanentă luptă internă

între membrii dinastiei Rurik care domnea colectiv în Rusia Kieveană. Dominația
Kievului a slăbit, în folosul statului Vladimir-Suzdal, în nord-est, Republicii Novgorod în
nord-vest și a Galiției-Volîniei, în sud-vest.
În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a dezintegrat, lovitura finală fiind dată de invazia
mongolă din 1237–40[42] care s-a soldat cu distrugerea Kievului[43] și cu moartea a circa
jumătate din populația țării.[44] Elita mongolilor invadatori, împreună cu popoarele turcice
cucerite de aceștia (cumani, kipceaki, bulgari), au format poporul tătar, și au
întemeiat Hoarda de Aur, de unde au continuat să prade cnezatele rusești; mongolii
dominau confederația cumano-kipceakă și Bulgaria de pe Volga (în zona sudului și
centrului Rusiei europene de astăzi) timp de peste două secole. [45]
Galiția-Volînia a fost în cele din urmă absorbită de către Regatul Poloniei(d), în timp ce
Vladimir-Suzdal și Republica Novgorod, două regiuni dominate de mongoli la periferia
Kievului, au pus bazele statalității rusești moderne. [8] Novgorodul, împreună cu Pskovul,
au păstrat un anumit grad de autonomie în timpul dominației mongole și au fost în mare
măsură cruțate de atrocitățile care au afectat restul țării. În frunte cu cneazul Alexandr
Nevski, novgorodenii au respins invazia suedeză în bătălia de pe Neva în 1240, precum
și pe cruciați germanici în bătălia de pe gheață în 1242, întrerupând încercările lor de a
coloniza Rutenia nordică.
Marele Cnezat al Moscovei[modificare | modificare sursă]
Serghie de Radonej(d) îl binecuvântează pe Dmitri Donskoi în Lavra Sf. Treime a lui Serghie(d), înainte de bătălia
de la Kulikovo, reprezentat într-o pictură de Ernst Lissner(d)

Cel mai puternic stat care a apărut în cele din urmă, după distrugerea Rusiei Kievene a
fost Marele Cnezat al Moscovei („Țara Muscălească” în cronicile românești), inițial, o
parte din Vladimir-Suzdal. Pe când încă era dominată de mongolo-tătari și cu
complicitatea lor, Moscova a început să-și afirme influența în centrul zonei rutenești prin
secolul al XIV-lea, devenind treptat forța conducătoare a procesului de reunificare a
Ruteniei și de expansiune a Rusiei.[46] Ultimul rival al Moscovei, Republica Novgorod,
prospera ca principal centru de negoț cu blănuri(d) și cel mai răsăritean port al Ligii
Hanseatice.
Vremurile erau tot grele, cu frecvente raiduri mongolo-tătărești(d). Agricultura a avut de
suferit de pe urma Micii Ere Glaciare. Ca și în restul Europei, ciuma își făcea frecvent
apariția între 1350 și 1490.[47] Cu toate acestea, din cauza densității scăzute a populației
și a unei igiene mai bune—folosirea pe scară largă de banea(d), sauna rusească—rata
deceselor pricinuite de ciumă nu a fost la fel de mare ca în Europa de Vest, [48] și
populația se redresase pe la 1500.[47]
În frunte cu cneazul Dmitri Donskoi al Moscovei și sprijinită de către Biserica Ortodoxă
Rusă, armata unită a cnezatelor rusești a provocat o înfrângere de referință mongolo-
tătarilor în bătălia de la Kulikovo în 1380. Moscova a absorbit treptat cnezatele din jur,
inclusiv foștii rivali puternici precum Tverul(d) și Novgorodul.
Ivan al III-lea ("cel Mare") s-a eliberat în cele din urmă de dominația Hoardei de Aur și a
consolidat toată Rutenia Centrală și de Nord sub controlul Moscovei. El a fost și primul
care și-a luat titlul de „Mare Cneaz al tuturor Rusiilor”. [49] După căderea
Constantinopolului în 1453, Moscova a revendicat succesiunea la moștenirea Imperiului
Roman de Răsărit. Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sophia Palaiologhina, nepoata
ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea, și a preluat vulturul bicefal bizantin drept
însemnul său propriu și, în cele din urmă, al Rusiei.
Țaratul Rusiei[modificare | modificare sursă]
Țarul Ivan cel Groaznic, ilustrare în Țarski Titulearnik, secolul al XVII-lea

În dezvoltarea ideii celei de a Treia Rome, marele cneaz Ivan al IV-lea („cel Groaznic”)
[50]
 a fost încoronat oficial ca primul țar („cezár”) al Rusiei în 1547. Țarul a promulgat un
nou cod de legi (Sudebnikul din 1550(d)), a stabilit primul organism feudal reprezentativ
rusesc (Zemski Sobor) și a introdus autoadministrarea locală în regiunile rurale. [51][52]
În lunga sa domnie, Ivan cel Groaznic aproape că a dublat deja întinsul teritoriu rusesc
prin anexarea celor trei hanate tătărești în care se dezmembrase Hoarda de
Aur: Kazan și Astrahan de-a lungul Râului Volga, și Hanatul Siberiei, în sud-vestul
Siberiei. Astfel, la sfârșitul secolului al XVI-lea, Rusia se transformase deja într-un stat
multietnic, multiconfesional(d) și transcontinental(d).
Țaratul a fost însă slăbit de eșecurile repetate în îndelungatul Război Livonian împotriva
unei coaliții formate din Polonia, Lituania, și Suedia pentru ieșirea la coasta Mării Baltice
și pentru accesul la comerțul maritim practicat acolo. [53] În același timp, tătarii
din Hanatul Crimeei, singurul successor rămas al Hoardei de Aur, a continuat raidurile
de pradă în sudul Rusiei.[54] Într-o încercare de a restaura hanatele de la Volga, crimeeni
și aliații lor otomani au invadat Rusia centrală și au reușit și să ardă părți din
Moscova(d) în 1571.[55] Dar, în anul următor, marea armată invadatoare a fost învinsă de
ruși în bătălia de la Molodi(d), eliminând pentru totdeauna amenințarea expansiunii
otomano-crimeene în Rusia. Raidurile pentru sclavi ale crimeenilor(d) nu au încetat însă
până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, chiar dacă noua linie de fortificații din sudul
Rusiei, Marea Linie a Abatizei(d), a îngustat constant zona accessibilă pentru incursiuni.
[56]
Kuzma Minin se adresează poporului din Nijni Novgorod cerând ridicarea unei armate de voluntari
împotriva invadatorilor polonezi

Moartea fiilor lui Ivan a marcat sfârșitul vechii Dinastiei Rurik în 1598 și, în combinație
cu foametea din 1601-1603(d),[57] a condus la un război civil, la domníi de pretendenți, și
la intervenția străină în Timpurile Tulburi din secolul al XVII-lea.[58] Uniunea Polono–
Lituaniană a ocupat părți din Rusia, inclusiv Moscova. În 1612, polonezii au fost obligați
să se retragă de către voluntarii ruși conduși de doi eroi naționali, negustorul Kuzma
Minin și cneazul Dmitri Pojarski. Dinastia Romanov a urcat pe tron în 1613, prin
hotărârea Zemski Soborului, și țara a început redresarea treptată din criză.
Rusia și-a continuat creșterea teritorială tot secolul al XVII-lea, perioadă care a
reprezentat epoca cazacilor. Cazacii erau războinici organizați în comunități militare,
asemănătoare piraților și pionierilor din Lumea Nouă. În 1648, țăranii din Ucraina s-au
alăturat cazacilor zaporojeni în rebeliunea împotriva Poloniei-Lituaniei în
timpul Răscoalei lui Hmelnițki din cauza oprimării sociale și religioase de care sufereau
sub dominație polonă. În 1654, liderul ucrainean Bogdan Hmelnițki a cerut protecția
țarului rus Alexei I pentru Ucraina. Alexei a acceptat oferta, ceea ce a dus la un
alt război ruso-polon. În cele din urmă, Ucraina a fost împărțită de-a lungul Niprului,
lăsând partea de vest, Ucraina de pe malul drept, sub dominație polonă, iar partea de
est (Ucraina de pe malul stâng și Kievul) sub stăpânirea Rusiei. Mai târziu, în 1670-
71, cazacii de la Don conduși de Stenka Razin au inițiat o revoltă majoră în Regiunea
Volga, dar trupele țarului i-au învins pe rebeli.
În est, explorarea și colonizarea rapide ale unor imense teritorii din Siberia a fost
condusă în mare parte de vânătorii cazacii care căutau blănuri și fildeș. Exploratorii
ruși(d) au înaintat spre est, în primul rând, de-a lungul rutelor fluviale siberiene(d), și pe la
mijlocul secolului al XVII-lea existau așezări rusești în Siberia de Est, pe Peninsula
Ciukci, de-a lungul râului Amur, și pe coasta Pacificului. În 1648, Strâmtoarea
Bering dintre Asia și America de Nord a fost traversată pentru prima dată de către Fedot
Alekseyev Popov(d) și Semion Dejniov.
Rusia imperială[modificare | modificare sursă]

Petru cel Mare, țar al Rusiei în 1682-1721 și primul împărat al Întregii Rusii(d) în 1721-1725. Portret de Paul
Delaroche în Kunsthalle Hamburg(d).
Sub Petru cel Mare, Rusia a fost proclamată imperiu în 1721 și a devenit recunoscută
ca putere mondială. Domnind între 1682 la 1725, Petru a învins Suedia în Marele
Război al Nordului, obligând-o să-i cedeze Karelia Occidentală și Ingria (două regiuni
pierdute de Rusia în Timpurile Tulburi),[59] precum și Estonia(d) și Livonia, asigurând
Rusiei accesul la mare și comerțul maritim.[60] La Marea Baltică, Petru a fondat o nouă
capitală numită Sankt Petersburg, cunoscută mai târziu ca „fereastra spre Europa” a
Rusiei. Reformele lui Petru cel Mare(d) au adus considerabile influențe culturale vest-
europene în Rusia.
Domnia fiicei lui Petru I, Elisabeta, în 1741-62 a adus participarea Rusiei în Războiul de
Șapte Ani (1756-63). În timpul acestui conflict, Rusia a anexat temporar Prusia de Est și
chiar a cucerit Berlinul. Cu toate acestea, la moartea Elisabetei, toate aceste cuceriri au
fost retrocedate Regatului Prusiei de către Petru al III-lea al Rusiei care avea o
orientare pro-prusacă.
Ecaterina a II-a („cea Mare”), care a domnit între 1762-96, a domnit de-a lungul
epocii iluminismului rusesc(d). Ea a extins controlul politic rusesc asupra Uniunii Polono-
Lituaniene și a încorporat cele mai multe dintre teritoriile sale în Rusia în
timpul împărțirilor Poloniei, împingând spre vest frontiera rusă în Europa Centrală. În
sud, după succesul Războaielor Ruso-Turce împotriva Turciei Otomane, Ecaterina a
dus frontierele Rusiei până la Marea Neagră, învingând Hanatul Crimeei. Ca urmare a
victoriilor împotriva Iranului Qajar(d) în Războaiele Ruso-Persane(d), până în prima
jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a dobândit și importante câștiguri teritoriale
în Transcaucazia și în Caucazul de Nord, forțând Iranul să-i cedeze definitiv Rusiei
ceea ce este în zilele noastre Georgia, Daghestan, Azerbaidjan și Armenia.[61]
[62]
 Expansiunea a continuat și în timpul lui Alexandru I (1801-1825) care a smuls
Finlanda de la slăbitul regat al Suediei din 1809, și Basarabia de la Moldova dominată
de otomani în 1812. În același timp, rușii au colonizat Alaska și chiar au fondat așezări
în California, cum ar fi Fort Ross(d).

Din sat, de către Boris Kustodiev

În 1803-1806, a fost efectuată prima circumnavigație rusească(d), urmată mai târziu de

alte călătorii rusești de explorare pe mare. În 1820, o expediție rusească a descoperit
continentul Antarctica.
În diverse alianțe cu țările europene, Rusia a luptat împotriva Franței
lui Napoleon. Invazia franceză a Rusiei, la apogeul lui Napoleon în 1812 a ajuns la
Moscova, dar în cele din urmă a eșuat lamentabil din cauza rezistenței insistente în
combinație cu frigul aprig al iernii rusești(d) care au dus la o înfrângere dezastruoasă a
invadatorilor, în care a pierit peste 95% din Grande Armée pan-europeană.[63] Condusă
de Mihail Kutuzov și Barclay de Tolly, armata rusă l-a izgonit pe Napoleon din țară și a
străbătut Europa în Războiul celei de a Șasea Coaliții, pătrunzând, în cele din urmă, în
Paris. Alexandru I a condus delegația Rusiei la Congresul de la Viena care a definit
harta Europei postnapoleoniene.
Ofițerii Războaielor Napoleoniene au adus ideile liberalismului cu ei înapoi în Rusia și
au încercat să reducă puterile țarului în timpul Revoltei Decembriste eșuate în 1825. La
sfârșitul domniei conservatoare a lui Nicolae I (1825-1855), o perioadă de apogeu a
puterii și influenței Rusiei în Europa a fost perturbată de înfrângerea în Războiul
Crimeei. Între 1847 și 1851, aproximativ un milion de oameni au murit
de holeră asiatică.[64]
Succesorul lui Nicolae, Alexandru al II-lea (1855-1881), a adoptat schimbări importante
în țară, inclusiv abolirea iobăgiei în 1861. Aceste Mari Reforme au stimulat
industrializarea și au modernizat armata rusă, care a reușit să elibereze Bulgaria de sub
dominația otomană în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878.

Împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei și familia sa au fost omorâți de bolșevici în 1918

Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus creșterea a diverse mișcări socialiste în Rusia.

Alexandru al II-lea a fost ucis în 1881 de teroriști revoluționari, și domnia fiului
său Alexandru al III-lea (1881-1894) a fost mai puțin liberală, dar mai liniștită. Ultimul
împărat rus, Nicolae al II-lea (1894-1917), nu a putut preîntâmpina
evenimentele Revoluției din 1905, declanșată de înfrângerea în Războiul Ruso-
Japonez și de incidentele de la demonstrațiile cunoscute sub numele de Duminica
Însângerată. Revolta a fost înăbușită, dar guvernul a fost obligat să efectueze reforme
majore (Constituția rusă din 1906), inclusiv să acorde libertate de exprimare și de
întrunire, să legalizeze partidele politice și să înființeze un organism legislativ
ales, Duma de Stat a Imperiului Rus. Reforma agrară a lui Stolîpin a condus la o
migrație masivă a țăranilor înspre Siberia. Peste patru milioane de coloniști au sosit în
această regiune între 1906 și 1914.[65]
Revoluția din Februarie și Republica Rusă[modificare | modificare sursă]
În 1914, Rusia a intrat în Primul Război Mondial , ca răspuns la declarația de război a
Austro-Ungarii față de Serbia, aliata Rusiei, și a luptat pe mai multe fronturi, deși era
izolată de aliații săi din Antanta. În 1916, Ofensiva Brusilov a armatei ruse a distrus
aproape complet capacitățile militare ale Austro-Ungariei. Cu toate acestea,
neîncrederea deja existentă în rândul publicului față de regim a fost accentuată de
creșterea costurilor de război, de numărul mare de victime(d), și de zvonurile despre
corupție și trădare. Toate acestea au format climatul Revoluției Ruse din 1917, realizată
în două acte majore.
Revoluția din februarie l-a obligat pe Nicolae al II-lea să abdice; el și familia sa au fost
închiși și mai târziu executați la Ekaterinburg în timpul Războiului Civil Rus. Monarhia a
fost înlocuită de o coaliție șubredă de partidele politice care s-a proclamat „Guvernul
Provizoriu”. Pe 1/14 septembrie 1917, printr-un decret al Guvernului Provizoriu, a fost
proclamată Republica Rusă.[66] Pe 6/19 ianuarie 1918, Adunarea Constituantă Rusă a
proclamat Rusia republică democratică federală (ratificând astfel hotărârea Guvernului
Provizoriu). A doua zi Adunarea Constituantă a fost dizolvată de Comitetul Executiv
Central pan-rus(d).

Afiș de propagandă al Armatei Albe din timpul Războiului Civil

Rusia sovietică și războiul civil[modificare | modificare sursă]

Simultan cu guvernul provizoriu, socialiștii au fondat un guvern paralel, Sovietul de la
Petrograd, care exercita puterea prin intermediul sfaturilor de muncitori și țărani alese
democratic, și numite soviete. Această concurență între autoritățile revoluționare a
agravat criza din țară, în loc să o rezolve. Socialiștii au beneficiat însă de pe urma unei
teorii a revoluțiilor, elaborată pe baza evenimentelor trecute din Franța, care le-a facilitat
anticiparea unor mișcări ale adversarilor și le-a oferit soluții verificate, dar care i-a și
împins spre extremism. În cele din urmă, Revoluția din Octombrie, condusă de
liderul bolșevic Vladimir Lenin, a răsturnat Guvernul Provizoriu și a adus sovietelor toată
puterea, pe care au folosit-o pentru a fonda primul stat socialist.
În urma Revoluției din Octombrie, a izbucnit un război
civil între anticomuniștii din Mișcarea Albă și noul regim sovietic(d) cu Armata lui Roșie.
Rusia Bolșevică a pierdut teritoriile din Ucraina, Polonia, Țările Baltice, și Finlanda prin
semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk , care au încheiat ostilitățile cu Puterile
Centrale din Primul Război Mondial. Puterile Aliate au lansat o primă intervenție
militară în sprijinul forțelor anticomuniste. Între timp, atât bolșevicii cât și Mișcarea Albă
au declanșat campanii de deportări și execuții împotriva taberei opuse, cunoscute
drept Teroarea Roșie și, respectiv, Teroarea Albă(d). Până la sfârșitul războiului civil,
economia și infrastructura Rusiei au fost grav deteriorate. Milioane de oameni au
devenit emigranți albi(d),[67] și foametea din 1921(d) a produs până la 5 milioane de
victime.[68]
Uniunea Sovietică[modificare | modificare sursă]

Iosif Stalin, Vladimir Lenin, și Mihail Kalinin la o întâlnire în 1919. Toți cei trei erau „Vechi Bolșevici”—membri
ai Partidului Bolșevic dinainte de Revoluția rusă din 1917.

RSFS Rusă la momentul formării URSS în 1922

RSFS Rusă ca parte a URSS în 1940, după modificările teritoriale intrasovietice din 1924-1936(d) și
despărțirea RSS Karelo-Finice în 1940

Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, împreună cu Republicile Sovietice

Ucraineană, Bielorusă, și Transcaucaziană, au format Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste (URSS, sau Uniunea Sovietică), la 30 decembrie 1922. Din cele 15 republici
care aveau să formeze URSS, cea mai mare în dimensiune și cu peste jumătate din
totalul populației Uniunii era RSFS Rusă, care avea să domine uniunea de-a lungul
tuturor celor 69 de ani de istorie a ei.
În urma morții lui Lenin în 1924, o troică a fost desemnată să guverneze Uniunea
Sovietică. Cu toate acestea, Iosif Stalin a fost ales secretar general al Partidului
Comunist, și a reușit să suprime toate grupurile de opoziție din interiorul partidului și să
consolideze puterea în mâinile sale. Leon Troțki, principalul susținător al revoluției
mondiale(d), a fost exilat din Uniunea Sovietică în 1929, și linia principală s-a fixat pe
ideea socialismului într-o singură țară. Permanenta luptă internă din Partidul Bolșevic a
culminat cu Marea Epurare, o perioadă de represiuni în masă în 1937-1938, în care
sute de mii de persoane au fost executate, inclusiv membri originari ai partidului și liderii
militari acuzați de conspirații pentru lovituri de stat.[69]
Sub conducerea lui Stalin, guvernul a lansat o economie planificată, industrializarea țării
predominant rurale, și colectivizarea agriculturii. În această perioadă de schimbări
sociale și economice rapide, milioane de oameni au fost trimiși în lagăre de muncă
penale,[70] inclusiv mulți care au fost condamnați politic pentru opoziția lor față de
puterea lui Stalin; milioane de oameni au fost deportați și exilați în zonele îndepărtate
ale Uniunii Sovietice.[70] Dezorganizarea produsă de colectivizarea agriculturii,
combinată cu cele politicile de stat și cu seceta, au condus la foametea sovietică din
1932-1933.[71] Uniunea Sovietică a fost transformată într-un interval scurt de timp cu
costuri imense dintr-o economie în mare măsură agrară într-un important centru
industrial de putere.
Conform doctrinei ateismului de stat în URSS, a existat un „program de stat pentru
convertirea forțată la ateism(d)” efectuat de comuniști.[72][73][74] Regimul comunist a atacat
religiile pe baza interesului statului și, deși majoritatea religiilor organizate nu au fost
interzise, proprietățile cultelor au fost confiscate, credincioșii au fost hărțuiți, și ateismul
a fost propagat prin școli.[75] În 1925, guvernul a fondat Liga Militanților Atei(d) pentru a
intensifica persecuțiile.[76] În ce privește Biserica Ortodoxă Rusă, autoritățile au încercat
să o controleze și să o exploateze în folosul regimului la momentele de criză, chiar dacă
scopul pe termen lung era eliminarea ei.
Politica de conciliere a Regatului Unit și a Franței față de anexarea
Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei de către Adolf Hitler a avut ca urmare o
creștere a puterii și influenței Germaniei Naziste. În același timp, al Treilea Reich s-a
aliat cu Imperiul japonez, un rival al URSS în Orientul Îndepărtat și inamic al URSS
în Războiul Sovieto–Japonez(d) din 1938-39.

Asediul Leningradului în timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost asediul unui oraș cu cele mai multe
victime din istorie.

În august 1939, guvernul sovietic a dus această poltiică de conciliere la un nuvel mai
înalt, hotărând să îmbunătățească relațiile cu Germania, prin încheierea Pactului
Ribbentrop–Molotov, prin care cele două țări se angajau la neagresiune între ele, dar își
împărțeau Europa de Est în sfere de influență pe socoteala statelor independente mai
mici din regiune. În timp ce Hitler a cucerit Polonia, iar Franța și alte țări au făcut front
comun împotriva lui la începutul celui de al Doilea Război Mondial, URSS a reușit să-și
construiască armata și să ocupe Ucraina de Vest, Basarabia, Ținutul Herța și Bucovina
de Nord, Letonia, Lituania și Estonia, ca urmare a Invaziei Sovietice a
Poloniei, Războiului de Iarnă, ocupării statelor Baltice(d) și ocupării Basarabia și
Bucovina de Nord.
Pe 22 iunie 1941, Germania Nazistă a rupt pactul de neagresiune și a invadat Uniunea
Sovietică cu cea mai mare și cea mai puternică forță de invazie din istoria omenirii,
[77]
 deschizând cel mai mare teatru al celui de al Doilea Război Mondial. Deși armata
germană a avut mult succes la început, atacul lor a fost oprit în bătălia de la Moscova.
Ulterior, Germanii au suferit mari înfrângeri, în primul rând, în bătălia de la
Stalingrad din iarna lui 1942-1943,[78] și, apoi, în bătălia de la Kursk din vara anului
1943. Un alt eșec german în Asediul Leningradului, în care orașul a fost complet blocat
pe uscat între 1941 și 1944 de către forțele germane și finlandeze, și populația a suferit
de foame cu peste un milion de decese, dar nu a capitulat. [79] Sub administrarea lui
Stalin și sub conducerea unor comandanți ca Gheorghi Jukov și Konstantin
Rokossovski, forțele Sovietice au cucerit Europa de Est în 1944-1945 și au capturat
Berlinul în 1945. În august 1945, Armata Sovietică i-a îndepărtat pe japonezi
din Manchukuo (nord-estul Chinei) și Coreea de Nord, contribuind la victoria aliaților
asupra Japoniei.

Sputnik 1 a fost primul satelit artificial

Perioada 1941–1945 din Al Doilea Război Mondial a fost denumit de propaganda

rusească „Marele Război Patriotic(d)”. Uniunea Sovietică s-a văzut astfel obligată să
treacă de partea Aliaților și, împreună cu Statele Unite, Regatul Unit și China a fost
considerată una dintre cei patru mari ai aliaților din al Doilea Război Mondial, [80] după
care a devenit unul din cei patru jandarmi mondiali după fondarea Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite.[81] În timpul războiului, care a cuprins multe
dintre operațiunile militare cu cele mai multe victime (d) din istoria omenirii, URSS a
pierdut 10,6 milioane de combatanți și 15,9 milioane de civili,[82] adică o treime din
numărul total de victime ale celui de al Doilea Război Mondial.[83] Economia sovietică a
suferit o devastare masivă care a fost una din circumstanțele foametei din 1946–47,
[84]
 dar Uniunea Sovietică a ieșit din război ca superputere militară recunoscută pe
continentul european.
RSFSR în 1956-1991, mai ales după achizițiile teritoriale din urma tratatelor postbelice, anexării
republicii Tuva în 1944, transferului Crimeei către RSS Ucraineană în 1954(d) și încorporarea RSS Karelo-
Finice în 1956. În 1991, frontierele imperiului rus au devenit granițele Federației Ruse cu state suverane.

După război, Europa Centrală și de Est, inclusiv Germania de Est și o parte

din Austria au fost ocupate de Armata Roșie conform înțelegerii de la Conferința de la
Potsdam. URSS a suprimat eforturile de clădire a unor state democratice moderne în
teritoriile ocupate, forțând instaurarea de regimuri totalitare comuniste, guverne pe care
și le-a aservit constituind Blocul Răsăritean, și cărora nu le-a permis nicio reformă
liberală, invadând chiar Cehoslovacia când aceasta a încercat așa ceva în 1968.
Devenind a doua putere nucleară a lumii, URSS a impus acelor state comasarea
în Pactul de la Varșovia, o alianță care a intrat într-o luptă pentru dominare globală
cunoscută sub numele de Războiul Rece, cu Statele Unite și NATO. Uniunea Sovietică
a sprijinit mișcări revoluționare comuniste în întreaga lume, inclusiv în nou formata
Republică Populară Chineză, în Republica Populară Democrată Coreea și, mai târziu,
în Republica Cuba. Importante resurse sovietice au fost alocate pentru
susținerea(d) regimurilor comuniste din alte țări.[85]
După moartea lui Stalin și o perioadă scurtă de conducere colectivă(d), noul lider Nikita
Hrușciov a denunțat cultul personalității lui Stalin și a lansat politica de destalinizare(d).
Sistemul de muncă forțată penală a fost reformat și mulți deținuți au fost eliberați și
reabilitați (mulți dintre ei postum).[86] Relaxarea generală a politicilor represive a devenit
cunoscută mai târziu drept Dezghețul lui Hrușciov. În același timp, însă, tensiunile cu
Statele Unite au sporit când cei doi rivali s-au ciocnit pe desfășurarea de către Statele
Unite a rachetelor Jupiter(d) din Turcia și amplasarea de către sovietici a unor rachete în
Cuba.
În 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial din lume, Sputnik 1, începând
astfel Epoca Spațială. Cosmonautul rus Iuri Gagarin a devenit primul om pe orbita
Pământului, la bordul navei cu echipaj uman Vostok 1 pe 12 aprilie 1961(d).
În urma înlăturării de la putere a lui Hrușciov în 1964, a urmat o altă perioadă
de conducere colectivă(d), până când Leonid Brejnev a devenit lider. Epoca anilor 1970
și începutul anilor 1980 a fost desemnat mai târziu ca Epoca Stagnării, o perioadă în
care creșterea economică a încetinit și politicile sociale au devenit statice. Reforma lui
Kosîghin(d) din 1965 își propunea o descentralizare parțială a economiei sovietice și a
schimbat accentul de la industria grea(d) și de armament spre industria ușoară(d) și
a bunurilor de consum, dar a fost înăbușită de către aripa comunistă conservatoare
venită la putere odată cu Brejnev.
Secretarul general comunist sovietic Mihail Gorbaciov și președintele SUA Ronald Reagan în Piața Roșie în
timpul Summitului de la Moscova, 31 mai 1988

În 1979, după o revoluție comunistă în Afganistan, forțele sovietice au intrat în această

țară în sprijinul comuniștilor. Ocupația a drenat resursele economice și a trenat fără a
obține rezultate politice semnificative. În cele din urmă, Armata Sovietică a fost retrasă
din Afganistan în 1989 din cauza opoziției internaționale, a războiului de gherilă
antisovietic persistent și a lipsei de susținere de către cetățenii sovietici.
Începând cu 1985, ultimul lider sovietic Mihail Gorbaciov, care a încercat să
înfăptuiască reforma liberală a sistemului sovietic, a introdus politicile
de glasnost (deschidere) și perestroika (restructurare), într-o încercare de a pune
capăt perioadei de stagnare economică și de a democratiza guvernarea. Aceasta a
condus însă la creșterea unor puternice mișcări naționaliste și separatiste. Înainte de
1991, economia sovietică era a doua din lume, [87] dar, în timpul ultimilor ani, a fost
afectată de lipsa bunurilor din magazinele alimentare, de deficitele bugetare uriașe, și
de creșterea explozivă a ofertei de bani, care a condus la inflație. [88]
Prin 1991, frământările economice și politice au început să fiarbă, după ce Republicile
Baltice au ales să se separe de Uniunea Sovietică. Pe 17 martie, s-a organizat
un referendum(d), în care marea majoritate a cetățenilor participanți au votat în favoarea
modificării Uniunii Sovietice într-o nouă federație. În august 1991, o tentativă de lovitură
de stat organizată de unii membri ai guvernului lui Gorbaciov, îndreptată împotriva lui
Gorbaciov și vizând conservarea Uniunii Sovietice, a dus, în schimb, la sfârșitul
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la un nou val de declarații de independență
ale republicilor constituente. Pe 25 decembrie 1991, URSS s-a dizolvat în 15 state
postsovietice.
Federația Rusă[modificare | modificare sursă]
Moscow International Business Center

În iunie 1991, Boris Elțin a devenit primul președinte ales direct din istoria Rusiei, atunci
când a fost ales președinte al RSFS Ruse, care avea să devină Federația Rusă
indepedentă, în luna decembrie a acelui an. În timpul și după dezintegrarea Uniunii
Sovietice, au fost întreprinse ample reforme, inclusiv privatizări(d) și liberalizarea piețelor
și comerțului,[89] precum și schimbări radicale în liniile unei „terapii de șoc(d)" așa cum
recomanda Fondul Monetar Internațional.[90] Toate acestea au avut ca urmare o
mare criză economică(d), caracterizată printr-o scădere cu 50% a PIBului și a producției
industriale între 1990 și 1995.[89][91]
Privatizarea a trecut controlul asupra întreprinderilor din mâinile unor agenții de stat în
cele ale unor persoane cu relații sau rude în interiorul guvernului. Mulți dintre noii
îmbogățiți au mutat active și bani în afara țării într-o uriașă migrație de capital(d).
[92]
 Recesiunea a dus la prăbușirea serviciilor sociale; natalitatea s-a prăbușit în timp
ce mortalitatea creștea.[93] Milioane de oameni au rămas săraci, rata sărăciei crescând
de la 1,5% așa cum era raportată spre sfârșitul epocii sovietice până la 39–49% până la
jumătatea lui 1993.[94] Anii 1990 au adus generalizarea corupției extreme și criminalității
organizate, atât de natură financiară, cât și violentă. [95]
Anii 1990 au fost afectați și de conflictele armate din Caucazul de Nord, statul rus
reprimând armat atât cererile de independență ale unor popoare majoritare în acele
zone, cât și insurecțiile islamiste în care au degenerat ele. După ce cecenii și-au
declarat independența, la începutul anilor 1990, Rusia a refuzat să le asculte cererile și
s-a lansat într-un război intermitent de gherilă cu grupurile de rebeli. Atacurile teroriste
împotriva civililor(d) efectuate de către separatiști, mai ales criza ostaticilor din teatrul din
Moscova(d) și asediul școlii din Beslan(d), au provocat sute de decese și au atras atenția
la nivel mondial. Pe de altă parte, Rusia a sprijinit mișcarile separatiste din alte foste
republici sovietice, cum ar fi conflictele din Abhazia și Osetia în Georgia, conflictul din
Nagorno-Karabah din Azerbaidjan și cel din Transnistria din Republica Moldova.
Ca succesoare a URSS, Rusia a preluat atât drepturile (cum ar fi locul în Consiliul de
Securitate al ONU) cât și responsabilitățile acesteia, cum ar fi soluționarea datoriilor
externe, populația ei fiind circa jumătate din populația URSS la momentul dizolvării.
[96]
 Deficitele bugetare mari au cauzat criza financiară din 1998(d)[97] și o nouă scădere a
PIB.[89]
De la stânga la dreapta: patriarhul Alexei al II-lea, Vladimir Putin, Boris Elțîn

La 31 decembrie 1999, președintele Elțin a demisionat pe neașteptate, lăsând funcția în

mâinile recent numitului prim-ministru, Vladimir Putin, care apoi a câștigat alegerile
prezidențiale din 2000. Putin a reprimat insurgența cecenă, deși încă mai există violențe
sporadice în Caucazul de Nord. Prețul ridicat al petrolului(d) în combinație cu moneda
slabă, urmate de creșterea cererii pe plan intern, de consum și investiții au ajutat
economia să crească timp de nouă ani consecutivi, îmbunătățind nivelul de trai și
crescând influența Rusiei pe scena mondială.[98] După criza economică mondială
declanșată în 2008, prețul petrolului a scăzut, și economia Rusiei a stagnat, sărăcia
reluându-și creșterea.[99] Deși Putin și-a consolidat un regim autoritar și nedemocratic
care suprimă sistematic mișcările de opoziție de orice fel, [100] venirea la putere a lui Putin
a coincis cu unele oportunități economice și atitudinea sa fermă împotriva insurgențelor
l-a făcut în general popular în Rusia.[101]
În 2008, pentru a respecta limitarea numărului de mandate prezidențiale consecutive,
Putin l-a lăsat pe Dmitri Medvedev să fie ales președinte al Rusiei din partea partidului
său, în timp ce Putin a devenit prim-ministru. Cei doi au făcut rocada inversă la alegerile
prezidențiale din 2012, Medvedev redevenind prim-ministru.
În 2014, după ce președintele Viktor Ianukovîci al Ucrainei a fugit din țară în
urma demonstrațiilor de stradă, Putin a cerut și a primit autorizare din partea
legislativului rus să desfășoare trupe rusești în Ucraina.[102][103][104][105][106] După ocuparea
Crimeei, Rusia a organizat acolo un referendum și a anunțat rezultate care favorizează
separarea regiunii de Ucraina,[107][108][109][110][111][112] urmată de aderarea ei la Federația
Rusă. La 27 martie, Adunarea Generală a ONU a condamnat într-o rezoluție anexarea
Crimeei de către Rusia cu 100 de voturi pentru, 11 împotrivă și 58 de abțineri. [113]
În luna septembrie 2015, Rusia a declanșat o intervenție militară în Războiul Civil
Sirian, constând în atacuri aeriene împotriva grupurilor care se opun regimului totalitar
al lui Bashar al-Assad, indiferent dacă sunt militanți islamiști din Statul Islamic,
din Frontul al-Nusra (al-Qaeda în Levant), grupări kurde sau grupuri de rebeli sirieni
anti-Assad.

Politică[modificare | modificare sursă]
Guvernare[modificare | modificare sursă]
Potrivit Constituției Rusiei, țara este o federație și o republică semi-prezidențială în care
președintele este șeful de stat,[114] prim-ministrul este șeful guvernului. Structural,
Federația Rusă este organizată ca un regim reprezentativ pluripartid, cu guvernul
federal compus din trei ramuri:

 Legislativ bicameral: Adunarea Federală a Rusiei,

formată din 450 de deputați ai Dumei de Stat și 170
de membri ai Consiliului Federației, adoptă legi
federale(d), declară război, ratifică tratatele, aprobă
bugete(d) și poate pune sub acuzare(d) președintele.
 Executivul: Președintele este comandantul
suprem(d) al Forțelor Armate, are drept de veto
asupra proiectelor de acte legislative înainte ca
acestea să devină lege, și numește Guvernul
Rusiei(d) (Cabinetul) și alți ofițeri, care administrează
și aplică legile și politicile federale.
 Puterea judecătorească(d): Curtea
Constituțională(d), Curtea Supremă(d) și instanțele
federale inferioare, ale căror judecători sunt numiți
de către Consiliul Federației, la recomandarea
Președintelui, interpretează legea și pot anula legile
pe care le consideră neconstituționale(d).
Președintele este ales prin vot popular pentru un mandat de șase ani (eligibil pentru
oricâte mandate, dar dintre care nu pot fi mai mult de două consecutive). [115] Cabinetul
este alcătuit din prim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri și alte câteva persoane; toți
membrii sunt numiți de președinte la recomandarea prim-ministrului (a cărui numire
trebuie aprobată de Duma de Stat). Deși teoretic este un sistem pluripartid, viața politică
a Rusiei este dominată de partidul Rusia Unită și sateliții săi, mișcările de opoziție mai
serioase fiind reprimate de autorități. [118] Alte partide astfel tolerate sunt Partidul
Comunist, gruparea ultranaționalistă Partidul Liberal Democrat(d), și partidul socialist O
Rusie Dreaptă(d). În 2013, Rusia a fost clasată pe locul 122 din 167 de țări după Indicele
Democrației, compilat de The Economist Intelligence Unit,[119] în timp ce World Justice
Project(d), plasa Rusia pe locul 80 of 99 countries surveyed in terms of rule of law. [120]
Relații externe[modificare | modificare sursă]

Ca țară transcontinentală(d), Rusia este membră atât a Consiliului Europei (COE) cât și a Dialogului pentru
Cooperare Asiatică(d).
Federația Rusă a devenit al 39-lea stat membru al Consiliului Europei pe data de 28 februarie 1996

Federația rusă este recunoscută în dreptul internațional ca stat succesor al fostei Uniuni

Sovietice.[18] Rusia continuă să pună în aplicare angajamentele internaționale ale URSS,
și a asumat locul permanent al URSS în Consiliul de Securitate al ONU, apartenența la
alte organizații internaționale, drepturile și obligațiile prevăzute de tratatele
internaționale, precum și activele și datoriile. Rusia are o politică externă cu mai multe
fațete. În 2009, ea menținea relații diplomatice cu 191 de țări și avea 144 de
ambasade(d). Politica externă este stabilită de către președinte și pusă în aplicare de
către Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei(d).[121]
Ca successor al unei foste superputeri, statutul geopolitic al Rusiei a fost adesea
discutat, în special în legătură cu viziunile unipolare și multipolare(d) asupra sistemului
politic global. Deși în general se acceptă că Rusia este o mare putere, în anii recenți
mai mulți lideri mondiali,[122][123] specialiști,[124] comentatori și politicieni[125] o văd ca pe
o potențială superputere.[126][127][128]
Rusia este unul din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU.
Țara participă la Cvartetul Orientului Mijlociu(d) și la discuțiile hexapartite(d) cu Coreea de
Nord. Rusia este membră a Consiliului Europei, a OSCE, și a APEC. Rusia își asumă
de regulă rol de conducere în cadrul organizațiilor regionale ca CSI, EurAsEC(d), CSTO,
și SCO.[129] Rusia a devenit al 39-lea stat membru al Consiliului Europei în 1996. [130] În
1998, Rusia a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Bazele legale
pentru relațiile UE cu Rusia le constituie Acordul de Parteneriat și Cooperare cu Rusia,
intrat în vigoare în 1997, înnoit în mai 2003.[131][132] După dizolvarea Uniunii Sovietice, la
început, Rusia a dezvoltat o relație mai amicală cu Statele Unite(d) și cu NATO(d), dar
ulterior, relația cu lumea euro-atlantică s-a deteriorat semnificativ din cauza mai multor
conflicte.[133][134] Consiliul de cooperare NATO-Rusia(d) a fost înființat în 2002 pentru a
permite Statelor Unite, Rusiei și celor 27 de aliați din NATO să colaboreze pentru
exploatarea oportunităților de acțiune comună. [135]
Liderii țărilor BRICS în 2016: Michel Temer din Brazilia, Narendra Modi din India, Xi Jinping din China, Vladimir
Putin din Rusia și Jacob Zuma din Africa de Sud

Rusia întreține relații pozitive cu alte țări membre ale SCO și BRICS.[136] Mai recent, țara
a întărit semnificativ legăturile bilaterale cu Republica Populară
Chineză semnând Tratatul de Prietenie(d) și construind conducta petrolieră
transsiberiană(d) și gazoductul Siberia-China, formând astfel o relație specială cu
China(d).[137][138] India este cel mai mare client al Rusiei pe piața de echipamente militare
și cele două țări au relații strategice și de apărare extinse(d).[139]
Un important aspect al relațiilor Rusiei cu Occidentul îl constituie critica din partea
guvernelor occidentale, mass-media mondiale și a principalelor organizații watchdog
pentru democrație și drepturile omului, pe tema sistemului politic rusesc și a
gestionării drepturilor omului în această țară(d) (inclusiv drepturile LGBT(d), libertatea
presei(d), și rapoartele despre ziariștii uciși(d)). În particular, organizații ca Amnesty
International și Human Rights Watch consideră că Rusia nu are suficiente atribute
democratice și permite cetățenilor ei exercitarea unor foarte limitate drepturi politice și
cetățenești.[140][141] Freedom House clasează Rusia ca țară „neliberă”, acuzând „alegerile
regizate cu grijă” și absența dezbaterilor. [142] Ministerul Rus de Externe spunea despre
raportul Freedom in the World(d) din 2006 că ar fi „prefabricat”, acuzând că drepturile
omului au devenit o armă politică a Statelor Unite și că organizațiile extrapolează „fapte
izolate care se pot întâmpla în orice țară” în „tendințe dominante”. [143]
Armata[modificare | modificare sursă]

Parcul de recreere militar-patriotic al Forțelor Armate ale Federației Ruse (d)

Parada din 2015 de la Moscova de Ziua Victoriei(d): Rușii din „Regimentul Nemuritor(d)”, purtând portrete ale
strămoșilor lor care au luptat în al Doilea Război Mondial.

Armata Rusă este împărțită în Forțele Terestre(d), Marină și Forțele Aeriene. Există și trei

ramuri independente: Forțele de Rachete Strategice, Forțele de Apărare Aerospațială(d),
și Trupele Aeropurtate(d). Pe la 2017, armata era alcătuită din 1 milion de militari activi,
fiind a cincea din lume.[144] Mai sunt și încă 2,5 milioane de rezerviști, numărul total de
trupe în rezervă fiind probabil de circa 20 de milioane. [145] Serviciul militar este
obligatoriu pentru bărbații cu vârste între 18–27 și durează un an. [98]
Rusia are cel mai mare stoc de arme nucleare din lume, a doua flotă de submarine cu
rachete balistice, și singura forță de bombardiere strategice activă în afara Statelor
Unite.[23][146] Forța de tancuri este cea mai mare din lume, în timp ce marina de suprafață
și forțele aeriene sunt printre cele mai mari.
Țar are o industrie de armament mare și complet autohtonă, care produce mare parte
din echipamentul său militar propriu cu doar câteva tipuri de arme fiind importate. Este
unul dintre principalii furnizori de armament pe plan mondial încă din 2001,
reprezentând circa 30% din vânzările mondiale de arme [147] și exportând arme în circa
80 de țări.[148] Stockholm International Peace Research Institute, SIPRI, a găsit că Rusia
este al doilea cel mai mare exportator de arme din anii 2010–2014, crescându-și
exporturile cu 37% față de perioada 2005–2009. În 2010–2014, Rusia a livrat armament
în 56 de state, precum și forțelor rebele din Ucraina de est. [149]
Bugetul militar oficial al Rusiei pe 2014 era de circa 2,49 bilioane de ruble (circa 69,3
miliarde de dolari), al treilea ca mărime din lume după SUA și China. Acesta urma să
crească la 3,03 bilioane de ruble (83,7 miliarde de dolari) în 2015, și 3,36 bilioane de
ruble (93,9 miliarde de dolari) în 2016. [150] Estimările neoficiale dau cifre mult mai mari
însă, de exemplu Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI) estima în
baza sa de date a cheltuielilor militare pe 2013 că Rusia cheltuia cu armata în 2012
90,749 miliarde de dolari.[151] Această estimare reprezenta o creștere de peste 18
miliarde de dolari față de estimarea aceleiași instituții pentru bugetul pe 2011, de 71,9
miliarde de dolari.[152] În 2014, bugetul militar al Rusiei este mai mare decât al oricărei
alte țări europene.
Împărțire politico-administrativă[modificare | modificare sursă]

Subiectele federale ale Rusiei

Președintele rus Vladimir Putin și Ahmat Kadîrov, fostul rebel și capul Republicii Cecene, 2000
Președintele rus Dmitri Medvedev și președintele Tatarstanului Mintimer Șaimiev(d) la Kazan,
capitala Tatarstanului, 2011

Subiectele federale
Conform Constituției, țara este alcătuită din optzeci și cinci de subiecte federale,
[153]
 inclusiv Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol, a căror apartenență la
Rusia nu este recunoscută.[154] În 1993, la adoptarea Constituției, erau listate optzeci și
nouă subiecte federale, dar ulterior câteva au fost comasate. Aceste subiecte au toate
reprezentare egală—câte doi delegați—în Consiliul Federației.[155] Ele au însă diferite
grade de autonomie.

 46 de regiuni (oblasturi): cel mai numeros tip de

subiect, cu guvernator și a legislativ ales local. [156]
 22 de republici nominal autonome; fiecare are
propria constituție, un șef al republicii sau un post
similar, ales direct,[156][157] și un parlament.
Republicile au dreptul să-și stabilească propria lor
limbă oficială, alături de limba rusă, dar sunt
reprezentate de către guvernul federal în afacerile
internaționale. Republicile sunt menite să fie entități
dedicate unor minorități etnice specifice.
 9 kraiuri (teritorii): în esență, același lucru ca
regiunile. Această denumire este una istorică, dată
cândva regiunilor de frontieră și, mai târziu, și
diviziunilor administrative care cuprindeau ocoluri
autonome sau regiuni autonome.
 4 districte autonome (okruguri autonome): la început
entități autonome în cadrul regiunilor și kraiurilor,
create pentru minoritățile etnice; ulterior, în 1990,
statutul lor a fost ridicat la rang egal cu subiectele.
Cu excepția districtului autonom Ciukotka, toate
districtele autonome în subordinea administrativă a
unui krai sau a unei regiuni din care fac parte.
 1 regiune autonomă (Regiunea Autonomă
Evreiască): din punct de vedere istoric, regiunile
autonome erau unități administrative subordonate
kraiurilor. În 1990, toate acestea, cu excepția pentru
ROA Evreiești, au fost ridicate la statutul de
republică.
 3 orașe federale(d) (Moscova, Sankt
Petersburg și Sevastopol): marile orașe care
funcționează ca regiuni separate.
Districtele federale
Subiectele sunt grupate în opt districte federale, fiecare administrat de către un
reprezentant desemnat de președintele Rusiei. [158] Spre deosebire de subiectele
federale, districtele federale nu sunt unitate administrativă, ci un nivel de administrare a
guvernului federal. Trimișii districtelor federale servesc drept agenți de legătură între
subiectele federației și guvernul federal și sunt în primul rând responsabili cu
supravegherea respectării de către subiecte a legilor federale.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Moscova

St. Petersburg

Novgorod

Novosibirsk

Ekaterinburg

Nijni Novgorod

Kazan

Celeabinsk

Omsk

Samara
 Rostov

Ufa

Krasnoiarsk

Perm

Voronej

Volgograd

Arhanghelsk

Peatigorsk

Soci

Irkutsk

Iakutsk

Habarovsk

Vladivostok

Magadan

Iujno-Sahalinsk

Petropavlovsk-Kamceatski

Kaliningrad

Harta Rusiei cu locațiile marilor orașe

Tipurile de climă din Rusia în clasificarea Köppen

Rusia este cea mai întinsă țară din lume; suprafața sa totală este de 17.075.200 km2.[159]
[160]
 Ea se află între latitudinile de 41°(d) și 82° N(d) și între longitudinile de 19° E(d) și 169°(d).
Expansiunea teritorială a Rusiei s-a realizat în mare parte în secolul al XVI-lea sub
cazacul Iermak Timofeievici în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, într-o vreme când
orașele-stat concurente din regiunile de vest ale Rusiei s-au unit pentru a forma o
singură țară. Iermak a adunat o armată și a mers spre est, unde a cucerit aproape toate
teritoriile care odinioară aparținuseră mongolilor, învingându-l pe conducătorul lor, hanul
Kucium(d).[161]
Rusia are o bază largă de resurse naturale, inclusiv mari depozite de cherestea, petrol,
gaze naturale, cărbune, minereuri și alte resurse minerale.
Cele mai îndepărtate două puncte ale Rusiei sunt la aproximativ 8.000 km distanță de-a
lungul unei geodezice. Aceste puncte sunt: un cordon litoral al Vistulei(d) de 60 km la
granița cu Polonia ce desparte Golful Gdańsk(d) de Limanul Vistulei(d) și cel mai sud-estic
punct al Insulelor Kurile. Punctele aflate la cea mai mare distanță pe longitudine sunt la
6.600 km distanță pe o linie geodezică. Aceste puncte sunt: în partea de vest, același
cordon litoral de pe granița cu Polonia, și în est, Insula Marele Diomede. Federația
Rusă se întinde pe 11 fuse orare.
Muntele Elbrus, cel mai înalt punct din Caucaz, din Rusia și din Europa

Mare parte din suprafața Rusiei constă din vaste întinderi de câmpii care sunt
predominant stepe înspre sud și puternic împădurite spre nord, cu tundră de-a lungul
coastei de nord. Rusia deține 10% din terenul arabil(d) din lume.[162] Se întâlnesc lanțuri
muntoase de-a lungul frontierelor sudice, cum ar fi Caucazul (cu Muntele Elbrus care, la
5.462 m, este cel mai înalt punct din Rusia și din Europa) și Altai (cu Muntele Beluha(d),
care, la 4.506 m este cel mai înalt punct din Siberia din afara Orientului Îndepărtat Rus);
și în est, cum ar fi Lanțul Verhoiansk(d) sau vulcanii din Peninsula
Kamceatka (cu Kliuchevskaia Sopka, care, la 4.750 m, este cel mai înalt vulcan
activ din Eurasia, precum și cel mai înalt punct al Rusiei Asiatice). Munții Ural, bogați în
resurse minerale, formează un lanț pe direcția nord-sud care desparte Europa de Asia.
Rusia are o coastă lungă de peste 37.000 km de-a lungul Oceanelor Arctic și Pacific,
precum și de-a lungul Mării Baltice, Mării Azov, Mării Negre și Mării Caspice.[98] Marea
Barents, Marea Albă, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est, Marea
Ciukotsk, Marea Bering, Marea Ohotsk și Marea Japoniei sunt legate de Rusia prin
intermediul Oceanelor Arctic și Pacific. Cele mai mari insule și arhipelaguri rusești
sunt arhipelagul Novaia Zemlea, Franz Josef, Severnaia Zemlea, Insulele Noua
Siberie, Insula Vranghel, Insulele Kurile și Sahalin. Insulele Diomede (una controlată de
Rusia, cealaltă de Statele Unite) sunt la doar 3 km distanță, iar Insula Kunașir(d) este la
aproximativ 20 km de Hokkaido, Japonia.

Râul Volga în regiunea Samara

Rusia are mii de râuri și întinderi de apă interioare, având una dintre cele mai ample
resurse de ape de suprafață. Lacurile ei conțin aproximativ un sfert din apa dulce în
stare lichidă din lume.[163] Cea mai mare și mai cunoscută întindere de apă dulce din
Rusia este Lacul Baikal, cel mai adânc, mai curat, mai vechi și mai voluminos lac de
apă dulce din lume.[164] Baikal conține el singur o cincime din apa dulce de suprafață din
lume.[163] Alte mari lacuri sunt Ladoga și Onega, două din cele mai mari lacuri din
Europa. Rusia este a doua țară din lume după Brazilia ca volum de resurse acvatice
regenerabile totale(d). Din cele 100.000 de râuri din țară,[165] cel mai cunoscut este Volga,
nu doar deoarece este cel mai lung râu din Europa, dar și din cauza rolului său
important în istoria Rusiei.[98] Râurile siberiene Obi, Ienisei, Lena și Amur sunt
printre cele mai lungi râuri din lume.
Clima[modificare | modificare sursă]
Taiga în Parcul Național Iughid Va(d) din Republica Komi

Soci, pe malul Mării Negre

Dimensiunile enorme ale Rusiei și depărtarea multor zone față de mare duce la
dominația climatului continental umed(d), care este răspândit în toate regiunile țării, cu
excepția tundrei și sud-vestului extrem. Munții din sud blochează fluxul maselor de aer
cald din Oceanul Indian, în timp ce câmpiile din vest și nord expune teritoriul la
influențele arctice și atlantice.[166]
Cea mai mare parte din Rusia europeană nordică și Siberia au un climat subarctic, cu
ierni extrem de severe în regiunile interioare din nord-estul Siberiei (cea mai mare parte
a Republicii Saha, unde se situează Polul Nord al frigului(d), cu temperatura minimă
absolută înregistrată pe Pământ, de -71,2 °C, și cu ierni ceva mai moderate în alte
regiuni. Atât fâșia de pământ de-a lungul țărmului Oceanului Arctic, cât și Insulele
Arctice rusești(d) au un climat polar.
Partea de coastă a kraiului Krasnodar de la Marea Neagră, în special la Soci, are
un climat subtropical umed,(d) cu ierni blânde și umede. În multe regiuni din Siberia de
Est și Orientul Îndepărtat, iarna este uscată, comparativ cu vara; în alte părți ale țării
precipitațiile sunt mai omogen răspândite pe anotimpuri. Precipitațiile de iarnă din cele
mai multe părți ale țării cad de obicei sub formă de ninsoare. Regiunea de-a lungul
Volgăi Inferioare și coasta Mării Caspice, precum și unele zone din partea sudică a
Siberiei, dispun de un climat semiarid.
În mare parte din teritoriu, există doar două anotimpuri—iarna și vara—primăvara și
toamna sunt de obicei perioade scurte de schimbare între temperaturi extrem de
scăzute și temperaturi extrem de ridicate. [166] Cea mai rece lună este ianuarie (februarie
pe litoral); cea mai călduroasă este de obicei iulie. Sunt frecvente diferențele mari de
temperatură. În timpul iernii, temperaturile se răcesc, atât de la sud la nord, cât și de la
vest la est. Verile pot fi destul de călduroase, chiar și în Siberia. [167] Zonele din interiorul
continentului sunt cele mai uscate.
Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]
Ursul brun este un simbol popular al Rusiei, în special în Occident

De la nord la sud, Câmpia Europei de Est, denumită și Câmpia Rusă, este acoperită

cu tundra arctică, apoi pădurile de conifere (taiga), pădurile de amestec și de foioase(d),
pășune (stepă), și semideșert (malurile Mării Caspice), modificările de vegetație
reflectând variațiile climatice. Siberia prezintă o secvență similară, dar acolo predomină
taigaua. Rusia are cele mai mari rezerve de pădure,[168] cunoscute sub numele de
„plămânii Europei”,[169] fiind depășită doar de pădurea amazoniană la cantitatea
de dioxid de carbon absorbită.
În Rusia trăiesc 266 de specii de mamifere și 780 de specii de păsări. Un total de 415
specii de animale au fost incluse în Cartea Rosie a Federației Ruse(d) din 1997, iar acum
sunt protejate.[170] Există 28 de situri în Patrimoniul Mondial UNESCO în Rusia (d),[171] 40
de rezervații ale biosferei(d),[172] 41 de parcuri naționale(d) și 101 rezervații naturale(d).

Economia[modificare | modificare sursă]

Moscow International Business Center

Rusia are o economie mixtă cu venituri medii spre ridicate[173] cu resurse naturale
enorme, îndeosebi țiței(d) și gaze naturale. Este a 12-a economie a lumii după PIB
nominal și a șasea după paritatea puterii de cumpărare (PPC). De la începutul secolului
al XXI-lea, consumul intern mai ridicat și stabilitatea politică au stimulat creșterea
economică a Rusiei. Țara a încheiat anul 2008 cu al nouălea an consecutiv de creștere,
dar aceasta a încetinit odată cu declinul prețului petrolului și gazelor. PIB real pe cap de
locuitor, luâng în calcul PPP era de 19.840 în 2010. [174] Creșterea a fost în principal
alimentată de bunurile și serviciile netranzacționate pentru piața internă, și nu de petrol
și exporturile de resurse minerale.[98] Salariul mediu nominal în Rusia era de 967 de
dolari pe lună la începutul lui 2013, o creștere de la valoarea de 80 de dolari din 2000.
[175][176]
 În mai 2016, salariul mediu nominal lunar scăzuse însă la 450 de dolari pe lună,
[177]
 și impozitarea veniturilor individuale se făcea la o cotă de 13% pentru majoritatea
veniturilor.[178] Circa 19,2 milioane de ruși trăiau sub limita sărăciei(d) în 2016,[179] o
creștere semnificativă de la 16,1 milioane în 2015. [94] Șomajul în Rusia era de 5,4% în
2014, o scădere de la circa 12,4% în 1999.[180] Oficial, circa 20–25% din populația Rusiei
este clasificată drept clasă de mijloc; unii economiști și sociologi consideră însă că
această cifră este exagerată și că fracția reală este pe la 7%. [181] După Statele Unite,
Uniunea Europeană și alte țări au impus sancțiuni economice după anexarea Crimeei,
fapt care, combinat cu scăderea prețului petrolului, a dus la scăderea drastică a clasei
de mijloc rusești.[182][183]

PIB-ul Rusiei ajustat după paritatea puterii de cumpărare (PPP) din 1989 (în dolari internaționali(d) ajustați după
puterea de cumpărare și inflație la prețurile din 2013).

Petrolul, gazele naturale, metalele și lemnul reprezintă peste 80% din exporturile Rusiei.
[98]
 Din 2003, exporturile de resurse naturale au început să-și piardă din importanța
economică după ce piața internă s-a întărit considerabil. În 2012, sectorul petrol-gaze
reprezenta 16% din PIB, 52% din veniturile la bugetul federal și peste 80% din totalul
exporturilor.[184][185][186] Veniturile din exporturile de petrol au permis Rusiei să-și crească
rezervele valutare de la 12 miliarde de dolari în 1999 la 597,3 miliarde de dolari la 1
august 2008. În aprilie 2017, rezervele valutare ale Rusiei scăzuseră însă la 332
miliarde de dolari.[187] Politica macroeconomică a ministrului de finanțe Alexei Kudrin(d) a
fost una prudentă și solidă, veniturile excedentare fiind stocate în Fondul de Stabilizare
al Rusiei(d).[188] În 2006, Rusia își plătise o parte din uriașele ei datorii istorice,
[189]
 rămânând cu una din cele mai mici datorii externe dintre marile economii (d).
[190]
 Fondul de Stabilizare a ajutat Rusia să iasă din criza financiară globală într-o stare
mult mai bună decât se așteptaseră mulți experți.[188]
Un cod fiscal mai simplificat, adoptat în 2001, a redus povara fiscală asupra oamenilor
și a crescut dramatic veniturile statului.[191] Rusia are o cotă unică de impozitare(d) de
13%, fiind astfel al doilea cel mai atrăgător sistem de impozitare personală pentru
persoane individuale, după Emiratele Arabe Unite. [192] Potrivit Bloomberg, Rusia este
considerată mult înaintea majorității celorlalte țări cu resurse bogate, la capitolul
dezvoltare economică, cu o lungă tradiție a educației, științei și industriei. [193] Țara are o
mai mare proporție de absolvenți de învățământ superior decât orice altă țară din
Eurasia.[194]
La 21 mai 2014, Rusia și China au semnat o înțelegere comercială cu gaze naturale în valoare de 400 de
miliarde de dolari. Începând cu 2019, Rusia intenționează să furnizeze gaze naturale Chinei pentru următorii 30
de ani.

Dezvoltarea economică a țării a fost una dezechilibrată geografic, regiunea Moscova

contribuind cu o pondere foarte mare(d) la PIB-ul țării.[195] S-a observat și o inegalitate a
veniturilor gospodăriilor, Credit Suisse găsind distribuția averilor rușilor mult mai
extremă decât la alte țări, disparitatea fiind atât de mare încât „merită un loc într-o
categorie separată”.[196][197] O altă problemă este modernizarea infrastructurii, îmbătrânită
și inadecvată după neglijarea ei în anii 1990; guvernul a afirmat că va investi 1 bilion de
dolari în dezvoltarea infrastructurii până în 2020. [198] În decembrie 2011, Rusia a fost
primită în Organizația Mondială a Comerțului după 18 ani de dialog, ceea ce îi permite
să aibă acces mai larg la piețele externe.[199] Unii analiști estimează că apartenența la
OMC ar putea ajuta economia Rusiei să crească cu până la 3% pe an. [200] Rusia se este
a doua cea mai coruptă țară din Europa (după Ucraina), conform Indicelui Percepției
Corupției. Camera de Comerț Ruso-Norvegiană a identificat corupția drept „una din cele
mai mari probleme cu care se confruntă companiile, atât rusești cât și străine”.
[201]
 Corupția în Rusia este percepută drept o problemă importantă, [202] cu impact asupra
tuturor aspectelor vieții, inclusiv în administrația publică(d),[203][204] aplicarea legii(d),
[205]
 sănătate(d)[206] și educație(d).[207] Fenomenul corupției este puternic înrădăcinat ca
model istoric de guvernare publică în Rusia și este pus pe seama slăbiciunii generale
a statului de drept în Rusia.[203] Conform rezultatelor din 2016 ale Indicelui de Percepție
a Corupției calculat de Transparency International, Rusia s-a clasat pe locul 131 din 176
de țări studiate, cu un punctaj de 29.[208]
Banca centrală rusă și-a anunțat în 2013 planurile de a lăsa liber cursul rublei în 2015.
Conform unui test de stress efectuat de banca centrală, sistemul financiar rus ar putea
suporta o scădere a valorii monedei cu 25%–30% fără intervenții majore ale băncii
centrale. Economia Rusiei a intrat însă în stagnare spre sfârșitul lui 2013 și, pe
lângă Războiul din Donbass, este amenințată de intrarea în stagflație, o creștere lentă
însoțită de inflație mare. Declinul recent al rublei rusești a crescut costurile cu care
companiile rusești își plătesc dobânzile în dolari americani și în alte valute străine care
s-au întărit în raport cu rubla; astfel, companiile rusești trebuie să plătească mai mult în
venituri în rublă pentru a-și plăti creditorii în dolari sau în alte valute. [209] În martie 2016,
rubla se devalorizase cu peste 50 de procente din iulie 2014. [210] După ce inflația
scăzuse la 3,6% în 2012, cea mai scăzută de la pierderea controlului asupra Uniunii
Sovietice, inflația a sărit la aproape 7,5% în 2014, ceea ce a determinat banca centrală
să-și crească rata împrumuturilor la 8% de la 5,5% în 2013. [211][212][213] Într-un articol
publicat în octombrie 2014 în Bloomberg Business Week, se afirma că Rusia a început
să-și mute din ce în ce mai mult economia spre China ca răspuns la tensiunile
financiare crescânde de după anexarea Crimeei și sancțiunile economice occidentale.
[214]

Corupția[modificare | modificare sursă]

Protestele din 2017-2018(d), organizate de opoziția rusă

Există multe estimări diferite ale costului efectiv al corupției. [215] Conform statisticilor
oficiale ale guvernului, publicate de Rosstat, „economia subterană” ar reprezenta doar
15% din PIB-ul Rusiei din 2011, cuprinzând aici salarii nedeclarate (pentru a evita plata
impozitelor și contribuțiilor sociale) și alte tipuri de evaziune fiscală. [216] Conform
estimărilor Rosstat, corupția reprezenta în 2011 numai 3,5 până la 7% din PIB. Spre
comparație, experți independenți avansează cifre de până la 25% din PIB-ul Rusiei.
[217]
 Un raport al Băncii Mondiale plasează această cifră pe la 48%. [218] Există și o
schimbare a principalului obiectiv al mitei: anterior, oficialii luau mită pentru a închide
ochii la infracțiuni, dar acum iau mită doar pentru a-și face datoria. [219]
În cele din urmă, populația rusă este cea care plătește pentru această corupție, prin
creșteri rapide ale prețurilor locuințelor, apei, gazelor și energiei electrice, care
depășesc semnificativ rata inflației, și sunt un rezultat direct al corupției masive la cel
mai înalt nivel.[220] În ultimii ani, reacția la corupție s-a schimbat: din al doilea mandat al
lui Putin, foarte puține cazuri de corupție au fost subiect de scandal. Sistemul lui Putin
se remarcă prin amestecul omniprezent și fățiș între serviciile publice și afaceri, precum
și prin utilizarea de rude, prieteni și cunoștințe pentru a beneficia de cheltuieli bugetare
și a prelua proprietatea statului.[215]
Pe 26 martie 2017, au avut loc proteste(d) împotriva corupției din guvernul federal rus,
simultan în mai multe orașe din țară. [221] Acestea au fost declanșate de lipsa de reacție
adecvată din partea autorităților ruse la publicarea filmului de investigație Nu-i spune
Dimon(d), care a acumulat mai mult de 20 de milioane de vizualizări pe YouTube. [222]

Peste două milioane de vehicule Lada Riva(d) au fost produse din 1980 până în 2010
O Lada Vesta. Lada este marca AvtoVAZ, cel mai mare producător rus de autovehicule.

Agricultura[modificare | modificare sursă]

Lan de secară, de Ivan Șișkin. Rusia este principalul producător mondial de orz, hrișcă și ovăz, și unul dintre
cei mai mari producători și exportatori de secară, semințe de floarea-soarelui(d) și grâu.

Suprafața totală cultivată în Rusia este estimată la 1.237.294 km², a patra din lume.
[223]
 Din 1999 până în 2009, agricultura Rusiei a crescut în mod constant, [224] și țara s-a
transformat dintr-un importator de cereale în al treilea cel mai mare exportator de
cereale, după UE și Statele Unite ale Americii.[225] Producția de carne a crescut de la
6,813,000 tone în 1999 la 9,331,000 de tone în 2008, și continuă să crească. [226]
Această restaurare a agriculturii a fost susținută de o politică de creditare a guvernului,
ajutând atât fermierii individuali cât și marile societăți agricole privatizate care au fost
odată colhozurile sovietice și care încă dețin cea mai mareparte a terenurilor agricole.
[227]
 Fermele mari se concentrează în principal pe producția de cereale și pe creșterea
animalelor(d), gospodăriile private mici(d) produc cea mai mare parte a cartofilor,
legumelor și fructelor din țară.[228]
Deoarece Rusia are ieșire la trei oceane (Atlantic, Arctic și Pacific), flotele de pescuit
rusești constituie un mare producător de pește. Rusia a capturat 3,191,068 de tone de
pește în 2005.[229] Atât exporturile cât și importurile de pește și produse marine au
crescut semnificativ în ultimii ani, ajungând la $2,415 și respectiv la $2,036 milioane de
euro, respectiv, în 2008.[230]
Întinsă de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, Rusia are mai mult de o cincime din
pădurile lumii, ceea ce o face să fie cea mai împădurită țară din lume. [168][231] Cu toate
acestea, potrivit unui studiu din 2012 al Organizației pentru Alimentație și Agricultură a
Națiunilor Unite și Guvernul Federației Ruse,[232] considerabilul potențial al pădurilor
rusești este subexploatat și cota Rusiei în comerțul mondial cu produse forestiere este
mai mică de patru la sută.[233]
Energie[modificare | modificare sursă]
Rusia este un furnizor-cheie de petrol și gaze pentru mare parte din Europa

În ultimii ani, Rusia a fost frecvent descrisă în mass-media ca o superputere

energetică(d).[234][235] Țara are cele mai mari rezerve de gaze naturale(d),[236] se află pe locul
8 în lume după rezervele de petrol(d),[237] și pe locul al doilea cel la rezervele de cărbune.
[238]
 Rusia este cel mai important exportator de gaze naturale(d)[239] și al doilea cel mai
mare producător de gaze naturale(d),[22] în timp ce este și cel mai mare exportator de
petrol(d) și cel mai mare producător de petrol(d).[21]
Rusia este pe locul al treilea în clasamentul producătorilor de energie electrică(d) din
lume[240] și pe al 5-lea în cel al producătorilor de energie din surse regenerabile (d), în
special pe baza producției hidrocentralelor.[241] Mari cascade de hidrocentrale sunt
construite în Rusia Europeană de-a lungul râurilor mari ca Volga. Partea asiatică a
Rusiei dispune și ea de un număr mare de hidrocentrale; cu toate acestea, giganticul
potențial hidroenergetic al Siberiei și al Orientului Îndepărtat Rus rămâne în mare
măsură neexploatat.
Rusia a fost prima țară care a dezvoltat energia nucleară civilă și a construit prima
centrală nucleară(d) din lume. În prezent, țara este pe locul al patrulea după producția de
energie nucleară,[242] toată energia nucleară din Rusia fiind gestionată de către
societatea de stat Rosatom(d). Acest sector se dezvoltă rapid, cu scopul de a crește cota
totală de energie nucleară de la actualul nivel de 16,9% la 23% până în 2020. Guvernul
rus intenționează să aloce 127 de miliarde de ruble ($5.42 miliarde de euro) pentru un
program federal dedicat următoarei generații de tehnologie nucleară. [243]
În luna mai 2014, într-o vizită de două zile la Shanghai, președintele Putin a semnat un
contract în numele Gazpromului prin care gigantul energetic rus urma să aprovizioneze
China cu 38 de miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an. Construcția unei
conducte care să faciliteze înțelegerea a fost convenită, în condițiile în care Rusia urma
să contribuie cu 55 de miliarde de dolari la costul proiectului, iar China cu 22
demilitarde, în ceea ce Putin a descris ca fiind „cel mai mare proiect de construcție
pentru următorii patru ani”. Gazele naturale trebuie să înceapă a fi livrate cândva între
2018 și 2020 și să continue timp de 30 de ani, China plătind pentru aceasta 400 de
miliarde de dolari.[244]
Transporturi[modificare | modificare sursă]
Borna kilometrului 9288 de la capătul Căii Ferate Transsiberiene de la Vladivostok

Transportul feroviar în Rusia este cea mai mare parte monopol de stat administrat
de Căile Ferate Ruse. Compania reprezintă peste 3,6% din PIB-ul Rusiei și gestionează
39% din traficul total de mărfuri (inclusiv conducte) și peste 42% din traficul de călători.
[245]
 Lungimea totală a liniilor de cale ferată des utilizate depășește 85.500 km,[245] a doua
după Statele Unite ale Americii. Peste 44.000 km de linie sunt electrificați(d),[246] cel mai
mare număr din lume, și, în plus, există peste 30.000 km de linii nepublice. Spre
deosebire de cele mai multe rețele feroviare din lume, căile ferate rusești
utilizează ecartamentul larg de 1.520 mm (4 ft 115⁄6 in), cu excepția celor 957 km de
pe Insula Sahalin, unde se folosește ecartamentul îngust de 1.067 mm (3 ft 6 in). Cea
mai renumită cale ferată din Rusia este Transsiberiana (Transsib), care deține recordul
numărului de fuse orare traversate, cu 7, precum și pe cel de cea mai lungă linie
deservită permanent din lume, Moscova-Vladivostok (9.259 km), Moscova–
Pyongyang (10.267 km)[247] și Kiev–Vladivostok (11.085 km).[248]
În 2006, Rusia avea 933.000 de km de drumuri(d), din care 755.000 erau asfaltate.
[249]
 Unele dintre acestea alcătuiesc sistemul federal rus de autostrăzi. Cu o suprafață
mare a uscatului, țara are densitatea de drumuri cea mai mică dintre toate
țările G8 și BRIC.[250]
Mare parte din căile navigabile interioare ale Rusiei, care totalizează 102.000 km, sunt
realizate pe râuri sau lacuri naturale. În partea europeană a țării, rețeaua de canale
conectează bazinele râurilor mari. Capitala Rusiei, Moscova, este uneori numită „portul
de la cinci mări”, din cauza legăturilor sale navigabile cu Marea Baltică, Marea Albă,
Marea Caspică, Marea Azov și Marea Neagră.
Iamal(d), unul dintre spărgătoarele de gheață(d) ale Rusiei[251]

Marile porturi maritime ale Rusiei sunt Rostov-pe-Don la Marea Azov, Novorossiisk la

Marea Neagră, Astrahan și Mahacikala la Marea Caspică, Kaliningrad și Sankt
Petersburg la Marea Baltică, Arhanghelsk la Marea Albă, Murmansk la Marea
Barents, Petropavlovsk-Kamceatski și Vladivostok la Oceanul Pacific. În 2008, țara
deținea 1448 vase comerciale. Singura flotă de spărgătoare de gheață nucleare(d) din
lume promovează exploatarea economică a platoului continental al Rusiei(d) la Oceanul
Arctic și dezvoltă comerțului pe mare prin Ruta Maritimă Nordică(d) , între Europa și Asia
de Est.
După lungimea totală a conductelor(d), Rusia este pe locul al doilea după Statele Unite
ale Americii. În prezent, se lucrează la multe noi proiecte de conducte, inclusiv Nord
Stream și South Stream, conducte de gaze naturale către Europa, și conducta
petrolieră Siberia de Est – Oceanul Pacific(d) (ESPO) pentru Orientul Îndepărtat Rus și
China.
Rusia are 1216 aeroporturi,[252] cele mai aglomerate
fiind Șeremetievo, Domodedovo și aeroportul internațional Vnukovo(d) din Moscova,
și Pulkovo(d) din Sankt-Petersburg.
De obicei, marile orașe rusești au sisteme bine dezvoltate de transport public, cu cele
mai frecvente varietăți de vehicule în exploatare fiind autobuzul, troleibuzul și tramvaiul.
Șapte orașe din Rusia, și anume Moscova, Sankt Petersburg, Nijni
Novgorod, Novosibirsk, Samara, Ekaterinburg, Kazan, au rețele subterane de metrou,
în timp ce Volgogradul dispune de un metrotram. Lungimea totală a metrourilor din
Rusia este 465,4 km. Metroul din Moscova și cel din Sankt Petersburg sunt cele mai
vechi din Rusia, deschise în 1935 și, respectiv, 1955. Aceste două sunt printre cele mai
rapide și mai aglomerate sisteme de metrou din lume, iar unele dintre ele sunt renumite
pentru decorațiunile bogate și unice ale stațiilor lor, o tradiție comună în metrourilor și
căilor ferate de suprafață rusești.
Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]
Mihail Lomonosov (1711-1765), om de știință polimat, inventator, poet și artist

Ivan Pavlov (1849-1936), fiziolog, laureat al Premiului Nobel în 1904

Știința și tehnologia în Rusia au înflorit încă din Epoca Iluminismului, când Petru cel

Mare a fondat Academia Rusă de Științe și Universitatea de Stat din Sankt Petersburg,
iar polimatul Mihail Lomonosov a fondat Universitatea de Stat din Moscova, deschizând
calea unei puternice tradiții autohtone de învățare și inovare. În secolele al XIX-lea și al
XX-lea, țara a produs un număr mare de oameni de știință și inventatori celebri.
Școala rusească de fizică(d) a început cu Lomonosov, care a propus legea de
conservare a materiei care precede legea de conservare a energiei. Printre
descoperirile și invențiile rușilor în domeniul fizicii se numără arcul electric, legea
electrodinamică a lui Lenz, grupurile spațiale(d) ale cristalelor, celula
fotoelectrică, superfluiditatea, radiația Cerenkov, rezonanța electronică de
spin, heterotranzistoarele(d) și holografia 3D. Laserii și maserii au fost co-inventați
de Nikolai Basov și Aleksandr Prohorov, în timp ce ideea de tokamak(d) pentru
controlul fuziunii nucleare a fost introdus de către Igor Tamm, Andrei Saharov și Lev
Arțimovici, ceea ce a dus în cele din urmă la proiectul internaționale ITER, la care Rusia
ia parte.
Din vremea lui Nikolai Lobacevski („Copernic al geometriei”, care a creat geometria
neeuclidiană) și a profesorului Pafnuti Cebîșev, școala rusă de matematică(d) a devenit
una dintre cele mai influente din lume. [253] Printre discipolii lui Cebîșev se
numără Aleksandr Liapunov, care a fondat teoria modernă a stabilității(d), și Andrei
Markov care a inventat lanțurile Markov. În secolul al XX-lea, matematicieni sovietici,
cum ar fi Andrei Kolmogorov, Israel Gelfand, și Serghei Sobolev, a adus contribuții
majore la diferite domenii ale matematicii. Nouă matematicieni sovietici/ruși au fost
premiați cu Medalia Fields, cel mai prestigios premiu în matematică. Recent, Grigori
Perelman a primit Premiu Clay pentru rezolvarea uneia dintre Problemele Mileniului(d),
demonstrația finală a conjecturii lui Poincaré în 2002.[254]
Chimistul rus(d) Dmitri Mendeleev a inventat tabelul periodic, cadrul principal
al chimiei moderne. Aleksandr Butlerov a fost unul dintre creatorii teoriei structurii
chimice, joacă un rol central în chimia organică. Biologi ruși(d) cunoscuți au fost Dmitri
Ivanovski,(d) care a descoperit virusuri, Ivan Pavlov, care a fost primul care a
experimentat cu condiționarea clasică(d), și Ilia Mecinikov, cercetător pionier al sistemului
imunitar și ale probioticelor.
Mulți oameni de știință și inventatori ruși au activat în diaspora, cum ar fi Igor Sikorski,
care a construit primele avioane de linie și elicoptere moderne; Vladimir K. Zworykin(d),
adesea numit „părintele televiziunii”; chimistul Ilya Prigogine, cunoscut pentru munca sa
în domeniul structurilor disipative(d) și sistemelor complexe; economiștii laureați ai
Premiului Nobel Simon Kuznets și Wassily Leontief; fizicianul Gheorghi Gamov (un
autor al teoriei Big Bangului) și specialistul în științe sociale, Pitirim Sorokin(d). Mulți
străini au activat în Rusia pentru o lungă perioadă de timp, cum ar fi Leonard
Euler și Alfred Nobel.
Printre invențiile rusești(d) se numără sudura cu arc(d) dezvoltată de Nikolai Benardos(d),
continuată mai departe de către Nikolai Slaveanov(d), Konstantin Hrenov(d) și alți ingineri
ruși. Gleb Kotelnikov(d) a inventat parașuta în rucsac, în timp ce Evgheni Certovski(d) a
introdus costumul de presiune(d). Alexandr Lodîghin și Pavel Iablocikov au fost pionieri
ai iluminatului electric(d), iar Mihail Dolivo-Dobrovolski(d) a prezentat primele
sisteme electrice trifazate(d), utilizate astăzi pe scară largă. Serghei Lebedev(d) a inventat
primul tip de cauciuc sintetic(d) comercializabil și produs în masă. Primul calculator
ternar, Setun(d), a fost dezvoltat de către Nikolai Brusențov(d).

Sukhoi Su-57 este un avion de luptă de a cincea generație(d)dezvoltat pentru Forțele Aeriene Ruse

Stația spațială Mir

Soyuz TMA-2(d) lansată de la Baikonur, Kazahstan, transportând unul dintre primele echipaje rezidente la Stația
Spațială Internațională

În secolul al XX-lea, o serie de ingineri aerospațiali sovietici(d), inspirat de operele

fundamentale ale lui Nikolai Jukovski, Serghei Ceaplîghin și ale altora, au proiectat
multe sute de modele de aeronave civile și militare și au fondat o serie de KB-
uri (Birouri de Construcție) care constituie acum cea mai mare parte a Corporației Unite
a Avioanelor(d). Printre celebrele avioane rusești se numără seria de aeronave civile Tu,
avioanele de luptă Su și MiG, elicopterele din seriile Ka(d) si Mi(d). Multe modele de
avioane rusești sunt pe lista celor mai produse de avioane(d) din istorie.
Tancurile de luptă rusești celebre au fost T34, cel mai produs tip de tanc din al Doilea
Război Mondial,[255] și alte tancuri din seria T, inclusiv cel mai produs tanc din
istorie, T54/55.[256] AK47 și AK74 ale lui Mihail Kalașnikov constituie cel mai utilizat tip
de pușcă de asalt din lume—atât de mult încât s-au fabricat mai multe puști de tip AK-
tip decât toate celelalte tipuri la un loc.[257]
Cu toate aceste realizări, cu toate acestea, de la sfârșitul epocii Sovietice Rusia a
rămas în urma Occidentului la o serie de tehnologii, mai ales cele legate
de conservarea energiei(d) și producția de bunuri de consum. Criza din anii 1990 a dus la
reducerea drastică a sprijinului de stat pentru știință și la migrația masivă a forței de
muncă intelectuale din Rusia.
În anii 2000, pe valul unui nou boom economic, situația științelor și tehnologiei în Rusia
s-a îmbunătățit, iar guvernul a lansat o campanie(d) care vizează modernizarea
și inovația. Președintele rus Dmitri Medvedev a formulat prioritățile de vârf ale țării, în
dezvoltarea tehnologică:

 Utilizarea eficientă a energiei

 Tehnologia informației, incluzând atât produse
comune cât și produse combinate cu tehnologia
spațială(d)
 Energia nucleară
 Produse farmaceutice[258]
În prezent, Rusia a finalizat sistemul de navigație prin satelit GLONASS. Țara are în
curs de dezvoltare propriile avioane de luptă cu reacție de a cincea generație și
construirea primulei centrale nucleare mobile(d) seriale din lume.
Explorarea spațiului[modificare | modificare sursă]
Realizările rusești în domeniul tehnologiei spațiale(d) și explorării spațiului datează de
la Konstantin Țiolkovski, părintele astronauticii teoretice.[259] Lucrările sale i-au inspirat
pe inginerii sovietici de rachete, cum ar fi Serghei Koroliov, Valentin Glușko(d), și mulți
alții, care au contribuit la succesul programului spațial sovietic în stadiile incipiente
ale Cursa Spațiale.
În 1957, a fost lansat primul satelit artificial pe orbita Pământului, Sputnik 1; în 1961,
primul om care a reușit să iasă în spațiu a fost Iuri Gagarin. Au urmat multe
alte recorduri în explorarea spațiului realizate de sovietici și ruși, inclusiv prima ieșire în
spațiu efectuată de către Alexei Leonov, Luna 9 a fost prima navă care a ajuns
pe Lună, Venera 7(d) a fost prima care a aterizat pe o altă planetă (Venus), Marte 3(d), pe
atunci primul care a ajuns pe Marte, primul rover de explorare spațială, Lunohod 1, și
prima stație spațială, Saliut 1(d) și Mir.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, unele programe de explorare spațială finanțate de
stat, inclusiv programul navetei spațiale Buran, au fost anulate sau amânate, în timp ce
participarea industriei spațiale rusești la activități comerciale și de cooperare
internațională s-au intensificat. În zilele noastre, Rusia este cel mai mare lansator de
sateliți.[260] După ce programul american Space Shuttle s-a încheiat în 2011, rachetele
Soiuz au devenit singurul furnizor de servicii de transport pentru astronauții de pe Stația
Spațială Internațională. Roscosmos dezvoltă și nava spațială Federația(d), pentru a
înlocui navetele învechite Soiuz, și care ar putea transporta misiuni umane pe orbita
lunară în preajma lui 2025.[261]
Alimentarea cu apă și canalizarea[modificare | modificare sursă]
În Rusia, aproximativ 70% din apa potabilă provine din apele de suprafață și 30% din
apele subterane. În 2004, sistemele de alimentare cu apă aveau o capacitate totală de
90 de milioane de metri cubi pe zi. Utilizarea medie rezidențială de apă era de 248 de
litri pe cap de locuitor pe zi.[262] O pătrime din resursele mondiale de apă dulce de
suprafață și subterană se situează în Rusia. Sectorul rețelelor de apă este una dintre
cele mai mari industrii din Rusia care deservesc întreaga populație a țării.

Demografia[modificare | modificare sursă]
Districtele federale după densitatea populației. Populația este mai densă în partea europeană a țării, cu climat
mai blând, cu centrele cele mai mari în Moscova, Sankt Petersburg și alte orașe. [263]

Etnicii Ruși compun 81% din populația țării.[264] În Federația Rusă trăiesc însă și multe
minorități importante. În total, 160 de grupuri etnice și popoare autohtone diferite trăiesc
în interiorul granițelor sale.[265] Deși populația Rusiei este relativ mare, densitatea este
scăzută din cauza dimensiunilor enorme ale țării. Populația este mai densă în Rusia
Europeană, în apropiere de Munții Ural, și în sud-vestul Siberiei. 73% din populație
trăiește în zone urbane, în timp ce 27% trăiește în mediul rural.
[266]
 Rezultatele recensământului din 2010(d) arată o populație totală de 142.856.536 de
locuitori.[267]
Populația Rusiei a atins apogeul de 148.689.000 în 1991, chiar înainte de destrămarea
Uniunii Sovietice. A trecut apoi printr-un declin rapid, începând cu mijlocul anilor 1990.
[268]
 Declinul a încetinit până aproape de stagnare în ultimii ani, din cauza
scăderii mortalității, creșterii natalității și creșterii imigrației.[269]
În 2009, Rusia a înregistrat o creștere anuală a populației, pentru prima dată în
cincisprezece ani, cu un număr total de 10.500. [269] 279.906 de migranți au sosit în
Federația Rusă, în același an, din care 93% din țările CSI.[269] Numărul de emigranți ruși
a scăzut constant, de la 359,000 în 2000 la 32.000 în 2009. [269] Există, de asemenea, un
procent estimat de 10 milioane de imigranți ilegali(d) din state ex-sovietice.[270] În Rusia
trăiesc aproximativ 116 milioane de etnici ruși [265] și aproximativ 20 de milioane de etnici
ruși trăiesc în afara Rusiei în fostele republici ale Uniunii Sovietice, [271] cea mai mare
parte în Ucraina și Kazahstan.[272]
Recensământul din 2010(d) a înregistrat 81% din populație ca fiind etnici rusi, și 19% de
alte etnii:[264] 3,7% tătari; 1,4% ucraineni(d); 1,1% bașkiri; 1% ciuvași; 11,8% altele
nespecificate. Conform recensământului, 84,93% din populația rusă aparține grupurilor
etnice europene (slavi, germanici, finici ne-ugrici(d), greci și altele). Aceasta reprezintă o
scădere față de anul 2002, când aceștia constituiau mai mult de 86% din populație. [264]
Rata de natalitate în Rusia este mai mare decât în majoritatea țărilor europene (13,3
nașteri la 1000 de persoane în 2014[269] în comparație cu media Uniunii Europene de
10,1 la 1000),[273] dar rata deceselor este și ea substanțial mai mare (în 2014, rata
deceselor în Rusia era de 13,1 la 1000 de persoane [269] în comparație cu media UE de
9,7 la 1000).[273] Ministerul rus al Sănătății și Afacerilor Sociale a prezis că, până în
2011, rata deceselor urma să fie egală cu rata natalității din cauza creșterii fertilității și
scăderii mortalității.[274] Guvernul pune în aplicare o serie de programe concepute pentru
a crește rata natalității și a atrage mai mulți migranți. Alocațiile lunare pentru copii au
fost dublate la echivalentul a 55 de dolari, și o plată unică de 9200 de dolari se oferă din
2007 femeilor care au un al doilea copil.[275]
În 2006, în încercarea de a compensa declinul demografic al țării, guvernul rus a
început simplificarea legilor de imigrare și a lansat un program de stat „de acordare de
asistență pentru imigrația voluntară a etnicilor ruși din fostele republici sovietice”. [276] În
2009, Rusia a înregistrat cea mai mare rată a natalității de la dizolvarea Uniunii
Sovietice.[269][277] În 2012, rata natalității a crescut din nou. Rusia a înregistrat 1.896.263
de nașteri, cel mai mare număr din 1990, și chiar a depășit numărul anual de nașteri din
perioada 1967-1969, cu o rată totală a fertilității de aproximativ 1,7, cea mai mare din
1991.
În august 2012, în timp ce țara avea parte de prima creștere demografică din anii 1990,
președintele Putin a declarat că populația Rusiei ar putea ajunge la 146 de milioane
până în 2025, în principal ca urmare a imigrației. [278]
Cele mai mari orașe[modificare | modificare sursă]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Rusia

Rosstat (2016[279][280]/2017)

Loc Numele orașului Subiect federal Pop. Loc Numele orașului

[281]
1 Moscova Moscova 12.381.000 11 Rostov-pe-Don
[281]
2 Sankt Petersburg Sankt Petersburg 5.282.000 12 Krasnoiarsk
[283]
3 Novosibirsk Regiunea Novosibirsk 1.603.000 13 Perm
[284]
4 Ekaterinburg Regiunea Sverdlovsk 1.456.000 14 Voronej
5 Nijni Novgorod Regiunea Nijni Novgorod 1.267.000 15 Volgograd
[285]
6 Kazan Tatarstan 1.232.000 16 Krasnodar
[287]
7 Celeabinsk Regiunea Celeabinsk 1.199.000 17 Saratov
Moscova [288]
8 Omsk Regiunea Omsk 1.178.000 18 Toliatti
[289]
9 Samara Regiunea Samara 1.170.000 19 Ijevsk

[291]
10 Ufa Bașchiria 1.126.000 20 Uleanovsk

Sankt Petersburg

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Rusia este un stat multinațional cu peste 170 de grupuri etnice(d) recunoscute ca
naționalități; populațiile din aceste grupuri variază enorm, de la milioane (de exemplu,
ruși și tătari) la sub 10.000 de (de exemplu, sami și inuiți).[292]

 Grupuri etnice din Rusia


 (d)
Familie de ruși  cazaci din Siberia
 

(d)
Iacuți  în Republica Saha

(d)
Armeni  din Volgograd
 

(d)
Komi
 
 Kalmîki în Elista

 
 Costume populare din Caucazul de
(d)
Nord: osetinii , cerchezi, karbadieni și ceceni.

Limbile[modificare | modificare sursă]

Zona unde limba rusă este vorbită ca limbă oficială sau este vorbită ca prima sau a doua limbă de peste 30%
din populație.

Cele 160 de grupuri etnice din Rusia vorbesc 100 de limbi. [6] Conform Recensământului
din 2002, 142,6 de milioane de oameni vorbesc limba rusă, urmată de tătară cu 5,3
milioane de vorbitori și de ucraineană, cu 1,8 milioane.[293] Limba rusă este singura
limbă oficială de stat, dar Constituția acordă republicilor individuale dreptul de a stabili
propriile lor limbi de stat în plus față de limba rusă. [294]
În ciuda distribuției sale largi, limba rusă este omogenă în țară. Rusa este limba cea mai
răspândită geografic din Eurasia, precum și cea mai vorbită limbă slavă.[295] Acesta
aparține familiei limbilor indo-europene și este una dintre membrele grupului limbilor
slave răsăritene, celelalte fiind belarusa și ucraineana (cu variația ei, ruteana). Exemple
scrise ale slavei vechi răsăritene (rusa veche) sunt atestate începând cu secolul al X-
lea.[296]
Limba rusă este a doua cea mai utilizată limbă pe Internet, după engleză,[297] una dintre
cele două limbi oficiale de la bordul Stației Spațiale Internaționale[298] și este una dintre
cele șase limbi oficiale ale ONU(d).[299]
35 de limbi sunt recunoscute oficial în Rusia, în diferite regiuni de către guvernele
locale.

Distribuția limbilor uralice, altaice, și yukaghir

Distribuția geografică a popoarelor fino-ugrice și samoedice

Grupuri etnolingvistice în regiunea Caucazului

Limba Familie de limbi Subiecte federale Sursă

Abaza Nord-vest-caucaziană  Karaciai-Cerchezia [300]

Adîghee Nord-vest-caucaziană  Adygea [301]

[302][303]
Altai Turcică  Republica Altai

[304]
Bașkiră Turcică  Bașchiria

Buriată Mongolică  Buriatia [305]

[306]
Cecenă Nord-est-caucaziană  Republica Cecenă Icikeria

Cercheză Nord-vest-caucaziană  Karaciai-Cerchezia [300]

[307]
Ciuvașă Turcică  Ciuvașia

Tătară  Republica Crimeea [308]

Turcică
crimeeană

[309]
Erzia Uralică  Mordovia

[310]
Ingușă Nord-est-caucaziană  Ingușetia

[311]
Kabardiană Nord-vest-caucaziană  Kabardino-Balkaria

Kalmîkă Mongolică  Kalmîkia [312]

 Limba Familie de limbi Subiecte federale Sursă

 Kabardino-Balkaria
[300][311]
Karaceai-balkară Turcică
 Karaciai-Cerchezia

Hakas Turcică  Hacasia [313]

[314]
Komi Uralică  Republica Komi

[315]
Mari de sus Uralică  Mari El

[315]
Mari de jos Uralică  Mari El

[309]
Mokșa Uralică  Mordovia

Nogai Turcică  Karaciai-Cerchezia [300]

Oseta Indo-europeană  Osetia de Nord [316]

Tătara Turcică  Tatarstan [317]

[318]
Tuvană Turcică  Tuva

Udmurtă Uralic  Udmurtia [319]

Ucraineana Indo-europeană  Republica Crimeea [308]

Iakuta Turcică  Iacuția [320]

Religia[modificare | modificare sursă]
Religia în Rusia la 2012 (Sreda Arena Atlas)[321][322]
Ortodocși ruși   41.1%
Alți ortodocși   1.8%
Alți creștini(d)   4.5%
Musulmani(d)   6.6%
Budiști(d)   0.5%
Rodnoveri și alte
  1.2%
credințe autohtone
Spirituali dar
  25.2%
nereligioși(d)
Atei și fără religie   13%
Altele și religie
  6.1%
nedeclarată

Pictură de Ivan Eggink înfățișându-l pe Vladimir ascultând preoți ortodocși, în timp ce solul papal stă deoparte
nemulțumit

Botezul lui Vladimir, frescă de Viktor Vasnețov

Rușii au practicat creștinismul ortodox(d) începând cu secolul al X-lea. În conformitate cu

tradițiile istorice ale Bisericii Ortodoxe, creștinismul a fost adus mai întâi pe teritoriul
modern al Belarusului, Rusiei și Ucrainei de Sfântul Andrei, primul apostol al lui Isus din
Nazaret.[323] Conform Cronicii primare, creștinarea definitivă a Rusiei Kievene datează
din anul 988 (anul este contestat[324]), atunci când Vladimir cel Mare a fost botezat
în Chersonesus și a început să-și boteze familia și pe oamenii din Kiev. Cele două
evenimente sunt în mod tradițional denumite „botezul Ruteniei” (în rusă Крещение
Руси, în ucraineană Хрещення Русі) în literatura rusă și ucraineană. Mare parte din
populația rusă, ca și alte popoare slave, au păstrat timp de secole o dublă credință
(dvoeverie), în religia autohtonă și în creștinismul ortodox.
La data Revoluției din 1917, Biserica Ortodoxă Rusă era profund integrată în statul
autocratic, și se bucura de statutul de biserică oficială. Acest lucru a fost un factor
important care a contribuit la atitudinea bolșevicilor față de religie și măsurile pe care le-
a luat pentru a o controla. Bolșevicii erau alcătuiți din mulți neruși, ruși comuniști și
evrei, cum ar fi Vladimir Lenin, Leon Troțki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Grigori
Sokolnikov(d) care erau indiferenți față de creștinism și se bazau pe scrierile filosofului
german Karl Marx, marxism–leninismul ca ideologie inspirând și fundamentând Partidul
Comunist.[325]
Astfel, URSS a devenit una dintre primele țări comuniste care au proclamat, ca un
obiectiv ideologic, eliminarea religiei[326] și înlocuirea acesteia cu un ateism universal.[327]
[328]
 Guvernul comunist ridiculiza religiile și credincioșii, și propaga ateismul în școli.
[329]
 Confiscarea proprietăților ecleziastice a fost de multe ori bazată pe acuzații de
acumulare ilegală de avere.
Ateismul de stat în Uniunea Sovietică era cunoscut în limba rusă ca gosateizm,[326] și se
baza pe ideologia marxist–leninistă. Ateismul marxist–leninist(d) susține în mod constant
controlul, suprimarea, și eliminarea religiei. În termen de aproximativ un an de la
revoluție, statul a expropriat toate proprietățile bisericii, inclusiv bisericile însele și, în
perioada 1922-1926, 28 de episcopi ortodocși ruși și peste 1200 de preoți au fost uciși.
Mai mulți au fost persecutați.[330] După prăbușirea Uniunii Sovietice, a venit o reînnoire a
religiilor în Rusia, și printre slavi, au apărut diverse mișcări în afară de creștinism,
inclusiv rodnoveria (reconstrucționism al păgânismului slav), anastasianismul (cedrii
sunători)(d), hinduismul,[331] șamanismul siberian(d)[332] și alte religii.
În prezent, nu există niciun recensământ oficial al religiilor din Rusia, iar estimările sunt
bazate numai pe sondaje. În 2012, organizația de cercetare Sreda a publicat Arena
Atlas, o enumerare detaliată a populațiilor și naționalităților religioase din Rusia, pe
baza unui sondaj pe un eșantion mare răspândit prin toată țara. Ei au descoperit că
46,8% dintre ruși se declarau creștini (dintre care 41% ortodocși, 1,5% creștini pur și
simplu sau afiliați la alte biserici decât cea ortodoxă rusă, 4,1% creștini neafiliați, și mai
puțin de 1% catolici și protestanți), în timp ce 25% erau spirituali, dar nereligioși(d), 13%
erau atei, 6,5% erau musulmani, 1,2% erau adepți ai „religiilor tradiționale în cinstea
zeilor și strămoșilor” (inclusiv rodnoveria, tengrismul și alte religii etnice(d)), și
0,5% budiști tibetani. Cu toate acestea, mai târziu în acel an, Levada Center(d) estima că
76% dintre ruși era fost creștini,[333] iar în iunie 2013, Public Opinion
Foundation[334] estimează că 65% din populație era creștină. Aceste constatări sunt în
conformitate cu estimările Pew Research Center(d) din 2011 conform cărora 73,6%
dintre ruși erau creștini,[335] precum și cu sondajele Centrului Rus de Cercetare a Opiniei
Publice(d) (VCIOM) din 2010 (~77% creștini),[336] și al lui Ipsos MORI din 2011 (69%).[337]
Cea mai recentă constatare a Pew Research Center(d) a fost că, în 2015, 71% din
populația Rusiei sa declara ortodoxă, 15% neafiliată religios—o categorie care
include atei, agnostici și cei care descriu religia drept „niciuna anume(d)”, 10%
musulmani, și 2% alți creștini, în timp ce 1% aparțin altor religii. [338] Neafiliații religioși se
împărțeau între 4% atei, 1% agnostici și 10% ca nicio religie anume(d).[335] Studiul
menționa că, în timpul regimului comunist, represiunea religiei era larg răspândită, și se
sprijina pe legislația sovietică anti-religioasă(d); în 1991, 37% din populația Rusiei era
ortodoxă. După dizolvarea Uniunii Sovietice, apartenența la Biserica Ortodoxă a crescut
substanțial și în 2015 aproximativ 71% din populația Rusiei se declara ortodoxă, cota
neafiliatilor religioși scăzând de la 61% în 1991 la 18% în 2008. [339]

Procesiunea țarului Alexandru al II-lea în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”(d) din Moscova, în

timpul încoronării(d) din 1856

Creștinismul ortodox, islamul, iudaismul, budismul și religiile etnice sunt recunoscute ca

religii tradiționale ale Rusiei, alcătuind „moștenirea istorică” a țării. [340]
Datând de la creștinarea Rusiei Kievene în secolul al X-lea, ortodoxia rusă este religia
dominantă a țării; există însă și confesiuni creștine mai mici, cum ar fi catolicii, armenii
gregorieni și diferitele biserici protestante. Biserica Ortodoxă Rusă a fost biserica de
stat înainte de Revoluție și rămâne cel mai mare corp religios din țară. Un procent
estimat la 95% parohiile ortodoxe înregistrate aparțin Bisericii Ortodoxe Ruse, existând
un număr mai mic de alte Biserici Ortodoxe.[341] Cu toate acestea, marea majoritate a
credincioșilor ortodocși nu merg la biserică în mod regulat. Paștele este cea mai
populară sărbătoare religioasă în Rusia, fiind sărbătorită de un mare segment al
populației ruse, inclusiv de un mare număr dintre cei nereligioși. Mai mult de trei sferturi
din populația rusă sărbătoresc Paștele făcând prăjituri tradiționale de Paște, ouă
colorate și pască(d).[342]
Lavra Sfântul Serghie(d), centru spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse

Islamul este a doua cea mai mare religie din Rusia, după Ortodoxia rusă. [343] Este religia
tradițională sau predominantă în rândul unor etnii caucaziene(d) (în
special ceceni, inguși și cerchezi), și printre unele popoare turcice (în
special tătarii și bașkirilor).
Budismul este tradițional în trei regiuni din Federația Rusă: Buriatia, Tuva, și Kalmîkia.
Potrivit diferitelor rapoarte, proporția de nereligioși din Rusia este între 16% și 48% din
populație.[344] Conform unor studii recente, procentul de atei a scăzut semnificativ de-a
lungul deceniilor, după dizolvarea Uniunii Sovietice. [345][346]
În chestiuni culturale și sociale, Vladimir Putin a colaborat îndeaproape cu Biserica
Ortodoxă Rusă. Patriarhul Chiril al Moscovei, capul Bisericii, a susținut candidatura sa
în 2012. Steven Myers relatează: „biserica, odinioară puternic reprimată, a ieșit din
colapsul sovietic ca fiind una dintre cele mai respectate instituții... Acum Chiril i-a
condus pe credincioși direct într-o alianță cu statul.” [347] Mark Woods oferă exemple
concrete de cum Biserica sub Patriarhul Chiril al Moscovei a sprijinit expansiunea puterii
rusești în Crimeea și estul Ucrainei.[348] În sens mai larg, New York Times relata în
septembrie 2016 că politica Bisericii sprijină apelul făcut de Kremlin social-
conservatorilor:
Aprig dușman al homosexualității și al oricărei încercări
de a pune drepturile individuale mai presus de
privilegiile familiei, comunității sau națiunii, Biserica
Ortodoxă Rusă ajută la proiectarea imaginii Rusiei ca
aliat natural al tuturor celor care tânjesc după o lume
iliberală, ferită de valul globalizării, multiculturalismului,
drepturile femeilor și ale homosexualilor.[349]
Pe 26 aprilie 2017, pentru prima dată, Comisia Statelor
Unite privind Libertatea Religioasă
Internațională(d) (USCIRF) a clasificat Rusia ca fiind una
dintre țările care încalcă cel mai grav libertatea religioasă,
recomandând în raportul anual pe 2017 ca guvernul SUA
să considere Rusia o „țară de interes special” conform Legii
Libertății Religioase Internaționale și să negocieze pentru
libertatea religioasă. Raportul afirmă: „—este singurul stat
care nu numai că și-a intensificat permanent reprimarea
libertății religioase de când USCIRF a început
monitorizarea, dar și-a și extins politicile represive....variind
de la hărțuiri administrative la încarcerări arbitrare și
execuții extrajudiciare, sunt puse în aplicare într-un mod
care este sistematic, neîntrerupt, și evident.” [350] Pe 4 aprilie
2017, raportorul special al ONU(d) privind Libertatea de
Opinie și de Exprimare David Kaye(d), raportorul special al
ONU privind Libertățile de Întrunire Pașnică și de
Asociere Maina Kiai(d), și raportorul special al ONU privind
Libertatea de Religie și Credință, Ahmed Shaheed(d) au
condamnat felul în care Rusia îi tratează pe martorii lui
Iehova.[351] Multe alte țări și organizații internaționale au
vorbit despre abuzurile religioase ale Rusiei.[352][353]
Sănătate[modificare | modificare sursă]
 O clinică mobilă utilizată pentru a oferi asistență medicală în stații de
cale ferată îndepărtate

Constituția rusă garantează, îngrijire sanitară

universală(d) pentru toți cetățenii săi.[354] În practică, cu toate
acestea, accesul la serviciile sanitare este parțial limitat,
din cauza obligativității înregistrării(d).[355] Rusia are mai mulți
medici, spitale, și angajați sanitari decât aproape orice altă
țară din lume pe cap de locuitor,[356] dar, cu toate acestea,
de la dizolvarea Uniunii Sovietice, starea de sănătate a
populației ruse a scăzut considerabil ca urmare a
schimbărilor sociale, economice, și în stilul de viață;
[357]
 Tendința s-a inversat abia în ultimii ani, speranța medie
de viață crescând cu 5,2 ani pentru bărbați și de 3,1 ani
pentru femei între 2006 și 2014.[358]
Din cauza actualei crize financiare ruse declanșată în
2014, reducerile majore ale cheltuielilor de sănătate au dus
la un declin al calității serviciilor din sistemul medical de
stat. Aproximativ 40% dintre facilitățile medicale de bază au
mai puțini angajați decât ar trebui să aibă, celelalte fiind
închise. Timpul de așteptare pentru tratament a crescut, iar
pacienții sunt obligați să plătească pentru mai multe servicii
care anterior erau gratuite.[359][360]
În 2014, speranța medie de viață în Rusia era de 65,29 de
ani pentru bărbați și 76,49 de ani pentru femei. [358] Cel mai
mare factor care contribuie la speranța de viață relativ
scăzută a bărbaților este rată mare de mortalitate în rândul
bărbaților de vârstă activă. Decesele apar mai ales din
cauze care pot fi prevenite, cum ar fi alcoolismul, fumatul,
accidentele rutiere și crimele violente. [269] Ca urmare, Rusia
are una dintre ponderile de gen(d) cele mai înclinate spre
femei din lume, cu o medie de 0,859 bărbați pentru fiecare
femeie.[98]
Educație[modificare | modificare sursă]

Universitatea de Stat Lomonosov din Moscova

Rusia are cel mai mare număr de absolvenți de colegiu sau

mai mare în termeni de procent din populație din lume, cu
54%.[361] Rusia are un sistem de educație gratuită(d),
garantat pentru toți cetățenii de Constituție,[362] deși
admiterea la unitățile de învățământ superior subvenționate
este extrem de competitivă.[363] Ca un rezultat al marelui
accent pus pe știință și tehnologie în educație, cercetările
făcute în Rusia în domeniile medical, matematic, științific și
al cercetării aerospațiale este, în general, de ordin înalt. [364]
Începând cu anul 1990, s-a introdus educația școlară de 11
ani. Educația în școlile secundare de stat secundar este
gratuită. Educația universitară este gratuită, cu unele
excepții. O parte substanțială a studenților sunt înscriși la
studii subvenționate complet, dar multe instituții de stat au
început să ofere și ele locuri cu taxă.[365]
Cele mai vechi și mai mari universități din
Rusia(d) sunt Universitatea de Stat din
Moscova și Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. În
anii 2000, pentru a crea instituții de învățământ superior și
cercetare la o scară comparabilă în mai multe regiuni ale
Federației Ruse, guvernul a lansat un program de înființare
de „universități federale”, cea mai mare parte prin
fuzionarea unor universități regionale existente și institute
de cercetare mari cu o finanțare specială. Printre aceste
noi instituții se numără Universitatea Federală de
Sud(d), Universitatea Federală Siberiană(d), Universitatea
Federală Kazan Volga, Universitatea Federală de Nord-
Est(d), și Universitatea Federală a Orientului Îndepărtat (d).
Potrivit QS World University Rankings pe 2018, instituția de
învățământ rusă cu cel mai înalt rang este Universitatea de
Stat din Moscova, clasată pe locul 95 în lume.

Cultura[modificare | modificare sursă]
Cultura populară și preparatele
culinare[modificare | modificare sursă]
 Soție de negustor, pictură de Boris Kustodiev(d), ilustrând cultura
ceaiului în Rusia(d)

Există peste 160 de grupuri etnice diferite și popoare

autohtone în Rusia.[265] Vasta diversitate culturală a țării se
întinde de la etnicii ruși cu tradițiile lor slave și ortodoxe,
la tătari și bașkiri de cultură turcică musulmană,
la budiștii nomazi buriați(d) și kalmîki, la
popoarele șamanice din nordul extrem(d) și Siberia, muntenii
din Caucazul de Nord, și popoarele fino-ugrice(d) din Rusia
de Nord-Vest și regiunea Volga.
Artizanatul, cum ar fi jucăria
Dîmkovo(d), hohloma(d), gjel(d) și miniaturile paleh(d) reprezintă
un aspect important al culturii populare rusești.
Îmbrăcămintea populară rusească
cuprinde caftan, kosovorotka(d) și ușanka pentru
bărbați, sarafane(d) și cocoșnic pentru femei, bast
shoe(d) și valenki drept încălțăminte. Hainele cazacilor din
sudul Rusiei includ burka(d) și papaha, trăsătură comună cu
popoarele din Caucazul de Nord.
Bucătăria rusă(d) utilizează pe scară largă pește, carne de
pasăre, ciuperci, fructe de padure, miere. Culturile
de secară, grâu, orz și mei(d) oferă ingredientele pentru
diverse sortimente de pâine, clătite(d) și cereale, precum și
pentru cvas, bere și vodcă. Pâinea neagră(d) este destul de
populară în Rusia, în comparație cu restul lumii. Supele
aromate și tocanele sunt supa de
varză(d), ciorbele(d), uha(d), soleanka(d) și okroșka(d). Smântâna 
se adaugă de multe ori la supe și
salate. Piroșki, Blini(d) și sîrniki(d) sunt variante locale ale
clătitelor. Puiul Kiev(d), pelmeni și frigăruile sunt feluri de
mâncare populare din carne, ultimele două fiind de origine
tătărească și, respectiv, caucaziană. Alte preparate din
carne sunt sarmalele (golubțî(d)), de obicei umplute cu
carne.[366] Ca salate, există salata à la russe(d) (numită în
Rusia „salată Olivier”), Vinegret(d) și heringul în haină de
blană(d).
Numeroasele grupuri etnice din Rusia au tradiții distincte
legate de muzica populară(d). Instrumentele muzicale tipic
rusești sunt guzla(d), balalaica(d), jaleika(d) și garmoșka(d).
Muzica populară a avut o influență semnificativă asupra
compozitorilor clasici ruși, și în timpurile moderne, este o
sursă de inspirație pentru mai multe formații folk, cum ar
fi Melnița. Cântecele populare rusești(d), precum
și cântecele patriotice sovietice(d), constituie cea mai mare
parte din repertoriul renumitului cor al Armatei Roșii(d) și al
altor ansambluri populare.
Rușii au multe tradiții(d), inclusiv spălarea în banea(d), o baie
cu aburi fierbinți oarecum similară cu sauna.[48] Folclorul
rusesc(d) vechi își are rădăcinile în religiile slave(d) păgâne.
Multe basme rusești(d) și bîline au fost adaptate pentru filme
de animație, sau pentru filme artistice ale unor renumiți
regizori ca Aleksandr Ptușko (Ilia Muromeț(d), Sadko(d))
și Alexander Rou(d) (Jack Frost(d), Vasilisa cea Frumoasă(d)).
Poeți ruși, între care Piotr Ierșov(d) și Leonid Filatov(d), au
făcut o serie de celebre interpretăripoetic edalebunor asme
clasice, și, în unele cazuri, ca acela al llui lexandruPușkin,
cau reat, de asemenea, peoeziidde inspirație folclorică și
basme culte e o mare popularitate.
Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Catedrala Sfântul Vasile, din Piața Roșie, Moscova, unul dintre cele mai

populare simboluri ale țării

Catedrala Sfântul Isaac(d) din Sankt Petersburg, în stil neoclasic

De la creștinarea Rusiei Kievene, arhitectura rusă a fost

influențată în principal de arhitectura bizantină. În afară de
fortificații (kremlinuri), principalele clădiri din piatră, ale
vechii Rutenii au fost biserici ortodoxe(d), cu multe cupole,
de multe ori aurite sau viu colorate.
Aristotel Fioravanti(d) și alți arhitecți italieni au adus
tendințele renascentiste în Rusia secolului al XV-lea, în
timp ce secolul al XVI-lea a adus dezvoltarea bisericilor în
formă de cort(d), culminând cu Catedrala Sfântul Vasile din
Moscova.[367] Până în acel moment, cupola în formă de
ceapă(d) era complet dezvoltată și ea.[368] În secolul al XVII-
lea, „stilul de foc” al ornamentelor a înflorit în Moscova
și Iaroslavl deschizând, treptat, calea barocului Narîșkin din
1690. După reformele lui Petru cel Mare(d), schimbarea
stilurilor arhitecturale din Rusia a urmat, în general,
tendințele din Europa de Vest.
Gustul pentru arhitectură rococo din secolul al XVIII-lea a
condus la lucrările ornamentate ale lui Francesco
Bartolomeo Rastrelli(d) și ale urmașilor săi.
Domniile Ecaterinei cea Mare și a nepotului său, Alexandru
I, au adus înflorirea arhitecturii neoclasice(d), mai ales în
capitala Sankt Petersburg. A doua jumătate a secolului al
XIX-lea a fost dominată de stilurile neobizantin(d) și
al renașterii rusești(d). Stilurile predominante ale secolului al
XX-lea au fost Art Nouveau, constructivism, și stilul imperial
stalinist(d).
Cu schimbarea de valori impusă de ideologia comunistă,
tradiția de conservare a fost întreruptă. Societățile
independente de conservare a patrimoniului, chiar și cele
care apărau doar monumentele laice, cum ar fi OIRU din
Moscova, au fost desființate până la sfârșitul anilor 1920. O
nouă campanie antireligioasă, lansată în 1929, a coincis cu
colectivizarea țăranilor; distrugerea bisericilor din orașe a
atins punctul culminant în jurul anului 1932. Multe biserici
au fost demolate, inclusiv Catedrala Hristos Mântuitorul din
Moscova. Numai In Moscova, pierderile între 1917-2006
sunt estimate la peste 640 de clădiri notabile (inclusiv 150
până la 200 de monumente istorice, dintr-un inventar total
de 3.500) – unele au dispărut complet, altele au fost
înlocuite cu replici de beton.
În 1955, un nou lider sovietic, Nikita Hrușciov, a condamnat
„excesele” fostei arhitecturi academice, [369] și sfârșitul erei
sovietice a fost dominat de funcționalismul
arhitectural(d) simplu. Aceasta a ajutat oarecum la
rezolvarea problemei locuințelor, dar a creat un număr
mare de clădiri de valoare arhitecturală scăzută, în contrast
cu stilurile anterioare luminoase. În 1959, Nikita Hrușciov a
lansat propria lui campanie antireligioasă (d). Prin 1964,
peste 10 mii de biserici din 20 de mii au fost închise (mai
ales în zonele rurale) și multe au fost demolate. Din 58 de
mănăstiri și schituri ce funcționau în 1959, doar
șaisprezece ani mai rămăseseră în 1964; din cele cincizeci
de biserici ce funcționau la Moscova în 1959, treizeci au
fost închise și șase demolate.
Artele vizuale[modificare | modificare sursă]
Monumentul Ecaterinei cea Mare din Sankt Petersburg, realizat de
sculptorul Mihail Mikeșin

Pictura rusească timpurie este reprezentată

de icoane(d) și fresce, cele două genuri moștenite de
la Bizanț. Pe măsură ce Țaratul Moscovei se
dezvolta, Teofan Grecul, Dionisie și Andrei Rubliov au
devenit nume vitale asociate cu o artă rusească distinctă.
Academia rusă de Arte(d) a fost creată în 1757[370] și a
conferit artiștilor ruși un rol și statut internațional. Ivan
Argunov(d), Dmitri Levitzki(d), Vladimir Borovikovski(d) și alți
academicieni ai secolului al XVIII-lea s-au axat mai ales
pe portrete(d). În secolul al XIX-lea, atunci când
înfloreau neoclasicismul și romantismul, temele mitologice
și biblice au inspirat multe picturi celebre, mai ales cele ale
lui Karl Bryullov(d) și Alexandr Ivanov(d).

Arhanghelul Mihail (1408) de Andrei Rubliov

 "Diana, Endymion și Satyrul" (1847,  Muzeul Rus) de Karl Briullov(d), o
figură cheie în trecerea de la neoclasicismul rus la romantism.

La mijlocul secolului al XIX-lea, grupul de

artiști Peredvijniki(d) (Hoinarii) s-a despărțit de Academie și
a inițiat o școală de artă eliberată de restricțiile academice.
[371]
 Aceștia erau pictori preponderent realiști care au
imortalizat identitatea rusă în peisaje cu râuri largi, păduri și
poienile de mesteacăn, precum și scene viguroase de gen
și portrete robust ale contemporanilor lor. Unii artiști axat
pe ilustrând mareanunor te dramatice din istoria rusiei, în
timp ce ceilalți s-au întors la critica socială, expunând
situația săracilor și parodiind autoritățile; realismul critic(d) a
înflorit sub domnia lui Alexandru al II-lea. Printre realiștii de
frunte se numără Ivan Șișkin, Arhip Kuindji, Ivan
Kramskoi(d), Vasili Polenov(d), Isaac Levitan, Vasili
Surikov, Viktor Vasnetsov, Ilia Repin, și Boris Kustodiev(d).
La rândul său, începutul secolului al XX-lea a adus
nașterea picturii simboliste, reprezentată de Mihail
Vrubel, Kuzma Petrov-Vodkin, și Nicholas Roerich.
Avangarda rusă(d) a fost un val mare și influent al artei
moderniste, care a înflorit în Rusia aproximativ între 1890-
1930. Termenul se referă la mai multe mișcări artistice
separate, dar indisolubil legate, care au avut loc la acea
dată, și anume neo-
primitivismul(d), suprematismul, constructivismul, raionismul(d
)
, și futurismul rus. Artiști notabili din această epocă se
numără El Lissitzky, Kazimir Malevici, Vasili
Kandinski, Marc Chagall. Din 1930, ideile revoluționare
ale avangardei s-au ciocnit de nou-apăruta direcție
conservatoare a realismului socialist.
Arta sovietică a produs lucrări care erau furios patriotice
și anti-fasciste în timpul și după al Doilea Război Mondial.
Mai multe memoriale de război, marcate de o mare
solemnitate reținută, au fost construite în întreaga țară.
Artiștii sovietici au combinat adesea inovarea cu realismul
socialist, în special sculptorii Vera Muhina, Evgheni
Vucetici(d) și Ernst Neizvestnîi(d).
Muzică și dans[modificare | modificare sursă]
Scena Dansul zăpezii din baletul Spărgătorul de nuci, compus de Piotr Ilici
Ceaikovski

Muzica în Rusia secolului al XIX-lea a fost definită de

tensiunile între compozitorul clasic Mihail Glinka, împreună
cu alți membri ai celor Cinci, care au îmbrățișat identitatea
națională rusească și au adăugat religioase și elemente
populare pentru compozițiile lor, și, pe de altă
parte, Societatea Muzicală Rusă(d) condusă de
compozitorii Anton și Nikolai Rubinstein(d), mai
conservatoare din punct de vedere muzical. Tradiția
ulterioară a lui Piotr Ilici Ceaikovski, unul dintre cei mai mari
compozitori ai epocii romantice(d), a fost continuată în
secolul al XX-lea de Serghei Rahmaninov.[372] Compozitori
ruși de renume mondial din secolul al XX-lea au fost
și Alexandr Scriabin, Igor Stravinski, Serghei
Prokofiev, Dmitri Șostakovici și Alfred Schnittke(d).
Conservatoarele rusești au produs generații de soliști
renumiți. Printre cei mai cunoscuți sunt violoniștii Jascha
Heifetz, David Oistrah, Leonid Kogan(d), Gidon Kremer(d),
și Maxim Vengherov(d); violonceliștii Mstislav
Rostropovici(d), Natalia Gutman(d); pianiștii Vladimir
Horowitz, Sviatoslav Richter, Emil Gilels, Vladimir
Sofronitski(d) și Evgheni Kissin; și vocaliștii Fiodor
Șaleapin, Mark Reizen(d), Elena Obrazțova(d), Tamara
Sineavskaia(d), Nina Dorleak, Galina Vișnevskaia(d), Anna
Netrebko și Dmitri Hvorostovski.[373]
În secolul al XX-lea, balerinii ruși Anna Pavlova și Vaslav
Nijinski(d) au devenit celebri, iar calătoriile
impresarului Serghei Deaghilev(d) în străinătate cu ale
sale Balete Ruse au influențat profund dezvoltarea
dansului în întreaga lume.[374] Baletul sovietic a păstrat
tradițiile perfecționate în secolul al XIX-lea,[375] și școala de
coregrafie a Uniunii Sovietice a produs multe stele
internaționale, între care Galina Ulanova, Maia
Plisetskaia, Rudolf Nureiev, și Mihail Barîșnikov. Baletul
Bolșoi(d) de la Moscova și Baletul Mariinski(d) din St.
Petersburg rămân celebre în întreaga lume.[376]
Muzica rock modernă din Rusia(d) își are rădăcinile atât
în rock and rollul și heavy metalul din Occident, cât și în
tradițiile barzilor ruși(d) din epoca sovietică, cum ar
fi Vladimir Visoțki și Bulat Okudjava(d).[377] Formații rock de
succes în Rusia sunt Mașina
Vremeni(d), DDT(d), Aquarium(d), Alisa(d), Kino, Kipelov(d), Nautil
us Pompilius(d), Aria(d), Grajdanskaia Oborona(d), Splin,
și Korol i Șut(d). Muzica pop rusească(d) s-a dezvoltat din
ceea ce era cunoscut în perioada sovietică
drept estrada, devenind o adevărată industrie, unii artiști
dobândind largă recunoaștere internațională, cum ar
fi t.A.T.u., Nu Virgos și Vitas.
Literatură și filozofie[modificare | modificare sursă]

Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai mari autori din toate
timpurile

Fiodor Dostoievski

În secolul al XVIII-lea, în epoca de iluminismului rus(d),

dezvoltarea literaturii ruse a fost stimulată de lucrările
de Mihail Lomonosov și Denis Fonvizin. Până la începutul
secolului al XIX-lea, a apărut o tradiție națională modernă,
care a produs unii dintre cei mai mari scriitori din istoria
Rusiei. Această perioadă, cunoscută drept Epoca de Aur a
poeziei ruse(d), a început cu Alexandr Pușkin, considerat
fondatorul limbii literare ruse moderne ruse și de multe ori
descris ca „Shakespeare-ul rus”.[378] A continuat cu poezia
lui Mihail Lermontov și Nikolai Nekrasov, dramele
lui Alexandr Ostrovski și Anton Cehov, și proza lui Nikolai
Gogol și Turgheniev. Lev Tolstoi și Dostoievski au fost
descriși de criticii literari ca cei mai mari romancieri din
toate timpurile.[379][380]
În anii 1880, epoca celor mai mari romancieri trecuse,
genurile dominante devenind povestirile de ficțiune și
poezia. Următoarele câteva decenii au devenit cunoscute
drept Epoca de Argint a poeziei ruse, atunci când locul
dominant al realismului literar a fost luat de simbolism.
Autori mai importanți din această epocă au fost poeți
ca Valeri Briusov, Viacheslav Ivanov, Alexandr
Blok, Nikolai Gumiliov și Anna Ahmatova, și
romancierii Leonid Andreev, Ivan Bunin, și Maxim Gorki.
Filosofia rusă a înflorit în secolul al XIX-lea, când a fost
definită inițial de opoziția într occidentaliști(d), care pledau
pentru modelele politice și economice occidentale,
și slavofili, care insistau pe dezvoltarea Rusiei ca o
civilizație unică. Acest din urmă grup îi include pe Nikolai
Danilevski(d) și Konstantin Leontiev(d), fondatorii
ai eurasianismului(d). În dezvoltarea sa de mai târziu,
filosofia rusă a fost întotdeauna marcată de o profundă
conexiune cu literatura și de interesul față de creativitate,
societate, politică și naționalism; cosmismul rus și filozofia
religioasă au fost alte zone importante. Filozofi notabili de
la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea au fost Vladimir Soloviev, Serghei Bulgakov(d), Vladimir
Vernadski.

Alexandr Pușkin (portret de Vasili Tropinin)

După Revoluția Rusă din 1917, mulți scriitori și filosofi

renumiți aupărăsit țara, inclusiv Bunin, Vladimir
Nabokov și Nikolai Berdeaiev, în timp ce o nouă generație
de autori talentați s-au aadunatîntr-un efort de a crea
o cultură proletară(d) distinctă specifică noului stat sovietic.
În 1930, cenzura literaturii a fost înăsprită în conformitate
cu politica realismului socialist. La sfârșitul anilor 1950,
restricțiile asupra literaturii au fost relaxate, iar prin
deceniile anilor 1970 și 1980, scriitorii au ignorat din ce în
ce mai mult recomandările oficiale. Printre autorii mai
importanți din epoca sovietică se numără
romancierii Evgheni Zamiatin (emigrat), Ilf și Petrov, Mihail
Bulgakov (cenzurat) și Mihail Șolohov, și poeții Vladimir
Maiakovski, Evgheni Evtușenko, și Andrei Voznesenski(d).
Uniunea Sovietică a fost și o mare producătoare de
science-fiction, cu opere scrise de autori precum Arkadi și
Boris Strugatski, Kir Bulîciov, Alexandr Beleaev și Ivan
Efremov.[381] Tradițiile rusești de science-fiction și
fantasy sunt continuate astăzi de numeroși scriitori.
Cinema, animație și mass-
media[modificare | modificare sursă]

Afiș al filmului Crucișătorul Potemkin (1925) de Serghei Eisenstein, care a

fost numit cel mai bun film din toate timpurile, la Târgul Mondial de la
Bruxelles(d) din 1958.

Cinematografia sovietică(d) și, mai târziu, cea rusă, a fost un

focar de inovație în perioada imediat următoare lui 1917,
care a produs filme de renume mondial, cum ar
fi Crucișătorul Potemkin de Serghei Eisenstein.
[382]
 Eisenstein a fost discipol al regizorului și
teoreticianului Lev Kuleșov(d), care a dezvoltat teoria
sovietică a montajului de film(d) la prima școală de film din
lume, la Institutul Unional de Cinematografie. Dziga
Vertov(d), a cărui teorie kino-glaz—conform căreia aparatul
de filmat, ca și ochiul uman, se folosește cel mai bine
pentru a explora viața reală—a avut un impact imens
asupra dezvoltării filmului documentar și realismului
cinematografic. Ulterior, politica de stat a realismului
socialist a limitat creativitatea; cu toate acestea, multe filme
sovietice în acest stil au avut succes artistic, cum ar
fi Ceapaev, Zboară cocorii, și Balada unui soldat.[382]
Anii 1960 și 1970 au adus o mai mare varietate de stiluri
artistice în cinematografia sovietică. Comediile lui Eldar
Reazanov și Leonid Gaidai din acea vreme erau extrem de
populare, multe din replicile din ele fiind încă folosite astăzi.
În 1961-1968 Serghei Bondarciuk a regizat o adaptare de
film după romanul lui Lev Tolstoi Război și Pace, care a
fost cel mai scump film realizat în Uniunea Sovietică și a
câștigat Oscar.[383] În 1969, a fost lansat Soarele Alb al
Deșertului de Vladimir Motîl(d), un film foarte popular în
genul Eastern(d); filmul este urmărit în mod tradițional de
către cosmonauți(d), înainte de orice călătorie în spațiu.[384]

Dmitri Medvedev în studioul de la Washington al postului Russia

Today cu Margarita Minsk(d)

Animația rusească(d) datează de la sfârșitul

perioadei Imperiului Rus. În epoca sovietică,
studioul Soyuzmultfilm a fost cel mai mare producător de
animație. Animatorii sovietici dezvoltat o mare varietate de
tehnici și stiluri estetice inovatoare, regizori valoroși
fiind Ivan Ivanov-Vano(d), Fiodor Hitruk(d) și Aleksandr
Tatarski(d). Mulți eroi ale desenelor animate sovietice, cum
ar fi Winnie-the-Pooh în stil ursesc, Ceburașka(d); lupul și
iepurele din Nu, Pogodi!, au rămas celebre în Rusia și în
țările din jur.
Sfârșitul anilor 1980 și 1990 au fost o perioadă de criză în
cinematografia și animația rusești. Deși regizorii ruși a
devenit liberi în a se exprima, subvențiile de stat au fost
reduse drastic, ceea ce a avut ca rezultat scăderea
numărului de filme produse. Primii ani din secolul al XXI-lea
au adus creșteri ale audiențelor și, ulterior, prosperitatea
industriei în contextul relansării economice. Nivelurile de
producție sunt deja mai mari decât în Regatul Unit și
Germania.[385] Veniturile totale de box-office din Rusia erau
în 2007 de 565 milioane de dolari, in crestere cu 37% față
de anul precedent.[386] În 2002, Arca rusească(d) a devenit
primul film de lung metraj filmat vreodată într-o singură
dublă. Tradiția animației sovietic au fost dezvoltată recent
de regizori ca Aleksandr Petrov(d) și studiouri ca Melnița
Animation(d), iar canalul YouTube care difuzează desenele
animate Mașa și ursul a ajuns între cele mai urmărite zece
de pe platformă.[387]
Deși au existat câteva stații sau canale în perioada
sovietică, în ultimele două decenii au apărut multe posturi
de radio(d) și canale de televiziune(d) private. În 2005, a
început să emită Russia Today, un post de televiziune de
stat în limba engleză, iar în 2007 a fost lansată și ediția sa
de limbă arabă, RT Arabic(d). Cenzura și libertatea presei în
Rusia(d) rămân însă și astăzi o problemă principală în media
ruse.
Sport[modificare | modificare sursă]

Echipa națională de fotbal a Rusiei la Cupa Mondială FIFA 2018 din Rusia

Sportivii sovietici și, mai târziu, cei ruși au fost întotdeauna

pe primele patru locuri la numărul de medalii de aur
câștigate la Jocurile Olimpice de Vară. Gimnaștii, atleții,
halterofilii, luptătorii, boxerii, scrimerii, trăgătorii, schiorii,
biatloniștii, patinatorii artistici și de viteză au fost în mod
constant printre cei mai buni din lume, alături jucătorii
echipelor sovietice de baschet, handbal, volei și hochei pe
gheață.[388] Jocurile Olimpice de Vară din 1980 s-au ținut la
Moscova, în timp ce Jocurile Olimpice de Iarnă 2014 au
fost găzduite de Soci.

Finala KHL(d), ligă considerată a doua cea mai bună din lume

Deși hocheiul pe gheață a fost introdus abia în epoca
sovietică, echipa națională a Uniuni Sovietice(d) a reușit să
câștige aurul la aproape toate Jocurile
Olimpice și Campionatele Mondiale(d) la care a participat,
beneficiind de faptul că echipa americană participa la
aceste competiții cu amatorii de la echipele de colegiu.
Jucătorii ruși Valeri Harlamov(d), Serghei
Makarov(d), Viaceslav Fetisov(d) și Vladislav Tretiak ocupă
patru din cele șase poziții în Echipa Secolului întocmită de
IIHF.[389] Rusia nu a câștigat aurul olimpic la hochei pe
gheață niciodată după victoria Echipei Unificate în 1992.
Rusia a câștigat însă Campionatul Mondial
IIHF(d) în 1993(d), 2008(d), 2009(d),[390] 2012(d) și 2014(d).
Liga Continentală de Hochei(d) (KHL) a fost fondată în 2008
ca succesoare a Superligii ruse(d). Ea era considerată cea
mai puternică ligă de hochei din Europa în 2009, [391] și a
doua din lume.[392] Este o ligă profesionistă internațională
de hochei destinată Eurasiei și este formată din 29 de
echipe, dintre care 21 sunt din Rusia și alte 7 provin
din Letonia, Kazahstan, Belarus, Finlanda, Slovacia, Croați
a și China. KHL este pe locul 4 în Europa la numărul de
spectatori.[393]
Bandy, denumit și hochei rusesc, este un alt sport
tradițional pe gheață.[394] Uniunea Sovietică a câștigat
toate Campionatele Mondiale de Bandy(d) la masculin între
1957-1979,[395] dar și ulterior altele câteva. După dizolvarea
Uniunii Sovietice, Rusia a fost mereu una dintre cele mai
de succes echipe, câștigând multe campionate mondiale.

Dmitri Medvedev cu echipa națională masculină de hochei pe gheață a

Rusiei(d)
 Deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă 2014

Fotbalul este unul dintre cele mai populare sporturi în

Rusia modernă. Echipa națională sovietică a devenit prima
campioană europeană, după ce a câștigat Euro 1960.
Prezent la patru Cupe Mondiale FIFA din 1958 până în
1970, Lev Iașin este considerat unul dintre cei mai mari
portari din istoria fotbalului, și a fost ales în echipa de vis a
Cupelor Mondiale FIFA(d).[396] Naționala sovietică a ajuns
apoi în finala Euro 1988. În 1956 și 1988, Uniunea
Sovietică a câștigat medalia de aur la turneul olimpic de
fotbal. Cluburile rusești ȚSKA Moscova și Zenit St.
Petersburg au câștigat Cupa UEFA în 2005 și 2008. Echipa
națională de fotbal a Rusiei a ajuns în semifinala Euro
2008, pierzând doar în fața viitorilor campioni, Spania.
Rusia a găzduit apoi Cupa Mondială FIFA 2018, cu 11
orașe gazdă situate în partea Europeană a țării și în
regiunea Ural.[397]
În 2007, echipa națională de baschet a Rusiei(d) a
câștigat Campionatul European de Baschet(d). Clubul
rusesc de baschet PBC ȚSKA Moscova este una dintre
echipele de top ale Europei, câștigătoare
a Euroligii în 2006(d) și 2008(d).
Larisa Latînina, care deține în prezent recordul pentru cele
mai multe medalii olimpice de aur câștigate de o femeie, a
făcut din URSS o forță dominantă în domeniul gimnasticii
pentru mulți ani.[398] Astăzi, Rusia domină competițiile
de gimnastică ritmică prin Evghenia Kanaeva(d). Medaliatul
olimpic cu aur la 50 m și 100 m liber Alexandr Popov este
considerat unul din marii înotători de viteză din istorie.
[399]
 La înot sincron Rusia este cea mai bună din lume, cu
aproape toate medalii de aur la jocurile Olimpice și
Campionatele Mondiale fiind obținute de ruși în ultimele
decenii. Patinajul artistic este un alt sport popular în Rusia,
în special pe perechi(d) și la dans pe gheață(d). Cu excepția
ediției 2010(d), medalia de aur a fost câștigată mereu de
perechi ruse sau sovietice din 1964.
De la sfârșitul epocii sovietice, tenisul a crescut în
popularitate și Rusia a produs o serie de jucători celebri,
între care Maria Șarapova. În artele marțiale, Rusia a
produs sportivi și luptători de Sambo, ca Fiodor
Emelianenko. Șahul este un joc foarte popular în Rusia; din
1927, maeștrii ruși au deținut titlul mondial la șah(d) aproape
continuu.[400]
Jocurile Olimpice de Iarnă 2014 au avut loc la Soci, în
sudul Rusiei. În 2016, Raportul McLaren(d) a găsit dovezi
ale dopajului susținut de stat(d) și ale unei conspirații
instituțional pentru a acoperi testele antidopong pozitive ale
concurenților ruși.[401] În 1 decembrie 2017, 25 de sportivi
fuseseră descalificați și 11 medalii fuseseră reatribuite.

Suporteri ai naționalei ruse de fotbal de la Cupa Mondială FIFA 2018

Formula 1 este din ce în ce mai populară în Rusia. În

2010, Vitali Petrov din Vîborg a devenit primul rus care a
pilotat în Formula 1, și a fost imediat urmat de un al doilea
– Daniil Kveat, din Ufa – în 2014. Au existat doar două Mari
Premii ale Rusiei (în 1913 și 1914), dar Marele Premiu al
Rusiei a revenit ca parte a sezonului Formula 1 în 2014, ca
parte a unei înțelegeri pe șase ani. [402]
Rusia are cele mai multe medalii olimpice pierdute pentru
încălcări ale legilor dopajului (51(d)), mai multe ca orice țară,
de patru ori mai multe decât a doua clasată, și mai mult de
o treime din totalul la nivel mondial, și 129 de sportivi au
fost prinși dopați la Jocurile Olimpice(d), tot cel mai mare
număr din toate țările. Din 2011 până în 2015, peste o mie
de concurenți din Rusia de la diverse sporturi, inclusiv de
vară, de iarnă, și paralimpice, au beneficiat de acoperirea
statului,[403][404][405][406][407] fără nicio indicație că programul ar fi
încetat de atunci.[408]
Rusia a fost țara-gazdă pentru Cupa Mondială FIFA 2018.
Meciurile au avut loc între 14 iunie și 15 iulie 2018, pe
stadioane din 11 orașe diferite din Rusia, și
anume Kaliningrad, Kazan, Moscova, Nijni
Novgorod, Rostov-pe-Don, Sankt-Petersburg, Samara, Sar
ansk, Soci, Volgograd și Ekaterinburg. Aceasta a fost
prima fotbal Cupa Mondială desfășurată vreodată
în Europa de Est. Rusia va găzdui și jocuri de la Euro
2020.
Sărbătorile și simbolurile
naționale[modificare | modificare sursă]

Sărbătoarea Pânzelor Roșii pe râul Neva în Sankt Petersburg

Există șapte sărbători publice din Rusia(d),[409] cu excepția

celor întotdeauna sărbătorite duminică. Tradițiile rusești de
Anul Nou se aseamănă cu cele occidentale de Crăciun,
pomul împodobit de Crăciun fiind însă atribuit Anului
Nou(d) și cadouri, iar varianta locală a personajului Moș
Crăciun fiind numită Ded Moroz (Moș Gerilă(d)). Crăciunul
pe stil vechi se sărbătorește în Rusia la 7 ianuarie,
deoarece Biserica Ortodoxă Rusă încă urmează în
integralitate calendarul iulian, toate sărbătorile creștine cu
dată fixă fiind la 13 zile după cele occidentale. Alte două
mari sărbători Creștine sunt Paștele și Duminica Sfintei
Treimi(d). Kurban Bayram și Uraza Bayram sunt celebrate
de către rușii musulmani.
Alte sărbători legale rusești sunt Ziua Apărătorilor
Patriei(d) (23 februarie), în cinstea militarilor ruși; Ziua
Internațională a femeii (8 martie), care în Rusia combină
tradițiile de Ziua Mamei și Ziua Îndrăgostiților; Ziua
Muncii (1 mai); Ziua Victoriei(d) (9 mai); Ziua Rusiei(d) (12
iunie); Ziua Unității(d) (4 noiembrie), comemorarea revoltei
populare care a gonit forțele polone de ocupație din
Moscova, în 1612.
Ziua Victoriei(d) este a doua cel mai populară sărbătoare în
Rusia; se comemorează victoria împotriva nazismului în al
Doilea Război Mondial. O mare paradă militară(d), găzduită
de Președintele Rusiei, se organizează anual la Moscova
în Piața Roșie. Parade similare au loc în toate marile orașe
din Rusia și în orașele cu statut oraș-erou sau oraș al
gloriei militare.
Sărbători neoficiale populare sunt Anul Nou pe stil
vechi(d) (Anul Nou după calendarul iulian, 14 ianuarie), Ziua
Tatiana(d) (zi liberă pentru elevi, pe 25
ianuarie), Maslenița (o sărbătoare precreștină a primăverii,
cu o săptămână înainte de Postul Mare(d)), Ziua
Cosmonauticii(d) (omagiu pentru primul om în spațiu), Ziua
Ivan Kupala(d) (o altă sărbătoare precreștină, pe 7 iulie)
și Ziua Petru și Fevronia(d) (care are loc pe 8 iulie și este
echivalenta rusească a Zilei Îndrăgostiților, concentrându-
se, cu toate acestea, pe iubirea de familie și fidelitate).

Păpușă Matrioșka dezasamblată

Simbolurile de stat ale Rusiei cuprind vulturul

bicefal bizantin, combinat cu Sf. Gheorghe al
Moscovei(d) pe stema Rusiei. Drapelul rus datează de la
sfârșitul perioadei Țaratului Rusiei și a fost utilizat pe scară
largă din vremea Imperiului Rus. Imnul Rusiei are aceeași
melodie ca imnul sovietic, dar versuri diferite. Motto-ul
imperial Dumnezeu este cu noi și cel sovietic Proletari din
toate țările, uniți-vă! sunt acum perimate și nu au fost
înlocuite cu altul. Secera și ciocanul și stema
sovietică completă încă mai apar în multe locuri publice din
orașele rusești ca parte a vechilor decorațiuni
arhitecturale. Steaua roșie(d) sovietică este și ea întâlnită de
multe ori pe echipamente militare și la memorialele de
război. Drapelul roșu(d) continuă să fie cinstit, mai
ales drapelul victoriei(d) din 1945.
Păpușa Matrioșka este recunoscută ca simbol al Rusiei, și
principalele embleme arhitecturale sunt Kremlinul din
Moscova și Catedrala Sfântul Vasile. Ceburașka(d) este o
mascotă a echipei naționale olimpice ruse. Sfinții protectori
ai țării sunt Sf. Maria, Sf. Nicolae, Sf. Andrei, Sf.
Gheorghe, Sf. Alexandru Nevski, Sfântul Serghie de
Radonej(d) și Sfântul Serafim de
Sarov. Mușețelul este floarea națională(d), în timp
ce mesteacănul este copacul național(d). Ursul rus(d) este un
animal-simbol și o personificare națională a Rusiei, deși
această imagine are o origine occidentală și Rușii înșiși au
acceptat-o doar destul de recent. O personificare națională
autohtonă este Mama Rusia(d).
Turism[modificare | modificare sursă]

Cascada Mare(d) din Peterhof(d), o destinație turistică populară în Sankt

Petersburg

Turismul din Rusia a înregistrat o creștere rapidă de la

sfârșitul perioadei Sovietice, mai întâi turismul intern și apoi
cel internațional, alimentate de patrimoniul cultural bogat și
de marea varietate naturală a țării. Cele mai importante
trasee turistice din Rusia includ o călătorie prin orașele
vechi din Inelul de Aur, croaziere pe râuri mari ca Volga, și
călătorii de lungă durată pe celebra cale ferată Trans-
Siberiană. În 2013, Rusia a fost vizitată de 28,4 milioane
de turiști; este a noua cea mai vizitată țară din lume și a
șaptea din Europa.[410] Numărul de vizitatori occidentali a
scăzut în 2014.[411]

Patria-mamă din Volgograd este cea mai înaltă statuie a unei femei din

lume (fără a cuprinde piedestalul)

Cele mai vizitate destinații din Rusia sunt Moscova și Sankt

Petersburg, actuala și, respectiv, fosta capitală a țării.
Recunoscute ca orașe globale, aici se află muzee de
renume mondial ca Galeria Treteakov și muzeul Ermitaj,
teatre celebre ca Bolșoi și Mariinski(d), biserici ornate, cum
ar fi Catedrala Sfântul Vasile din Moscova, Catedrala
Hristos Mântuitorul, Catedrala Sfântul Isaac(d) și Biserica
Mântuitorului pe Sânge(d), impresionante fortificații cum ar
fi Kremlinul și Fortăreața Petru și Pavel, piețe și străzi
ca Piața Roșie, Piața Palatului, Strada Tverskaia(d), Nevski
Prospect, și Strada Arbat(d). Palate și parcuri bogate se
găsesc în fostele reședințe imperiale din
suburbiile Moscovei (Kolomenskoe(d), Țarițîno(d)) și St.
Petersburg
(Peterhof(d), Strelna(d), Oranienbaum(d), Gatcina, Pavlovsk(d) ș
i Țarskoe Selo). În Moscova se găsesc construcții reușite
de arhitectură sovietică(d), împreună cu zgârie-nori moderni,
în timp ce St Petersburg, supranumit Veneția Nordului, se
mândrește cu arhitectura sa clasică, multe râuri, canale
și poduri(d).
Kazan, capitala Tatarstanului, prezintă un amestec de
cultură creștină rusă și tătară musulmană. Orașul a
înregistrat brandul de a Treia Capitală a Rusiei, deși o serie
de alte orașe mari concurau pentru acest statut,
inclusiv Novosibirsk, Ekaterinburg și Nijni Novgorod.
Coasta caldă a Mării Negre este locul unde se află mai
multe stațiuni populare de litoral, cum ar fi Soci,
gazda Jocurilor Olimpice de Iarnă 2014. Munții
din Caucazul de Nord conțin populare stațiuni de schi, cum
ar fi Dombai. Cea mai renumită destinație naturală din
Rusia este Lacul Baikal, Ochiul Albastru al Siberiei. Acest
lac unic, cel mai vechi și mai adânc din lume, are ape
limpezi și este înconjurat de munți acoperiți de taiga. Alte
destinații naturale populare sunt Kamceatka cu vulcani și
gheizere, Karelia, cu lacurile sale și stâncile
de granit, Munții Altai, și stepele sălbatice din Tuva.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Указ Президента РФ "О праздновании 1150-летия
зарождения российской
государственности" [Presidential Decree "On
celebrating the 1150th anniversary of Russian
statehood"].  www.1150russia.ru (în Russian). Комитет
культуры Новгородской области  (Novgorod Region
Culture Committee).  3 martie 2011. Arhivat
din  original  la 14 iulie 2014. Accesat în  20 octombrie
2016.
2. ^ , Wikipedia în rusă https://rosreestr.ru/upload/Doc/18-
upr/%D0%A1%D0%B2%D0%B5%D0%B4%D0%B5%D0
%BD%D0%B8%D1%8F%20%D0%BF%D0%BE
 %20%D1%84.22%20%D0%B7%D0%B0%202016%20%
D0%B3%D0%BE%D0%B4%20(%D0%BF%D0%BE
%20%D1%81%D1%83%D0%B1%D1%8A
%D0%B5%D0%BA%D1%82%D0%B0%D0%BC
%20%D0%A0%D0%A4)_%D0%BD
%D0%B0%20%D1%81%D0%B0%D0%B9%D1%82.doc
Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
3. ^ http://www.gks.ru/free_doc/new_site/population/demo/
Popul2017.xls Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
4. ^ Raportul Dezvoltării Umane
5. ^ http://info.nic.ru/node/3204 Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
6. ^ a b „Russia”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 31
ianuarie 2008.
7. ^ „Russia”. Encyclopædia Britannica. Accesat în 31
ianuarie 2008.
8. ^ a b c Excerpted from Glenn E. Curtis (ed.)
(1998).  „Russia: A Country Study: Kievan Rus' and
Mongol Periods”. Washington, D.C.: Federal Research
Division of the Library of Congress. Arhivat
din  original  la 27 septembrie 2007. Accesat în 20 iulie
2007.
9. ^ Prawdin, Michael (1967). „Introduction”.  The Mongol
Empire: Its Rise and Legacy. Transaction Publishers.
pp.  512–550.  ISBN  141282897X.
10. ^ Rein Taagepera (1997). „Expansion and Contraction
Patterns of Large Polities: Context for
Russia”. International Studies Quarterly(d).  41  (3): 475–
504.  doi:10.1111/0020-8833.00053.
11. ^ Peter Turchin (2006).  „East-West Orientation of
Historical Empires”  (PDF). Journal of World-Systems
Research, Vol. 12 (no. 2). pp.  219–229. Arhivat
din  original  (PDF)  la 22 februarie 2007.
12. ^ Jonathan R. Adelman; Cristann Lea Gibson (1 iulie
1989). Contemporary Soviet Military Affairs: The Legacy
of World War  II. Unwin Hyman. p.  4.  ISBN  978-0-04-
445031-3. Accesat în  15 iunie 2012.
13. ^ Weinberg, G. L. (1995).  A World at Arms: A Global
History of World War II. Cambridge University Press.
p. 264.  ISBN  0-521-55879-4.
14. ^ Rozhnov, Konstantin, "Who won World War II?". BBC.
15. ^ GDP – Million 1990.  CIA Factbook. 1991. Accesat
în 30 noiembrie 2015.
16. ^ Scott and Scott (1979) p. 305
17. ^ „30 octombrie 1961 – The Tsar Bomba: CTBTO
Preparatory Commission”.
18. ^ a b „Country Profile: Russia”. Foreign & Commonwealth
Office of the United Kingdom. Arhivat din original la  16
octombrie 2009. Accesat în 27 decembrie 2007.
19. ^ „Report for Selected Countries and Subjects”.  IMF.
Accesat în 27 aprilie 2015.
20. ^ „Commission of the Russian Federation for UNESCO:
Panorama of Russia”. Unesco.ru. Accesat în  29
octombrie 2010.
21. ^ a b „International Energy Agency – Oil Market
Report”  (PDF). 18 ianuarie 2012. Arhivat
din  original  (PDF)  la 18 mai 2012. Accesat în 20
februarie 2012.
22. ^ a b "Country Comparison :: Natural gas – production",
CIA World Factbook. Retrieved 3 februarie 2014.
23. ^ a b „Status of Nuclear Powers and Their Nuclear
Capabilities”. Federation of American Scientists. martie
2008. Accesat în  19 martie 2014.
24. ^ „Strengthened ASEAN-Russian military links are a
signal Russia is serious about its pivot to
Asia”.  www.aseantoday.com.
25. ^ Desk, Devdiscourse News.  „Russia and ASEAN
reaffirm to deepen their partnership | Global
Edition”. Devdiscourse (în engleză).
26. ^ „ASEAN - Russia”. en.russia-asean20.ru (în engleză).
27. ^ „Online Etymology Dictionary”. Etymonline.com.
Accesat în 2 noiembrie 2011.
28. ^ „Rus – definition of Rus by the Free Online Dictionary,
Thesaurus and Encyclopedia”. Thefreedictionary.com.
Accesat în 2 noiembrie 2011.
29. ^ Milner-Gulland, R. R. (1997). The Russians: The
People of Europe. Blackwell Publishing. pp. 1–
4. ISBN 0-631-21849-1. Accesat în  15 decembrie 2016.
30. ^ „Definition of Russian”. Merriam-Webster. Accesat
în 21 septembrie 2016.
31. ^ Belinskij A, Härke, H (1999). „The 'Princess' of
Ipatovo”.  Archeology.  52  (2). Arhivat din original la  10
iunie 2008. Accesat în  26 decembrie 2007.
32. ^ Jacobson, E. (1995).  The Art of the Scythians: The
Interpenetration of Cultures at the Edge of the Hellenic
World. Brill. p. 38.  ISBN  978-90-04-09856-5.
33. ^ Tsetskhladze, G. R. (1998).  The Greek Colonisation of
the Black Sea Area: Historical Interpretation of
Archaeology. F. Steiner. p.  48. ISBN 978-3-515-07302-
8.
34. ^ Turchin, P. (2003).  Historical Dynamics: Why States
Rise and Fall. Princeton University Press. pp.  185–
186.  ISBN  978-0-691-11669-3.
35. ^ Christian, D. (1998).  A History of Russia, Central Asia
and Mongolia. Blackwell Publishing. pp. 286–
288.  ISBN  978-0-631-20814-3.
36. ^ Pentru o discuție despre originile slavilor, vezi Barford,
P. M. (2001). The Early Slavs. Cornell University Press.
pp.  15–16.  ISBN  978-0-8014-3977-3.
37. ^ Christian, D. (1998).  A History of Russia, Central Asia
and Mongolia. Blackwell Publishing. pp. 6–7.
38. ^ Obolensky, D. (1994).  Byzantium and the Slavs. St
Vladimir's Seminary Press. p.  42. ISBN 978-0-88141-
008-2.
39. ^ Thompson, J.W.; Johnson, E.N. (1937).  An
Introduction to Medieval Europe, 300–1500. W. W.
Norton & Co. p.  268. ISBN 978-0-415-34699-3.
40. ^ „Ukraine: Security Assistance”. U.S. Department of
State. Accesat în 27 decembrie 2007.
41. ^ Klyuchevsky, V. (1987).  The course of the Russian
history. 1. Myslʹ. ISBN 978-5-244-00072-6.
42. ^ Hamm, M.F. (1995).  Kiev: A Portrait, 1800–1917.
Princeton University Press. ISBN 978-0-691-02585-8.
43. ^ „The Destruction of Kiev”. Tspace.library.utoronto.ca.
Arhivat din  original  la 27 aprilie 2011. Accesat în 19
ianuarie 2011.
44. ^ „History of Russia from Early Slavs history and Kievan
Rus to Romanovs dynasty”. Parallelsixty.com. Arhivat
din  original  la 21 ianuarie 2010. Accesat în 27 aprilie
2010.
45. ^ Рыбаков, Б. А. (1948). Ремесло Древней Руси.
pp.  525–533, 780–781.
46. ^ Davies, Brian. Warfare. State and Society on the Black
Sea Steppe, 1500–1700[Război. Stat și societate în
stepa Mării Negre, 1500-1700]  (PDF). Routledge, 2014.
p. 4.
47. ^ a b Black Death, p. 62, pe Google Books. Joseph Patrick
Byrne (2004). p. 62. ISBN: 0-313-32492-1
48. ^ a b „The history of banya and sauna” (în rusă). Arhivat
din  original  la 30 mai 2012.
49. ^ May, T.  „Khanate of the Golden Horde”. Arhivat
din  original  la 7 iunie 2008. Accesat în  27 decembrie
2007.
50. ^ McConnell, Frank D. (1979). Storytelling and
Mythmaking: Images from Film and Literature.  Oxford
University Press. p. 78.  ISBN  0-19-502572-5.
51. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest
Times.  6. AST. pp.  562–604.  ISBN  978-5-17-002142-0.
52. ^ Skrynnikov, R. (1981).  Ivan the Terrible. Academic Intl
Pr. p.  219. ISBN 978-0-87569-039-1.
53. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest
Times.  6. AST. pp.  751–908.  ISBN  978-5-17-002142-0.
54. ^ Eizo Matsuki.  „The Crimean Tatars and their Russian-
Captive Slaves”  (PDF). Mediterranean Studies Group at
Hitotsubashi University. Arhivat din  original  (PDF)  la 1
mai 2011. Accesat în 4 mai 2013.
55. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest
Times.  6. AST. pp.  751–809.  ISBN  978-5-17-002142-0.
56. ^ Brian Glyn Williams  (2013).  „The Sultan's Raiders:
(d)

The Military Role of the Crimean Tatars in the Ottoman

Empire”  (PDF).  The Jamestown Foundation(d). p.  27.
Arhivat din  original  (PDF)  la 21 octombrie 2013.
57. ^ Borisenkov, E., Pasetski, V. (1988). The Thousand-
Year Annals of the Extreme Meteorological Phenomena.
p. 190.  ISBN  978-5-244-00212-6.
58. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest
Times.  7. AST. pp.  461–568.  ISBN  978-5-17-002142-0.
59. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest
Times. 9, ch.1. AST. ISBN 978-5-17-002142-0. Accesat
în 27 decembrie 2007.
60. ^ Solovyov, S. (2001). History of Russia from the Earliest
Times. 15, ch.1. AST.
61. ^ Timothy C. Dowling Russia at War: From the Mongol
Conquest to Afghanistan, Chechnya, and Beyond pp
728–730 ABC-CLIO, 2 decembrie 2014 ISBN:
1598849484
62. ^ John F. Baddeley, "The Russian Conquest of the
Caucasus", Longman, Green and Co., London:
1908. ISBN: 978-0700706341 p. 90
63. ^ „Ruling the Empire”. Library of Congress. Accesat
în 27 decembrie 2007.
64. ^ Geoffrey A. Hosking (2001). "Russia and the Russians:
a history". Harvard University Press. p. 9. ISBN: 0-674-
00473-6
65. ^ N. M. Dronin, E. G. Bellinger (2005). Climate
dependence and food problems in Russia, 1900–1990:
The interaction of climate and agricultural policy and their
effect on food problems, p. 38, pe Google Books. Central
European University Press. p. 38. ISBN: 963-7326-10-3
66. ^ „Провозглашена Российская
республика”. Президентская библиотека имени Б.Н.
Ельцина. 7 februarie 2017.
67. ^ Transactions of the American Philosophical Society.
James E. Hassell (1991), p. 3. ISBN: 0-87169-817-X
68. ^ Foametea din Rusia: ascuns ororile din 1921, Comitetul
Internațional al Crucii Roșii
69. ^ Abbott Gleason (2009). A Companion to Russian
History, p. 373, pe Google Books. Wiley-Blackwell. p.
373. ISBN: 1-4051-3560-3
70. ^ a b Getty, Rittersporn, Zemskov. "Victimele Sovietice
Sistemului Penal în Anii de Dinainte de Război: O Primă
Abordare pe Baza de Dovadă". The American Historical
Review, Vol. 98, Nr. 4 (octombrie 1993), pp. 1017-49.
71. ^ R. W. Davies, S. G. Wheatcroft (2004). The Years of
Hunger: Soviet Agriculture, 1931–33, p. 401.
72. ^ Religion and the State in Russia and China:
Suppression, Survival, and Revival, by Christopher
Marsh, page 47. Continuum International Publishing
Group, 2011.
73. ^ Inside Central Asia: A Political and Cultural History, by
Dilip Hiro. Penguin, 2009.
74. ^ Adappur, Abraham (2000).  Religion and the Cultural
Crisis in India and the West (în engleză). Intercultural
Publications. ISBN 9788185574479. Accesat în 14 iulie
 2016.  Forced Conversion under Atheistic Regimes: It
might be added that the most modern example of forced
"conversions" came not from any theocratic state, but
from a professedly atheist government — that of the
Soviet Union under the Communists.
75. ^ „Anti-religious Campaigns”.  www.loc.gov (în engleză).
Accesat în 9 aprilie 2018.
76. ^ Geoffrey Blainey; A Short History of Christianity; Viking;
2011; p.494"
77. ^ „World War  II”.  Encyclopædia Britannica. Accesat în 9
martie 2008.
78. ^ „The Allies' first decisive successes: Stalingrad and the
German retreat, summer 1942 – February
1943”. Encyclopædia Britannica. Accesat în  12 martie
2008.
79. ^ Moștenirea Asediul Leningradului, 1941-1995.
Cambridge University Press.
80. ^ Brinkley, Douglas  (2003). The New York Times Living
History: World War II, 1942–1945: The Allied
Counteroffensive. Macmillan,
2004.  ISBN  9780805072471.
81. ^ Urquhart, Brian.  Looking for the Sheriff. New York
Review of Books, 16 iulie 1998.
82. ^ Erlikman, V. (2004). Poteri narodonaseleniia v XX
veke : spravochnik. Moskva: Russkai︠a︡
panorama. ISBN 978-5-93165-107-1. Note: Estimates
for Soviet World War II casualties vary between sources.
83. ^ Geoffrey A. Hosking (2006). Rulers and victims: the
Russians in the Soviet Union, p. 242, pe Google Books.
Harvard University Press. p. 242. ISBN: 0-674-02178-9
84. ^ „Reconstruction and Cold War”. Library of Congress.
Accesat în 27 decembrie 2007.
85. ^ Foreign trade din A Country Study: Soviet Union
(Former). Proiect al Library of Congress Area Handbooks
/ Country Studies(d).
86. ^ „Great Escapes from the Gulag”.  TIME.  5 iunie 1978.
Accesat în 1 august 2008.
87. ^ „1990 CIA World Factbook”. Central Intelligence
Agency. Accesat în 9 martie 2008.
88. ^ „Russia Unforeseen Results of Reform”. The Library of
Congress Country Studies; CIA World Factbook. Accesat
în 10 martie 2008.
89. ^ a b c „Russian Federation”  (PDF). Organisation for
Economic Co-operation and Development (OECD).
Accesat în 24 februarie 2008.
90. ^ Sciolino, E. (21 decembrie 1993).  „U.S. is abandoning
'shock therapy' for the Russians”.  New York Times.
Accesat în 20 ianuarie 2008.
91. ^ „Russia: Economic Conditions in Mid-1996”. Library of
Congress. Accesat în  4 martie 2011.
92. ^ „Russia: Clawing Its Way Back to Life (int'l
edition)”.  BusinessWeek. Arhivat din original la  22
noiembrie 2007. Accesat în 27 decembrie 2007.
93. ^ Walter C. Clemens (2001). The Baltic Transformed:
Complexity Theory and European Security. Rowman &
Littlefield. p.  106. ISBN 978-0-8476-9859-2.
94. ^ a b Branko Milanovic (1998).  Income, Inequality, and
Poverty During the Transformation from Planned to
Market Economy. The World Bank. pp. 186–189.
95. ^ Jason Bush (19 octombrie 2006). „What's Behind
Russia's Crime Wave?”.  BusinessWeek. Arhivat
din  original  la 20 decembrie 2008.
96. ^ „Russia pays off USSR's entire debt, sets to become
crediting country”. Pravda.ru. Accesat în  27 decembrie
2007.
97. ^ A. Aslund.  „Russia's Capitalist Revolution”  (PDF).
Accesat în 28 martie 2008.
98. ^ a b c d e f g The World Factbook.  „CIA”. Central
Intelligence Agency. Accesat în 26 decembrie 2007.
99. ^ „Page Not Found”  (PDF).
100. ^ Treisman, D.  „Is Russia's Experiment with
Democracy Over?”. UCLA International Institute. Arhivat
din  original  la 11 noiembrie 2004. Accesat în 31
decembrie 2007.
101. ^ Stone, N (4 decembrie 2007). „No wonder they
like Putin”. The Times. UK. Accesat în  31 decembrie
2007.
102. ^ Reuters (3 martie 2014).  „Ousted Ukrainian
President Asked For Russian Troops, Envoy Says”. NBC
News. Accesat în  21 martie 2014.
103. ^ „Putin to deploy Russian troops in Ukraine”. BBC
News.  1 martie 2014. Accesat în  1 martie 2014.
104. ^ Radyuhin, Vladimir (1 martie 2014). „Russian
Parliament approves use of army in Ukraine”. The Hindu.
Chennai, India.
105. ^ Walker, Shaun (4 martie 2014). „Russian
takeover of Crimea will not descend into war, says
Vladimir Putin”.  The Guardian. Accesat în  4 martie 2014.
106. ^ Yoon, Sangwon; Krasnolutska, Daryna;
Choursina, Kateryna (4 martie 2014). „Russia Stays in
Ukraine as Putin Channels Yanukovych
Request”.  Bloomberg News(d). Accesat în 5 martie 2014.
107. ^ „Ukraine crisis: Crimea parliament asks to join
Russia”. BBC News. 6 martie 2014. Accesat în 27 aprilie
2015.
108. ^ „OSCE”. Accesat în  27 aprilie 2015.
109. ^ „Report on the human rights situation in
Ukraine”. Înaltul Comisar al ONU pentru drepturile
omului. 15 aprilie 2014.
110. ^ Jacobs, Harrison (11 aprilie 2014). „The UN's
Scathing Crimea Report Suggests Russia May Have
 Rigged Secession Vote”. Business Insider. Arhivat
din  original  la 2 mai 2014.
111. ^ „Jobbik MEP Béla Kovács: The Crimean
referendum is perfectly legitimate”.
hungarianambiance.com.  16 martie 2014. Accesat în  27
aprilie 2015.
112. ^ 16 martie 2014, David Herszenhornmarch, The
New York Times, "Crimea Votes to Secede From Ukraine
as Russian Troops Keep Watch."
113. ^ „Backing Ukraine's territorial integrity, UN
Assembly declares Crimea referendum
invalid”  (PDF). UN Daily News. UN News Centre. 27
martie 2014. Accesat în  20 octombrie 2016.
114. ^ „The Constitution of the Russian
Federation”. (Article 80, §1). Accesat în 27 decembrie
2007.
115. ^ „The Constitution of the Russian
Federation”. (Article 81, §3). Accesat în 27 decembrie
2007.
116. ^ Miriam Elder (17 august 2012), „Pussy Riot
sentenced to two years in prison colony over anti-Putin
protest”, The Guardian, accesat în  25 septembrie 2018
117. ^ Andrew E. Kramer (24 septembrie
2018), „Seconds After Release From Jail, Russia Arrests
Aleksei Navalny Again”, The New York Times, accesat
în 25 septembrie 2018
118. ^ Vezi, de exemplu, condamnările grupului Pussy
Riot[116] și arestările repetate ale opozantului Alexei
Navalnîi.[117]
119. ^ „Democracy at a standstill”  (PDF).  World Justice
Project(d).  2013. p.  7. Accesat în  9 august 2014.
120. ^ „World Justice Project Rule of Law Index 2014”.
121. ^ Kosachev. K.  „Russian Foreign Policy Vertical”.
Russia in Global Affairs. Accesat în  27 decembrie 2007.
122. ^ Venezuela's President Hugo Chávez recognizes
independence of breakaway Georgia republics by Megan
K. Stack. 9 septembrie 2009
123. ^ Netanyahu declares Russia as
superpower Russia Today News 15 februarie 2010
124. ^ Superpower Reborn Arhivat în 27 d.Hr.,
la Wayback Machine. by Ronald Steel(d). New York
Times, 24 august 2008
125. ^ „Russia is a Superpower CNN, US Senators
telling the truth”. 30 august 2008.
126. ^ Rosefielde, Steven (2005).  Russia in the 21st
Century The Prodigal Superpower. Cambridge University
Press. ISBN 978-0-521-83678-4.
127. ^ Atwell, Kyle (25 august 2008).  „Is Russia a
Superpower? Cold War  II?”. Atlantic Review. Accesat
în 20 octombrie 2016.
128. ^ „What's Looming in Ukraine Is more Threatening
than Georgia”. Der Spiegel.  16 octombrie 2008. Accesat
 în 20 octombrie 2016. Nikonov: Russia is not a
superpower and won't be one for the foreseeable future.
But Russia is a great power. It was one, it is one and it
will continue to be one.
129. ^ The Shanghai Cooperation Organisation at
Globalsecurity.org 27 aprilie 2005
130. ^ „Russian Federation – Member state”. Council of
Europe. Accesat în  28 aprilie 2015.
131. ^ „Legal framework – The Partnership and
Cooperation Agreement”. Delegation of the European
Union to Russia.  13 februarie 2009. Accesat în  27 aprilie
2015.
132. ^ „Political framework – Europe and Russia:
Building a Strategic Partnership”. Delegation of the
European Union to Russia. 13 februarie 2009. Accesat
în 27 aprilie 2015.
133. ^ „The Ukraine crisis and NATO-Russia relations”.
134. ^ „current U.S.-Russia relations worse than cold
war era”.
135. ^ „NATO-Russia relations”. NATO. Arhivat
din  original  la 11 aprilie 2007. Accesat în 27 decembrie
2007.
136. ^ „SCO countries come to Qingdao consolidated
and strong”.
137. ^ Page, Jeremy (26 septembrie 2010).  „Russian Oil
Route Will Open to China”.  The Wall Street Journal.
Accesat în 28 septembrie 2010.
138. ^ „Russia in milestone oil pipeline supply to China”.
Reuters.  1 ianuarie 2011. Accesat în  21 martie 2011.
139. ^ Kotoky, Anurag (16 noiembrie 2013).  „Indian navy
gets Russian carrier as it seeks to bolster
military”.  Ruetes.
140. ^ „Amnesty International report on Russia”.
Amnesty International. Arhivat din originalla 13 iulie
2010. Accesat în  11 iulie 2010.
141. ^ Human Rights Watch on Russia and
Chechnya HTW.org
142. ^ „Annual report Russia”. Freedom House.  10 mai
2004. Accesat în  27 aprilie 2010.
143. ^ „МИД России назвал доклад Freedom House
"дубиной" в руках Вашингтона” (în rusă).
Newsru.com. Accesat în 27 aprilie 2010.
144. ^ Security, Global.  „Russian Military Personnel”.
Accesat în 1 mai 2017.
145. ^ „The Global Intelligence Files”. wikileaks.org.
Accesat în 1 aprilie 2015. IISS listed total reserves as
20,000,000 for many years, assuming a Soviet-style
callup. The potential reserve personnel of Russia may be
as high as 20 million, depending on how the figures are
counted.
146. ^ Russia pilots proud of flights to foreign
shores Arhivat în 1 d.Hr., la Wayback Machine. by David
Nowak. The Associated Press, 15 septembrie 2008
147. ^ „US drives world military spending to record high”.
Australian Broadcasting Corporation. Arhivat
din  original  la 13 iunie 2006. Accesat în  27 decembrie
2007.
148. ^ „Russia arms exports could exceed $7 bln in
2007  – Ivanov”. RIA Novosti. Accesat în  27 ianuarie
2008.
149. ^ Wezeman, Pieter D. (martie 2015).  „Trends in
International Arms Transfer, 2014”  (PDF). Stockholm
International Peace Research Institute. Arhivat
din  original  (PDF)  la 5 iulie 2016. Accesat în 4 august
2016.
150. ^ Kazak, Sergey. „Russia to Up Nuclear Weapons
Spending 50% by 2016”. RIA Novosti. Accesat în  1
martie 2014.
151. ^ „SIPRI Military Expenditure Database”. Stockholm
International Peace Research Institute. Arhivat
din  original  la 8 februarie 2014. Accesat în 1 martie
2014.
152. ^ Toohey, Nathan. „Russia's defense spending
grows to third largest in the world”. Moscow Times.
Arhivat din  original  la 5 martie 2014. Accesat în 1 martie
2014.
153. ^ „The Constitution of the Russian
Federation”. pravo.gov.ru(d)  (în Russian).  11 aprilie 2014.
pp.  19, 21. Arhivat din original la  13 aprilie 2014.
154. ^ „Treaty Between the Russian Federation and the
Republic of Crimea on Ascension to the Russian
Federation of the Republic of Crimea and on
Establishment of New Subjects Within the Russian
Federation”  (în rusă). Kremlin.ru. 18 martie 2014.
Accesat în 10 aprilie 2014.
155. ^ „The Constitution of the Russian
Federation”. (Article 95, §2). Accesat în 27 decembrie
2007.
156. ^ a b Alegerile directe ale șefilor de republici (și alte
entități federale) sunt mandatate prin Articolul 18
din Legea Federală din 06.10.1999 Nr. 184-FZ cum a
fost modificat prin Legea Federală din 2.05.2012 Nr. 40-
FZ
157. ^ Designation of republican heads as presidents is
forbidden by Federal Law of 28.12.2010 No. 406-
FZ Arhivat în 16 d.Hr., la Wayback Machine., but
transitional period lasts until 1 ianuarie 2015
158. ^ Clasificare rus de Regiuni Economice (OK 024-
95) de la 1 ianuarie, anul 1997, astfel cum a fost
modificat prin Amendamentele #1/1998 prin #5/2001.
(Secțiunea I. Districtele Federale)
159. ^ „General Information”. Russian 6Embassy.
Accesat în 14 februarie 2016.
160. ^ Regiunile din Rusia. Indicatori economici și sociali
2015 Serviciul Federal de Stat pentru Statistică al Rusiei
161. ^ Alton S Donnelly, The Russian Conquest of
Bashkiria, 1968, pages 23 and 127; Lincoln, W.
Bruce. The Conquest of a Continent: Siberia and the
Russians. New York: Random House, 1994, p. 30
162. ^ „Oil prices drive the cost of food”. RIA Novosti.
Accesat în 22 februarie 2008.
163. ^ a b Library of Congress. „Topography and
drainage”. Accesat în  26 decembrie 2007.
164. ^ „Lake Baikal—A Touchstone for Global Change
and Rift Studies”. United States Geological Survey.
Accesat în 26 decembrie 2007.
165. ^ „Angara River”. Encyclopædia Britannica.  2007.
Accesat în 26 decembrie 2007.
166. ^ a b „Climate”. Library of Congress. Accesat în  26
decembrie 2007.
167. ^ Drozdov, V. A.; Glezer, O. B.; Nefedova, T. G.;
Shabdurasulov, I. V. (1992). „Ecological and
Geographical Characteristics of the Coastal Zone of the
Black Sea”.  GeoJournal.  27(2):
169.  doi:10.1007/BF00717701.
168. ^ a b „FAO. 2010. Global Forest Resources
Assessment 2010. Main Report. FAO Forestry Working
Paper 163, Rome, Italy”  (PDF). Accesat în  4 mai 2013.
169. ^ Walsh, N. P. (19 septembrie 2003).  „It's Europe's
lungs and home to many rare species. But to Russia it's
£100bn of wood”. London: Guardian (UK). Accesat în 26
decembrie 2007.
170. ^ I. A. Merzliakova (1 noiembrie 1997). „List of
animals of the Red Data Book of Russian Federation”.
UNEP/GRID–Arendal. Arhivat din original la  28 aprilie
2016. Accesat în  27 aprilie 2010.
171. ^ The World Heritage List—UNESCO. „Russian
Federation”. Accesat în 26 iulie 2017.
172. ^ The World Network of Biosphere Reserves—
UNESCO.  „Russian Federation”. Accesat în  26
decembrie 2007.
173. ^ [1], Banca Mondială
174. ^ World Bank. „World Development Indicators”.
World Bank. Accesat în 6 august 2011.
175. ^ „Russians weigh an enigma with Putin's protégé”.
MSNBC. Accesat în 9 mai 2008.
176. ^ Mark Adomanis (9 octombrie 2012). „What is the
Russian Middle Class? Probably Not What You
Think”. Forbes. Accesat în  27 aprilie 2015.
177. ^ „The average salary in Russia is now lower than
in China and Poland”. rbth.
178. ^ „Lessons from the Russia's 2001 Flat Tax
Reform”. Voxeu.org. Accesat în 4 mai 2013.
179. ^ „Number of Russians Living in Poverty
Rises”. The Wall Street Journal.  21 martie 2016.
180. ^ „Russia's unemployment rate down 10% in
2007  – report”. RIA Novosti. Accesat în  9 mai 2008.
181. ^ „7 percent of the Russian population is
categorized as middle class”. insor-russia.ru. Accesat
în 3 iunie 2017.
182. ^ Meyer, Henry; Anna; rianova (23 aprilie
2015). „Putin's Miracle Dissolves as Russian Middle
Class Faces Crunch”.
183. ^ Overland, Indra; Fjaertoft, Daniel
(2015).  „Financial Sanctions Impact Russian Oil,
Equipment Export Ban's Effects Limited”.  "Oil and Gas
Journal".  113  (8): 66–72.
184. ^ „World Development Indicators: Contribution of
natural resources to gross domestic product”. Banca
Mondială. Arhivat din  original  la 22 octombrie 2014.
Accesat în 21 iulie 2014.
185. ^ „Russia – Analysis”. EIA(d). 12 martie 2014.
Arhivat din  original  la 24 martie 2014. Accesat în 21 iulie
2014.
186. ^ „Russia fixed asset investment to reach $370 bln
by 2010–Kudrin”. RIA Novosti. Accesat în  27 decembrie
2007.
187. ^ „International Reserves of the Russian Federation
(End of period)”. cbr.ru. Accesat în  3 iunie 2017.
188. ^ a b „Kudrin and Fischer honoured by Euromoney
and IMF/World Bank meetings in Washington”.
Euromoney. Accesat în 4 martie 2011.
189. ^ „Russia's foreign debt down 31.3% in Q3—
finance ministry”. RIA Novosti. Accesat în 27 decembrie
2007.
190. ^ Debt – external, CIA World Factbook. Retrieved
22 mai 2010.
191. ^ Tavernise, S. (23 martie 2002). „Russia Imposes
Flat Tax on Income, and Its Coffers Swell”. The New
York Times. Accesat în  27 decembrie 2007.
192. ^ „Global personal taxation comparison survey–
market rankings”. Mercer (consulting firms). Accesat
în 27 decembrie 2007.
193. ^ „Russia: How Long Can The Fun
Last?”. BusinessWeek. Arhivat din  original  la 13
decembrie 2006. Accesat în  27 decembrie 2007.
194. ^ Finnegan, Leah (22 iulie 2010).  „Countries with
the MOST College Graduates (PHOTOS)”. Huffington
Post. Accesat în 7 decembrie 2011.
195. ^ GRP by federal subjects of Russia, 1998–2007  ru
196. ^ „Inequality and the Putin Economy: Inside the
Numbers”. pbs.org. Frontline. Accesat în  14 ianuarie
2015.
197. ^ „Global Wealth Report 2014”. Credit Suisse.
Research Institute. Accesat în  14 ianuarie 2015.
198. ^ „Russia to invest $1  trillion in infrastructure by
2020  – ministry”. RIA Novosti. Accesat în  31 iulie 2008.
199. ^ „WTO | 2011 News items – Ministerial Conference
approves Russia's WTO membership”. www.wto.org  (în
engleză). Accesat în  9 aprilie 2018.
200. ^ „Russia finally joins WTO”. Financial Times.  16
decembrie 2011. Accesat în  4 mai 2013.
201. ^ „Doing business in Russia”. Norwegian-Russian
Chamber of Commerce.  10 iunie 2012. Arhivat
din  original  la 18 septembrie 2007. Accesat în 10 iunie
2012.
202. ^ „Corruption Perceptions Index 2014”.
Transparency International. Accesat în 4 decembrie
2015.
203. ^ a b Suhara, Manabu.  „Corruption in Russia: A
Historical Perspective”  (PDF). Arhivat
din  original  (PDF)  la 4 martie 2016. Accesat în 4
decembrie 2015.
204. ^ „Russia lost 4 billion dollars on unfavorable state
procurement contracts in the last year”.  Meduza (în
engleză). Accesat în  7 decembrie 2015.
205. ^ „Cops for hire”. Economist. 2010. Accesat în  4
decembrie 2015.
206. ^ „Corruption in Russian Health Care: The
Determinants and Incidence of Bribery”  (PDF).  2010.
Accesat în 4 decembrie 2015.
207. ^ „Corruption at Universities is a Common Disease
for Russia and Ukraine”. Harvard University. 2014.
Accesat în 4 decembrie 2015.
208. ^ e.V., Transparency International. „Corruption
Perceptions Index 2016”. www.transparency.org.
Accesat în 24 martie 2017.
209. ^ Sujata Rao (10 noiembrie 2014).  „Falling rouble
creates debt payment headache for Russian
companies”. Reuters. Accesat în  16 decembrie 2014.
210. ^ „Today's Stock Market News and Analysis from
Nasdaq.com”. NASDAQ.com.
211. ^ Ostroukh, Andrey (17 ianuarie 2014). „Russia
Ready to Float Ruble Next Year Regardless of Rate”.
Wall Street Journal.
212. ^ Razumovskaya, Olga (25 iulie 2014).  „Russian
Central Bank Raises Key Interest Rate to 8% From
7.5%”. Wall Street Journal.
213. ^ „USD/RUB exchange rate”. Bloomberg L.P.
214. ^ "China Embraces Russia", Bloomberg Business
Week, 9 octombrie 2014, pp 15–16.
215. ^ a b „ararat.osipian”. sites.google.com.
216. ^ „Доля теневой экономики в РФ снизилась
почти до 15%, таблицы "затраты-выпуск"... –
Пресс-центр – Интерфакс”. Interfax.ru. Arhivat
din  original  la 16 iunie 2012. Accesat în  14 iulie 2014.
217. ^ Source: Milov, Nemtsov, Ryzhkov, Shorina
(2011). "Putin. Corruption. Independent expert report", p.
6.
218. ^ „Коррупция в России как система "распилки"
ВВП – новость из рубрики Общество, актуальная
информация, обсуждение новости, дискуссии на
Newsland”. Newsland.ru. Accesat în 14 iulie 2014.
219. ^ „Средний размер взятки в России в 2010 году
вырос с 27 до 47 тысяч руб | РИА Новости”. Ria.ru.
Accesat în 14 iulie 2014.
220. ^ Milov et al., Op. cit., 2011, p. 6.
221. ^ „Russian police arrest anti-corruption leader
Navalny, hundreds more in nationwide rallies”. Accesat
în 4 iunie 2017.
222. ^ „Kremlin Critic Says Russian Premier, Dmitri
Medvedev, Built Property Empire on Graft”. Accesat în 4
iunie 2017.
223. ^ "Utilizarea terenurilor", CIA World Factbook
224. ^ Date de la Serviciul Federal de Stat pentru
Statistică din Rusia(d)  ru
225. ^ Russia takes the third place in the world by grain
exports, rosbankjournal.ru  ru
226. ^ Date de la Serviciul Federal de Stat pentru
Statistică din Rusia(d)  ru
227. ^ "Agricultural land by type of owners", Serviciul
Federal de Stat pentru Statistică din Rusia(d), 2009  ru
228. ^ Main agricultural products by type of
owners Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din
Rusia(d), 2009  ru
229. ^ Brown, Felicity (2 septembrie 2009).  „Fish capture
by country since 1950”. Guardian. Accesat în  4 mai
2013.
230. ^ "Exports and imports of fish and sea
products", Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din
Rusia(d), 2009  ru
231. ^ „Глобальная оценка лесных ресурсов 2010
года” [Global Forest Resources Assessment
2010]  (PDF)  (în rusă). FAO Forestry Working Paper 163,
Rome, Italy.  2010.
232. ^ „Innovations and investments urged to modernize
Russian forest sector www.fao.org”. FAO.  25 septembrie
2012. Accesat în  4 mai 2013.
233. ^ „The Russian Federation Forest Sector Outlook
Study to 2030”  (PDF). FAO. Rome, Italy.  2012. Accesat
în 4 mai 2013.
234. ^ Gronholt-Pedersen, Jacon (22 septembrie
2010). „Russia, China in Deal On Refinery, Not
Gas”. The Wall Street Journal. Accesat în  6 octombrie
2017.
235. ^ Winfrey, Graham (6 ianuarie 2010). „Did A New
Pipeline Just Make Russia The Most Important Energy
Superpower By Far?”. Business Insider. Accesat în 6
octombrie 2017.
236. ^ „Country Comparison  :: Natural gas – proved
reserves”. CIA World Factbook. Accesat în 3 februarie
2014.
237. ^ „Country Comparison  :: Oil – proved reserves”.
CIA World Factbook. Accesat în 3 februarie 2014..
238. ^ „BP Statistical review of world energy June 2007”.
BP. iunie 2007. Arhivat din original(XLS)  la 6 februarie
2009. Accesat în  22 octombrie 2007.
239. ^ „Country Comparison  :: Natural gas – exports”.
CIA World Factbook. Accesat în 3 februarie 2014.
240. ^ „Country Comparison  :: Electricity – production”.
CIA World Factbook. Accesat în 3 februarie 2014.
241. ^ „BP Statistical Review of World Energy June
2009: Hydroelectricity consumption”. Arhivat
din  original  la 6 februarie 2009. Accesat în 29 octombrie
2010.
242. ^ Nuclear Power Plant Information, Agenția
Internațională pentru Energie Atomică. Accesat la 12
iunie 2006.
243. ^ Russia builds nuclear power stations all over the
world at amur.kp.ru  ru
244. ^ „China and Russia sign $400 billion 30-year gas
deal”.  Russia Herald. Accesat în 22 mai 2014.
245. ^ a b „Russian Railways”. Eng.rzd.ru. Arhivat
din  original  la 4 octombrie 2009. Accesat în 2 ianuarie
2010.
246. ^ „Invest in Russia–Infrastructure”. Invest.gov.ru.
Arhivat din  original  la 26 aprilie 2011. Accesat în 27
aprilie 2010.
247. ^ Mersul trenurilor CSI, ruta nr. 002, Moscova-
Pyongyang, august 2009. Notă: mai multe rute diferite
pot avea același număr.
248. ^ Mersul trenurilor CSI, ruta nr. 350, Kiev-
Vladivostok, august 2009.
249. ^ Statistici Rosstat despre lungimea
drumurilor Accesat la 10 iunie 2009
250. ^ „Transport in Russia”. International Transport
Statistics Database. iRAP. Arhivat din  original  la 17
aprilie 2009. Accesat în 17 februarie 2009.
251. ^ „Russian Atomic Icebreakers”. English Russia. 31
martie 2008. Accesat în  27 aprilie 2015.
252. ^ „CIA The World Factbook–Rank Order–Airports”.
Cia.gov. Accesat în 19 ianuarie 2011.
253. ^ Yakov Sinai, ed. (2003).  Russian Mathematicians
in the 20th Century. Princeton, NJ: Princeton University
Press. ISBN 978-981-02-4390-6.
254. ^ „The Poincaré Conjecture”. Claymath.org. Arhivat
din  original  la 28 aprilie 2013. Accesat în 4 mai 2013.
255. ^ Panzerkampfwagen T-34(r) Arhivat în 22 d.Hr.,
la Wayback Machine. by George Parada (n.d.) Achtung
Panzer! website. Retrieved 17 noiembrie 2008
256. ^ Halberstadt, Hans Inside the Great Tanks The
Crowood Press Ltd. Wiltshire, England 1997 94–
96 ISBN: 1-86126-270-1: "The T-54/T-55 series is the
hands down, all-time most popular tank in history.
257. ^ „Weaponomics: The Economics of Small
Arms”  (PDF). Accesat în  4 mai 2013.
258. ^ „Medvedev outlines priorities for Russian
economy's modernization”, Sputniknews.com,  11
octombrie 2009, accesat în  16 noiembrie 2018
259. ^ „American Institute of Aeronautics and
Astronautics”. Aiaa.org. Accesat în 2 ianuarie 2010.
260. ^ „Russian space program in 2009: plans and
reality”. Russianspaceweb.com. Arhivat din original la  28
ianuarie 2010. Accesat în  27 aprilie 2010.
261. ^ „Russia may select first crew for its Federation
spacecraft next year”.  www.spaceflightinsider.com.
262. ^ Națiunile Unite:Sanitation Country Profile Russian
Federation, 2004
263. ^ LandRussia, LandRussia (5 noiembrie
2018). „According To The Latest Data Russia's
Demography Is Still In Sharp Decline”. Accesat în 5
noiembrie 2018.
264. ^ a b c „ВПН-2010”. perepis-2010.ru. Arhivat
din  original  la 18 ianuarie 2012.
265. ^ a b c Ethnic groups in Russia Arhivat în 22 d.Hr.,
la Wayback Machine., 2002 census, Demoscope Weekly.
Retrieved 5 februarie 2009.
266. ^ „Resident population”. Serviciul Federal de Stat
pentru Statistică din Rusia(d). Arhivat din  original  la 3
martie 2012. Accesat în  27 decembrie 2007.
267. ^ Serviciul de Stat de Statistică al Federației Ruse
(2011).  „Всероссийская перепись населения 2010
года. Том  1”  [Recensământul populației întregii Rusii din
2010, vol.  1].  Всероссийская перепись населения
2010 года [Recensământul populației întregii Rusii
2010]  (în rusă).  Serviciul de Stat de Statistică(d).
268. ^ „Demographics”. Library of Congress. Accesat
în 16 ianuarie 2008.
269. ^ a b c d e f g h Modern demografice din
Rusia de Serviciul Federal de Stat pentru Statistică din
Rusia(d). Accesat la 5 octombrie 2010
270. ^ „Russia cracking down on illegal
migrants”. International Herald Tribune.  15 ianuarie
2007. Arhivat din  original  la 15 septembrie 2008.
271. ^ „Putin tries to lure millions of Russian expats
home”. Arhivat din  original  la 25 mai 2010. Accesat
în 25 aprilie 2010.
272. ^ Moya Flynn (2004). Migrant resettlement in the
Russian federation: reconstructing 'homes' and
'homelands'  [Recolonizarea migranților în Federația
Rusă: reconstrucția «caselor» și «patriilor»]. Anthem
Press. p.  15. ISBN 1-84331-117-8.
273. ^ a b „Demographic balance and crude rates at
national level”. Eurostat. Accesat în  1 iunie 2016.
274. ^ „Russia's birth, mortality rates to equal by 2011–
ministry”. RIA Novosti. Accesat în  10 februarie 2008.
275. ^ „Country Profile: Russia”  (PDF). Library of
Congress—Federal Research Division. octombrie 2006.
Accesat în 27 decembrie 2007.
276. ^ „Russia trying to resolve demographic problem
through immigration”.  rian.ru. 14 iulie 2006.
277. ^ Russian birth rates 1950–2008 Arhivat în 30 d.Hr.,
la Wayback Machine. Demoscope Weekly. Retrieved
October 2010.
278. ^ „Immigration Drives Russian Population
Increase”. ria.ru.  20 august 2012.
279. ^ Surinov, A.; et al., ed. (2016). „5. Population:
Cities with population size of 1 million persons and
over”.  Russia in Figures  (PDF) (Report). Moscow:
Federal State Statistics Service (Rosstat).
p. 82.  ISBN  978-5-89476-420-7. Accesat în 12 iunie
2017.
280. ^ Оксенойт, Г. К. (2016). „31. Численность
населения городов и поселков городского типа по
федеральным округам и субъектам Российской
Федерации”. În Рахманинов, М. В. Численность
населения Российской Федерации: По
муниципальным образованиям (Report) (în rusă).
Москва: Федеральная служба государственной
статистики (Росстат). Accesat în  12 iunie 2017.
281. ^ a b "Оценка численности постоянного
населения на 1 января 2017 года и в среднем за 2016
год". gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
282. ^ "Предварительная оценка численности
постоянного населения на 1 января 2017 года и в
среднем за 2016 год по городским округам и
муниципальным районам Красноярского
края". krasstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
283. ^ "Численность населения по муниципальным
районам и городским округам Новосибирской области
на 1 января 2017 года и в среднем за 2016
год". novosibstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
284. ^ "Предварительная оценка численности
населения на 1 января 2017 года и в среднем за 2016
год". sverdl.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
285. ^ "Численность населения муниципальных
образований Республики Татарстан на начало 2017
года". tatstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
286. ^ "Оценка численности населения на 1 января
2017 года по муниципальным образованиям
Краснодарского края". krsdstat.gks.ru. Accesat la 12
iunie 2017.
287. ^ "Численность постоянного населения
Челябинской области в разрезе городских округов,
муниципальных районов, городских и сельских
 поселений на 1 января 2017 года". chelstat.gks.ru.
Accesat la 12 iunie 2017.
288. ^ "База данных показателей муниципальных
образований Омской области (Население)". gks.ru.
Accesat la 12 iunie 2017.
289. ^ a b "Утвержденная численность постоянного
населения Самарской области (на 1. 1. 2017. г. и
среднегодовая за 2016. г.)". samarastat.gks.ru. Accesat
la 12 iunie 2017.
290. ^ "Численность постоянного населения
Удмуртской Республики /Утверждено Росстатом
(письмо от 3. 3. 2017. г., № 08-08-4/891-
ТО)/". udmstat.gks.ru. Accesat la 12 iunie 2017.
291. ^ "Оценка численности постоянного населения
Республики Башкортостан на 1 января 2017 года по
муниципальным образованиям". gks.ru. Accesat la 12
iunie 2017.
292. ^ „Report by Mr. Alvaro Gil-Robles on his Visits to
the Russian Federation”. Consiliul
Europei,  Commissioner for Human Rights(d).  20 aprilie
2005.
293. ^ „Russian Census of 2002”.  4.3. Population by
nationalities and knowledge of Russian; 4.4. Spreading
of knowledge of languages (except Russian).  Serviciul
Federal de Stat pentru Statistică din Rusia(d). Arhivat
din  original  la 19 iulie 2011. Accesat în  16 ianuarie
2008.
294. ^ „The Constitution of the Russian
Federation”. (Article 68, § 2). Accesat în  27 decembrie
2007.
295. ^ „Russian language”. University of Toronto. Arhivat
din  original  la 6 ianuarie 2007. Accesat în 27 decembrie
2007.
296. ^ „Russian Language History”.
Foreigntranslations.com. Arhivat din original la  27 iulie
2013. Accesat în  4 mai 2013.
297. ^ Matthias Gelbmann (19 martie 2013).  „Russian is
now the second most used language on the
web”. W3Techs. Q-Success. Accesat în  17 iunie 2013.
298. ^ „JAXA – My Long Mission in Space”.
299. ^ Poser, Bill (5 mai 2004).  „The languages of the
UN”. Itre.cis.upenn.edu. Accesat în 29 octombrie 2010.
300. ^ a b c d „Конституция Карачаево-Черкесской
Республики от 5 марта 1996 г. / Глава 1. Основы
конституционного строя”.
301. ^ „Конституция Республики Адыгея (принята
на XIV сессии Законодательного Собрания (Хасэ) –
Парламента Республики Адыгея 10 марта 1995
года) / Глава 1. Права и свободы человека и
гражданина”.
302. ^ „Конституция Республики Алтай (Основной
Закон) (принята 7 июня 1997 г.) / Глава I. Общие
положения”.
303. ^ Закон Республики Алтай «О языках». Глава I,
статья 4 Arhivat în 25 d.Hr., la Wayback Machine.
304. ^ „Конституция Республики Башкортостан от
24 декабря 1993 г. N ВС-22/15 / Глава 1. Основы
конституционного строя Республики
Башкортостан”.
305. ^ „Конституция Республики Бурятия (принята
Верховным Советом Республики Бурятия 22
февраля 1994 г.) / Глава 3. Государственно-
правовой статус Республики Бурятия”.
306. ^ „Конституция Чеченской Республики
(принята 23 марта 2003 г.) / Глава 1. Основы
конституционного строя”.
307. ^ „Конституция Чувашской Республики
(принята Государственным Советом Чувашской
Республики 30 ноября 2000 г.) / Глава 1. Основы
конституционного строя Чувашской Республики”.
308. ^ a b „Constitution of the Republic of Crimea”.  Article
10 (în Russian). State Council, Republic of Crimea.  11
aprilie 2014. Accesat în 14 octombrie 2014.
309. ^ a b „Конституция Республики Мордовия
(принята 21 сентября 1995 г.) / Глава 1. Основы
конституционного строя Республики Мордовия
(п.п. 1 – 13)”.
310. ^ „Конституция Республики Ингушетия
(принята 27 февраля 1994 г.)”.
311. ^ a b „Конституция Кабардино-Балкарской
Республики от 1 сентября 1997 г. N 28-РЗ (принята
Парламентом Кабардино-Балкарской Республики 1
сентября 1997 г.) (в редакции, принятой
Конституционным Собранием 12 июля 2006 г.,
республиканских законов от 28 июля 2001 г. / Глава
III Государственное устройство”.
312. ^ „Степное Уложение (Конституция)
Республики Калмыкия от 5 апреля 1994 г”.
313. ^ „Конституция Республики Хакасия (принята
на XVII сессии Верховного Совета Республики
Хакасия (первого созыва) 25 мая 1995 года) / Глава
III. Статус и административно-территориальное
устройство Республики Хакасия”.
314. ^ „Конституция Республики Коми от 17
февраля 1994 г. / Глава III. Государственный
статус Республики Коми и административно-
территориальное устройство”.
315. ^ a b „Конституция Республики Марий Эл
(принята Конституционным Собранием Республики
Марий Эл 24 июня 1995 г.) / Глава I. Основы
конституционного строя”.
316. ^ „Конституция Республики Северная Осетия-
Алания (принята Верховным Советом Республики
Северная Осетия 12 ноября 1994 г.) / Глава 1.
Основы конституционного строя”.
317. ^ „Конституция Республики Татарстан от 6
ноября 1992 г. / Глава 1. Государственный Совет
Республики Татарстан”.
318. ^ „Конституция Республики Тыва (принята
Референдумом Республики Тыва 6 мая 2001 г.) /
Глава I. Основы конституционного строя”.
319. ^ „Конституция Удмуртской Республики от 7
декабря 1994 г. / Глава 1. Основы
Конституционного строя”.  constitution.garant.ru.
320. ^ „Конституция (Основной Закон) Республики
Саха (Якутия) / Глава 3. Национально-
государственный статус, административно-
территориальное устройство”.
321. ^ "Arena: Atlas of Religions and Nationalities in
Russia". Sreda, 2012.
322. ^ „2012 Arena Atlas Religion Maps”. Ogonek. 27
august 2012. Arhivat din original la  21 aprilie 2017.
Accesat în 21 aprilie 2017.
323. ^ Microsoft Encarta Online Encyclopedia
2007.  Russia. Arhivat din original la  9 ianuarie 2008.
Accesat în 27 decembrie 2007.
324. ^ Oleg Rapov, Russkaia țerkov v IX–pervoi treti XII
veka (Biserica Rusă din secolul al IX-lea până în prima
treime a secolului al XII-lea). Moscova, 1988.
325. ^ Arto Luukkanen(d) (1994),  The Party of
Unbelief [Partidul Necredinței], Helsinki: Studia Historica
48,  ISBN  978-951-710-008-3, OCLC  832629341
326. ^ a b Kowalewski, David (octombrie 1980). „Protest
for Religious Rights in the USSR: Characteristics and
Consequences”.  Russian Review.  39  (4): 426–
441.  doi:10.2307/128810. JSTOR 128810.
327. ^ Ramet, Sabrina Petra. (Ed) (1993). Religious
Policy in the Soviet Union. Cambridge University Press.
p. 4.
328. ^ Anderson, John (1994).  Religion, State and
Politics in the Soviet Union and Successor States.
Cambridge, England: Cambridge University Press.
p. 3. ISBN 978-0-521-46784-1.
329. ^ „Anti-religious Campaigns”. Loc.gov. Accesat
în 19 septembrie 2011.
330. ^ Country Studies: Russia-The Russian Orthodox
Church U.S. Library of Congress, Accesat la 3 aprilie
2008
331. ^ Tkatcheva, Anna (1994). „Neo-Hindu Movements
and Orthodox Christianity in Post-Communist
Russia”. India International Centre Quarterly. 21 (2/3):
151–162. JSTOR 23003642.
332. ^ Kharitonova, Valentina (2015). „Revived
Shamanism in the Social Life of Russia”. Folklore. 62:
37–54. doi:10.7592/FEJF2015.62.  ISSN  1406-0949.
333. ^ Пресс выпуски – В России 74% православных
и 7% мусульман [Press releases – In Russia 74% are
 Orthodox and 7% are Muslims].  levada.ru (în rusă). 17
decembrie 2012. Accesat în  29 aprilie 2015.
334. ^ Ценности: религиозность  [Values:
Religious]. fom.ru (în rusă). 14 iunie 2013. Accesat în  29
aprilie 2015.
335. ^ a b „Global Christianity – A Report on the Size and
Distribution of the World's Christian Population”. Pew
Research Center's Religion & Public Life Project. 19
decembrie 2011. Accesat în  29 aprilie 2015.
336. ^ ВЦИОМ: Социальное самочувствие россиян и
экономические реалии: непересекающиеся
пространства? [Ședința consiliului științific al VCIOM:
bunăstarea rușilor și realitățile economice: spații
paralele?]. Russian Public Opinion Research Center(în
rusă).  28 octombrie 2014. Accesat în  29 aprilie 2015.
337. ^ „Views on globalisation and faith”  (PDF). 5 iulie
2011. p. 40. Arhivat din original  (PDF)la 17 ianuarie
2013.
338. ^ ANALYSIS (10 mai 2017). „Religious Belief and
National Belonging in Central and Eastern Europe”  (PDF).
Arhivat din  original  (PDF)  la 13 mai 2017. Accesat în 12
mai 2017.
339. ^ „Religious Belief and National Belonging in
Central and Eastern Europe”.  10 mai 2017.
340. ^ Rev. Canon Michael Bourdeaux (2002). „Trends
in Religious Policy”. În Imogen Bell.  Eastern Europe,
Russia and Central Asia 2003  (ed. 3). Taylor & Francis.
p. 47.  ISBN  978-1-85743-137-7. Accesat în 29 aprilie
2015.
341. ^ „Сведения о религиозных организациях,
зарегистрированных в Российской Федерации” [Data
about religious organizations registered in Russian
Federation according to Federal Migration Service
records] (în rusă).  19 decembrie 2006. Accesat în 27
decembrie 2007.
342. ^ „Over 90 percent of Russians are going to
celebrate Easter anyway – poll”. Interfax Religion. 22
aprilie 2011. Accesat în 2 noiembrie 2011.
343. ^ „Russian Federation”. Europe: Belarus, Russian
Federation and Ukraine. World and Its Peoples. Marshall
Cavendish. 2010. p. 1387.  ISBN  978-0-7614-7900-0.
Accesat în 29 aprilie 2015.
344. ^ Zuckerman, P. (2005). „Atheism: Contemporary
Rates and Patterns”. În Michael Martin. The Cambridge
Companion to Atheism. Cambridge University Press.
345. ^ Социологи вновь посчитали верующих
россиян [Sociologii i-au numărat din nou pe credincioșii
ruși] (în rusă).  SOVA Center(d)  for Information and
Analysis.  15 ianuarie 2013. Accesat în  29 aprilie 2013.
346. ^ „Global Index of Religion and
Atheism”  (PDF). Worldwide Independent Network/Gallup
International Association. Arhivat din original  (PDF) la  12
august 2012. Accesat în 7 noiembrie 2015.
347. ^ Myers (2016).  The New Tsar. p.  404. ISBN 978-
0-345-80279-8.
348. ^ Woods, Mark.  „How the Russian Orthodox
Church is backing Vladimir Putin's new world
order”.  Christian Today(d)  (în engleză). Accesat în 12
martie 2017.
349. ^ Higgins, Andrew (13 septembrie 2016). „In
Expanding Russian Influence, Faith Combines With
Firepower”. The New York Times. ISSN 0362-4331.
Accesat în 12 martie 2017.
350. ^ „Russia Tier1 USCIRF recommended countries of
particular concern (CPC)”  (PDF). 26 aprilie 2017.
351. ^ „RUSSIA:Jehovah's Witnesses banned, property
confiscated”.
352. ^ „Russia Religion News”.
353. ^ „Russia: Court Bans Jehovah's Witnesses”.
354. ^ „The Constitution of the Russian
Federation”. Article 41. Accesat în 27 decembrie 2007.
355. ^ „Российский омбудсмен будет бороться с
дискриминацией по "прописке" через суд” [Avocatul
poporului din Rusia va lupta cu discriminarea pe baza
„înregistrării” pașapoartelor în instanțe] (în rusă). 6 iunie
2007. Accesat în  23 noiembrie 2018.
356. ^ „Healthcare in Russia  – Don't Play Russian
Roulette”. justlanded.com. Accesat în  3 octombrie 2010.
357. ^ W. R. Leonard (aprilie 2002).  „Declining growth
status of indigenous Siberian children in post-Soviet
Russia”. Human Biology. Arhivat din  original  la 28 iunie
2009. Accesat în  27 decembrie 2007.
358. ^ a b „ОЖИДАЕМАЯ ПРОДОЛЖИТЕЛЬНОСТЬ
ЖИЗНИ ПРИ РОЖДЕНИИ” [Speranța de viață la
naștere]  (XLS).  Serviciul Federal de Stat pentru Statistică
din Rusia(d)  (în rusă).  2 aprilie 2015. Accesat în 26 aprilie
2015.
359. ^ „In Putin's Russia, Universal Health Care Is for All
Who Pay”. Bloomberg.com.  13 mai 2015. Accesat în  24
aprilie 2017.
360. ^ „Putin's Cutbacks in Health Care Send Russian
Mortality Rates Back Up – Jamestown”.
361. ^ „Countries With The MOST College
Graduates”.  Huffington Post. Accesat în 27 septembrie
2013.
362. ^ David Johnson, ed., Politics, Modernisation and
Educational Reform in Russia: From Past to
Present (2010)
363. ^ Smolentseva, A.  „Bridging the Gap Between
Higher and Secondary Education in Russia”. Accesat
în 27 decembrie 2007.
364. ^ „Background Note: Russia”. U.S. Department of
State. Accesat în 2 ianuarie 2008.
365. ^ „Higher Education Institutions”.  Serviciul Federal
de Stat pentru Statistică din Rusia(d). Arhivat
din  original  la 3 martie 2012. Accesat în 1 ianuarie 2008.
366. ^ „How to Cook Golubtzy”. Moscow-russia-insiders-
guide.com.  6 august 2011. Arhivat din original la  1 mai
2013. Accesat în  4 mai 2013.
367. ^ The first stone tented roof church and the origins
of the tented roof architecture by Sergey Zagraevsky(d) at
RusArch.ru  ru
368. ^ The shapes of domes of ancient Russian
churches by Sergey Zagraevsky(d) at the site of
RusArch.ru  ru
369. ^ În rusă: Постановление ЦК КПСС и СМ СССР
"Об устранении излишеств в проектировании и
строительстве", 4 noiembrie 1955 (decretul lui
Hrușciov despre lichidarea exceselor ...)
370. ^ „The Russian Academy of Arts” (în engleză).
Academia Rusă de Arte. Text
"https://en.rah.ru/academy/the_russian_academy_of_arts
/" ignorat (ajutor);
371. ^ Gray, Camilla (2002).  Russian Experiment in Art.
London: Thames and Hudson. p.  9.
372. ^ Norris, Gregory; ed. Stanley, Sadie (1980).  The
New Grove Dictionary of Music and Musicians, 2nd
edition. London: MacMillian. p. 707.  ISBN  978-0-333-
23111-1.
373. ^ „Russia::Music”. Encyclopædia Britannica.
Accesat în 5 octombrie 2009.
374. ^ Garafola, L (1989). Diaghilev's Ballets Russes.
Oxford University Press. p.  576. ISBN 978-0-19-505701-
0.
375. ^ K. K. Cashin. „Alexander Pushkin's Influence on
Russian Ballet—Chapter Five: Pushkin, Soviet Ballet,
and Afterward”  (PDF). Arhivat din original  (PDF) la  2
ianuarie 2008. Accesat în  27 decembrie 2007.
376. ^ „A Tale of Two Operas”. Petersburg City. Accesat
în 11 ianuarie 2008.
377. ^ History of Rock Music in Russia la Russia-
InfoCentre
378. ^ Kelly, C (2001).  Russian Literature: A Very Short
Introduction (Paperback). Oxford
Paperbacks.  ISBN  978-0-19-280144-9.
379. ^ „Russian literature; Leo Tolstoy”. Encyclopædia
Britannica. Accesat în  11 aprilie 2008.
380. ^ Otto Friedrich (6 septembrie 1971). „Freaking-Out
with Fyodor”.  Time Magazine. Accesat în 10 aprilie
2008.
381. ^ McGuire, Patrick L. (1985). Red stars: political
aspects of Soviet science fiction. Studies in speculative
fiction (Vol. 7, ill.). UMI Research Press.  ISBN  978-0-
8357-1579-9.
382. ^ a b „Russia:Motion pictures”. Encyclopædia
Britannica.  2007. Accesat în 27 decembrie 2007.
383. ^ Birgit Beumers. A History of Russian Cinema.
Berg Publishers (2009). ISBN: 978-1-84520-215-6. p.
143.
384. ^ „White Sun of the Desert”. Film Society of Lincoln
Center. Arhivat din  original  la 5 septembrie 2008.
Accesat în 18 ianuarie 2008.
385. ^ Dzieciolowski, Z. „Kinoeye: Russia's reviving film
industry”. Accesat în  27 decembrie 2007.
386. ^ „Russian Entertainment & Media Industry worth
$27.9 bn by 2011”. joomag magazine. Accesat în  3
octombrie 2010.
387. ^ „Desenul animat rusesc, difuzat in peste 120 de
tari. Cum a ajuns "Mașa si ursul" in top 10 cele mai
vizionate din toata lumea - Stirileprotv.ro”, Pro TV,  10
aprilie 2016, accesat în  23 noiembrie 2018
388. ^ „The USSR and Olympism”  (PDF). Comitetul
Olimpic Internațional  (84): 530–557. octombrie 1974.
Accesat în 28 martie 2008.
389. ^ „IIHF Centennial All-Star Team”. Iihf.com. Arhivat
din  original  la 10 iunie 2009. Accesat în  27 aprilie 2010.
390. ^ „Pure gold: Russia repeats!”. Federația
Internațională de Hochei pe Gheață(d). 10 mai 2009.
Accesat în 28 august 2015.
391. ^ „Russian league tops first CHL ranking”. 7 martie
2008. Accesat în  28 august 2015.
392. ^ „World of difference for KHL?”. iihf.com. 7 mai
2012. Accesat în  28 august 2015.
393. ^ „KHL is on the 4th place by attendance”. IIHF.
Accesat în 2 iunie 2017.
394. ^ „Russian Bandy Championship, 2006–7 season”.
bandy.ru. Accesat în  3 octombrie 2010.
395. ^ Ralph Hickok (18 februarie 2013). „Bandy”.
Hickoksports.com. Arhivat din original la  23 februarie
2002. Accesat în  4 mai 2013.
396. ^ „Yashin, the impregnable Spider”  [Iașin,
păianjenul impenetrabil]. FIFA. Accesat în 28 noiembrie
2013.
397. ^ „Russia announce the 11 host cities to stage
matches for 2018 World Cup”. The Guardian.  6 aprilie
2017.
398. ^ „Legendary Olympians”. CNN. 19 august 2008.
399. ^ Lohn, John (2013). They Ruled the Pool: The 100
Greatest Swimmers in History. Rowman & Littlefield.
p. 35.
400. ^ „Chessgames guide to the World Championship”.
Chessgames.com. Accesat în  29 octombrie 2010.
401. ^ „WADA Statement regarding conclusion of
McLaren Investigation”. World Anti-Doping Agency. 9
decembrie 2016.
 402. ^ „Russia secures 2014 grand prix deal”. ESPN.
Accesat în 24 octombrie 2011.
403. ^ Ruiz, Rebecca (18 iulie 2016). „Russia May Face
Olympics Ban as Doping Scheme Is Confirmed”. The
New York Times. ISSN 0362-4331. Accesat în  26 iulie
2016.
404. ^ „MCLAREN INDEPENDENT INVESTIGATION
REPORT – PART II”.  wada-ama.org. 9 decembrie 2016.
405. ^ Ruiz, Rebecca R. (9 decembrie 2016).  „Russia's
Doping Program Laid Bare by Extensive Evidence in
Report”. The New York Times.
406. ^ Ostlere, Lawrence (9 decembrie 2016).  „McLaren
report: more than 1,000 Russian athletes involved in
doping conspiracy”.  The Guardian.
407. ^ Ellingworth, James (13 decembrie 2016).  „Emails
show how Russian officials covered up mass
doping”. Associated Press. Arhivat din original la  14
decembrie 2016.
408. ^ „The 2018 Winter Olympics Are Already
Tainted”.  The New York Times.  27 decembrie 2017.
Accesat în 27 decembrie 2017.
409. ^ „Official days off for public holidays in Russia”.
Sras.org. Arhivat din  original  la 30 noiembrie 2010.
Accesat în 29 octombrie 2010.
410. ^ „Tourism Highlights 2014”  (PDF). UNWTO (World
Tourism Organization). 2014. Arhivat
din  original  (PDF)  la 12 ianuarie 2015. Accesat în 20
ianuarie 2015.
411. ^ Kuzmin, Viktor (3 iulie 2014). „Concern in Russia
as foreign tourist numbers slump”.

[arată]
v • d • m
Rusia — Ruși — Limba rusă
[arată]
v • d • m
Europa slavă (țări europene vorbitoare de limbi sla
[arată]
v • d • m
Comunitatea Statelor Independente (CSI)
[arată]
v • d • m
Grupul celor Șapte (G7)
[arată]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuvera
[arată]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuve
Categorii: 
 Țări din Europa
  Țări din Asia
 Țări slave
 Rusia Kieveană
 Națiunile G20
 Rusia
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
 Wikiștiri
 Wikivoyage
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Italiano
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 298
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 martie 2021, ora 15:50.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie