UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
SPECIALIZAREA: ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Asistenţă oferită de Complexul de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică pentru adulţi

“Bîlteni” în contextul necesităţilor beneficiarilor săi

COORDONATOR
Lector univ.dr.Robert Prodanciuc

STUDENT
Pătrăşcoiu Cătălin-Marius

PETROŞANI
2020
 CUPRINS:

INTRODUCERE: ..........................................................................................................................pag. 3
CAPITOLUL I: Descrierea şi istoricul Complexului de recuperare şi
reabilitare neuropsihiatrică pentru adulţi “Bâlteni”.................................................................pag. 4
CAPITOLUL II: Fundamentarea teoretică a protecţiei sociale a persoanelor cu
handicap fizic .................................................................................................................................pag.7
2.1 Definiția persoanelor cu handicap în legislația română............................................................pag.7
2.2.Etiologie și manifestare în handicapurile fizice…….……………………………………….pag.8
2.3 Terminologie…………………………………………………….…………..……..………..pag.10
2.3.1 Conceptele de : deficiență ,incapacitate, handicap…..…..………………...……...pag.10
2.3.2 Concepte de recuperare , reabilitare, abilitare ……………...…………....….…….pag.10
2.4 Politici sociale privind persoanele cu dizabilităţi ..................................................................pag.10
2.5 Teorii privind persoanele cu handicap…………………….…………………....………..…pag.11
2.5.1. Perspectiva normativă……………………………....……………..……..……….. pag.12
2.5.2. Interpretarea diferenţei, a abaterii de la „normal”: concepţia lui E.
Durkheim………………………………………………………………….……...……... pag.13
2.5.3. Perspectiva structural-funcţionalistă………………...…………………..…….…...pag.14
2.5.4. Interacţionismul simbolic……………………………………..………..……….… pag.15
2.5.5. Teoria etichetării……………………………….………………………...……..… pag.16
2.5.6. Perspectiva etnometodologică………………………….…………..……..……..... pag.17
2.5.7. Perspectiva dramaturgiei sociale…………………….………………..….……..… pag.17
2.5.8. Normalizarea………………………………………………………...……….…… pag.18

CAPITOLUL III: Aria şi metodologia cercetării sociologice privind persoanele

cu handicap fizic …..……………………………………………..………………..……………pag.19
3.1 Etapele anchetei prin chestionar...............................................................................................pag.19
3.1.1 Stabilirea şi delimitarea temei.....................................................................................pag.19
3.1.2. Stabilirea obiectivelor................................................................................................pag.20
3.1.3. Mijloacele materiale necesare anchetei......................................................................pag.20
3.1.4. Determinarea populaţiei.............................................................................................pag.20
3.1.5. Preancheta..................................................................................................................pag.20
3.1.6. Documentarea............................................................................................................pag.21
3.1.7. Stabilirea ipotezelor....................................................................................................pag.21
3.1.8. Construirea eşantionului............................................................................................pag.21
3.1.9. Redactarea formularului de chestionar.......................................................................pag.22
3.1.10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului................................................................pag.23

1
 3.1.11. Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren....................................................pag.23
3.1.12. Codificarea răspunsurilor.........................................................................................pag.23
3.2.Întrevederea............................................................................................................................pag.24

CAPITOLUL IV : Microcercetare sociologică privind integrarea

socio-profesională a persoanelor adulte cu handicap …………...……………..………...……pag.25
Bibliografie ……………………………………………………………………...……………….pag.29
Anexe ……………………………………………………………………………………………..pag.30

2
 INTRODUCERE

Persoanele cu handicap pot fi definite ca fiind “acele persoane care au un dezavantaj

datorat unor deficienţe fizice, senzoriale sau mentale, care le împiedică sau le limitează
accesul normal şi în condiţii de legalitate la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor
materiali şi culturali, necesitând măsuri de protecţie specială în vederea integrării lor sociale.”
Actualitatea temei este anume problema ce ţine de persoana cu handicap fizic care este
o categorie a populaţiei cu o poziţie evident dezavantajată faţă de alte categorii de oameni,
aceasta fiind una din problemele majore şi ea poate fi soluţionată numai prin efortul comun al
tuturor oamenilor de bună credinţă din domeniile: politică, social, afaceri, ştiinţă, cultură.
Gradul de civilizare a societăţii în mare măsură este determinată de atitudinea faţă de
aceste persoane ce au un handicap. Crearea condiţiilor pentru educaţie şi învăţământ, adaptare
şi integrare socio-profesională a persoanelor respective constituie şi un obiectiv principal al
oricărui stat şi a comunităţii mondiale în general.
Diferenţierea persoanelor cu handicap fizic şi psihic este o problemă fundamentală a
ştiinţei defectologice, o acţiune complexă care se realizează interdisciplinar (medicină,
psihologie, pedagogie, etc.) axându-se pe particularităţile dezvoltării psihofizice individuale.
Problema handicapului în rândurile copiilor, tinerilor şi adulţilor este una dintre cele mai
acute probleme în viaţa socială a ţării.
Integrarea socială a persoanelor cu handicap reprezintă un element de maximă
importanţă în contextul actual, atât în Uniunea Europeană, cât şi în România. Respectarea
drepturilor omului este o valoare fundamentală împărtăşită de toate societăţile democratice,
care face ca integrarea persoanelor cu handicap să devină un scop al politicilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi al ţărilor candidate la aderare, orientat către următoarele mari
categorii de obiective operaţionale:
- eliminarea barierelor fizice şi psihologice
- favorizarea accesului la educaţie şi formare profesională
- sprijinirea integrării pe piaţa muncii
- stimularea şi facilitarea participării.
Nevoile persoanelor cu handicap, atât fizic cât şi psihic, (privind îngrijirea,
comunicarea, deplasarea, educaţia, asigurarea unor locuri de muncă şi a veniturilor, etc.) pot
antrena răspunsuri extrem de variate din partea societăţii. Uneori societatea poate să nu
recunoască nevoile reale; alteori, deşi existenţa lor este recunoscută, din diferite motive se
întreprinde prea puţin sau nu se întreprinde nimic pentru satisfacerea lor.

3
 Dorinţa de a cunoaşte mai multe informaţii despre această categorie a populaţiei, de a
conştientiza problemele cu care se confruntă familiile care au în componenţa lor o persoană
cu dizabilitati, precum şi posibilitatea adaptarii și integrării acestora, au stat la baza alegerii
acestei teme.
Prin această lucrare am dorit să militez pentru deplina integrare socială a persoanelor cu
handicap şi împotriva oricăror forme de discriminare în viaţa socială, profesională, politică,
culturală, familială şi sexuală. Aş dori să văd o lume fără bariere şi discriminare, o lume în
care şi persoanele cu handicap să poată trăi independent, putând să aibă aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni. Aş dori ca fiecare cetățean cu handicap al României să fie pe
deplin integrat în viaţa socială, să aibă acces la infrastructura socială, să se bucure de aceleaşi
şanse de împlinire pe toate planurile vieţii sociale.
Am dorit de asemenea prin această lucrare de licenţă să arat gradul de integrare a
persoanelor cu handicap într-un loc de muncă, părerile angajatorilor despre persoanele cu
handicap. Am dorit să văd dacă angajatorii oferă de asemenea locuri de muncă şi persoanelor
cu handicap, de ce le oferă sau nu aceste locuri. Am dorit să observ, de asemenea dacă
angajatorii stigmatizează sau marginalizează persoanele ce prezintă un handicap. Şi
persoanele ce prezintă un handicap au dreptul de a munci, de a avea un loc de munca, de a se
integra cât mai bine într-un loc de muncă, de a i se oferi locuri de muncă adaptate deficienţei
înnăscute sau dobandite, ar trebui să existe locuri de muncă diversificate şi adecvate
deficienţei pe care o are fiecare. Până la urmă toţi avem drepturi egale chiar dacă unii prezintă
unele deficienţe şi alţii nu.
Fiecare persoană are dreptul de a munci, de a se întreţine şi de a i se oferi un loc de
muncă adaptat problemelor sale. Este un fapt social care trebuie acceptat şi trebuiesc găsite
soluţii pentru a integra şi aceste persoane pentru a nu se simţi diferiţi sau inferiori față de alte
persoane din cauza problemelor de sănătate cu care se confruntă.

CAPITOLUL I: Descrierea şi istoricul Complexului de recuperare şi reabilitare

neuropsihiatrică pentru adulţi “Bâlteni”
Complexul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrica pentru adulți “Bâlteni” se află
situat în localitatea Tîrgu-Jiu, din judeţul Gorj.
Complexul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică pentru adulți “Bâlteni” a fost
înființat prin hotarârea Consiliului Județean Gorj ca serviciu fără personalitate juridică în

4
subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilui Gorj și are următoarea
structură :
Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică
Centrul de recuperare și reabilitare
Complexul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică pentru adulți ”Bâlteni”, are
misiunea de a asigura aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă specială a persoanelor cu
handicap, prin creşterea şanselor de recuperare și integrarea acestora în familie ori în
comunitate şi acordă sprijin şi asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol
securitatea persoanelor adulte cu handicap.
Complexul îndeplineşte exclusiv funcţia de execuţie prin asigurarea mijloacelor umane,
materiale și financiare necesare implementării politicilor și strategiilor privind protecţia
specială a persoanelor cu handicap, prevenirea și combaterea marginalizării sociale a acestora,
precum şi integrarea lor socio-profesională.
La baza activităţii centrului stau următoarele principii:
- principiul egalizării şanselor prin care persoanele cu handicap au acces la diverse
sisteme ale societăţii, sănătate, educaţie, muncă
- respectarea demnităţii
- asigurarea autonomiei
- asigurarea intimităţii
- asigurarea confidenţialităţii
- abordarea individualizată a persoanelor cu handicap, care presupune stimularea
tuturor capacităţilor şi disponibilităţilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relaţionale şi social-
adoptive.
- recunoaşterea valorii fiecărei fiinţe umane şi valorizarea ei indiferent de handicap.
Finalitatea centrului constă în oferirea infrastructurii adoptate nevoilor specifice ale
persoanelor cu handicap şi în oferirea unor condiţii bune de primire, îngrijire, recuperare şi
integrare socio-profesională a acestei categorii de persoane.
O preocupare majoră este de a demarginaliza persoana cu handicap, fixîndu-i rolul său
de agent social .

Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică

Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică este un centru rezidenţial, care

asigura găzduire îngrijire, recuperare, reabilitare și inserţie socială pentru persoane adulte cu

5
handicap, pe perioada determinată sau nedeterminată, în funcţie de nevoile individuale ale
beneficiarilor.
Obiectivele centrului sunt :
- recuperarea medicala a diferitelor disfuncţionalităţi de natură fizică si/sau psihică
- starea de bine psihologic
- îngrijire şi asistenţă oferite non stop
- starea de bine fizic
- socializare
- recuperare şi integrare socială
- descoperirea şi dezvoltarea aptitudinilor personale a abilităţilor de autoîngrijire în
scopul independenţei fizico-psihice în societate
Activitatea centrului se desfăşoară pe trei planuri :
- oferirea unui climat stabil în ceea ce priveşte confortul bio-psiho-social al
beneficiarului
- asistenţa medico-psihologică, îngrijirea şi recuperarea fizică a beneficiarului
- îmbunătăţirea şi actualizarea continuă a condiţiilor de trai şi a serviciilor oferite
beneficiarilor din cadrul complexului conform standardelor de calitate.
Serviciile şi facilităţile oferite şi asigurate sunt:
- asistenţă medicală
- serviciul de recuperare, socializare şi evaluare
- serviciul de întreţinere zilnică
- serviciul de administrare şi supraveghere a hranei
- serviciul de cazare
- programe de relaxare
- condiţii de locuit

Centrul de recuperare și reabilitare

La fel ca și Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică şi Centrul de recuperare

şi reabilitare este un centru rezidenţial, care asigură găzduire, îngrijire, recuperare, reabilitare
și inserţie socială pentru persoane adulte cu handicap, pe perioadă determinată sau
nedeterminată, în funcţie de nevoile individuale ale beneficiarilor.

6
 Are aceleaşi obiective, activitatea centrului se desfăşoară tot pe trei planuri, iar serviciile
şi facilităţile asigurate sunt la fel ca cele ale Centrului de recuperare și reabilitare
neuropsihiatrică,
În cadrul complexului, pot fi îngrijite şi asistate persoane cu handicap grav sau
accentuat la cererea acestora sau a aparţinătorilor legali, sau prin transfer de la alte unităţi
sociale, în limita resurselor financiare alocate de ordonatorul de credite şi în limita locurilor
disponibile.
În conformitate cu standardele specifice de calitate pentru serviciile furnizate în
instituţiile de protecţie socială a persoanelor cu handicap, în vederea admiterii în centrul
rezidenţial, dosarul personal întocmit de solicitanţii/reprezentanţii legali va conţine
următoarele acte:
- anchetă socială efectuată de Consiliul local din localitatea de domiciliu
- acte medicale de la circa medicală cu diagnosticul medical
- adeverinţă medicală cu rezultat negativ la boli contagioase şi TBC
- adeverinţă cu testul HIV negativ
- certificat de naştere
- carte de identitate sau buletin de identitate
- certificat de persoană cu handicap în termen
- documente cu privire la situaţia materială şi veniturile realizate de cel care solicită
internarea sau a aparţinătorului legal care pot fi obligaţi la plată cerere de internare
- hotărâre de internare eliberată de comisia de internare în centre pentru adulţi.

CAPITOLUL II: Fundamentarea teoretică a protecţiei sociale a persoanelor cu

handicap fizic

2.1 Definiţia persoanelor cu handicap în legislaţia romană

Deşi sistemul de protecţie specială a persoanelor cu handicap a fost reglementat în

Constituţie, norma constituţională nu a definit şi noţiunea de persoană cu handicap.
Prima definiţie a persoanei cu handicap se regăseşte în cuprinsul Legii 53/1991, care
prevedea că persoanele cu handicap sunt acele persoane care “datorită unor deficienţe
senzoriale, fizice sau mentale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin

7
propriile lor posibiliţăți, în viaţa socială şi profesională, necesitând măsuri de protecţie
specială”.
Ulterior aceată definiţie a fost modificată odată cu apariţia OUG nr 102/1992 care a
definit persoanele cu handicap ca fiind “acele persoane care au un dezavantaj datorită unor
deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedică sau le limitează accesul
normal şi în condiţii de egalitate la viaţa socială potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali şi
culturali, necesitând măsuri de protecţie specială în vederea integrării lor sociale.
În prezent deşi definiţia a cunoscut o noua modificare, ea este totuşi în opinia unora
depăsită, întrucît are la bază o definiţie pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat-o la
începutul anilor 1990.
Astfel potrivit art.1 alin 1, persoanele cu handicap, pe înţelesul ordonanţei de urgență,
sunt acele persoane pe care mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale,
psihice sau mentale, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viața socială,
potrivit vîrstei, sexului, factorilor materiali, sociali și culturali proprii, necesitând măsuri de
protecţie specială în sprijinul integrării lor sociale.
“De lege ferenda” considerăm că este necesară redefinirii noţiunii de persoane cu
handicap în conformitate cu definiţiile acceptate pe plan internaţional1.

2.2.Etiologie și manifestare în handicapurile fizice

Handicapurile fizice se constituie ca invalidităţi corporale ce slăbesc puterea şi

mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare localizate la
nivelul întregului corp ori numai la nivelul unor segmente ale sale. Categoria respectivă
cuprinde infirmităţi motorii sau locomotorii cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente
(boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influenţează negativ capacitatea fizică.
Handicapurile fizice sunt dereglări morfofuncţionale care duc la instalarea unor dezechilibre
şi evoluţii nearmonioase, persoanele cu handicap fizic sunt normali din punct de vedere al
capacităţii intelectuale, dar prin situaţia lor de excepţie şi într-un mediu nefavorabil
personalitatea lor poate deveni fragilă cu pronunţate note de frustraţie şi anxietate cu conflicte
şi tensiuni interioare, cu susceptibilitate şi sensibilizări excesive, care îngreunează adaptarea şi
relaţionarea cu cei din jur şi cu integrarea în viaţa social-profesională.
Cauzele handicapului fizic prezintă o mare varietate şi pot afecta în grade diferite
organismul. Astfel după un prim criteriu pot fi împărțite în interne și externe: cele interne sunt
1
(Stoenescu,Teodorescu,Mihaescu,c,2003,p.6-7)

8
determinate de procesele de creştere şi dezvoltare de natura funcţiilor somatice, organice și
psihice, iar cele externe sunt raportatate la condiţiile de mediu şi viaţă. Există o categorie de
cauze cu acţiune directă care interesează elementele proprii ale deficienţei sau indirecte, care
produc o afecţiune ori o deficienţă morfologică sau funcţională. Ele pot să afecteze întregul
organism şi să producă deficienţe globale sau totale, ori să le limiteze la anumite regiuni
segmente sau porţiuni ale corpului şi să determine deficienţe regionale segmentare sau locale.
Frecvent se utilizează şi criteriul de împarţire a cauzelor predispozante favorizate ori
predispozante sunt în legatură cu ereditatea. Deşcendenţii prezintă de regulă asemănări
morfologice şi funcţionale cu ascendenţi, şi colaterali (fraţi, surori si rudele apropiate). Acest
fenomen biologic este şi mai evident atunci cînd tipurile constituţionale ale înaintaşilor sunt
relativ identice şi cînd condiţiile de mediu si de viață prezintă asemănări.
Tot în această grupă a cauzelor predispozante putem încadra şi influenţele nocive pe
care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină. Debilitatea congenitală şi imaturitatea,
naşterea prematură pot costitui baza unor deficienţe care se manifestă nu imediat după naştere
ci şi mai tîrziu cu repercusiuni în evoluția ulterioara. Favorizanţi pentru producerea
handicapurilor fizice sunt socotiţi şi factorii care influenţează în sens negativ starea de
sănătate şi funcţionarea normală a organelor, mai ales în perioadele de creştere şi de
dezvoltare activă a copilului. Astfel de cauze slăbesc rezistenţa organismului sub capacitatea
funcţională a aparatului de sprijin şi de mişcare şi diminuează rolul reglator al sistemului
nervos central. Printre aceste cauze favorizante se numară condiţiile inadecvate de igienă şi
viată, lipsa de organizare a activităţii şi regimul alimenar necorespunzator, nivelul scăzut de
aer și lumină în locuință, hrana insuficientă, încălţăminte incomodă defectuos confecţionată,
dormitul în paturi prea moi cu perne multe în care corpul se afundă şi se curbează exagerat
sau tari și incomode care nu facilitează odihna normală pentru copiii ce sunt în perioada de
creştere.
În aceeaşi ordine de idei putem invoca lipsa unei educaţii raţionale și un regim
defectuos de viată, lipsa de supraveghere şi control din partea parinţilor şi educatorilor care se
constituie în cauze adeseori ignorante dar importante mai cu seamă pentru vârstele
prescolarității și școlarității. De asemenea bolile cronice, covalescenţele lungi, intervenţii
chirurgicale dificile, debilitate fizică, tulburări cronice precum şi unele anomalii senzoriale și
în special cele ale vazului și auzului favorizează apariția și evoluția rapidă a handicapului
fizic.
2.3 Terminologie

9
 Problematica handicapului constituie un câmp semantic complex şi în evidentă schimbare.
Precizarea câtorva noţiuni de bază este utilă deoarece conceputul reflectă concepţia despre ceva.

2.3.1 Conceptele de: deficienţă, incapacitate, handicap:

 Termenul “deficienţă” reunifică absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a
unei funcţii (anatomică, fiziologică sau psihologică) a unei persoane. Deficienţa poate
fi rezultatul unei maladii, al unui accident, dar şi al unei condiţii negative de mediu.
 Incapacitatea desemnează un numar de limitări funcţionale cauzate de deficienţe
fizice, intelectuale, senzoriale, de condiţii de sănătate sau de mediu. Limitările pot fi
parţiale sau totale şi nu permit ca o activitate să fie indeplinită în limitele considerate
normale pentru o fiinţă umană.
 Termenul “handicap” se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor
unei persoane de a lua parte la viaţa comunitaţii la un nivel echivalent cu ceilalţi
membri. El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu.
Din perspectiva acestui concept, conform legislaţiei în vigoare în acest domeniu,
persoanele cu handicap sunt acele persoane pe care mediul social, neadaptat deficienţelor lor
fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale
la viața socială, potrivit varstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii,
necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării lor sociale și profesionale.

2.3.2 Conceptele de recuperare, reabilitare, abilitare

 Reabilitarea se referă la un proces destinat a da posibilităţi persoanelor cu deficienţe să
ajungă la nivelurile funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzatoare, furnizându-
le acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viața în direcţia obţinerii
unui grad mai mare de independență în societate.
 Termenul de recuperare, specific României, are în esenţă o semnificaţie echivalentă,
având însă o încărcătură mai puternică, medicală și socială.
 Există tendinţa de a utiliza în cuplu noţiunile: abilitare-reabilitare, prima referindu-se
la acele funcţii care pot fi recuperate. In schimb, prin mecanismele de compensare se
pot forma abilităţi bazale pentru integrarea socială și profesională.
 Conceptul “cerinţe educative speciale” a fost introdus în terminologia UNESCO în
anul 1990 şi desemnează acele necesităţi educaţionale complementare obiectivelor
generale ale educaţiei şi învătământului, care solicită o educaţie adaptată

10
 particularităţilor individuale şi/sau caracteristicilor unei anumite deficienţe de învăţare
precum şi o intervenţie specială.
 Conceptual “şanse egale” reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societaţii
şi mediului, precum serviciile, activităţile, informarea și documentarea, sunt puse la
dispoziţia tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi.
 Termenul “egalizarea şanselor“(crearea de şanse egale) este procesul prin care
diferitele sisteme sociale şi de mediu devin accesibile fiecaruia şi în special,
persoanelor cu handicap.
 Termenul “servicii de sprijin” se referă la acele servicii care asigură atât independenţa
în viața de zi cu zi a persoanelor cu handicap, cât și exercitarea drepturilor ei.
 Protecţia socială cuprinde totalitatea acţiunilor intreprinse de societate în vederea
diminuării sau chiar înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de handicap
o are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap.
Se dorește ca termenii: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt/incapabil de munca să nu
mai fie folosiţi în caracteristicile persoanelor cu dizabilităţi, deoarece aceşti termini nu
reprezintă realitatea şi aduc prejudicii demnității umane2.

2.4 Teorii privind persoanele cu handicap

Deşi nu mai există nici o îndoială cu privire la caracteristicile de factură predominant
socială ale fenomenului handicapului, nu acelaşi lucru se poate afirma referitor la existenţa
unei teorii sociale elaborată corespunzător. Ansamblul interpretărilor şi reacţiilor faţă de acest
fenomen, de cele dominate de magie şi religie, de cele ştiinţifice, presupune o serie de
elemente de factură teoretică, printre care, mai mult ori mai puţin difuz, explicit sau implicit
se regăsesc şi unele paradigme sociologice. Toate reacţiile sociale faţă de handicap, toate
practicile, programele şi politice sociale includ elementele teoretice de ordin sociologic, mai
mult sau mai putin elaborate.
Prin urmare, o înţelegere mai corectă a handicapului ca problemă socială se poate realiza
numai prin analiza semnificaţiilor sale în contextul unor perspective sociologice.

2.4.1. Perspectiva normativă

2
(Stoenescu,Teodorescu,Mihaescu,c,2003,p 280-282 )

11
 Procesul cristalizării elementelor fundamentale ale perspectivei normative este ilustrat de
M. Foucault; el aprecia că „istoriile ideilor sau ale ştiinţelor ….- dau credit, în secolele al
XVII- lea şi, mai ales, al XVIII- lea, unei curiozități noi, aceea care le face, dacă nu să
descopere, măcar să dea o amploare şi o precizie până atunci nebănuite ştiinţelor vieţii
(Foucault, M., 1996 a, p. 168. În acest sens prinde contur un nou mod de a raţiona, în acord cu
noul statut atribuit observaţiei; progresul ştiinţelor fizice ilustra un model de raţionalitate
bazat pe experimente, observaţii şi calcule descoperitoare de legi, incitând ştiinţele vieţii să
adopte aceleaşi procedee şi să tindă spre un model similar de raţionalitate. Este vorba de
orientarea pregnantă spre pozitivism a „ştiinţelor vieţii”, printre care se regăsesc şi cele depre
om şi viaţa socială.
M. Focault identifică doua procedee disponibile dezvoltării ştiinţelor naturale: „Sistemul”
şi „Metoda”. Sistemul presupune ”alegerea unui ansamblu finit şi relativ limitat de trăsături
cărora li se vor studia, la toţi indivizii prezentaţi, constantele şi variaţiile”. Pe de altă parte
„metoda” presupune efectuarea unor comparaţii totale, dar în interiorl unor grupuri empiri
constrite, în care numărul asemănărilor este în mod manifestat atât de ridicat, încât
enumerarea diferenţelor nu va întârzia să se definitiveze; şi aşa, din aproape în aproape,
stabilirea identităţilor şi distincţiilor va putea fi asigurată. În locul decupării, din totalitatea
descrisă, a elementelor – rare sau numeroase - care vor servi drept caractere, metoda constă în
a le deduce în mod progresiv.
Potrivit acestei perspective normative înţelegerea fenomenelor de „invaliditate”,
„handicap” ar fi posibilă prin utilizarea metodei comparative, raportând o situaţie concretă, un
anumit individ – mai precis, caracteristicile acestuia -, la un continuum înscris pe o scală, de
la „normal”, la „patologic”. Pe această procedură se fundează sistemele de asigurări, care
instituie diferite beneficii persoanelor atinse de invalidităţi. La prima vedere nimic nu ar părea
mai simplu decât o asemenea raportare, însă dificultăţile devin relevante în plenitudinea lor o
dată cu încercarea de precizare a conceptelor de „normal” şi „patologic”.
Una din posibilităţile de identificare a „patologicului” ar fi raportarea la „tipul mediu”,
definit într-o perspectivă statistică. Un asemenea demers a încercat astronomul belgian
Quételet; secolul al XVIII-lea a încurajat curiozitatea în toate domeniile, accentuându-se
interesul pentru om şi viața umană. În acest sens au început a se cristaliza preocupări de
colectare a informaţiilor statistice, iniţial din raţiuni practice, precum proiectele militare sau
strângerea taxelor.

12
 2.4.2. Interpretarea diferenţei, a abaterii de la „normal”: concepţia lui E.
Durkheim
În aceeaşi categorie a demersului normativ se înscrie şi teoria lui E. Durkheim, în
cuprinsul căreia pot fi identificate elemente utile, aplicabile analizei fenomenului de
invaliditate şi handicap, cu toate că autorul nu le-a vizat în mod specific.
În primul rând este vorba despre perspectiva metodologică a lui Durkheim în scopul
precizării caracteristicilor faptelor sociale, demers necesar afirmării sociologiei ca ştiinţă. El
îşi fundamentează analiza faptelor sociale prin analogie cu cea a fenomenelor de sănătate şi
boală, pe care le consideră „obiective”; astfel, prin refacerea inversă a demersului său analitic,
se pot obţine elemente utile referitoare la fenomenul handicaplui.
După Durkheim, generalitatea, doar prin ea însăşi nu poate servi la caracterizarea
fenomenelor sociologice, de unde necesitatea identificării altor trăsături ale acestora. Pe aceste
considerente, autorul consideră că dacă găsim „un criteriu obiectiv, inerent faptelor înseşi,
care să ne permită a deosebi în mod ştiinţific sănătatea de boală în diferite ordine de fenomene
sociale, ştiinţa va fi în stare să lumineze practica, rămânând totodată credincioasă propriei sale
metode”3. Astfel Durkheim porneşte de la distincţia fundamentală între cele două categorii de
fapte: „normative”, adică acelea care sunt aşa cum trebuie să fie şi „patologice” care ar trebui
sa fie altfel de cum sunt. Utilizând excluziunea în analiza sa, Durkheim arată ce nu este boala
(starea patologică), subliniind că aceasta nu poate fi considerată:
- nici ca un mod de adaptare deficitară la mediu întrucât acest criteriu al adaptării ar trebui să
permită a se stabili care mod de adaptare este mai desăvârşit decât altul; de asemenea, nu
poate fi considerată nici inadaptare, pentru că boala însăşi reprezintă un mod de adaptare
diferit;
- nici ca un mod de ameninţare a şanselor de supravieţuire, întrucât există diferite stări
(copilăria, bătrâneţea etc. ) care nu sunt considerate a fi patologice;
- nici suferinţă, întrucât există afecţiuni lipsite de durere.
După eliminarea acestor posibilităţi, Durkheim se orientează către un criteriu obiectiv,
propunând o concepţie statistică, luând în considerare norma ca element de bază în definiţia
bolii. Mai mult, condiţiile sănătăţii şi ale bolii nu pot fi definite în mod abstract şi absolut.
„starea de sănătate, aşa cum se poate defini nu se potriveşte niciunui ins individual, fiindcă nu
poate fi stabilită decât în legătură cu împrejurările cele mai comune, de care toată lumea se
îndepărtează mai mult sau mai puțin… Din faptul că e necesar să o ajustăm, pe urmă, la

3
(Drkheim, E., 1974, p. 99)

13
fiecare caz special, nu rezultă ca nu ar exista nici un interes să o cunoaştem. Dimpotrivă, ea
este norma care trebuie să servească drept bază tuturor raţionamentelor noastre practice”.
Deşi boala este întemeiată în natura fiinţelor ca şi sănătatea, ea nu este întemeiată în
natura lor normală.
Durkheim a fost preocupat de surprinderea elementelor care determină transformarea
societăţii, el considera că accentuarea diferenţierii profesiunilor după aptitudini, adică
procesul diviziunii muncii înregisrtrează ca efect înlocuirea „solidarităţii mecanice” cu
„solidaritatea organică”.
Deficienţa, handicapul se manifestă ca excepţii individuale, în raport cu ceea ce este
general la nivelul specie, cu alte cuvinte, manifestarea lor este posibilă doar prin compararea
cu ceea ce pare a fi „normal”, din punctul de vedere al frecvenţei celei mai ridicate într-o
colectivitate. Prin urmare „normalul” are o vădită conotaţie statistică.

2.4.3. Perspectiva structural-funcţionalistă

O perspectivă care aduce contribuţii esenţiale la înţelgerea fenomenului handicapului este
cea structural-funcţionalistă, în care un loc central îl ocupă conceptele de „status” şi „rol”
social. Definite iniţial de antropologul Ralf Linston în scopul precizării poziţiei ocupate de o
persoană într-un sistem social („statusul”) şi a aşteptărilor celorlalţi faţă de respectiva
persoană („rolul”), aceste doua concepte capătă extensie în abordările lui T. Parsons şi R. K.
Merton.
Pentru Parsons, ierarhizarea şi diferenţierea indivizilor în societate (structură socială) se
fondează pe „statusurile” şi „rolurile” specifice actorilor sociali.
Orice comportament care intră în contradicţie cu valorile sistemului său le neagă, tinde a fi
clasificat ca o formă de devianţă socială, cu consecinţe parţial distructive pentru sistem. Una
din formele de devianţă analizate de Parsons este boala care, prin deformarea rolurilor sociale
„normale”, necesită dezvoltarea unor mecanisme de control la nivelul diferitelor sisteme
sociale.
Boala nu este doar o perturbare a funcţionării ”normale” a fiinţei individuale în
integralitatea sa ca organism, ca sistem biologic, ci şi ca o perturbare a rolurilor sociale
„normale”.
Statutul de „bolnav” este atribuit, nu asumat; definirea pacientului ca bolnav sau ca
suficient de bolnav se realizează de către ceilalţi, ceea ce validează insituirea anumitor măsuri,
fapt semnificativ pentru funcţia de control social ce revine practicii medicale. Prin urmare,

14
chiar şi caracteristicile rolului de bolnav sunt impuse pe baza ipotezei că boala, este, într-unul
din aspectele ei majore, o formă de deviere a comportamentului.
Există mai multe critici ale acestei concepţii funcţionale privind rolul de bolnav 4. Mai
întâi, nu se face o distincţie metodologică şi conceptuală între „pacient” şi „bolnav”, deşi
aşteptările pe linie de rol, nu sunt identice, întrucât nu toți bolnavii devin pacienţi, tot aşa
cum, în realitate, nu toţi pacienţii sunt bolnavi.
Setul de statusuri reprezintă ansamblul statusurilor unui individ, fiecare status având
propriul său set distinct de roluri, iar setul de roluri, reprezintă ansamblul relaţiilor de rol pe
care le au persoanele în virtutea ocupării unui anumit status social.

2.4.4. Interacţionismul simbolic

Iniţiatorii acestui curent sociologic de largă tradiţie au fost C. H. Cooley şi G. H. Mead.
Preluând conceptul de „eul-oglindă” („looking glass-self”). Obiectivele lumii sociale sunt,
după Cooley, părţi constitutive ale gândirii şi personalităţii subiectului.
Imaginea respectivă sau „eul-oglindă” se constituie din trei elemente principale:
- imaginea persoanei despre modul în care apare în ochii celorlalţi;
- modul în care persoana crede ca îi este judecată imaginea de către ceilalţi
(„judecăţile imaginate”);
- reacţia persoanei faţă de toate aceste aspecte
Prin urmare, considera Cooley, sociologia ar fi posibilă nu atât ca analiză a „factorilor
sociali”, instituţionali, cât ca o „introspecţie obiectivă” asupra interacţiunilor fiecărei fiinţe
umane. La baza ordinii sociale se află „imaginea” construită în „oglinda” celorlalţi.
Fiecare persoană se transpune în rolurile unor personaje diferite, proces care determină
apariţia unui termen de comparaţie pe parcursul socializării identificat de Mead, prin
conceptul de „altul generalizat” („generalized other”).
Dupa Mead esenţa personalităţii constă în caracterul şi în capacitatea sa reflexivă. Prin
abilitatea individului de a-şi imagina atitudinile celorlalţi, propria sa personalitate devine
obiect al propriei sale reflecţii.
Pe lângă definirea eului social „self”, Mead introduce încă două concepte corelate- „I” şi
„me”-, care se asociază în mod inevitabil experienţei sociale, însă într-un mod diferit: primul
„I” este răspunsul organismului la atitudinile celorlalţi, iar al doilea „me” este ansamblul
organizat de atitudini ale celorlalţi, aşa cum sunt ele presupuse de individ. „Me” este
personalitatea aşa cum este ea concepută în funcţie de perceperea punctului de vedere al
4
(Popescu, Gr., Rădulescu, S., 1981, p. 334)

15
celorlalţi, considerat ca punct de vedere al comunităţii, reflectând interpretarea propriului eu
în raport cu valorile, codurile organizate şi aşteptările celorlalţi.

2.4.5. Teoria etichetării

Articulată din principalele resorturi ale interacţionismului simbolic „teoria etichetării” a
devenit perspectiva sociologică dominantă asupra devianţei în ultimele decenii, deşi termenul
în sine este mai degrabă o „etichetă” aplicată mai multor contribuţii ale diferiţilor autori, decât
o abordare unitară.
Există două întrebări fundamentale cărora reprezentanţii acestui curent de gândire
sociologică încearcă să le ofere răspuns; 1. Cum apare devianţa, cum este ea socialmente
„produsă”? 2. Dacă o persoană este „etichetată” ca deviantă, care sunt efectele aplicării unei
astfel de etichete?
Devianţa nu este abordată ca un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor, ci mai
degrabă ca un proces în care se implică, pe de o parte, persoana ori persoanelele care încalcă
normelele şi valorile respective. Interpretând încălcările şi reacţionând în mod specific faţă de
ele este vorba de interacţiuni complexe între devianţi şi non-devianţi. Astfel, H. S. Becker
considera că ,,....devianţa nu este o calitate a actului pe care îl comite persoana, ci mai degrabă
o consecinţă a regulilor şi sancţiunilor unui <infractor>”. Prin urmare, unul şi acelaşi act apare
ca deviant în măsura în care ceilalţi reacţionează faţă de el.
Etichetarea, ca raportare a societăţii faţă de comportamentele nedorite are nu un singur
efect, ci mai multe: nu doar generează devianţă, dar o şi întreţine, putând afecta şi alte
domenii ale vieţii cum ar fi relaţiile familiale, prietenia, locul de muncă etc.
Devianţa „de învaţă” pe parcursul unui proces care poate fi precipitat, accentuat prin
intermediul intervenţiilor diferitelor organizaţii având funcţia de control social. Acesta este
cazul diferitelor instituţii „speciale” create pentru persoanele cu deficienţe.
Meritul incontestabil al teoriei etichetării constă în faptul că „pune pentru prima dată în
cauză persoanele înzestrate cu <comportament> de a eticheta, agenţii sociali şi instituţiile
responsabile pentru comportamentul deviant, punând totodată întrebarea fudamentală: în
interesul cui are loc etichetarea anumitor condite ca fiind deviante? ”

2.4.6. Perspectiva etnometodologică

16
 O serie de paradigme sociologice aparţinând etnometodologiei vizează explicarea ordinii
şi controlului social într-o societate profund diferenţiată, stratificată, motiv pentru care ele îşi
dovedesc relevanţa şi în raport cu problematica persoanelor cu handicap.
Garfinkel (1992) – atribuie termenului de „etnometodologie” studiul „metodelor” prin
care diferiţi oameni şi diferite grupuri sociale îşi fac cunoscute propriile lor concepţii asupra
realităţii sociale. Garfinkel consideră această realitate drep o desfășurare continuă de activităţi
concertate ale vieţii cotidiene, prin modalităţi adecvate pentru ca aceste activităţi să fie luate
în considerare şi utilizate de actorii sociali în calitatea lor de subiecţi cunoscători. Realizarea
continuă de activităţi concertate reprezintă fenomenul fundamental pentru care membrii
societăţii „fac sociologie”. Modalităţile respective de a practica sociologia reprezintă obiectul
de studiu al etnometodologiei. Studiul ennometodologiei se centrează pe evidenţierea
modalităţilor în care activităţile prezente, obişnuite ale membrilor societăţii se constituie în
metode prin care sunt analizate şi explicate acţiunile şi circumstanţelele practice.
Dintre studiile lui Garfinkel, mai relevant în raport cu problematica persoanelor cu
handicap pare a fi cel referitor la trecerea de la un status al sexului la altul.
În acest domeniu al structurii după sexe, controlul social este mai strict, modificarile
entităţilor masculină şi feminină putând a se produce doar pe trei căi: naşterea, decesul sau
migraţia.
Demersul analitic de tip etnometodologic poate fi aplicat şi în situaţia persoanelor cu
handicap care prezintă numeroase similarităţi cu cea a „trecerii” de la n status al sexului la
altul („passing”). Dacă structura pe sexe prezintă două entităţi (cea masculină şi cea
feminină), în mod ştiinţific, în funcţie de prezenţa/absenţa incapacităţilor, populaţia poate fi
încadrată în categoriile „normală” sau invalidă.

2.4.7. Perspectiva dramaturgiei sociale

Se poate spune că nu există alt sociolog, de talia lui Erving Goffman, a cărui contribuţie să
fi exercitat un impact atât de însemnat asupra managementului serviciilor umane destinate
persoanelor cu handicap. Prin aplicarea unei scheme de analiză micro-sociologică a
interacţiunii umane, Goffman apare ca reprezentant de referinţă al sociologiei interpretative
americane, fiind încadrat de unii analişti în curentul „interacţionismului simbolic”, iar de către
alţii în cel al „dramaturgiei sociale”.
Pentru el, interacţiunile sociale reprezintă acele entităţi ale vieţii sociale care se manifestă
de fiecare dată când unul sau mai mulţi indivizi se află în prezenţa imediată a altuia sau altora.
În cadrul interacţiunilor sociale, individul recurge la anumite modalităţi prin care conduce şi

17
controlează imaginile pe care ceilalţi şi le formează despre el, încercând a se pune într-o
lumină cât mai favorabila.
Când un individ interacţioneză cu ceilalţi, el se prezintă întâi cu un „paravan” („front”,
care include aparenţă fizică, o anumită comportare şi definirea situaţiei ), apoi, pornind de la
replicile interlocutorilor se orientează spre rolurile pe cere le va juca. Ca actor social,
individual are două ipostaze ale prezentării de sine: pe de o parte, în scenă deschisă” („front
stage”), în faţa auditorului, şi pe de altă parte, „în culise” sau dincolo de scenă („back stage”),
liber de presiunile publicului.
O serie de aspecte ale identităţii sociale a persoanelor cu handicap este evidenţiată de
Goffman prin analiza stigmatului (1990). Etimologia cuvântului trimite la Grecia antică, unde
anumite semne (cicatrici corporale provocate prin tăiere sau ardere cu fierul înroşit) erau
destinate să exprime ceva neobişnuit şi negativ, decăderea morală a celor care le purta (adică
sclav, criminal, trădător, marcaţi astfel în cadrul unor ritualuri).
Stigmatul, ca atribut care discreditează, constituie o discrepanţă specială între identitatea
socială virtuală şi cea reală. În realitate, el reprezintă „un tip special de relaţie între atribut şi
un stereotip” (ibid., p. 14). Există diferite tipuri de stigmate, unele asociate deficienţelor
fizice, altele „cazierului” (delicvenţi bolnavi psihic, alcoolici, tentative de sinucidere) altele
„tribale” (rasa, religia, naţiunea). Persoanele care se consideră „normale” construiesc o teorie
a stigmatului, o ideologie care serveşte le explicarea inferiorităţii celor cu un asemenea atribut
şi pentru a avertiza asupra pericolelor pe care le reprezintă. În fapt, prin stigmatizare se tinde
spre impunerea unei serii largi de imperfecţiuni, se generalizează de la un deficit particular, la
nivelul personalităţii.

2.4.8. Normalizarea
Un concept evocat tot mai frecvent, care a marcat dezbateri referitoare la crearea
serviciilor speciale şi perfecţionarea activităţii lor ca răspuns la nevoile persoanelor cu
handicap (îndeosebi de învăţare) este acela al normalizării. Se impune menţionat de la bun
început că, de la utilizarea lui pentru prima dată la sfârţitul anilor ’50, termenul a primit
diferite accepţiuni, a căror importanţă este nu numai de ordin teoretic, ci şi practic, prin
influenţa exercitată în mod direct atât asupra serviciilor de suport, cât şi asupra tuturor
reacţiilor societăţii. Astfel, Nirkje (1969) descria caracteristicile unui stil de viață, luând în
considerare un număr de opt dimensiuni (domenii)
- ritmul cotidian, incluzând orarul şi activităţile de trezire, îmbrăcare, alimentaţie şi odihnă
la sfârţitul zilei;

18
 - ritmul săptămânal, incluzând nu numai demarcaţia între week-end şi restul zilelor
lucrătoare, ci şi distincţia între (mediul) cadrul muncii, pe de o parte şi cel al activităţilor
recreaţionale, pe de altă parte;
- ritmul anal, care include petrecerea concediului;
- progreul pe parcursul etapelor ciclului de viaţă, incluzând expunerea la aşteptări normale
privind copilăria, adolescenţa, maturitatea şi batrâneţea;
- autodeterminarea, capacitatea de a lua decizii cu privire la cursul propriei vieţi;
- dezvoltarea relaţiilor heterosexuale, incluzând dreptul de a întemeia o familie;
- standardele economice, incluzând accesul egal la ajutoarele prevăzute prin lege şi salarii
corespunzătoare activităţilor prestate în diferite instituţii;
- standardele mediului, incluzând cerinţele referitoare la diferite facilităţi fizice la nivelul
şcolii, al locului de muncă, al locuinţei, care trebuie modelate după cele disponibile
cetăţenilor obişnuiţi în societate5.
Obiectivul fundamental al primei definiţii a „normalizării” era acela că persoanele cu
dificultăţi de învăţare să poată beneficia de drepturi similare şi de o calitate a vieţii similară cu
persoanele obişnuite, considerate „valide”, „normal”6.

CAPITOLUL III: Aria şi metodologia cercetării sociologice privind persoanele cu

handicap fizic

3.1.Etapele anchetei prin chestionar

3.1.1 Stabilirea şi delimitarea temei

Precizarea obiectului nu se poate face independent de precizarea conceptului principal şi a
sistemului iniţial de concepte, iar acestea din urmă nu pot fi definite decât printr-o analiză
prealabilă a datelor şi informaţiilor de care dispunem încă de la început.
Delimitarea obiectului ne ajută să stabilim populaţia ce urmează a fi investigată. O bună
definire a obiectului – afirmă Claude Javeau – ne permite să asigurăm chestionarului o mare
unitate, să evităm dispersia întrebărilor în toate direcţiile şi să nu elaborăm, astfel, formulare
prea lungi, „chestionare atotcuprinzătoare”, care ar putea pune în pericol ancheta sau ar pune
sub semnul întrebării necesitatea şi utilitatea ei.

5
(Nirje, 1980)
6
(Manea,2000,p59-106)

19
 3.1.2. Stabilirea obiectivelor
Nu întreprindem o anchetă în mod inutil, pentru a pierde timpul. Fiecare cercetare trebuie
să urmărească obiective precise în legătură cu populaţia care va fi investigată. Obiectivele pot
fi teoretice, metodologice şi practice.
3.1.3. Mijloacele materiale necesare anchetei
Pentru a elimina amatorismul şi comoditatea din sociologia de teren trebuie să dispunem,
pe lângă competenţă profesională, interes şi pasiune, şi de anumite mijloace materiale :
mijloace documentare, mijloace de deplasare, mijloace de redactare şi multiplicare a
instrumentelor de lucru, aparate şi instrumente tehnice auxiliare (magnetofon, aparat foto
etc.), echipe de cercetare, timp material suficient pentru desfăşurarea tuturor etapelor,
mijloace financiare şi tehnice de analiză a datelor, operatori şi tehnici pentru lucrările
ajutătoare etc.
3.1.4. Determinarea populaţiei
Ancheta prin chestionar se realizează, de regulă, prin utilizarea unui eşantion care este
extras dintr-o populaţie mai largă, numită „populaţie de referinţă” sau „univers” al cercetării.
Stabilirea „populaţiei de referinţă” pare simplă, dar în fapt ea ridică numeroase probleme.
Numim „univers al cercetării” ansamblul populaţiei la care se referă şi pe care o afectează
scopul investigaţiei. Din cadrul şi numai în cadrul acestei populaţii se va extrage eşantionul
căruia îi va fi administrat chestionarul.
Este necesar să stabilim „populaţia cercetării” imediat după ce au fost stabilite obiectul şi
obiectivele ei.
Chestionarul va include, de altfel, întrebări de identificare pentru a vedea dacă subiectul
care răspunde la întrebări, aparţine sau nu „populaţiei de referinţă”.
3.1.5. Preancheta
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în „spaţiul social” al viitoare
investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica problematica sociologică în vederea
construirii ipotezelor şi a instrumentelor de lucru.
Discuţiile cu subiecţii în cadrul preanchetei au un caracter non-directiv. Aceasta nu
înseamnă însă că preancheta poate fi improvizată, întreprinsă fără nici o pregătire, la
întâmplare, fără nici un instrument de lucru. O asemenea acţiune epistemologică trebuie să
dispună de ceea ce Claude Javeau numeşte „un arsenal conceptual coerent şi riguros”.

3.1.6. Documentarea

20
 Această etapă se referă atât la culegerea informaţiilor cu privire la temă cât şi la culegerea
informaţiilor cu privire la populaţie, informaţii prealabile, existente în literatura sociologică,
în rapoartele unor anchete asemănătoare etc. documentarea trebuie să vizeze îndeosebi
rezultatele obţinute de altă echipă de cercetare pe aceeaşi temă şi în acelaşi „univers”.
Concluziile la care au ajuns ceilalţi cercetători vor putea constitui ipoteze sau elemente ale
unor ipoteze pentru ancheta care se pregăteşte. Documentarea serveşte, în fine, la stabilirea
bibliografiei temei, care nu poate lipsi din raportul nostru de anchetă. Această bibliografie
trebuie să fie suficient de reprezentativă pentru a garanta valoarea sistemului de concepte şi a
sistemului de ipoteze.
3.1.7. Stabilirea ipotezelor
Pentru a realiza scopurile anchetei trebuie formulate o serie de ipoteze care urmează a fi
verificate pe teren. Numai un set de ipoteze care ne va permite să formulăm întrebări clare şi
să construim formulare şi instrumente adecvate obiectivelor urmărite. O ipoteză se poate
prezenta sub forma unei propoziţii de tipul : „reuşita şcolară este, printre altele, funcţie de
caracteristicile mediului cultural în care trăieşte copilul” – Pierre Bourdieu. Pornind de la o
asemenea ipoteză, vom putea aborda problema construirii variabilelor, adică a traducerii
conceptelor şi noţiunilor în operaţii de cercetare definite.
Este greu, adesea, să delimităm ipotezele apriori de cele aposteriori, întrucât avem
întotdeauna nevoie de date şi de informaţii care să ne sugereze idei şi presupuneri. Formularea
apriori corespunde unei activităţi „pur intelectuale” a unui cercetător „relativ izolat”.
3.1.8. Construirea eşantionului
O anchetă se întreprinde cel mai adesea prin intermediul unui eşantion şi foarte rar prin
investigarea directă a întregii populaţii. Recensămintele sunt foarte rare, pe când anchetele
prin sondaj sunt extrem de frecvente.
A construi un eşantion înseamnă a căuta în sânul unei populaţii de referinţă, printr-un
anumit procedeu (de eşantionare), un anumit număr de indivizi a căror grupare trebuie să
întrunească anumite însuşiri, în primul rând însuşirea reprezentativităţii.
Eşantionul este astfel o parte a populaţiei studiate stabilită prin diferite procedee şi a cărei
investigare ne conduce la concluzii care vor putea fi extrapolate la ansamblul colectivităţii de
origine. Eşantionul este, prin definiţie, reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras.
Se cunosc două procedee de eşantionare care se practică în mod obişnuit :
• procedeul probabilistic – sau al alegerii prin hazard;
• procedeul cotelor.

21
 3.1.9. Redactarea formularului de chestionar
Problemele redactării întrebărilor şi ale „punerii lor în pagină”, adică ale construirii
formularului de anchetă sunt numeroase şi complicate.
a) Reguli de redactare
Atunci când ajungem în această fază este necesar să reparcurgem mintal ceea ce am făcut
până atunci întrucât rezultatele etapelor anterioare sunt elementele de la care trebuie să
pornim în construirea chestionarului. Este vorba, îndeosebi, de setul de ipoteze pe care le-am
stabilit şi de sistemul de concepte iniţial care, în această fază, trebuie să aibă deja o formă
operaţională (dimensiuni, variabile, indicatori). Setul de indicatori şi setul de ipoteze
constituie, cu toată interferenţa lor, cele două liste de probleme – întrebări fără de care
construirea instrumentelor de teren, deci şi a chestionarului, este imposibilă.
b) Tipuri de întrebări – probleme
Cele mai răspândite întrebări şi totodată cele mai comode – în ciuda rigurozităţii lor – sunt
întrebările închise, bipolare sau cu evantai de răspunsuri precodificate, dintre care subiectul
este obligat să aleagă unul sau, dacă specifică aceasta, mai multe răspunsuri care i se
potrivesc. Întrebările închise vizează atât date factuale, cât şi stadii (aprobare – dezaprobare)
faţă de o situaţie dată, inclusiv faţă de alte opinii, atitudini, comportamente şi poziţia pe care
se înscrie subiectul de-a lungul unei game de situaţii.
c) „Punerea în pagină”
Chestionarul sociologic nu este o simplă listă de întrebări, aşezate una după alta fără nici o
regulă. Dimpotrivă, întrebările trebuie aranjate într-o anumită ordine, într-un anumit mod,
potrivit anumitor reguli care variază în funcţie de temă, de obiecte, de tipul întrebărilor şi mai
ales în funcţie de caracteristicile subiecţilor.
d) Redactarea întrebărilor
Având o influenţă directă asupra conţinutului răspunsurilor, redactarea întrebărilor trebuie
să fie realizată cu mare grijă, respectându-se câteva reguli mai importante, printre care
• textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concis, nesugestiv şi netendenţios;
• termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor şi populaţiei investigate;
• formularea întrebărilor trebuie să aibă în vedere capacitatea de receptare şi înţelegere a
subiecţilor cărora le sunt adresate;
• pentru a câştiga încrederea subiecţilor, unele întrebări pot fi personalizate sau
individualizate.

22
 e) Riscurile de deformare a răspunsurilor
Oricât de clare şi concise ar fi întrebările şi oricâtă atenţie am acorda constituirii
chestionarului, ordinii şi amplasării întrebărilor, administrării lui etc., există întotdeauna unele
riscuri de deformare a răspunsurilor, fapt care ne obligă să fim şi mai atenţi la verificarea şi
interpretarea lor.
3.1.10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului
Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului construit. Deşi chestionarul
este în cursul acestei etape supus unei probe de verificare şi apreciere, el va trebui să aibă o
formă definitivă, adică pe deplin elaborată ca şi cum s-ar trece direct la ancheta propriu-zisă.
Pretestarea va stabili şi va măsura gradul de acceptabilitate, nivelul de înţelegere şi de
interpretare a întrebărilor de către subiecţi.
3.1.11. Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren
Există mai multe procedee de aplicare pe teren a formularelor printre care două sunt mai
frecvent utilizate :
1. auto – administrarea (aplicarea directă de către subiecţi);
2. administrarea indirectă (aplicarea prin mijlocirea operatorilor). Mai sunt cunoscute alte
două procedee, mai puţin utilizate în practică;
3. expedierea prin poştă a formularelor (un caz particular al primului procedeu, deci auto
– administrare);
4. „administrare colectivă” – tip extemporal, în prezenţa cercetătorului (deci auto –
administrare „supravegheată”).
3.1.12. Codificarea răspunsurilor
Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte tipurile de răspunsuri şi atribuie
fiecărui tip o cifră sau o literă, adică un cod. Prin codificare se realizează o primă analiză de
conţinut, ceea ce impune un înalt grad de profesionalizare şi multă experienţă din partea
codificatorului.
Codificarea se realizează imediat ce formularele completate au fost strânse de la subiecţi
şi verificate din punct de vedere al completitudinii şi al „corelaţiei interne” (prima formă de
verificare a validităţii).
În cazul în care formularele cuprind întrebări închise – cu evantai de răspunsuri –
înseamnă că avem de-a face cu formulare precodificate, întrucât răspunsurile sunt numerotate,
au primit deja codurile, subiectul urmând a însemna – aşa cum am arătat – codul sau codurile
care corespund răspunsurilor alese. În practică, cele mai multe chestionare cuprind şi întrebări
deschise sau semi-deschise ale căror răspunsuri vor trebui „culese” după completarea

23
formularelor, analizate şi codificate. În cazul unor formulare scurte şi a unor eşantioane mici,
codificarea este o operaţiune simplă sau după caz, poate fi omisă.
Codificarea este o etapă intermediară între administrarea formularului şi analiza
răspunsurilor, constând în transcrierea informaţiilor într-un limbaj determinat – în coduri –
fiecare cod corespunzând unei singure categorii de date.
Codul este un dicţionar de echivalente între două limbaje...un limbaj natural şi un limbaj
ne-natural. Operaţia prin care se transformă un mesaj potrivit unui cod se numeşte codaj,
acţiunea – codificare, iar tehnicianul – codificator.
3.2. Întrevederea
În demersul de intervenţie întrevederea reprezintă modalitatea prin care, în cursul unei
întâlniri între asistentul social şi client, se stabilesc relaţii care vizează obţinerea de informaţii
primare necesare explorării problemei şi, ulterior, stabilirii modalităţilor de rezolvare.
În literatura de specialitate întrevederea reprezintă o formă de interviu în care asistentul
social urmăreşte anumite informaţii specifice şi predeterminate de la client.
Întrevederea reprezintă tehnica prin intermediul căreia se investighează situaţia clientului
pentru a strânge cât mai multe informaţii despre problema acestuia, pe baza acestor informaţii
primare se vor contura direcţiile viitoare de acţiune7.
Datorită spectrului său larg de utilizare, asistentul social va aplica această tehnică pentru a
strânge informaţii, pentru a clarifica o situaţie sau pentru a evalua rezultatele acţiunilor sale
împreună cu clientul.
Întrevederea se aplică atunci când specialistul:
 Urmăreşte să cerceteze/evalueze, astfel încât tehnica va fi utilizată pe parcursul
întregului demers de instrumentare a cazurilor sociale;
 Să transforme mediul social investigat, astfel încât întrevederea va avea valoare de
acţiune asupra individului, familiei prin responsabilizarea beneficiarului serviciului de
asistenţă socială.
Întrevederea surprinde fenomene mai profunde, îndeosebi afective care reprezintă aspecte
relevante în soluţionarea eficientă a cazurilor, dar pe care nu le putem urmări în cadrul altor
tehnici cum ar fi interviul, chestionarul.

CAPITOLUL IV: Microcercetare sociologică privind integrarea socio-profesională a

persoanelor adulte cu handicap

7
(World Vision, Manual de bune practici în asistenţă socială comunitară, Iaşi.)

24
 Conceptele centrale ale acestei lucrări sunt reprezinte de termenii: deficienţă, dizabilitate,
handicap, integrare şi reabilitare. Deficienţa vizează consecinţele leziunii produse la nivelul
unor organe sau părţi ale corpului. Este vorba de consecinţele unor defecte sau pierderi la
nivelul membrelor, organelor sau la nivelul altor structuri ale corpului, indiferent de cauza
acestora. Dizabilitatea corespunde nivelului persoanei, respectiv consecinţele deficienţei
asupra sarcinilor, abilitaţilor şi ocupaţiei persoanei. Potrivit definiţiei ICIDH, dizabilitatea
constă în orice restrângere sau lipsă a abilităţilor de a desfășura o activitate într-un mod
considerat obişnuit pentru o fiinţă umană. Termenul “handicap” se referă la dezavantajul
social, la pierderea şi limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viața comunităţii la un
nivel echivalent cu ceilalţi membri. El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi
mediu. Reabilitarea se referă la un proces destinat a da posibilităţi persoanelor cu deficienţe să
ajungă la nivelurile funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare, furnizându-le
acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viața în direcţia obţinerii unui grad
mai mare de independență în societate.
La această lucrare am folosit tehnica chestionarului. Chestionarele au fost aplicate atât
societăţii cât şi angajatorilor pentru a se vedea părerile acestora, pentru a se observa cât de
diferite sau asemănătoare sunt. Chestionarul adresat societăţii cuprinde 13 întrebări iar cel
adresat angajatorilor 12 întrebări, acestea fiind chestionare mixte cu întrebări închise, semi-
închise şi deschise. Chestionarul adresat societăţii cuprinde 2 întrebări deschise, 9 întrebări
închise şi 2 întrebări semi –închise iar chestionarul adresat angajatorilor cuprinde 5 întrebări
deschise şi 7 întrebări închise. Am folosit întrebări închise şi deschise pentru a-l determina pe
subiect să se integreze în unul din răspunsurile propuse în chestionar. Întrebările deschise
utilizate în chestionar, lasă subiectului libertate maximă în formularea răspunsurilor iar
folosirea întrebărilor deschise este indicată pentru că acestea pun în evidenţă ceea ce este
profund interiorizat şi consolidat atât în planul cunoaşterii cât şi al comportamentului.

Chestionarul sociologic
Ipotezele cercetării adresat societăţii:
Ipotezele generale a acestei cercetări se referă la discriminarea persoanelor cu handicap la
locul de munca și în societate, la integrarea persoanelor cu handicap în societate şi la un loc
de muncă, la cum sunt văzute persoanele cu handicap în societate, la ceea ce reprezintă pentru
fiecare persoană termenul de handicap, la faptul că aceste persoane cu toate ca au unele
probleme de sănătate, unii mai grave iar alţii mai uşoare, nu trebuiesc marginalizaţi, excluşi
din societate sau în găsirea, angajarea într-un loc de muncă. Fiecare persoană are dreptul de a

25
munci, de a se întreţine şi de a i se oferi un loc de muncă adaptat problemelor sale. Este un
fapt social care trebuie acceptat şi trebuiesc găsite soluţii pentru a integra şi aceste persoane
pentru a nu se simţi diferite.
Prin aplicarea chestionarului am dorit de asemenea să aflu:
- dacă se cunosc drepturile persoanelor cu handicap la locul de muncă;
- dacă se cunosc instituţii care desfășoară proiecte pentru reintegrarea persoanelor cu
handicap;
- cine ar trebui să se implice mai mult în integrarea lor;
- dacă o pregătire profesională superioară i-ar ajuta în relaţiile cu ceilalţi.

Caracterizarea eșantionului:
Cercetarea s-a realizat în judeţul Gorj. Eşantionul este format din adulţi cu vârste între 30
şi 50 de ani ce lucrează în domenii diferite. A fost aplicat un chestionar mixt, care cuprinde
treisprezece întrebări, închise, semi-închise cât şi deschise. Persoanele ce au completat
chestionare au raspuns la toate întrebările fiind interesate de a le completa. În total au fost
aplicate 55 de chestionare pe tema integrării socio-profesionale a persoanelor adulte cu
handicap.

Concluzii finale

26
 Handicapul se subscrie planului social, fiind o consecinţă a deficienţei şi incapacităţii,
raportată la gravitatea şi cerințele mediului. Handicapul este considerat a fi un dezavantaj
social, care împiedică sau limitează îndeplinirea de către individ a unui rol așteptat de
comunitate. Este o funcţie a relaţiei dintre persoana cu incapacitate şi mediul extern,
evidenţiat atunci când sunt întâlnite bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le
accesul la diferite activităţi sau servicii sociale care sunt disponibile, în condiţii normale,
celorlalte persoane din acelaşi context social.”Astfel handicapul are accepţiunea pierderii sau
limitării şanselor de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel egal cu al celorlalţi.”8
Societatea este reprezentată de indivizi şi de relaţiile stabilite între aceştia. Tendinţa
generală este aceea de perfecţiune şi omogenitate a membrilor comunităţii. Existenţa unei
probleme, indiferent de natura ei, generează dezechilibru la nivel societal, care implică
utilizarea unui volum mai mare de resurse în vederea satisfacerii nevoilor populaţiei. De aici
tendinţa persoanelor de a elimina, ignora şi respinge cauzele, care generează apariţia acestor
perturbări, din comunitatea în care face parte.
Dupa cum se ştie, problematica handicapului a existat în toate timpurile chiar dacă s-a
dorit negarea acesteia şi a fost evidenţiată prin modalităţile de intervenţie, de acţiune
privitoare la persoanele cu handicap. Intervenţia s-a concretizat fie prin izolarea față de restul
membrilor comunității respective în diferite centre speciale, fie, în unele cazuri, chiar prin
exterminare. În general societatea cataloghează persoana în funcţie de productivitatea şi
randamentul în câmpul muncii, ”munceşti, deci exişti. ”Majoritatea consideră handicapul ca
limite funcţionale ale unei persoane, efectul bolii, condiţiei sau a unui accident. Dar, limitele
funcţionale devin handicap numai atunci când o persoana întâmpină obstacole care împiedică
să-şi desfasoare activitatea în mod normal. Aceste obstacole sunt ridicate, de obicei, de către
indivizi, care destul de reticenţi la apariţia unei persoane cu handicap în imediata apropiere,
etichetează, stigmatizează şi marginalizează aceste persoane fără a le acorda posibilitatea de a
participa la viaţa socială.
În ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de această categorie de persoane, identificăm
doua tipuri de discriminare: “discriminare negativa”care se manifestă prin încercarea de
eliminare, de marginalizare a acestor indivizi deficienţi şi “discriminare pozitivă”
caracterizată prin acordarea unor drepturi în plus faţă de ceilalţi membri ai comunităţii.9
Tendinţa generală este aceea ca handicapul să fie văzut doar ca o limitatare a individului,
care are efect doar asupra acestuia, ca entitate unică, izolată de ceilalţi. Însă o persoană

8
(Manea,1986,p.33)
9
(Manea,1986,p.7)

27
interacţionează cu membrii comunităţii din care face parte şi influenţează, fie direct, prin
contactul cu membrii familiei din care fac parte ,cu personalul din cadrul şcolar,cu diverse
persoane care se ocupă de îngrijirea în vederea recuperării persoanei, fie indirect,fiind
beneficiar al serviciilor la care contribuie toate persoanele unei comunităţi indiferent dacă
apelează sau nu la ele. Astfel problematica handicapului nu trebuie analizată doar din
perspectivă unilaterală, care vizează doar individul, ci trebuie realizată o intervenţie la nivel
societal şi familial, care implicit se va răsfrânge asupra individului. Acest mod de acţiune este
posibil atunci când vorbim de handicap ca “ dezavantaj social”. Problema se pune altfel atunci
când vorbim de deficienţă, care priveşte latura medicală, intervenţia se centrează pe individ.
Indiferent de traiectoria intervenţiei se urmărește atât bunăstarea individului cât și a societăţii
în ansamblul ei.

28
Bibliografie

1. Bandila ,A : Cartea asistentului personal

2. Bocancea,C., Neamţu,G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi,1999
3. CRIPS – ANPH,Proiect de analiză şi dezbatere a procesului de integrare profesională a
persoanelor cu handicap
4. Declaraţia Drepturilor Persoanelor cu Handicap, decembrie 1975.
5. Dragomir ,V. :Fenomenul marginalizarii si situatia persoanelor cu handicap,revista de
asistenta sociala,nr 6,catedra de asistenta sociala,universitatea bucuresti,2002
6. Dumitrascu .D: Imaginea persoanelor cu handicap in presa scrisa,editura lumen,2004
7. Hotărarea de Guvern numărul 427/2001 privind condiţiile de încadrare, drepturile şi
obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap;
8. Legea nr. 448 din 06/12/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap

Anexa 1

29
Integrarea socio-profesională a persoanelor cu handicap
Chestionar:
Va rugăm să acceptați să ne raspundeți la urmatoarele întrebări. Chestionarul prezintă
întrebări prin care să aflăm opinia publică cu privire la persoanele cu dizabilități .Vă asigurăm
că toate informațiile vor rămâne confidențiale, acestea fiind necesare doar în scopul
prelucrării statistice.Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare întrebare și să răspundeți corect
încercuind litera din dreptul raspunsului care corespunde opiniei dumneavoastre sau dați
răspunsul dorit acolo unde sunt locuri libere.
1.Cunoașteți persoane cu handicap ?

a) Da cunosc b) Nu cunosc c) Am întâlnit

2. Ce reprezintă pentru dumneavoastră termenul de “handicap” ?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………
3.Sunteți de acord cu afirmația “Toți avem drepturi egale”?

a) Da b) Nu c) Nu știu/ Nu răspund

4.Cunoașteți drepturile persoanelor cu handicap la locul de munca?

a) Da b) Nu c) Nu știu/ Nu răspund

5.Credeți că persoanele cu dizabilități sunt discriminate la locul de muncă sau în găsirea unui
loc de munca?
a) Da b) Nu c) Nu știu/ Nu răspund

6. Bifați care credeți ca sunt drepturile de care beneficiază persoanele cu handicap?

a) La ocrotirea sănătății
b) La educație și formare profesională.
c) La ocuparea și adaptarea locului de muncă, orientarea și recunoașterea profesională.
d) La asistența socială, respective servicii sociale și prestații sociale.
e) La locuință, amenajarea mediului de viață, personal, ambient, transport, acces la mediul
fizic și informal;

30
f) La asistență socială;
g) La petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism;
h) La facilitate fiscală;
i) Altele…………………………………………………

7.Daca ați fi angajator, ați angaja o persoană cu dizabilități?

a) Da b) Nu c) Nu știu/ Nu răspund

8.Cine ar trebui să se implice mai mult pentru o mai bună integrare a persoanelor cu
dizabilități în societate?
a) Societatea b) Instituțiile c) Familia d) altele………

9.Cunoasteti institutii care desfasoara proiecte pentru reintegrarea socio-profesionala a

persoanelor cu dizabilitati?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

10. In ce masura sunt persoanele cu handicap integrate in societate?

a) In mare masura b) In mica masura c) Deloc

11. Ce sugestii aveti pentru o mai buna respectare a drepturilor persoanelor cu handicap in
Romania?
…………………………………………………………………………………………………
…………………........………………………
12. Credeti ca persoanele cu handicap sunt marginalizate si excluse la angajare?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

13. Credeti ca o pregatire profesionala superioara i-ar putea ajuta in relatiile cu ceilalati?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

Ocupatia :
Sexul:
Varsta:
Anexa 2
Integrarea socio-profesionala a persoanelor cu handicap

31
Chestionar:
Va rugam sa acceptati sa ne raspundeti la urmatoarele intrebari.Chestionarul prezinta
intrebari prin care sa aflam opinia publica cu privire la persoanele cu handicap.Va asiguram
ca toate informatiile vor ramane confidentiale,acestea fiind necesare doar in scopul prelucrarii
statistice.Va rugam sa cititi cu atentie fiecare intrebare si sa raspundeti corect incercuind
litera din dreptul raspunsului care corespunde opiniei dumneavoastre sau dati raspunsul dorit
acolo unde sunt locuri libere.

1.Cunoasteti persoane cu handicap ?

a) Da cunosc b) Nu cunosc c) Am intalnit

2. Ce reprezinta pentru dumneavoastra termenul de “handicap” ?

…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………
3.Sunteti de acord cu afirmatia “Toti avem drepturi egale”?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

4.Cunoasteti drepturile persoanelor cu handicap la locul de munca?

a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

5. Daca ati raspuns “da” la intrebarea precedenta, puteti sa ne spuneti un drept al acestora?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………..………………
6.Ce sugestii aveti pentru o buna respectare a drepturilor persoanelor cu handicap in
Romania?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………
7.Credeti ca persoanele cu dizabilitati sunt discriminate la locul de munca sau in gasirea unui
loc de munca?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

8. Ati angajat pana acum o persoana cu handicap si de ce?

32
a)Da……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………
b)Nu……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………
9. Cunoasteti institutii care desfasoara proiecte pentu reintegrarea socio-profesionala a
persoanelor cu handicap?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

10. In ce masura sunt persoanele cu handicap integrate in societate?

a) In mare masura b) In mica masura c) Deloc

11. Ce credeti ca i-ar ajuta sa se integreze mai bine in societate si la un loc de munca?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………
12. Credeti ca o pregatire profesionala superioara i-ar putea ajuta in relatiile cu ceilalati cat si
in gasirea unui servici cu o mai mare usurinta?
a) Da b) Nu c) Nu stiu/ Nu raspund

Nr de angajati:
Ocupatia:
Sexul:
Varsta :

33