DREPT CIVIL

SUCCESIUNI

Coordonatoare: Student:

TîrguMureș
2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I

DEFINITIA CARACTERELE JURIDICE

ȘI CUPRINSUL TESTAMENTULUI

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I

CUPRIN
S

CAPITOLUL 1.....................................................................................2

NOTIUNI..............................................................................................2

CAPITOLUL 2.....................................................................................3

Noţiunea de testament Condiţii de validitate........................................3

CAPITOLUL 3.....................................................................................5

CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI....................5

CAPITOLUL3......................................................................................8

CONTINUTULTESTAMENTULUI...................................................8
CONCLUZII.......................................................................................................................................13

BIBLIOGRAFIE................................................................................14

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
CAPITOLUL 1

NOTIUNI

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una
sau mai multe persoane în fiinţă (art. 953 C. civ.)
Succesiunea este o transmisiune mortis causa prin care, cu excepția cazului în
care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci şi obligaţii, deci mai
mult decât simpla proprietate. Ca sinonime ale noţiunii de succesiune, Codul civil
mai utilizează noţiunile de moştenire şi ereditate.
În limbajul tehnic de specialitate, persoana decedată al cărei patrimoniu, fracţiune
de patrimoniu sau bunuri individuale se transmit prin succesiune este desemnată sub
denumirea de cujus, expresie care provine de la prescurtarea formulei romane is de
decujus succesione agitur (cel despre a cărui moştenire este vorba).
Persoanele care dobândesc prin succesiune elemente din patrimoniul succesoral
poartă denumirea de succesori, moştenitori sau erezi1.
Din punct de vedere etimologic cuvântul "succesiune" îşi găseşte originea în
latinescul succesio-succesionis, care înseamnă "înlocuire" dar şi "urmarea" sau
"succesiunea lucrurilor".
Ca noţiune cu sens juridic, aceasta poate avea mai multe înţelesuri.Într-un prim
sens, restrâns, prin succesiune se înţelege orice transmisiune juridică a unor bunuri,
mobile, imobile, corporale sau incorporale. Astfel se spune că donatarul succede
donatorului ca titular al drepturilor de proprietate transmise prin actul de donaţie, sau
cumpărătorul succede vânzătorului ca titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor
vândute. În ambele cazuri, noţiunea juridică de succesor evocă ideea de continuator, ca
titular de drept.
Este folosită astfel noţiunea de succesor deoarece ea implică atât preluarea
anumitor bunuri, cât şi a obligaţiilor referitoare la bunurile transmise proprietarului
subsecvent
În sensul larg al cuvântului, prin succesiune se înţelege transmisiunea unor bunuri pentru
cauză de moarte.

1
Dan Chirică – Drept civil-Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 3

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
Această succesiune sau trasmisiune poate avea loc în caz de rudenie potrivit
unei ordini succesorale stabilite de lege sau prin act juridic potrivit voinţei
persoanei.
Testamentul este consecinţa şi complementul dreptului de proprietate. Un popor nu
este cu adevărat liber, dacă nu are dreptul de a testa; libertatea testamentului este cea
mai mare dovadă a libertăţii sale civile. Cine este acela care ar putea să nu respecte
ultimele cuvinte ale unui muribund? Voinţa omului, idealizată prin moarte, este una din
cele mai mari puteri din lume.2

CAPITOLUL 2

Noţiunea de testament Condiţii de validitate

Potrivit art. 955 alin. (1) C. civ., patrimoniul defunctului se poate transmite nu numai
în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în
temeiul voinĠei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care
moştenirea (devoluĠiunea ei) este testamentară.
Este posibilă şi coexistența moştenirii legale cu cea testamentară [art. 955
alin. (2) C. civ.]. Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității
moştenirii testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere
potest), permițând – iar dacă există moştenitori legali rezervatari impunând chiar –
coexistența moştenirii legale cu cea testamentară. 3
Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula
şi constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi
înlăturată în tot sau în parte în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin
testamentul lăsat de către de cuius.
Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertății testamentare, libertate la
care nu se poate renunța 1 , în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa

2
Francisc Deak Romeo Popescu Tratat de drept succesoral Ediția a III-a, actualizată şi completată Universul
Juridic Bucureşti pag.19
3
Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I. Moştenirea legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 24-26

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
(sau a nu lăsa) un testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru
caz de moarte (mortis causa).
Testamentul apare ca fiind expresia ultimei gândiri şi supremelor afecțiuni ale
omului, care se mențin în secret şi nu se dezvăluiesc decât după moarte .
VoinȚa omului, idealizată prin moarte, este una din cele mai mari puteri din lume”.
Vom vedea însă că, în dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea
prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei
succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care este sustrasă actelor
liberale ale celui care lasă moştenirea, fie că este vorba de liberalitățile făcute în timpul
vieții donașisau de cele pentru cauză de moarte legate .
Definiţia legală a testamentului. În dreptul roman, celebrul jurisconsult clasic Ulpian
(Ulpius Domitius) a definit testamentul ca fiind manifestarea, în conformitate cu legea, a
voinței noastre, pentru a avea tărie după moarte testamentum est mentis nostrae iusta
contestatio, in id solemniter facta, ut post mortem nostram valeat 4 , iar un alt jurisconsult
clasic nu mai puțin celebru, Modestin, a considerat că „testamentul este o hotărâre legală
a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa”
(testamentum est voluntatis nostrae iusta sententia de eo, quod quis post mortem suam
fieri velit) 5 .
Conform art. 802 din Codul civil de la 1864, „Testamentul este un act revocabil prin
care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul
său”. Această definiĠie a fost criticată în literatura de specialitate 6 întrucât vizează legatul
ca dispoziție testamentară, iar nu testamentul, care poate cuprinde în conținutul său şi
alte (chiar şi numai alte) dispoziții de ultimă voință cu regimuri juridice deosebite .
Cu ocazia elaborării noului Cod civil s-a ținut seama de opiniile critice formulate în
doctrină, iar definiția testamentului nu se mai reduce la cea a legatului, ci acoperă
diversele dispoziții de ultimă voință pe care le poate include testamentul. Potrivit art.
1.034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o
persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul
când nu va mai fi în viață”. După cum rezultă din această definiție, coroborată cu alte
dispoziții legale, testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esențialmente personal
şi revocabil.

4
E. MolcuĠ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 153.
5
M.D. Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 124
6
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 160.

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I

CAPITOLUL 3

CARACTERELE JURIDICE ALE

TESTAMENTULUI

În ceea ce privește caracterele juridice ale testamentului, din definiția acestuia

rezultă că ne aflăm în prezența unui act juridic unilateral, esențialmente personal și
revocabil, solemn și pentru cauză de moarte.
Testamentul este un act juridic, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să
îndeplinească în primul rând condițiile generale de validitate ale oricărui act juridic în
general, dar în același timp trebuie să îndeplinească și condițiile specifice de validitate
impuse de lege pentru testament (care este o liberalitate).
Prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință sau, după caz, acordul de
voință făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a modifica sau
de a stinge un raport juridic civil concret.7
Condițiile generale de validitate impuse actului juridic, potrivit art. 1179 C. civ., se
referă la consimțământ, capacitate, obiect și cauză, condiții la care se adaugă cele
specifice liberalităților, în măsura în care testamentul cuprinde și legate. Potrivit art. 984
alin. (2) C. civ., liberalitățile pot fi făcute prin donație sau legat cuprins în testament.

7
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 109

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
Testamentul este un act juridic unilateral întrucât presupune numai manifestarea de
voință a testatorului, clasificarea actelor juridice civile în funcție de numărul părților
făcându-se în acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale și acte juridice multilaterale.
Testamentul se încadrează în categoria actelor juridice unilaterale.
Actul juridic unilateral reprezintă rezultatul voinței unei singure părți, așa cum
prevede art. 1324 C. civ. Astfel, manifestarea de voință a testatorului este suficientă
pentru a da naștere la drepturi și obligații, evident, de la moartea acestuia.
Este de precizat că transmisiunea patrimoniului operează de drept de la
data deschiderii moștenirii, fără a fi necesară vreo manifestare de voință din partea
moștenitorilor fie ei legali sau testamentari, actul lor de opțiune succesorală conducând
fie la consolidarea dreptului astfel dobândit, în mod retroactiv, dacă moștenirea a fost
acceptată, fie la desființarea acestui drept, tot retroactiv, în caz de repudiere a moștenirii.
Așadar, testamentul fiind un act juridic unilateral, nu se cere ca legatarul să-și
manifeste opțiunea pentru ca acesta să-și producă efectele juridice.
Voința testatorului manifestată prin întocmirea testamentului va produce efecte
juridice, respectiv are loc transmiterea legatului către legatar, de la data deschiderii
moștenirii, cu singura condiție ca legatarul să nu repudieze legatul.
În schimb, acceptarea legatului de către legatar reprezintă actul său de opțiune
succesorală, act, de asemenea, unilateral și în egală măsură distinct de testamentul lăsat
de defunct, aceste două acte distincte nefiind necesar să se întâlnească, cum se
întâmplă, spre exemplu, în cazul contractului ca act juridic de formație bilaterală. Ceea ce
deosebește transmisiunea succesorală de contractele între vii, este faptul că în primul
caz transmisiunea are loc în temeiul testamentului, producând efecte de la data
deschiderii moștenirii, și nu prin acordul dintre testator și legatar, în vreme ce în cel de-al
doilea caz, transmiterea are loc din momentul în care se realizează acordul de voință
între părțile contractante.
Testamentul este un act juridic esențialmente personal, ceea ce înseamnă că
testamentul nu poate fi încheiat decât personal, fiind exclusă reprezentarea în această
materie, precum și încheierea acestuia cu încuviințarea ocrotitorului legal. Doar o
persoană având capacitatea de a dispune poate testa, exclusiv personal, în vreme ce o
persoană lipsită de această capacitate nu poate încheia, nici prin mandatar și nici cu
încuviințarea ocrotitorului legal, un astfel de act. 8

8
D. Negrilă, Testamentul în noul Cod civil. Studii teoretice și practice., Ed. Universul Juridic, București, 2013,
pp. 32-33.

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
Caracterul esențialmente personal al testamentului olograf este evident, atâta timp
cât acesta este scris, semnat și datat personal de către testator.
Acest caracter persistă și în cazul testamentului autentic. Astfel, potrivit art. 94 din
Legea nr. 36/1995, „testatorul își dictează dispozițiile în fața notarului. Notarul public se
îngrijește de scrierea testamentului, pe care îl citește testatorului sau, după caz, îl dă să îl
citească, făcând mențiune expresă despre îndeplinirea acestor formalități. Dacă
dispunătorul își redactase deja actul de ultimă voință, testamentul autentic îi va fi citit de
către notarul public.
După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voință, testamentul
fiind apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare, de către notarul public
În situația în care testatorul apelează în vederea întocmirii testamentului la
cunoștințele de specialitate ale unui avocat, sau se consultă cu notarul care autentifică
actul său de ultimă voință, în scopul de a fi informat asupra condițiilor de validitate și a
celor de redactare, precum și a clauzelor testamentare, nu este încălcat caracterul
personal al acestui act juridic.
Este însă esențial ca manifestarea de ultimă voință, materializată în întocmirea
testamentului, să reprezinte voința personală a testatorului iar persoanele care îl
consiliază pe testator să nu altereze manifestarea sa de voință.
Testamentul este în egală măsură un act cu caracter individual, adică acesta
reprezintă voința unei singure persoane. Art. 1036 C. civ. interzice expres testamentul
reciproc, respectiv acel testament prin care două sau mai multe persoane testează, prin
același act, fie una în favoarea celeilalte, fie amândouă în favoarea unui terț, însă vor fi
permise orice dispoziții testamentare cu caracter de reciprocitate, dacă sunt făcute prin
acte diferite. Testamentul este un act esențialmente revocabil, însă în ipoteza
testamentului reciproc s-ar aduce atingere acestui drept, revocarea testamentului
reciproc putând avea loc doar dacă există acordului celuilalt testator, ceea ce contravine
naturii esențialmente revocabile a manifestării de ultimă voință.
Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil adică testatorul, până la
decesul său, poate reveni oricând și de câte ori dorește asupra dispozițiilor sale
testamentare, fără nicio îngrădire, revocarea trebuind să îndeplinească toate condițiile de
validitate a oricărui act juridic. Există o singură situație în care o clauză cuprinsă în
testament nu poate fi revocată, și anume în ipoteza recunoașterii unui copil
irevocabilitatea nu privește testamentul, ci dispoziția de recunoaștere a filiației cuprinsă în
testament9
9 Potrivit art. 416 alin. (3) C. civ., „recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă ”.

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
Astfel, testatorul poate revoca testamentul total sau parțial sau poate aduce
anumite modificări dispozițiilor sale testamentare anterioare, în una din formele prevăzute
de lege. Revocabilitatea este de esența testamentului, spre deosebire de donații, care
sunt în principiu irevocabile. Revocarea testamentului, ca de altfel și întocmirea sa,
constituie acte juridice unilaterale. Art. 956 C. civ. interzice expres ca testatorul să
renunțe la dreptul de a revoca testamentul, renunțarea constituind un pact asupra unei
succesiuni viitoare, prohibit expres de legiuitor. De asemenea, reamintim faptul că
împiedicarea testatorului de a-și revoca dispozițiile testamentare poate constitui motiv de
declarare a nedemnității judiciare potrivit art. 959 lit. c) C. civ.
Revocarea testamentului poate fi făcută expres sau tacit, fiind reglementată și
posibilitatea de retractare a revocări10.
este un act juridic solemn, ceea ce semnifică că testamentul, sub sancțiunea
nulității absolute, trebuie să fie încheiat într-una dintre formele cerute de lege, astfel cum
impune art. 1034 C. civ. Condițiile de formă ale testamentului sunt condiții prevăzute ad
validitatem. Nerespectarea formei cerute de lege este sancționată cu nulitatea absolută a
testamentului.
Forma impusă testamentului are drept justificare intenția de a ocroti independența
testatorului dar și pentru a asigura certitudinea manifestării de ultimă voință.
Este de remarcat că toate formele testamentare îmbracă forma scrisă de
asemenea, se impune a menționa faptul că art. 1050 C. civ. reglementează conversiunea
formei testamentare, astfel „un testament nul din cauza unui viciu de formă produce
efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”. În
concluzie, persoana care dorește să testeze o va putea face exclusiv printr-una dintre
formele de testament prevăzute de lege (testament olograf, autentic sau privilegiat),
îmbrăcând astfel un caracter solemn, spre deosebire de materia contractelor, unde, de
regulă, actele juridice sunt guvernate de principiul consensualismului.
Testamentul este un act juridic mortis causa, ceea ce înseamnă că efectele
dispozițiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Spre această
concluzie conduce și textul art. 1034 C. civ., care prevede că testatorul dispune „(…)
pentru timpul când nu va mai fi în viață”. Până la momentul decesului lui de cuius, acesta
poate dispune potrivit propriei dorințe de bunurile ce fac obiectul dispozițiilor
testamentare. În cazul în care, spre exemplu, testatorul înstrăinează bunul ce constituie
obiectul legatului cu titlu particular, are loc o revocare implicită a legatului, astfel cum

10
A se vedea dispozițiile art. 1051-1053 C. civ.

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
prevede art. 1068 alin. (2) C. civ. Legatarul nu are niciun drept asupra bunurilor ce fac
obiectul legatului, atâta timp cât testatorul este în viață, iar efectele specifice ale
testamentului se produc odată cu moartea lui de cuius, la momentul deschiderii
moștenirii, neputând exista clauze cuprinse în testament care să fie executate în timpul
vieții testatorului.
Astfel, nu vor fi admise dispoziții precum „las apartamentul meu legatarului, cu
condiția ca acesta să mă întrețină pe toată durata vieții mele”, clauză ce ar reprezenta o
convenție asupra unei moșteniri nedeschise, prohibită potrivit art. 956 C. civ. Cu toate
acestea, există o clauză testamentară care își produce efectele în timpul vieții
testatorului, și anume recunoașterea unui copil făcută prin testament.

CAPITOLUL3

CONTINUTULTESTAMENTULUI
Testamentul poate cuprinde una sau mai multe dispoziţii de ultimă voinţă, care,
fiecare în parte, constituie un act juridic independent de celelalte. Obiectul principal al
testamentului îl constituie legatele, care sunt acte juridice referitoare la bunurile care
alcătuiesc patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile
ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular).
Totusi, testamentul poate cuprinde şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului,
cum ar fi:
-sarcini impuse legatarilor, respectiv obligaţii de natură patrimonială sau morală pe care
trebuie să le execute gratificatul, dacă acceptă legatul (art. 830 C. civ.);
-dezmoşteniri (exheredări), respectiv acele dispoziţii prin care sunt înlăturaţi de
la moştenire expres sau implicit toţi sau anumiţi moştenitori legali nerezervatari sau cei
rezervatari, de la cotitatea disponibilă (art. 841 C. civ.);
-desemnarea unuia sau chiar a mai multor executori testamentari, persoane fizice care să
-indeplinească actele de ultimă voinţă a testatorului;
-revocarea dispozitiilor unui testament întocmit anterior;
-retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior;
-partajul/ împărţeală de ascendent (art. 795 C. civ.);
-recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 Codul familiei);

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
-alte dispoziţii de ultimă voinţă cum ar fi cele privitoare la funeralii şi îngropare,
recunoaşterea unei datorii etc.

CAPITOLUL 4
SPETĂ JURIDICĂ
Reclamanta A a formulat, în contradictoriu cu  pârâta B, acţiune în constatarea
calităţii de legatar cu titlu particular de pe urma defunctului C, în temeiul  testamentului
atestat sub nr. xzy din data de 01.02.2012 de către Cabinet Avocat D; de asemenea,
reclamanta  a mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate
de acest proces.În probaţiune, reclamanta a precizat că se prevalează de proba cu
înscrisuri.
Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?
Pârâta B a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate
nulitatea înscrisului ,,Testament” din data de 01.02.2012, redactat şi atestat de către
Cabinet Avocat D.
Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat
hotărârea respectivă?
Prin sentinţa civilă nr. xyz/ 05.11.2013, instanţa de judecată a respins cererea
principală, a admis cererea reconvenţională, a constatat nulitatea absolută a
testamentului din data de 01.02.2012, redactat şi atestat de către Cabinet Avocat D, a
obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a   cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă, instanţa a avut în vedere
următoarele considerente:
Potrivit înscrisului intitulat ,,Testament”, redactat şi atestat sub nr. la data de
01.02.2012 de către Cabinet Avocat D., defunctul C a instituit pe reclamanta legatară cu

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
titlu particular asupra terenului în suprafaţă de 800 m.p situat în Bucureşti, str. Speranţei,
nr. 3, sector 3.
Testamentul în cauză nu este făcut prin act autentic, nefiind întocmit de către un
notar public conform prevederilor art. 1043 alin. 1 din noul Cod civil şi ale Legii nr.
36/1995 şi nici nu îndeplineşte condiţiile cerute testamentului olograf.
Conform art. 1041 din noul Cod civil, testamentul olograf nu este valabil decât când este
scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului. Testamentul în cauză este doar semnat
de către testator, fiind datat de către avocat şi dactilografiat, nefiind respectată cerinţa
scrierii în întregime de mâna testatorului.
Împrejurarea că testamentul respectiv a fost atestat de un avocat potrivit Legii nr.
51/1995 nu validează acest act juridic întocmit cu nerespectarea condiţiilor de formă
menţionate anterior, art. 1040 şi art. 1043, art. 1047, art. 1049  din noul Cod civil
menţionând în mod expres şi limitativ formele în care testamentul poate fi întocmit.
Sub acest aspect, reglementând forma acestui act juridic, art. 1040, respectiv  art. 1043,
art.1047 si art. 1049 din noul Cod civil are caracter de normă specială în raport de Legea
nr. 51/1995 care prevede în mod general posibilitatea avocatului de a atesta acte juridice,
fără ca această facultate să înlăture condiţiile de formă prevăzute în materia anumitor
acte juridice sub sancţiunea nulităţii absolute.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile Codului civil care sancţionează cu nulitatea
absolută nerespectarea condiţiilor privind forma testamentului, înscrisul în discutie intitulat
,,Testament” este lovit de nulitate absolută.
Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către reclamanta-pârâtă A şi, în caz
afirmativ, care au fost motivele invocate de către aceasta?
Da, sentinţa civilă nr. xyz/ 05.11.2013  a fost atacată de către reclamanta-pârâtă A
atât cu apel (care a fost respins ca nefondat), cât şi cu recurs.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut de catre reclamanta-pârâtă
A nelegalitatea hotărârii atacate sub urmatoarele aspecte:
Instanţa a analizat testamentul doar din prisma condiţiilor cerute de către
testamentul olograf. Instanţa nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 3 alin. 3 din Legea
nr. 51/1995 şi ale art. 92 din Statutul Avocatului, prin care avocatul atestă un act şi în
baza cărora a fost încheiat testamentul.
Testamentul este un act juridic şi ca atare, poate fi atestat de către avocat, după ce
acesta a verificat îndeplinirea condiţiilor necesare, pentru darea de data certă; aspectele
arătate sunt esenţiale, dar acestea nu au fost cercetate de către instanţa de fond şi apel.

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
După citarea art. 92 din Statutul Avocatului s-a susţinut de către recurentă
(reclamanta-pârâtă A) că testamentul, care poartă dată certă din data de 01.02.2012,
redactat şi atestat de către Cabinet Avocat D, întruneşte condiţiile mai sus arătate, el
putând fi autentificat de către notar sau, că în cazul de faţă, instanţa de judecată să se
pronunţe în acest sens printr-o decizie.
Toate aceste dispoziţii sunt reglementate printr-o lege specială (Legea nr. 51/1995)
şi consideră recurenta că are întâietate ca aplicare faţă de dispoziţiile dreptului comun, în
contradicţie cu cele susţinute de instanţa de apel.  Mai mult, în cadrul testamentului se
face referire şi la dispoziţiile art. 3 alin. l teza a III-a din Legea nr. 51/1995, aşa cum a fost
modificată, fiind atestat conţinutul prezentului act, redactat de către avocat.
În final, s-a arătat de către  reclamanta-pârâtă A că jurisprudenţa a demonstrat că
actele atestate de către avocat, care poartă dată certă şi care pot fi autentificate de către
notar, produc efecte juridice.
Ce a decis instanţa de recurs în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea
respectivă?
Instanţa de recurs, examinând recursul astfel cum a fost formulat, a  respins
recursul declarat de reclamanta-pârâtă A ca nefondat.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere
următoarele considerente:
Sunt total false susţinerile recurentei că instanţele au analizat testamentul doar din
perspectiva cerinţelor testamentului olograf şi că nu ar fi analizat cauza prin referire la
dispoziţiile legale care reglementează activitatea de avocat, în realitate lecturarea
sentinţei şi deciziei relevând cu evidenţă că celelalte instanţe (de fond şi de apel) s-au
referit şi la celelalte forme de testament reglementate de lege şi au motivat în mod expres
cu referire la Legea nr. 51/1995. Sunt aşadar total contrafactuale aceste afirmaţii ale
recurentei şi vor fi înlăturate.
În ce priveşte susţinerile recurentei că testamentul ar fi valabil pentru că este
atestat de avocat, instanţa de recurs constată că aceasta teorie este contrazisă  flagrant
de toate dispoziţiile legale în materie, aplicate constant în practica dreptului.
Astfel, testamentul este un act solemn, pentru  care forma specială este prevăzută
de lege ad validitatem. Este fără putinţă de interpretare că singurele forme de testament
admisibile legal sunt cele prevăzute de art. art. 1040, respectiv art. 1043, art. 1047 şi art.
1049 din noul Cod civil, anume forma olografa, astfel cum aceasta este definita in art.
1041 din noul Cod civil, făcut prin act autentic, conform art. art. 1043 alin. 1 din noul Cod

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
civil, sau testament privilegiat sau cel pentru sume şi valori depozitate , forme la rândul
lor definite în art. 1047 şi art. 1049 din noul Cod civil.
Recurenta face referire la drepturile conferite avocatului prin legislaţia care îi
organizează activitatea acestei profesii, dispoziţii legale care vizează atestarea, darea de
dată certă etc., pentru a susţine că ulterior acestei atestări a testamentului de către
avocat testamentul poate fi prezentat notarului pentru autentificare sau poate fi
„autentificat” chiar de către instanţa de judecată.
Instanţa de recurs respinge aceste argumente, constatând că sunt fundamental
contrare instituţiilor juridice incidente în cauză.
Astfel, testamentul reprezintă actul juridic de ultimă voinţă al testatorului, ceea ce
presupune în mod inevitabil, esenţial, că acesta să fie în viaţă la momentul autentificării
(ca, de altfel, orice act juridic al unei persoane, căci odata cu moartea se pierde şi
capacitatea de folosinţă, deci nu mai pot fi încheiate acte juridice). Pentru acest prim
motiv care ţine de logica elementară a lucrurilor este exclusă ideea unei autentificări
făcută ulterior decesului, cum apreciază recurenta că ar fi admisibil. 
Dincolo de aceasta (în măsura în care acest argument nu ar fi dirimant), instanţa de
recurs constată că recurenta ignoră dispoziţiile legale referitoare la modul de încheiere a
oricărui act juridic.
Un act juridic, în general, este acea manifestare de voinţă producătoare de efecte
juridice, ceea ce semnifică faptul că, în măsura în care actul juridic este solemn, forma
autentică trebuie îndeplinită la momentul manifestării de voinţă, la momentul exprimării
consimţământului. În cazul actelor juridice solemne, nu este posibilă exprimarea
consimţământului la un anumit moment, iar îndeplinirea formei autentice să aibă loc la un
alt moment, ulterior, pentru că în acest caz  manifestarea de voinţă a fost nulă,
neproducătoare de efecte juridice, de vreme ce nu fusese efectuată în formele prescrise
ad validitatem, astfel că nu există actul juridic care să fie autentificat de notarul ulterior.
Oricum, ţine de esenţa procedurii de autentificare reglementată de Legea nr. 36/1995,
luarea consimţământului personal de către notar cu prilejul autentificării, nefiind posibilă
autentificarea pe baza unui consimţământ luat anterior de avocat. Astfel, se arată în art.
58, 60 şi 65 din Legea nr. 36/ 1995 că „pentru autentificarea unui act, notarul public
verifică şi stabileşte, în prealabil, identitatea părţilor. Părţile pot fi reprezentate la
autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică”, iar „Pentru a lua
consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au înţeles
conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor.” „Încheierea care
constată autentificarea unui înscris va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, pe lângă datele

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
prevăzute la art. 49, şi următoarele menţiuni: a) constatarea că s-a luat consimţământul
părţilor; b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l
semneze (…) „.
Dispoziţiile legale invocate de recurenta prevăzute de Statulul Avocaţilor, act
normativ cu forţă juridică inferioară Codului civil sau Legii nr. 36/1995 rămân irelevante.
Recurenta susţine că aceste dispoziţii sunt lege specială aplicabilă cu prioritate faţă de
dreptul comun, însă instanţa de recurs constată că aceste dispoziţii nu au acest caracter,
ci reglementează doar atribuţiile avocatului, care nu sunt nicidecum acelea de
autentificare, atribuţiile de autentificare revenind exclusiv notarului public.
Nu poate fi considerat Statutul Avocaţilor, act adoptat de Uniunea Naţională a
Barourilor din România, un act normativ care să atribuie avocaţilor putere de autentificare
a actelor juridice, iar art. 3 din Legea nr. 51/ 1995 nu acordă nici el avocaţilor dreptul de
autentificare de acte. Singura persoană în sistemul de drept actual care poate efectua
autentificări de acte juridice este notarul, conform art. 12 din Legea nr. 36/1995 (sau
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României conform art. 18). 
În ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a autentifica testamentul – după
decesul testatorului, de altfel – instanţa de recurs constată că o instanţă de judecată nu
poate avea această atribuţie, pentru aceleaşi motive, anume că nu se poate vorbi de
autentificarea unui testament după decesul testatorului, iar instanţa nu are atribute de
autentificare de testamente.
Faţă de lipsa formei cerute ad validitatem sunt total irelevante aspectele invocate
de recurentă referitor la jurisprudenţa care niciodată nu s-a referit în sensul invocat de
recurentă la testamente.
CONCLUZII
Importanța dată de legiuitor în Codul Civil testamentului este una evidentă, având
în vedere că cel puțin 39 de articole sunt dedicate acestei instituții în mod direct alături de
alte referiri directe în aceeași materie pe care le regăsim atât în Codul civil, cât și în
legislația subsecventă.
Evoluția instituției testamentare de la norme rudimentare generate de sistemul
medieval, sistem construit pe principii romano-bizantine, trecând prin sec. al XIX-lea
evidențiat de nevoia de sincronizare cu principii legislative occidentale și ajungând în cele
din urmă la perioada contemporană, marcată de o reformă legislativă civilă profundă, ne
arată în esență importanța dată de societate și, pe cale de consecință, de legiuitorul

2020
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERISTATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
dreptului de proprietate, relațiilor de familie precum și dreptului de a dispune prin proprie
voință și în condițiile legii de bunurile ce compun patrimoniul unei persoane.

BIBLIOGRAFIE

 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
București, 2012;
 J. Kocis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016;
 D. Chirică, Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
 Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
 M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997;
 D. Negrilă, Testamentul în noul Cod civil. Studii teoretice și practice, Ed. Universul
Juridic, București, 2013.

2020