”Natura în poeziile eminesciene – spațiu

armonios al întîlnirii îndrăgostiților.”

Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii și al naturii î și are
rezervat un loc special, prin lirismul și melancolia poeziilor, prin aspirația
eului către
absolut și perfecțiune.
Chiar dacă el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrată numai naturii, ea
este nelipsită în poeziile sale de dragoste. Îngemanate mereu natura și iubirea se
constituie într-o singură temă în care spatiul poetic primeste valoare filosofică
și este
caracterizat de emoții puternice și sentimente profunde. Deși sunt aproape
inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme se caracterizează prinr-o suită de
motive,
semnificatii și ipostaze proprii.
Natura cunoaște la Eminescu doua ipostaze: una terestră și alta cosmică. Natura
este umană, ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă, rece, în deplina concordan ță cu
stările
sufletești ale poetului. În evocarea dragostei, natura este feerică, vie și bogat
colorată,
flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, flori albastre, romanițe, ceea ce
conferă
imaginilor o notă luminoasă în care visul dă mister dragostei.
Poezie a dorului de dragoste, „Sara pe deal” este o idilă ce conține neîntrecute
elemente de pastel. „Sara pe deal” este poemul dorului de dragoste, al visului pur,
pe
care-l imaginează tînărul, aspirant la ideal. Mînat de sentimente puternice, el iși
traieste iubirea din vis și descoperă armonia sufletelor și frumusetea universului.
În „Dorința” , poetul îmbină sentimentul de dragoste pentru ființa iubită cu
admirația față de frumusețile naturii - codrul, izvoarele, florile. În această
poezie,
natura apare ca o aspirație, ca o dorință, aceasta fiind și esența poeziei
eminesciene:
tendința către fericire. Cadrul naturii tăinuiește și ocroteste pe cei
îndrăgostiți.
Poezia „Lacul” se înscrie în seria poeziilor lirice eminesciene, în care
sentimentul iubirii se îmbină armonios cu cel al naturii, elementele cadrului
natural –
lacul, codrul, izvorul, luna - din această poezie fiind specifice poeziei
eminesciene.
Poetul trăiește emoția unei idile posibile, determinată de tristetea unui vis
neimplinit.
În finalul poeziei, îndrăgostitul ajunge la o calmă resemnare, poetul terminînd
poezia
așa cum a început-o, adică cu imaginea lacului “albastru, încărcat cu flori de
nufăr”,
pentru că pe Eminescu l-a fascinat întotdeauna apa și credea că atmosfera generată
de
ea este cadrul perfect pentru împlinirea visului de iubire.
În opera lui Eminescu natura apare ca un spațiu armonios al
întîlnirii
îndrăgostiților.