Petrişor Mandu Liana – Cristina Nicolau

MANAGEMENTUL
RISCULUI
CURS PENTRU STUDENŢII, ANUL II MASTER

BRAŞOV 2010

CUPRINS

1
2
3
Argument pentru studiul riscului în afaceri
În condiţiile acuale specifice economiei de piaţă,
riscul a devenit componenta esenţială a politicii manageriale
a organizaţiei. Toate etapele specifice derulării unei afaceri,
începând cu stabilirea obiectivelor şi terminând cu găsirea
pieţelor de desfacere se desfăşoară sub presiunea factorilor
de risc care, de multe ori, semnifică pierdere pentru
organizaţia respectivă. Aşadar, problematica descoperirii şi
gestionării, pe cât posibil, a situaţiilor de risc este una
prioritară pentru bunul mers al firmei. Riscul la nivelul
agenţilor economici este apreciat ca fiind variabilitatea
rezultatului unei activităţi sub presiunea factorilor
perturbatori din mediul intern şi extern. Rata internă a
rentabilităţii unei afaceri este direct dependentă de riscul
suportat: ea nu poate fi apreciată decât în funcţie de riscul pe
care îl suportă agentul economic. Cea mai mare parte a
agenţilor economici îşi stabilesc măsurile de gestionare a
riscului în funcţie de rentabilitatea pe care o anticipează
ţinând seama de minimizarea pierderilor, respectiv a
cheltuielilor suplimentare în situaţia producerii riscului.
Managementul riscului, ca parte componentă a
managementului modern, a devenit o preocupare de prim
rang a lumii moderne şi, totdată, unul dintre ”mecanismele
cheie” ale evoluţiei economice. Fiecare decizie pe care
oamenii o iau în activitatea lor implică riscuri care pot
modifica atât conduita comportamentală a structurilor cât şi
rezultatele acestora. Orice tip de afacere este vulnerabilă în
faţa pierderilor provenite din cauza riscurilor necontrolate.
Riscurile la care esti expus, tu şi afacerea ta, îţi vor solicita
să acorzi o atenţie sporită acestui aspect pentru a fi scutit de
o serie de neplăceri şi situaţii critice.

4
Cursul intitulat „Managementul riscului” are ca obiectiv
principal, operaţionalizarea unui sistem de cunoştinţe,
reguli, metode, tehnici şi proceduri, prin care managerul şi
echipa managerială gestionează situaţiile de risc în scopul
menţinerii stării de normalitate în structurile pe care le
conduc. În acest sens, la sfârşitul acestui curs, veţi fi
capabili să :
 operaţi cu noţiuni precum: risc, incertitudine, şansă,
câştig, pierdere, cifră de afaceri maximă, cifră de
afaceri minimă, prag de rentabilitate, producţie
fizică, risc de exploatare, interval de siguranţă,
coeficient al efectului de levier, costuri variabile
totale, probabilitate, situaţie de risc, situaţie de
certitudine, situaţie de incertitudine, managementul
riscului;
 explicaţi, categorisiţi şi să descrieţi principalele
tipuri de riscuri la nivelul organizaţiei(microriscuri),
la nivelul economiei mondiale şi să departajaţi
evenimentele în funcţie de gravitatea riscurilor;
 determinaţi riscul unei afaceri, să înţelegeţi, să
explicaţi şi să aplicaţi corect relaţiile matematice şi
să formulaţi o decizie managerială, în condiţii de risc
bine fundamentată;
 efectuaţi şi să testaţi cu uşurinţă modele, scheme,
algoritmi, programe ,cu ajutorul CE, în scopul
identificării şi măsurării diferitelor tipuri de risc şi să
dezvoltaţi scenarii proprii de firmă în care să să
evaluaţi valoarea acestor tipuri de risc;
 să elaboraţi cele mai adecvate strategii de răspuns
utilizând metodele prin care sunt fundamentate
deciziile manageriale în asemenea situaţii.

5
1. RISCUL ÎN AFACERI. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Introducere
Profesia, pe care am îmbrăţişat-o încă din anii adolescenţei,
mi-a oferit posibilitatea de a înţelege mult mai profund,
impactul acţiunii factorilor de risc asupra tuturor activităţilor
în care am fost implicat, în tripla calitate de participant,
profesor universitar şi manager cu gradul de general, în
cadrul Forţelor Aeriene Militare. Prin urmare, autorii care vi
se adresează prin această carte au cumulat o experienţă de
câteva decenii, în care viaţa, profesia şi responsabilităţile
manageriale au fost permanent însoţite de evenimente
imprevizibile care au acţionat în mod creator la formarea şi
dezvoltarea unui comportament adecvat situaţiilor riscante.
Am trăit la maximum situaţiile de risc, însă, de cele mai
multe ori am ieşit învingător. Vă asigur că riscurile sunt
prezente în toate activităţile umane, sunt inevitabile şi pot
avea consecinţe grave atunci când nu sunt îmblâzite prin
cunoaştere şi limitate în manifestările lor prin strategii
adecvate de răspuns. Atât conţinutul cursului cât şi
instrumentele de cercetare ştiinţifică, necesare unei abordări
interdisciplinare, sunt puse la dispoziţia voastră pentru a vă
construi acele abilităţi profesionale şi umane de care veţi
avea nevoie într-o lume a viitorului plină de evenimente
incerte.
Eforturile oamenilor de a cuantifica riscul şi a lua decizii în
cunoştinţă de cauză cu privire la cât de mult risc şi ce fel de
risc este acela pe care sunt dispuşi să şi-l asume au condus la
perfecţionarea unor teorii despre risc. Odată cu dezvoltarea
teoriei probabilităţilor şi statisticii matematice au fost create
bazele unui model raţional de luare a deciziilor şi deplasare
în viitor.
Câteva nume de oameni de ştiinţă care au avut preocupări şi
realizări importante în domeniul teoriei riscului merită să-i

Fig.M1.1.2.Riscul în viitor
reţinem: Bernoulli(1738 – utilitatea marginală descrescândă);
Knight (1921 – incertitudine versus risc); J.M.Keynes (1937
– cunoaştere şi incertitudine).Riscul, totuşi, nu este un
eveniment izolat. Noua ştiinţă de a gândi spaţiul planetar va
produce, cu siguranţă, o serie de metamorfoze care vor
proiecta un mediu social în care oportunităţile sau eşecurile
vor fi prezente în anumite proporţii, în funcţie de cantitatea şi
calitatea formării voastre profesionale. Este indiscutabil că
lumea viitorului va avea nevoie de voi.

1.2. Conceptele de risc şi incertitudine în afaceri

Multe decizii pe care le luăm în anii de formare
profesională ne vor marca toată existenţa. Sunt momente în
viaţa ta în care îţi pare rău că nu cunoşti mai multe despre un
anumit fenomen sau proces cu care te confrunţi. De
asemenea, eşti conştient că activităţile umane implică o
paletă largă de riscuri. Din acest motiv oamenii consideră că,
riscurile constituie una dintre cele mai complexe probleme de
identificat şi controlat, şi totodată, previzionează un viitor
nesigur. În limbajul curent, înţelegem prin risc nesiguranţa
asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se exprimă prin
probabilitatea de apariţie a unui eveniment sau la impactul
acestuia în situaţia în care se produce. Poţi reţine cu uşurinţă,
din teoria clasică a deciziei, că: riscul este „un element incert
dar posibil ce apare permanent în procesul activităţilor socio-
umane ale cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile.”
Alte definiţii date riscului:
 şansa de a pierde;
 posibilitatea de a pierde;
 incertitudinea care afectează rezultatul ;
 dispersia actuală a rezultatelor aşteptate.

7
 profit

pierdere

Fig. 1. Profit şi pierdere

Folosind logica acestor definiţii puteţi constata, cu uşurinţă,

că riscul notat cu VA(a),denumit şi valoarea aşteptată a
probabilităţii de apariţie a evenimentului(a) tinde să fie
măsurabil în funcţie de probabilitatea producerii
evenimentului P(a) şi amploarea impactului sau efectul
apariţiei evenimentului (Ea), asupra rezultatelor afacerii
organizaţiei. Prin urmare, esenţializăm cele prezentate despre
risc în relaţia,
VA(a) = P(a) x E(a)     
unde:   VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a);
            P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a);
            E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a).
Studiul de caz nr.1
Echipa managerială a Firmei „CONSTRUCT S.R.L.
specializată în construcţia de locuinţe participă la o licitaţie
pentru adjudecarea unei lucrări. Pe timpul elaborării
documentaţiei necesare calculării costurilor şi angajării în
activitatea de ofertare – licitare în vederea adjudecării
lucrării a identificat riscul de a întâlni un strat de rocă dură
pe timpul săpării fundaţiei. S-a hotărât ca să se calculeze
valoarea aşteptată a producerii acestui fenomen(risc) şi să
includă valorea riscului în devizul ofertă. Astfel, dacă
costurile suplimentare produse de săpăturile în roca dură
sunt estimate la 2000 euro, iar probabilitatea de a se produce

8
acest fenomen ( să se întâlnescă rocă dură) se estimează la
40% , valoarea aşteptată a acestui risc va fi:
VA(a) = 0,40 x 2000= 800 euro.
Antreprenorul poate să includă în valoarea ofertei suma de
800 euro pentru prevenirea acestui risc, ştiind că după un
număr suficient de mare de licitaţii, indiferent de rezultatul
acestora, se vor acoperi costurile riscului. Având în vedere
faptul că estimarea probabilităţilor este un proces cu un grad
mare de subiectivitate, rezultatele obţinute prin metoda
valorii aşteptate sunt de obicei utilizate ca date de intrare
pentru analize ulterioare.

Percepţia riscului
Riscul derivă din posibilităţile limitate ale omului de a
anticipa viitorul şi este conştientizat prin rezultatele unor
acţiuni care prezintă un grad de incertitudine destul de
semnificativ.
Foarte multe decizii vei fi obligat să le adopţi plecând
de la unele estimări asupra viitorului. Vei întâlni situaţii
complexe în care vei lua decizii în baza unor estimări,
prezumţii şi prognoze asupra unor evenimente viitoare
impredictibile ale căror rezultate sau consecinţe pot fi
incerte.
Percepţia riscului organizaţional poate fi asimilată unui joc
strategic între 2 adversari, managerul(decidentul) şi
viitorul. Decidentul elaborează planul de afaceri sub forma
unor variante de acţiune (concepţii) în care sunt prezentaţi
indicatorii de bază ai afacerii, iar adversarul său,viitorul îi
oferă stările sub care el se manifestă: starea favorabilă
afacerii SFA şi starea nefavorabilă afacerii SNFA. În cazul
în care dispunem de suficiente date şi informaţii pentru
determinarea probabilităţii de apariţie ale fiecăreia dintre
cele două stări avem de-a face cu o situaţie de risc. Cele
două elemente numerice, valoarea criteriului după care se

9
analizează variantele şi probabilitatea de apariţie a
evenimentului sunt utilizate în determinarea aşteptării
matematice (speranţei) a realizării variantei respective.

Studiul de caz nr. 2

a.Firma „ELECTRON S.A.” elaborează Planul de afaceri
pe anul...... în trei variante, V1, V2, V3 şi previzionează
atingerea pragului de rentabilitate în unităţi de timp astfel:
a. pentru starea favorabilă (SFA) : V1 = 10 luni; V2 = 8
luni; V3 = 6 luni;
b. pentru starea nefavorabilă (SNFA): V1 = 11 luni; V2 = 12
luni; V3 = 13 luni.
Probabilitatea de
apariţie a
evenimentului
( realizarea pragului
de rentabilitate) este
de 0,6 pentru SFA şi
0,4 pentru SNFA. Se
cere să se diminueze
riscul afacerii prin
alegerea variantei
optime . V1
V1 V2
V2 V3
V3
6,80
6,80 6,72
6,72 6,64
6,64

Fig. 2. Varianta cu cel mai

scăzut grad de risc

Rezolvare: Se determină aşteptarea matematică a realizării

pragului de rentabilitate pentru fiecare variantă, cu cele
două stări (speranţa matematică a realizării variantei
respective) astfel:
MV1 = 10 x 0,6 + 11 x 0,4 = 6,80 luni

10
MV2 = 8 x 0,6 + 12 x
0,4 = 6,72 luni
MV3 = 6 x 0,6 + 13 x 0,4 = 6,64 luni
Concluzie: varianta 3 prezintă cel mai scăzut grad de risc.
Conceptul de incertitudine
În timp ce pierderea este asociată riscului având indicatori
cuantificabili, incertitudinea exprimă o stare de nesiguranţă
cu privire la înţelegerea şi anticiparea evoluţiilor unor situaţii,
procese şi fenomene datorită insuficienţei sau
indisponibilităţii informaţiilor referitoare la acestea. Gradul
de incertitudine al unei situaţii, proces, fenomen depinde atât
de numărul factorilor care le influenţează evoluţia cât şi de
frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor acestora. Prin urmare,
incertitudinea este utilizată pentru a descrie acele situaţii,
fenomene şi procese cărora nu le pot fi asociate probabilităţi
de apariţie. Riscul şi incertitudinea sunt componente aflate, în
proporţii diferite, în orice situaţie, fenomen sau proces.
Riscul şi incertitudinea produc un impact important asupra
organizaţiilor concretizat în costul de risc. Cel mai evident
cost este costul pierderilor, care se manifestă atunci cand o
firmă este în pragul falimentului, când se produc acidente de
muncă sau când au loc catastrofe naturale.
În concluzie, riscul este un concept obiectiv, ceea ce
înseamna că este şi măsurabil. Expunerea la risc apare atunci
cand o acţiune sau o condiţie dau naştere unui posibil câştig
sau unei pierderi, ce nu pot fi anticipate cu certitudine.

Departajarea evenimentelor în funcţie de gravitatea

riscurilor
Probabilitatea este indicatorul care arată în ce măsură este
posibilă apariţia unui eveniment în condiţii bine
determinate. În funcţie de probabilitatea de apariţie a unui
eveniment teoriile actuale prezintă următoarele trei situaţii:

11
a. SITUAŢIA DE CERTITUDINE – când probabilitatea de
apariţie a evenimentului este 1;
b. SITUAŢIA DE RISC – când probabilitatea de apariţie a
unui eveniment este mai mică decât 1;
c. SITUAŢIA DE INCERTITUDINE – când nu se cunoaşte
probabilitatea de apariţie a evenimentului.
În majoritatea lucrărilor de specialitate, departajarea
evenimentelor în funcţie de gravitatea riscurilor este
următoarea:
a. evenimente cu grad de risc ridicat - când
probabilitatea de realizare a acestora este foarte mare ( peste
0,50) ;
b. evenimente cu grad de risc mediu - când
probabilitatea de realizare este moderată
( între 0,20 şi 0,50);
c. evenimente cu grad de risc scăzut - când
probabilitatea de realizare a acestora este foarte scăzută
( sub 0,20).

1.3. Tipologia riscului

În lucrările de specialitate veţi întâlni o multitudine de
criterii şi tipologii cu privire la gruparea riscurilor. Vă
propunem să abordaţi tipologia riscurilor după anvergura
acestora şi anume, gruparea lor în microriscuri, macroriscuri
şi riscuri regionale şi globale.

MICRORISCURI

TIPOLOGIA
RISCULUI MACRORISCURI

RISCURI REGIONALE ŞI
GLOBALE

Fig. 3. Tipologia riscului

12
A. Microriscuri (la nivel microeconomic – organizaţie)
Aceste tipuri de riscuri au impact direct asupra
performanţelor organizaţiei şi sunt generate de o serie de
factori interni şi externi printre care menţionăm: deprecierea
raportului dintre moneda naţională şi moneda de schimb
valutar; creşterea preţurilor la materiile prime; creşterea
dobânzilor bancare; intensificarea concurenţei; incapacitatea
managerială; implementarea defectuoasă a deciziilor
manageriale etc.
Riscul pur - este de natură accidentală, neintenţionată, apare
fără semne de avertizare, independent de voinţa părţilor, se
referă numai la posibilitatea agenţilor economici de a pierde
fără ca aceştia să decidă asupra mărimii pierderilor.Acestea
se mai numesc „ riscuri asigurabile”.
Riscul speculativ de regulă este cunoscut, evaluat şi asumat
de către manageri. Acest tip de risc oferă agenţilor
economici atât posibilitatea de a câştiga un profit
suplimentar dar şi posibilitatea de a pierde. Atitudinea
managerilor poate fi de acceptare, aversiune sau neutralitate.
Riscul de neplată exprimă probabilitatea agenţilor
economici de a înceta plăţile către furnizorii de materii
prime, utilaje, utilităţi, precum şi de restituire a ratelor şi
dobânzilor la creditele bancare, sau de plată a salariilor
angajaţilor.
Riscul operaţional vizează atât deficienţele manageriale cât
şi pe cele funcţionale din interiorul firmei. Riscurile
operaţionale au structură heterogenă şi un impact nemijlocit
asupra rezultatelor firmei.
Riscul economic - Este determinat atât de evoluţiile
contextuale ale firmei, cât şi de calitatea activităţilor
economice desfăşurate de aceasta. Exprimă incapacităţile
firmei de a se adapta la presiunile exercitate de un mediu
instabil utilizând cât mai puţine resurse.

13
Riscul comercial este direct legat de calitatea poziţiei
concurenţiale pe piaţă atât a firmei cât şi a produsului
(produselor) sau serviciului (serviciilor) acesteia; acest risc
produce o mare diferenţă între obiectivele stabilite în planul
de afaceri şi realizările obţinute.
Exemple
Riscul pur
 riscuri fizice: defecţiuni tehnice, gradului de
angajare accidente, creşterea la efort peste
posibilităţile reale ale sistemului, întârzieri, etc ;
 riscuri financiare: greşeli de calcule, pierderi de
documente, deteriorarea bazei de date şi imagini, etc;
 riscuri subversive: utilizarea frauduloasă a resurselor
firmei, falsificarea documentelor, a situaţiilor
statistice şi de raportare, deturnarea fondurilor
financiare etc.
Riscul speculativ
 lansarea pe piaţă a unui nou produs ;
 amplasarea unui nou punct de desfacere marfă ;
 introducerea unei noi tehnologii de fabricaţie ;
 pătrunderea pe noi pieţe.
Riscul de neplată
 riscul de exploatare
care poate genera risc
de faliment ;
riscul de profit care poate genera riscul de faliment.
Riscul operaţional
 riscurile generate de politica globală managerială
(de regulă sunt riscuri cu acţiune strategică greu de
gestionat, deoarece sunt produse ale
managementului de vârf);
 riscurile funcţionale (apar atât în procesul de
transformare cât şi în cel al relaţiilor între
compartimente; cele mai grave situaţii de risc sunt

14
 cele în care creşte în sistem ponderea părţii
nefuncţionale);
 riscul de legalitate (după cum este definit acest risc
se referă la pierderile provocate de necunoaşterea şi
neaplicarea prevederilor legale; uneori este atât de
evident încât poate genera retragerea licenţei sau
autorizaţiei de funcţionare; poate fi concretizat în
risc fiscal şi risc penal);
 riscul de imagine şi riscul de comunicare.
Riscul economic
 gradul îndatorării de risc, riscul de exploatare, riscul
de profit, rata acoperirii riscurilor, marja de
securitate a firmei, riscul financiar, riscul creşterii
inflaţiei, riscul amplificării ratei dobânzii la credite,
riscul modificării ratei de curs valutar şi riscul
investiţional.
Riscul comercial
 ineficienţa politicii comerciale ;
 ineficienţa procesului de aprovizionare, stocare şi
vânzare ;
 ineficienţa politicii de preţuri practicate de
întreprindere ;
Lipsa de competitivitate a produselor sale.

B. Macroriscuri (la nivel macroeconomic, macrosocial)

Se manifestă la nivelul economiei naţionale şi sunt generate
de incoerenţa politicilor şi strategiilor economice corelate cu
existenţa unui mediu internaţional nefavorabil.
Riscul social este cel provocat de evenimente sociale
majore, cu impact puternic asupra vieţii oamenilor.
Riscul economic se exprimă prin cele două forme de
manifestare: inflaţia şi şomajul.

15
Riscul informatic apare tot mai frecvent în derularea
activităţilor din cadrul economiei naţionale prin sistemul
informatizat.
Riscul de ţară măsoară abilitatea unei ţări de a furniza
companiilor private rezidente sau nerezidente precum şi
entităţilor guvernamentale valuta necesară derulării
activităţii acestora.
Exemple

Riscul social
 mişcările sociale violente ( mineriadele) ;
 grevele şi demonstraţiile neautorizate ;
 evaziunea fiscală.
Riscul economic
 inflaţia
 şomajul
 Riscul informatic
 probabilitatea apariţiei unor erori în conţinutul
fluxurilor şi programelor informatice;
 intervenţia inoportună, necalificată în gestionarea
reţelelor informatice;
 neactualizarea bazelor de date şi a fişierelor
magnetice; pericolele legate de producerea unor erori
în sistemele de telecomunicaţii.
Riscul de ţară
 Acest tip de risc este determinat atât de rezultatele
economice cât şi de evenimentele politice de
semnificaţie majoră cum ar fi: războiul, criza de
autoritate politică, corupţia la nivelul administraţiei
centrale etc.
C. Riscuri regionale şi globale
Sunt specifice mediului geopolitic internaţional şi produc un
impact hotărâtor asupra afacerilor internaţionale.
Riscurile generate de instituţiile globalitare.

16
Exemple
 Riscuri şi ameninţări de tip religios ;
 Riscuri generate de disputele teritoriale;
 Riscuri generate de disputa hegemonică a marilor puteri
pentru câştigarea supremaţiei în diferite zone şi accesul la
resursele energetice;
 Riscuri generate de acţiunile teroriste ;
 Riscuri generate de sărăcie şi subdezvoltare;
 Riscuri ecologice;
 Riscuri generate de contradicţia dintre gândirea
economică unică şi fragmentarea politică a Planetei;

1.4. Managementul riscului

Nu există afacere fără riscuri. Capacitatea voastră de a le
identifica şi de a le prezenta vă evidenţiază calităţile
manageriale şi vă proiectează o imagine credibilă în faţa
potenţialilor investitori.
Demonstraţi că aveţi intenţia de a face faţă unor astfel de
oportunităţi şi de a le rezolva.
Definirea Managementului riscului
În sens larg,  Managementul riscului este definit drept partea
componentă a managementului ştiinţific care cuprinde
totalitatea pricipiilor, metodelor, tehnicilor, informaţiilor,
modelelor utilizate în cadrul procesului managerial în scopul
contracarării acţiunii factorilor pertubatori de risc şi
menţinerii stabilităţii funcţionale a organizaţiei în limita
parametrilor planificaţi.
În sens restrâns, managementul riscului cuprinde
totalitatea operaţiunilor prin care se urmăreşte prevenirea şi
limitarea pierderilor organizaţionale.
Managementul riscului se situează în categoria
ştiinţelor multidisciplinare ce necesită exploatarea unor

17
 informaţii din domeniile cibernetic, economic, tehnic,
operaţional, statistic, juridic, social şi psihologic.
Responsabilităţile privind reacţia la acţiunea factorilor de
risc revin, în cadrul organizaţiilor mari, unui expert special
angajat în acest scop denumit ”risk manager” iar în cadrul
celorlalte organizaţii, directorului financiar şi echipei
manageriale.

Analiza şi
evaluarea
riscurilor

MANAGEMENTUL
Identifica RISCULUI Formularea
rea unei
riscurilor strategii de
răspuns la
risc

Controlul
riscului

Fig M.1.1.12. Managementul riscului

Managementul riscului organizaţional este un proces

complex în care intră următoarele componente :

18
identificarea riscurilor, analiza şi evaluarea riscurilor,
formularea unei strategii de răspuns la risc şi controlul
riscului.
Identificarea riscurilor organizaţionale
În această fază se elaborează o listă cu riscurile potenţiale,
determinîndu-se probabilităţile de apariţie precum şi efectele
acestora asupra rezultatelor aşteptate. În funcţie de gravitate
(direct proporţională cu valoarea estimată a pierderilor
provocate), se face o ierahizare a riscurilor. Practic, în
această fază se identifică toate elementele care satisfac
condiţia
                            0 < P(a) < 1
Totodată, se elimină riscurile neconcludente, adică acele
elemente de risc cu probabilităţi reduse de apariţie sau cu un
efect nesemnificativ. Aceasta înseamnă că pot fi neglijate
acele elemente pentru care P(a) sau impactul de risc tind
către zero.
În această fază sunt identificate, concret, sursele potenţiale
de risc din mediile: natural, politic, social, juridico – legal,
tehnic, operaţional , economic şi cognitiv.
Exemple
- Surse de risc natural: inundaţii, cutremure, incendii,
alunecări de teren;
- Surse juridico-legale: implementarea unor acte normative
ale Uniunii Europene privind legislaţia contabilă,
modificările legislative privind importurile şi exporturile;
- Surse operaţionale(specifice mediului intern
organizaţional): timpul limitat de luare a deciziei, absenţa
unor informaţii, pierderi de active, fraude, pierderi de
resurse intangibile, accidente de muncă.

American Management Association (AMA) evidenţiază

drept metodă clasică de identificare a riscurilor, Metoda pe
bază de Chestionar prin care se realizează:

19
a. identificarea pierderilor potenţiale ale organizaţiei de
către manageri;
b. culegerea de informaţii cu privire la riscurile potenţiale la
care se expune organizaţia;
c. eficacitatea planului actual de management al riscului;
d. diagnoza stadiului actual de pregătire a organizaţiei
pentru reacţie la risc.
Analiza şi evaluarea riscurilor
Diferiţi teoreticieni atât civili (Erlang, Peter Fishburn,
Camelia Raţiu, Bellman) cât şi militari
(Lanchester,Voltera,etc.) au apreciat necesitatea aplicării
metodelor matematice pentru anticiparea unor acţiuni
desfăşurate în condiţii bine determinate.
Obiectivul principal al analizei riscului constă în
prelucrarea informaţiilor obiective care să dea răspuns la
următoarele întrebări:
 care sunt factorii de risc cu acţiune critică care pot
compromite îndeplinirea obiectivelor de către firmă?
 care este probabilitatea şi frecvenţa de apariţie a
acestora?
 care sunt consecinţele acţiunii lor asupra
rezultatelor? (analiza consecinţelor)
Exemple
Metoda distribuţiei de probabilitate şi metoda deviaţiei
standard – sunt utilizate pentru analiza şi evaluarea riscului
capitalului investit.
Metoda distribuţiei de probabilitate constă în stabilirea
fluxurilor de numerar considerând trei scenarii: optimist,
realist, şi pesimist. Se determină rata estimată a rentabilităţii
în funcţie de probabilităţile şi ratele de rentabilitate asociate
fiecărei variante, stabilindu-se care este cea mai puţin
riscantă.
Metoda deviaţiei standard are un algoritm specific prin care
se determină: un set de deviaţii a ratei estimate a

20
 rentabilităţii afacerii; varianţa distribuţiei de probabilitate şi
în final, deviaţia standard. Aceasta este tot o probabilitate,
reprezentând abaterea de la valoarea stabilită, acceptată, la
o valoare în plus sau în minus, care poate aduce câştig sau
pierdere.
Dezvoltarea unei strategii de răspuns în condiţii de risc
În managementul riscului sunt utilizate următoarele
strategii :
A. Evitarea situatiilor de risc (de exemplu, depunerea zilnică
a banilor în cont pentru a evita riscurile legate de utilizarea
numerarului).
B. Prevenirea riscurilor. Atunci când riscurile nu pot fi
eliminate, întreprinzătorul trebuie să încerce să reducă
probabilitatea de apariţie a unor astfel de situaţii.
C. Transferul riscurilor asupra altei organizaţii - asigurarea.
D. Asumarea riscurilor, atunci când celelalte metode nu pot
fi aplicate.
Controlul riscului
În literatura de specialitate sunt cunoscute şi aplicate 5
categorii distincte de modalităţi de control al riscurilor:
acceptarea riscurilor, evitarea riscurilor, monitorizarea
riscului şi pregătirea planului pentru situaţii imprevizibile,
transferul riscurilor, reducerea sistematică a riscurilor.
Aceste modalităţi includ identificarea dimensiunilor de
producere a riscurilor pe baza calculelor probabilistice,
înregistrarea acestora şi urmărirea periodică a evoluţiei lor
pe baza controalelor de rutină.

21
2. INCERTITUDINEA ŞI RISCUL ÎN AFACERI
Introducere
Am reţinut, din cele prezentate anterior, că între
incertitudine şi risc există unele diferenţe şi anume:
 Incertitudinea este expresia caracterului
incomplet, aproximativ al informaţiilor cu privire
la factorii care influenţează activităţile noastre
viitoare şi la consecinţele acţiunii lor în timp şi
spaţiu; se poate afirma că incertitudinea, deşi este
legată de procesul decizional, se află în exteriorul
subiectului care decide, prin urmare, aparţine
mediului;
 Riscul se caracterizează prin posibilitatea
descrierii unei legi de probabilitate pentru
rezultatele scontate. Riscul este un eveniment
nesigur şi posibil care poate cauza o pagubă.
Dorinţa de asumare a riscurilor este un element comun
tuturor agenţilor economici. Practic evitarea riscurilor este o
cale foarte sigură către eşec. În loc să evite riscul (ceea ce
este imposibil) oamenii de afaceri ar trebui să dezvolte o
înţelegere mai amănunţită a modului în care pot transforma
rezultatele nefavorabile în oportunităţi.

2.1. Modelarea matematică a incertitudinii în afaceri

Din punct de vedere economic, riscul este şansa ori
posibilitatea de apariţie a unui eveniment nefavorabil legat
de variabilele deciziei în afaceri. În orice afacere riscul este
inerent, putând fi considerat un fenomen obiectiv. Privind
într-o perspectivă optimistă, riscul constituie un factor de
progres atunci când este gestionat optim. Riscul afacerilor
semnifică atât probabilitatea câştigului cât şi probabilitatea
pierderii.
Măsurarea incertitudinii în afaceri constă în calcularea unei
rate estimate a rentabilităţii afacerii* (proiectului) astfel:

22
 n
R er   pi ri (1)
i 1
sursa pentru relaţia (1): Dănescu Tatiana „ Gestionarea
Financiară a afacerilor” Ed. Dacia, 2003, pg.160
unde,
Rer - rata estimată a rentabilităţii
pi - probabilitatea asociată variantei i;
ri - rata de rentabilitate aşteptată a variantei i;
i - varianta scenariului alternativ;
n - numărul variantei.
Presupunem că avem o afacere care se derulează în
condiţii de incertitudine, fapt pentru care se elaborează
3 scenarii alternative:
- varianta optimistă;
- varianta realistă;
- varianta pesimistă.
Este important a se asocia variantelor estimate,
probabilităţi a căror sumă se fie egală cu 1. Pentru fiecare
variantă se calculează probabilitatea asociată variantei
respective (probabilitatea aşteptată), notată cu pi -
probabilitatea asociată variantei i;
Pe baza fluxului de numerar prevăzut a se realiza în fiecare
din cei 3 ani şi capitalul utilizat în afacere se poate
determina rata de rentabilitate aşteptată cu ajutorul
relaţiei:

Fn1 Fn2 Fn3

Cu    (2)
1  r (1  r )2 (1  r )3
unde, Cu = capital utilizat;
Fn = flux de numerar preconizat;
r = rata de rentabilitate aşteptată

23
După determinarea ratei de rentabilitate aşteptată pentru
fiecare variantă se calculează rata estimată a rentabilităţii
afacerii dată de suma produselor dintre probabilitatea
asociată şi rata de rentabilitate aşteptată , pentru fiecare
variantă după relaţia 1. sursa pentru relaţia (2): Dănescu
Tatiana „ Gestionarea Financiară a afacerilor” Ed.
Dacia, 2003, pg.158
concluzie:
Cu cât distribuţia de probabilitate a ratelor de
rentabilitate aşteptate de la o afacere (un proiect) este mai
îngustă, cu atât este mai probabil ca rentabilitatea reală să
fie mai apropiată de rentabilitatea aşteptată şi cu atât este
mai mic riscul afacerii (proiectului).
2.2. Studiul de caz nr.3
Compania internaţională „ Anastassia Oill” , având sediul la
TBILISI , a luat fiinţă în anul 2007, iar afacerile acesteia s-
au focalizat pe producţia şi comercializarea de carburanţi –
lubrifianţi, activitate considerată de mare viitor pe piaţa
românească. În vederea amplasării în anul 2....., a unui punct
de desfacere pe teritoriul României în municipiul Braşov,
echipa managerială a companiei respective a elaborat două
variante de amplasare şi anume:
V .1 ZONA GĂRII BRAŞOV( proiectul 1);
V .2 ZONA DE IEŞIRE DIN BRAŞOV , BARTOLOMEU(
proiectul 2).
Pentru ambele proiecte s-au efectuat analizele
corespunzătoare, mai ales cele referitoare la rentabilitate,
profit şi risc şi au fost avute în vedere câte trei variante de
lucru: OPTIMISTĂ, REALISTĂ şi PESIMISTĂ. Capitalul
utilizat pentru acest proiect este de 284 milioane de euro. În
tabelul nr.1 sunt prezentate datele de bază necesare pentru
determinarea incertitudini şi a riscului pentru proiectul 1.

Scenarii Probabilitatea Fluxul de Rata de

24
 numerar
prevăzut a
rentabilitate
se realiza în
alternative asociată a proiectului
timp de 3
(r) - % -
ani - mii
EURO -
varianta
0,60 284 mil € 0,25
optimistă
varianta
0,30 100 mil € 0,05
normală
varianta
0,10 80 mil€ 0,05
pesimistă
Fn1 Fn2 Fn3
Cu   
1  r (1  r )2 (1  r )3

unde, Cu = capital utilizat;

Fn = flux de numerar preconizat;
r = rata de rentabilitate aşteptată.
Calculul ratei de rentabilitate estimate a unei afaceri
(proiect)

Fn1 Fn 2 Fn 3
Cu   
1  r (1  r) 2 (1  r)3
 unde: Cu = capital utilizat;
Fn = Fluxul de numerar preconizat;
r = rata de rentabilitate aşteptată.
 înlocuind în relaţia nr. 2:
1+ r = u şi cunoscând Fn 1 = Fn2 = Fn3 =
Fn,

25
  relaţia devine,
Cu 1 1 1 Cu 3 Cu 3
  2 3 u  u2  u 1 u  u 2  u 1  0
Fn u u u Fn Fn
284 3
 u  u 2  u  1  0  2u 3  u 2  u - 1  0 varianta opt.
142
Se poate determina valoarea lui „u”. Iar apoi valoarea lui
„r”.
r=u–1
Rezolvarea unei ecuaţii de gradul trei presupune aplicarea
metodelor grafice: tangentei, coardei, bisecţionării
intervalului.
Cum se află valoarea lui „u”?
Pentru varianta optimistă
Dând valori lui „u” determinăm termenul stâng de fiecare
dată. (Ex. u = 0  termenul stâng negativ, apoi u = 0,1, u =
0,2, u = 0,3 ş.a.m.d. Valoarea lui „u” se va afla între ultima
valoare pentru care termenul din stânga este negativ şi
prima, pentru care este plus (pozitivă) şi anume, pentru u =
1,2 termenul din stânga ecuaţiei are valoarea -0,2; iar pentru
u = 1,3,termenul din stânga ecuaţiei are valoarea 0,2. Prin
urmare, valoarea corectă a lui „u” se va găsi la jumătatea
intervalului dintre 1,2 şi 1,3 deci este 1,25. În continuare se
poate determina, pentru varianta optimistă, valoarea lui r 1
aplicând relaţia:
r1  u - 1  1,25 - 1  0,25
Pentru varianta realistă
284 3 2
u - u  u -1  0
100
Efectuând calculele identic ca în cazul variantei optimiste
rezultă că valoarea lui „u”se va găsi între 1 şi 1,1 deci este
1,05. Rezultă valoarea lui r2 = 0,05

26
 Pentru varianta pesimistă
284 3 2
u - u  u -1  0
80
Efectuând calculele identic ca în cazul variantei optimiste
rezultă că valoarea lui „u”se va găsi între 0,9 şi 1 deci este
0,95. Rezultă valoarea lui r3 = 0,05

Rata estimată
Rentabilitatea
Probabilitatea n
Scenarii proiectului
asociată Rer  piri
(afacerii) i 1
optim 0,60 0,25 0,150
realist 0,30 0,05 0,010
pesimist 0,10 0,05 0,005
0,165

n
Rer   piri  0,150  0,010  0,005  0,165  16%
i 1

unde:
Rer = rata estimată a rentabilităţii;
pi = probabilitatea asociată variantei „i”
ri = rata de rentabilitate aşteptată a variantei „i” ;
i = varianta;
r = nr. de variante. În baza celor prognozate pentru
proiectul 1 varianta1 se poate stabili grafic distribuţia de
probabilitate, după cum urmează:

27
 0,5 0,6 0,7
0,2 0,3 0,4
0,1
-0,20 -0,15 -0,10 -0,05 0,05 0,10 0,15 0,20 0,25 0,50

Fig. M1.U2.3. Distribuţia de probabilitate a Rer proiectului 1 (V1)

Presupunem că în varianta 2, proiectul 2, are distribuţia de

probabilitate, potrivit graficului prezentat mai jos:
Proiectul „2”varianta 2
0,7
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0,1

Comparând cele două distribuţii de probabilitate a

ratelor de rentabilitate rezultă:

28
- distribuţia de probabilitate a proiectului „V1” este mai
îngustă (mică), ea se desfăşoară de la 0,05 la 0,15;
- distribuţia de probabilitate a proiectului „V2” este mai
mare, ea se desfăşoară pe intervalul de la -0,20 la -0,10.
Cu cât distribuţia de probabilitate a ratelor de
rentabilitate aşteptate de la o afacere (un proiect) este
mai îngustă, cu atât este mai probabil ca rentabilitatea
reală să fie mai apropiată de rentabilitatea aşteptată şi
cu atât este mai mic riscul afacerii (proiectului).
Prin urmare, proiectul „V1” are un risc mai mic decât
proiectul „V2”.

3. MODELAREA MATEMATICĂ A RISCULUI ÎN

AFACERI
sursa pentru algoritm şi relaţii matematice: Dănescu
Tatiana „ Gestionarea Financiară a afacerilor” Ed.
Dacia, 2003, pg.161- 163

3.1. Calculul deviaţiei standard

Măsurarea riscului presupune identificarea unor paşi prin
care acestuia să i se atribuie o valoare sau, mai exact, să i se
atribuie o măsură a distribuţiei de probabilitate. Măsura
distribuţiei de probabilitate în teoria riscului este asociată
deviaţiei standard. Ca şi în cazul anterior, cu cât este mai
îngustă distribuţia de probabilitate cu atât este mai mică
deviaţia standard, iar riscul afacerii este mai mic. Deviaţia
standard , în acest caz, respectiv riscul afacerii poate fi
exprimat prin probabilitatea ca rentabilitatea să fie mai mică
decât cea aşteptată.

29
Paşii necesari a fi parcurşi pentru obţinerea deviaţiei
standard sunt:
a) Calcularea ratei estimate a rentabilităţii (Rer):
În exemplul luat pentru proiectul „V1” al firmei„ Anastassia
Oill” s-a determinat o rată estimată a rentabilităţii de 16%;
b) Obţinerea unui set de deviaţii (∆i) a ratei estimate a
rentabilităţii prin scăderea ratei estimative a rentabilităţii din
fiecare variantă a ratei de rentabilitate aşteptate potrivit
relaţiei de calcul:
i  ri  Rer unde,
∆i - deviaţia variantei i;
ri - rata de rentabilitate aşteptată a variantei i;
Rer - rata estimată a rentabilităţii;
i - varianta scenariului alternativ.
c) Determinarea varianţei distribuţiei de probabilitate prin
însumarea produselor obţinute între probabilitatea variaţiei
şi un alt termen reprezentând deviaţia standard ridicată la
pătrat;
Relaţia de calcul a variaţiei distribuţiei de probabilitate este:
n
ds2   i2pi unde,
i1
ds2 - variaţia distribuţiei de probabilitate;
∆i - deviaţia variantei i;
pi - probabilitatea asociată variantei i;
i - varianta scenariului alternativ;
n - numărul de variante.
d) Determinarea variaţiei distribuţiei de probabilitate, prin
relaţia de calcul: ds - deviaţia standard;
n 2 ∆i - deviaţia variantei i;
ds   i pi (3)
i1 pi - probabilitatea asociată variantei i;
i - varianta scenariului alternativ;
3.2. Studiul de caz nr.4 n - numărul de variante.

30
Continuând exemplul dat, calculul deviaţiei standard a
proiectului firmei „ Anastassia Oill” , „V1”va fi:

Scenarii Deviaţia
Produsul Deviaţia variantei
alternati- Pi variantei la
(Pi x ri ) ( ∆i = ri- Rer )
ve pătrat (∆i2)

0 1 2 3 4
varianta
0,60 0,150 0,25-0,16 = 0,09 0,008
optimistă
varianta
0,30 0,010 0,05 -0,16 = -0,11 0,012
normală
varianta
0,10 0,005 0,05 - 0,16= -0,11 0,012
pesimistă
Rer
1,00
0,16

ds  ds 2  0,008  0,002 respectiv 0.2%

Deviaţia standard este o probabilitate care exprimă cu cât
este mai mică sau mai mare valoarea reală a riscului faţă de
valoarea aşteptată. În cazul firmei „ Anastassia Oill” ,
deviaţia standard a proiectului „V1” 0,2%.

Presupunem că în V2 , proiectul 2, are deviaţia standard de

mai jos:

ds  ds 2  0,016  0,004 , adică 0,4%

Comparând cele două valori ale deviaţiei standard

pentru V1 şi V2rezultă:

31
- probabilitate care exprimă cu cât este mai mică sau mai
mare valoarea reală a riscului faţă de valoarea aşteptată, în
cazul firmei „ Anastassia Oill” , „V1” are valoarea 0,2%.
- probabilitate care exprimă cu cât este mai mică sau mai
mare valoarea reală a riscului faţă de valoarea aşteptată, în
cazul firmei „ Anastassia Oill” , „V2” are valoarea 0,4%.
Rezultă că valoarea reală a riscului faţă de valoarea aşteptată
în cazul proiectului 1 este mai mică decât în cazul
proiectului 2
Să ne reamintim paşii necesari a fi parcurşi pentru obţinerea
deviaţiei standard:
a). Calcularea ratei estimate a rentabilităţii (Rer);
b. Obţinerea unui set de deviaţii (∆i) a ratei estimate a
rentabilităţii prin scăderea ratei estimative a rentabilităţii din
fiecare variantă a ratei de rentabilitate aşteptate;
c). Determinarea varianţei distribuţiei de probabilitate;
d). Determinarea variaţiei distribuţiei de probabilitate.

4. RENTABILITATEA ŞI RISCUL UNEI AFACERI

Introducere
Aşa cum inflaţia este ameninţarea banului şi riscul este
ameninţarea câştigului. Activitatea de investire într-o
afacere presupune un compromis între risc şi câştig. Ceea ce
trebuie să cunoască partenerii (asociaţii) despre o afacere
este natura riscului, dimensiunile posibile ale acestuia şi
factorii principali care-l alimentează. Riscul include
posibilitatea apariţiei unor consecinţe defavorabile afacerii,
materializate în deţinerea unor performanţe inferioare celor
estimate.
Cea mai mare performanţă pe care o poate înregistra un
manager este ţinerea sub control a riscului de firmă şi
conducerea acesteia fără turbulenţe majore, pe traiectoria

32
 strategică fixată. După aprecierile noastre, cele mai grave
riscuri cu care managerii se pot confrunta sunt două:
 riscul de a nu realiza un volum de activitate care să
acopere din veniturile proprii, cheltuielile firmei, risc care
poate duce la falimentul firmei (riscul de exploatare);
 riscul de a nu realiza un volum de activitate care să
genereze un profit care să acopere dividendele scontate de
deţinătorii de capitaluri (de acţionari), risc care, de regulă,
antrenează nemulţumiri care duc la înlocuirea managerilor
(riscul de profit).
Riscul intern îşi are originile în specificul fiecărei firme,
fiind strâns legat de modul de conducere şi desfăşurare a
activităţilor firmei,
Privit prin optica funcţională, analiza riscului necesită
studierea:
- riscului de exploatare(economic);
- riscului de profit;
- riscului de faliment sau de insolvabilitate;
- riscului financiar;
- riscului comercial.
4.1. Rentabilitatea unei afaceri
Scopul oricărei afaceri care se derulează în sistemul
economiei de piaţă este realizarea profitului, adică acea
diferenţă pozitivă dintre încasările obţinute prin vânzarea
produselor ( serviciilor) şi costul lor. Acest indicator este
expresia eficienţei economice a firmei şi reprezintă
capacitatea acesteia de a produce profit. În cazul în care
firma realizează o diferenţă negativă între încasări şi costuri
atunci vorbim despre pierderi care, realizate în mod repetat,
produc falimentul.
Pentru a descrie cât mai corect procesul de rentabilitate
este necesară definirea şi reţinerea următoarelor noţiuni:
pragul de rentabilitate (Pr), cifra de afaceri ( CA) , cifra de
afaceri minimă (Camin), costul fix (CF), costul variabil total
33
(CVt), costul variabil pe un produs (serviciu) (CV1), preţul
de vânzare a unui produs (serviciu)(Pv), prducţia fizică (Q),
producţia fizică corespunzătoare pragului de
rentabilitate(Qpr), veniturile totale (VT), profitul (Pf).
Pragul de rentabilitate semnifică o măsură a flexibilităţii
organizaţiei în raport cu fluctuaţiile activităţii sale deci o
măsură a riscului ( Cifra de afaceri critică sau Punct mort
operaţional). Este punctul de la care cifra de afaceri acoperă
cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. După acest
prag activitatea devine rentabilă. Pragul de rentabilitate se
exprimă în unităţi fizice produse şi vândute, pentru care s-au
încasat veniturile corespunzătoare egale cu suma cheltuielilor
efectuate. Acesta se determină, algebric cu ajutorul relaţiei
(1),
CF
Pr  (1)
Pv  CV1

Cifra de afaceri(CA) reprezinta expresia bănească a

încasărilor rezultate din activitatea proprie a firmei, pe o
perioadă de timp determinată( de regulă, 1 an). „Însumează
toate încasările rezultate din acte de comerţ: vânzări de
bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi
instituţii financiare, acordarea de credite,operaţiuni
bursiere”.(Niţă Dobrotă, Dicţionar de economie,Editura
Economică, Bucureşti. 1999, p.104).
Cifra de afaceri este
indicatorul care reflectă CA =Q x Pv (2)
valoarea performanţei
economice şi este utilizat în
ierarhizarea firmelor după
criteriul importanţei economice.
Cifra de afaceri se determină
efectuând produsul dintre

34
producţia fizică totală (Q) şi
preţul de vânzare a unui
produs(serviciu),(Pv). (2) Camin = Qpr x Pv (3)
Cifra de afaceri minimă
(CAmin) se mai regăseşte în
lucrările de specialitate sub
denumirea de Cifră de afaceri
critică sau Punctul mort
operaţional al afacerii. Poate fi
denumit şi prag de rentabilitate
valoric. Aceasta se determină
efectuând produsul dintre
valoarea fizică a pragului de
rentabilitate (Qpr) şi preţul de
vânzare a unui produs(serviciu),
(Pv).
Costurile fixe (CF) reprezintă expresia valorică a
cheltuielilor organizaţiei care nu depind, pe termen scurt (un
an), de volumul producţiei fizice. Pe termen mediu (3-5 ani)
şi lung(6-10 ani) costurile fixe pot fi influenţate de
cantitatea producţiei fizice în sensul creşterii sau descreşterii
volumului acestora în funcţie de creşterea investiţiilor
(creşterea capacităţii de producţie) sau scăderea substanţială
a producţiei. În compunerea costurilor fixe intră:
chiriile(impozitele imobiliare), salariile personalului
administrativ şi de conducere, cheltuielile cu utilităţile
(întreţinere clădiri, iluminat, încălzit etc.), valoarea
dobânzilor aferente creditelor efectuate, asigurările,
amortizarea capitalului fix etc.
Costul variabil total (CVt) reprezintă expresia valorică a
cheltuielilor organizaţiei care depind de cantitatea producţiei
fizice (Q) realizate. Aceste cheltuieli au o relaţie direct
proporţională cu evoluţia cantitativă a producţiei fizice. În
structura costurilor variabile intră: cheltuielile cu materiile

35 CVt
CV1  (4)
Q
prime şi materialele necesare realizării produsului
(serviciului), costul carburanţilor şi energiei, salariile
directe(ale anagjaţilor), contribuţiile de asigurări sociale
aferente acestor salarii, costurile privind ambalarea
produsului ( oferirea serviciului), costul pentru realizarea
designu –lui.
Costul variabil pe un produs
(serviciu) (CV1) se determină CV1 
CVt
cu ajutorul relaţiei (4), Q

Preţul de vânzare a unui produs (serviciu)(Pv) reprezintă

încasările obţinute pentru fiecare unitate fizică vândută către
clienţi.
Prducţia fizică (Q) este indicatorul care exprimă, sub formă
cantitativă totalitatea bunurilor (serviciilor) rezultate din
activitatea economică a organizaţiei pe termen scurt (un an).
Producţia fizică corespunzătoare pragului de
rentabilitate(Qpr) este indicatorul care semnifică nivelul
cantitativ al producţiei fizice în punctul mort al afacerii,
adică cantitatea de bunuri şi servicii vândute necesară
acoperirii costurilor totale (CT = CF + CVt).
Veniturile totale (VT) sau încasările totale rezultă din
încasările băneşti efectuate în urma vânzării produselor sau
serviciilor realizate de organizaţie.
Costurile totale(CT) rezultă din suma CF şi CVt.
Profitul (Pf) este un indicator important al eficienţei
economice şi defineşte acea diferenţă pozitivă dintre
încasările totale obţinute prin vânzarea bunurilor
(serviciilor) realizate de organizaţie şi costul lor.

4.2. Determinarea algebrică a pragului de rentabilitate

la firmele monoproductive. Studiul de caz nr.5

36
Firma “LUXOR SA” cu sediul în oraşul PLOIEŞTI este
monoproductivă şi produce maşini de spălat. Conducerea
este asigurată de trei acţionari. Pentru anul 2009 ,firma are
prevăzute în Planul de afaceri următoarele date de bază:
Q, producţia fizică pe an …3000 unităţi fizice;
CF, costuri fixe………………600.000 euro;
CV, costul variabil pentru un produs….500 euro
P, preţul de vânzare a unui produs…….800 euro
Se cere să rezolvaţi:
a. Calculul algebric al pragul de rentabilitate a afacerii;
b. Construcţia grafică a pragului de rentabilitate.
Rezolvare:
a.Algebric, pragul de rentabilitate se determină cu relaţia (1)

CF 600.000
Pr  Pr   2000 maşini de
Pv  CV1 800  500
spălat

Relaţia (1) se poate demonstra astfel:

CA = CF +CVt (în acest caz rezultatul exploatării este

egal cu zero).
CA = Pv.Q; CVt = CV1.Q;
rezultă Pv.Q = CF +V1.Q; deci,
Pv.Q – V1.Q = CF; Q(Pv-V1)= CF ; Pv-V1 reprezintă
marja brută de acumulare pe unitatea de produs şi se
notează cu „MCV”.

Exprimat valoric, pragul de rentabilitate poate fi determinat

prin efectuarea produsului dintre Qpr şi Pv. Această
exprimare valorică reprezintă, de fapt, cifra de afaceri

37
corespunzătoare pragului de rentabilitate CApr (în cazul de
faţă: CApr = 2000.800 =1600.000€.

4.3. Construcţia grafică a pragului de rentabilitate .

Studiul de caz nr.6

Construcţia grafică a pragului de rentabilitate se realizează

după următorul algoritm:
 se trasează axele OX şi OY şi se reprezintă Q şi VT
(CT);
 se trasează valoarea costurilor fixe;
 se trasează valoarea costurilor variabile şi CT(CF +
CVt);
 se trasează valoarea încasărilor totale;
 se coboară o perpendiculară din punctul de
intersecţie a costurilor totale cu veniturile totale, pe
axa OX;
 Punctul care reprezintă piciorul perpendicularei pe
axa OX indică punctul mort al afacerii sau pragul de
rentabilitate.

Pragul de rentabilitate determinat şi reprezentat grafic

după metodologia respectivă este valabil pentru firmele
monoproductive, în situaţiile în care sunt îndeplinite
următoarele două condiţii:
 costul variabil este unitar în raport cu creşterea
producţiei vândute (Q);
 preţul unitar “P” este constant, indiferent de Q, prin
urmare piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.
Acest grafic oferă posibilitatea de analiză a pragului de
rentabilitate în QPr adică firma nu deţine nici profit nici
pierdere :
 dacă CA este în apropierea lui CApr rezultă o
instabilitate a profitului;

38
  dacă CA < CApr costurile depăşesc CA şi firma
lucrează în pierdere;
 dacă CA > CApr , costurile sunt compensate de CA
şi deci Firma obţine profit.
În studiul de caz rezolvat CA >CApr deci organizaţia are
profit.
Pf = CA – (CF + CV) = 2.400.000€ - (600.000€ +
1.500.000€) = 300.000€
sau Pf = Pv(Q – Qpr) – CV1(Q – Qpr) = 800€(3000 – 2000)
- 500€ (3000 – 2000) = 800.000€ – 500.000€ = 300.000€

VT (CT) mil.€

3
VT = 2.400.000€
2
CV = 1.500.000€
1
CF = 600.000€

1 2 3
Q producţia fizică(mi
Fig. M1.U3.1. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate

4.4. Determinarea algebrică a pragului de rentabilitate

la firmele multiproductive. Studiul de caz nr.7
Determinarea algebrică a pragului de rentabilitate valoric la
organizaţiile care produc şi comercializează o gamă variată
de produse. În acest caz, pentru determinarea pragului de
rentabilitate valoric se aplică relaţia

39
 CF
CApr =
MCV%

unde, CF sunt costurile fixe, iar MCV%

reprezintă rata marjei asupra cheltuielilor.
variabile totale.
O firmă produce 3 tipuri de produse X1, X2, X3. Parametrii
celor trei produse sunt:
Pentru X1: Pv1 = 6€; CV1 = 2€; rezultă MCV = 6-2 = 4€;
Pentru X2: Pv2 = 10€; CV2 = 3€; rezultă MCV = 10-3 = 7€;
Pentru X3: Pv3 = 14€; CV3 = 7€; rezultă MCV = 14-7 = 7€;
Costurile fixe = 200.000€
În cazul nostru,
477 6  10  14
MCV   6 iar Pv   10
3 3
MCV% reprezintă rata marjei asupra cheltuielilor variabile,
se notează cu Rmcv şi se calculează cu ajutorul relaţiei,
MCV.100 6.100
Rmcv    60%(0,60) în acest caz,
Pv 10
CF 200.000
CApr    333.333 € şi reprezintă
MCV% 0,60
expresia valorică a pragului de rentabilitate a organizaţiei
( firmei) multiproductive (3 tipuri de produse).
În continuare vom utiliza Pragul de rentabilitate ca
Instrument de măsurare a riscului.

5. RISCUL DE EXPLOATARE AL UNEI AFACERI

40
Introducere

Am efectuat o scurtă incursiune în domeniul

rentabilităţii unei afaceri pentru a înţelege corect
semnificaţia riscului de exploatare.
Prin risc de exploatare înţelegem acea situaţie
nefavorabilă creată în organizaţie, în care, veniturile
obţinute din vânzarea produselor (serviciilor), nu acoperă
cheltuielile efectuate (CT = CF + CVt). În orice afacere,
procuparea principală a organului decident este aceea de a
utiliza în aşa fel potenţialul productiv încât să fie obţinute
suficiente venituri pentru acoperirea cheltuielilor efectuate.
În analiza riscului de exploatare se porneşte de la
rentabilitatea unei afaceri ( valoarea profitului). Problema
esenţială a oricărei afaceri este ca cerinţa ecuaţiei CA –
(CV + CF) = 0 să fie îndeplinită. Asfel , este atins un grad
minim de utilizare a potenţialului productiv care să producă
veniturile minime necesare acoperirii costurilor. În cadrul
economiei de piaţă scopul oricărei afaceri este realizarea de
profit (Pf). Astfel, ecuaţia de mai sus ar reflecta mult mai
corect procesul economic dacă ar avea următoarea formă:
CA = CVt + CF +Pf
Pentru analiza riscului de exploatare sau operaţional
(posibilitatea de a nu se recupera totalitatea cheltuielilor
efectuate din veniturile obţinute) sunt cunoscute trei modele:
Modelul intervalului de siguranţă; Modelul indicatorului de
poziţie; Modelul coeficientului efectului de levier de
exploatare; Modelul ratei care exprimă direct riscul de
exploatare (Rpr).

5.1. Modelul intervalului de siguranţă

41
(indicele de securitate sau indicatorul de poziţie, notat cu
Is). Acest indicator evidenţiază marja de securitate de care
dispune firma iar valoarea lui este direct proporţională cu
gradul de securitate şi invers proporţională cu gradul de risc.
În calculul intervalului de siguranţă sunt utilizate valorile
cifrei de afaceri, cifrei de afaceri a pragului de rentabilitate
astfel:

CA  CAmin
Is =
CA
(5)
În care,
 Is = intervalul de siguranţă;
 CA = cifra de afaceri maximă( reală din planul
de afaceri);
 CAmin = cifra de afaceri minimă
corespunzătoare pragului de rentabilitate.

5.2. Modelul indicatorului de poziţie

este utilizat pentru aprecierea riscului de exploatare în

funcţie de poziţia acestuia faţă de pragul de rentabilitate. Se
exprimă în mărimi absolute prin £ şi în mărimi relative £`.
£ = CA – CApr (6)

£ exprimă capacitatea organizaţiei de a-şi adapta producţia

la cerinţele pieţei. Este întâlnită şi sub denumirea
„flexibilitate absolută” şi se determină cu relaţia (4) şi are
următoarea semnificaţie: cu cât valoarea lui £ este mai
mare cu atât riscul de exploatare urmare, organizaţia

42
prezintă este mai redus şi , prin o flexibilitate de adaptare la
piaţă mai mare.
CA  CApr
£`= .100
CApr
(7)
£`este denumit “coeficient de volatilitate” şi creşte invers
proporţional cu riscul de exploatare.
Valoarea acestuia se determină cu ajutorul relaţiei (5).

5.3. Modelul coeficientului efectului de levier de

exploatare (coeficient de pârghie de exploatare)
Modelul utilizează un indicator Kl denumit coeficient
pârghie de exploatare. Acesta se calculează conform
relaţiei(6)

CA  CVt
Kl = = marja brută/cost fix (8)
CF

Atunci când KL < 1, avem de a face cu risc de exploatare, în

sensul că firma nu îşi poate acoperi cheltuielile din
veniturile proprii, deci nu îşi poate recupera factorii de
producţie, intrând în zona riscului de faliment.

5.4. Modelul ratei care exprimă direct riscul de

exploatare (Rpr).
Rata care exprimă riscul de exploatare se determină cu
ajutorul relaţiei (7) şi are următoarea semnificaţie: cu cât
rata este mai mare cu atât riscul de exploatare este mai
mare.
CApr
Rpr = .100 (9)
CA

43
Se apreciază că situarea cifrei de afaceri faţă de punctul
critic are următoarea semnificaţie:

Is ≤ 5% organizaţia are o situaţie instabilă din

punct de vedere al riscului de exploatare;
5% < Is ≤ 10% organizaţia prezintă o situaţie relativ
stabilă;
10% <Is ≤ 20% organizaţia are o situaţie stabilă;
Is > 20% organizaţia are o situaţie confortabilă.

Această analiză axată pe corelaţia risc de exploatare –

rentabilitate este utilă tuturor managerilor pentru a lua
deciziile ce se impun în scopul:
stabilirii volumului producţiei necesare
acoperirii pierderilor sau obţinerii unui profit
previzionat;
monitorizarea permanentă a interdependenţei
venituri şi costuri şi intervenţia oportună pentru
optimizarea raportului în favoarea veniturilor.

5.5. Riscul de exploatare. Studiul de caz nr.8

Efectuaţi o analiză a riscului de exploatare cu ajutorul
pragului de rentabilitate.
Organizaţia este monoproductivă, produce televizoare şi are
prevăzute în planul de afaceri următoarele date de bază:
Q = 4000
Pv = 500€
CV1= 350€
CA = 4000. 500= 2.000.000€
CF = 500.000€
Rezolvare:

44
 CF 500.000 500.000
Pr     3333
Pv  V1 500  350 250

Pragul de rentabilitate este

3333 televizoare. Această
cantitate vândută la preţul
de 500€ acoperă costurile .

Capr = 3333.500= 1.666.500€

CA  CApr 2000000  1666500

Is    0.16(16%)
CA 2.000.000

Organizaţia are o
situaţie stabilă din
punct de vedere al
riscului de exploatare

CA  CVt 2.000.000  1.400.000 600.000

Kl     1,2
CF 500.000 500.000

Kl >1, rezultă
că nu există
risc de
exploatare

£ = CA – CApr = 2000.000 - 1.666.500 =333500€

333500€ reprezintă
16% din 2.000.000€,
risc scăzut

45
 CA  cApr 2.000.000  1666500
£`=  .100  20%
CApr 1666500

Dacă valoarea lui

£`creşte, riscul scade
CA  CVt 2.000.000  1.400.000 600.000
Kl     1,2
CF 500.000 500.000

CApr 1666.500
Rpr = .100   0,83.100  83%
CA 2.000.000

Să ne reamintim:
Prin risc de exploatare înţelegem acea situaţie nefavorabilă
creată în organizaţie, în care, veniturile obţinute din
vânzarea produselor (serviciilor), nu acoperă cheltuielile
efectuate (CT = CF + CVt).
Pentru analiza riscului de exploatare sau operaţional
(posibilitatea de a nu se recupera totalitatea cheltuielilor
efectuate din veniturile obţinute) sunt cunoscute patru
modele:
a). Modelul intervalului de siguranţă ;
b). Modelul indicatorului de poziţie;
c). Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare;
d). Modelul ratei care exprimă direct riscul de exploatare
(Rpr).

46
6. RISCUL DE PROFIT AL UNEI AFACERI.
Introducere
În mod cert procesul investiţional, în economia de piaţă, este
relaţionat la o serie de factori care imprimă o anumită
turbulenţă mediului de afaceri în care, incertitudinea şi
riscul sunt omniprezente. Informaţiile de care dispuneţi cu
privire la evoluţia unor proiecte sau alocarea de resurse
sunt, de cele mai multe ori, insuficiente sau incomplete şi
acest fenomen imprimă eforturilor dumneavoastră o stare de
nesiguranţă asimilată unei probabilităţi de pierdere.
Predicţiile cu privire la identificarea şi evoluţia factorilor de
risc fundamentate pe analize probabilistice vă pot orienta
deciziile spre un plus de siguranţă şi confort managerial.
Pornind de la scopul oricărei afaceri, realizarea unui profit şi
de la finalul nefericit al unei afaceri, producerea
falimentului financiar ne propunem să operăm cu trei
concepte de bază, riscul de profit şi riscul de faliment, riscul
comercial. Acesta este un argument suficient pentru a vă
convinge că studiul riscului de profit , al riscului de faliment
şi al riscului comercial reprezintă o garanţie a succesului
într-un mediu de afaceri puternic instabil.

6.1. Riscul de profit

Am reţinut din prezentările anterioare că scopul
oricărei afaceri care se derulează în sistemul economiei de
piaţă este realizarea profitului, adică acea diferenţă pozitivă
dintre încasările obţinute prin vânzarea produselor
( serviciilor) şi costul lor. Acest indicator fiind expresia
eficienţei economice a firmei şi reprezintă, totodată,
capacitatea acesteia de a produce profit. În cazul în care
firma realizează o diferenţă negativă între încasări şi

47
costuri atunci vorbim despre pierderi care, realizate în mod
repetat, produc falimentul.
Riscul de profit defineşte:
a. acea situaţie nefavorabilă în care se situează o
firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de
afaceri minimă care să genereze un profit necesar
pentru acoperirea volumului dividendelor cerute de
acţionari;
b. acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă
aflată în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri
minimă care să genereze nivelul profitului estimat .
Pentru calculul riscului de profit sau a riscului de a nu se
realiza un volum de activitate care să genereze un profit
necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de
capitaluri se utilizează indicatorul „cifra de afaceri
minimă” (CAminim).
Pentru determinarea „CAmin” necesară restituirii
dividendelor se parcurg următoarele etape:
a) determinarea volumului dividendelor cerute de către
acţionari (D):

D = Cu.Rd% (1 )

unde,
D – volumul dividendelor; Cu – capitalul utilizat în
afacere; Rd% - rata dividendelor cerute de
acţionari Ex. 20%.

b. Determinarea profitului net (Pn):

CPF
Pn = D + .D (2)
100  CPF

48
c. Determinarea profitului brut (Pb)
după relaţia:

CI
Pb = Pn + ( )·Pn (3)
100  CI

d.Determinarea costurilor (C) astfel:

Pb
C= (4)
Rrc %

C = costul aferent cifrei de afaceri;

RRC % = rata rentabilităţii la costuri calculată astfel:
C
Rrc = Ex. 70%
V

Acest indicator este necesar pentru calculul cifrei de afaceri

minime care să asigure profitul necesar realizării
dividendelor pretinse de acţionari.

e. Determinarea cifrei de afaceri minime (CAminimă) astfel:

Camin = Pb + C (5)

f. Determinarea cifrei de afaceri lunar programată (CAL)

astfel:
CAp
CAL = (6)
12

49
CAL = cifra de afaceri lunar programată;
Cap = cifra de afaceri programată pe anul respectiv.

g.Timpul necesar pentru realizarea cifrei de afaceri minime

(T) se calculează astfel:

CA min
T= (7)
CAL

T se exprimă în unităţi de timp(luni) şi semnifică

în a câta lună de la începutul ciclului productiv se
realizează o cifră de afaceri minimă necesară
obţinerii unui profit care să asigure restituirea
dividendelor cerute de acţionari . Riscul de profit
apare în situaţia în care T >12 luni

6.2. Studiul de caz nr.9

Firma “Polar SA” cu sediul în oraşul PITEŞTI este
monoproductivă şi produce frigidere.
Conducerea este asigurată de trei acţionari care totalizează
un capital social de 650.000 euro. Pentru anul în curs ,firma
are prevăzute în Planul de Afaceri următoarele date de bază:
Q, producţia fizică pe an …2400 frigidere;
Cu, capital utilizat….650.000 euro;
Rd, rata dividendelor…….15%;
Cap, cifra de afaceri programată…970.000euro;
CPF, cota de profit care rămâne firmei……80%;
CI, cota de impozit pe profit………20%;
Rrc, rata rentabilităţii la costuri……60%;
Se cere: Să se determine riscul de profit al firmei.

50
Rezolvare
a. determinarea volumului dividendelor cerute de către
acţionari:
15
D = Cu.Rd% = 650.000.  97.500 €
100

b. Determinarea profitului net

CPF
Pn = D + .D =
100  CPF
80
97.500 + .97.500  97.500 + 390.000 =
100  80
487.500€

c. Determinarea profitului brut după relaţia:

CI
Pb = Pn + ( )·Pn = 487.500+
100  CI
20
. 487.500  487.500 + 121.875 = 609.375€
100  20

d.Determinarea costurilor astfel:

Pb 609.375
C= =  609.375 : 0.6 = 1.015.625€
Rrc % 60%

51
e. Determinarea cifrei de afaceri minime (CAminimă) astfel:

Camin = Pb + C = 609.375 + 1.015.625 = 1.625.000€

f. Determinarea timpului necesar pentru realizarea cifrei de

afaceri minime, astfel:
CAp 970.000
CAL= =  80.833 €
12 12

CA min 1.625.000
T= =  20,1luni
CAL 80.833

În această situaţie afacerea este riscantă în sensul că nu se

realizează un volum de activitate care să genereze un profit
necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de
capitaluri (15%). Perioada în care se realizează această cifră
de afaceri este de 20,1 luni adică, se depăşeşte termenul cu
8,1 luni. Afacerea prezintă risc de profit.
6.3 Determinarea riscului profitului estimat
Pentru determinarea „CAmin” necesară realizării
nivelului profitului estimat (profitul estimat – reprezintă o
măsură a profitabilităţii calculată ca venit net raportată la
capitalul investit) se parcurg următoarele etape:
a. Determinarea profitului net estimat al afacerii (Pn) în
funcţie de rata profitabilităţii:
Pn = Cu.Rpn% (8 ) unde,

Pn – volumul profitului net; Cu – capitalul utilizat în

afacere; Rpn% - rata profitului (Ex. Rpn = 15%).
52
b. Determinarea profitului brut al afacerii (Pb) astfel:

CI
Pb = Pn + ( )·Pn (9)
100  CI

PB = profitul brut;
CI = rata de impozit pe profit;
Acest indicator este necesar deoarece profitul net are
ca sursă de formare profitul brut.
Celelalte operaţiuni din algoritmul de calcul pentru
determinarea cifrei de afaceri minime sunt identice ca şi în
cazul anterior( relaţiile 4 – 7). De această dată, valoarea lui
T indică perioada de timp necesară realizării unui profit
aşteptat de valoarea Pn.

6.3. Studiul de caz nr.10

Să se determine riscul de profit la firma „ROCCO SRL”

având următoarele date de bază: Cu = 40.000€; Rpn = 15%;
Cap = 50.000€; CI = 30%; Rrc = 80%.
Rezolvare:
15
Pn = Cu.Rpn% = 40.000.  6.000 €
100

CI 30
Pb = Pn + ( )·Pn = 6000 + . 6000 =
100  CI 100  30
6000 + 2571 = 8571€

Pb 8571
C= =  8571 : 0.8 = 10713 €
Rrc % 80%
53
 Camin = Pb + C = 8571+ 10713= 19.284€

CAp 100.000
CAL= =  8333 €
12 12

7. ANALIZA DE RISC LA NIVELUL FIRMEI.

RISCUL DE FALIMENT. RISCUL COMERCIAL

Introducere

Falimentul este unul dintre fenomenele cu care sunt

confruntate multe societăţi comerciale de la noi, având un
caracter relativ inedit pentru practica economică românească
din ultimii cincizeci de ani.
Prin risc de faliment se înţelege stabilirea unei funcţii prin
care să poată fi estimată probabilitatea ca o societate
comercială să înregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în
imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, a
plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile către bănci.
Riscul de faliment fiind opus probabilităţii de profit se pune
problema creşterii profitabilităţii, în condiţiile unui risc de
faliment asumat. Acest tip de risc trebuie privit ca o
prioritate. Pentru ca o societate să rămână în circuitul
activităţii economice este necesar ca aceasta să anticipeze,
controleze şi gestioneze acest risc. Riscul de faliment este
consecinţa insolvabilităţii întreprinderii care poate să
conducă la o dispariţie pur şi simplu a acesteia. Astfel se

54
justifică atenţia pe care responsabilii trebuie să o acorde
stăpânirii acestui risc şi se explică de ce menţinerea
solvabilităţii sau a echilibrului financiar constituie un
imperativ major al gestiunii financiare.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unei firme de a face
faţă obligaţiilor scadent, rezultate fie din angajamente
anterioare contractate, fie din operaţii curente, prelevări
obligatorii.1 Mai concret, menţinerea solvabilităţii constă în
execuţia conştiincioasă a rambursărilor promise creditorilor
şi altor creanţieri.
Evaluarea riscului de faliment se poate realiza prin diferite
metode:
- analiza statică – pe baza bilanţului patrimonial;
- analiza funcţională – pe baza bilanţului funcţional;
- analiza dinamică, pe baza tabloului de finanţare;
- analiza prin metoda scorurilor ( Metoda Scoring).

7.1. METODA SCORING

Metoda se bazează pe calcularea unei funcţii liniare, a cărei
valoare reprezintă scorul realizat (H). Prin rezultat (scor)
poate fi estimată probabilitatea ca o societate comercială să
înregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în imposibilitate
de a-şi onora contractele cu beneficiarii, de a plăti furnizorii
şi a restitui împrumuturile către bănci.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului realizat de
firmă prin calcularea valorii a cinci indicatori: rata
lichidităţii parţiale (RLP); rata stabilităţii financiare (RSF);
rata cheltuielilor financiare (RCF); rata de salarizare a
personalului (RSP); ponderea excedentului brut de
exploatare în valoarea adăugată (PVA).
Pentru aprecierea riscului de faliment la o firmă se
procedează astfel:

1
Maria Niculescu – „Diagnostic global strategic”, Ed. Economică,
Bucureşti.

55
  se determină valorile: RLP, RSF, RCF, RSP, PVA;
 se introduc valorile în funcţia liniară:

H = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 (10)

unde, X1 = RLP, X2 = RSF, X3 = RCF, X4 = RSP, X5 =

PVA;
 se ponderează valorile obţinute ale lui X1 – X5 cu
valorile coeficienţilor de ponderare (în funcţia liniară
sunt constante: 16, 22, 87, 10, 24) se obţine åSi
unde, Si reprezintă scorul final obţinut prin
însumarea scorurilor parţiale realizate de fiecare
dintre cei 5 indicatori (se exprimă în procente şi
reprezintă riscul de faliment al firmei respective).

7.2. Studiul de caz nr.11

În tabelul următor sunt prezentaţi indicatorii de calcul pentru

riscul de faliment la S.C. „X” S.R.L. Unde:

CF = cheltuieli financiare;
CA = cifra de afaceri;
EBE = excedent brut de
exploatare;
VA = valoare adăugată;
CS = costuri cu salarizarea.

Nr. Indicatori Relatia Valoarea Coeficient Contribuţia

56
crt de calcul numerică de la formarea
vulnerare scorului
1 Rata CR+D/ 1,20 16 +19,2
lichidităţii DTS
parţiale
2 Rata CP/PT 0,90 22 +19,8
stabilităţii
financiare
3 Rata CF/CA 0,05 -87 -4,35
cheltuielilor
financiare
4 Rata de CS/VA 0,38 -10 -3,8
salarizare
5 Ponderea EBE/ 0,71 24 +17,04
PVA BA
6 Total 47,89

Scorul realizat de S.C. „X” S.R.L. (47,89%) indică o zonă

mediană de relativă incertitudine.

57
 0-1,5 > 80%
Z ≤4 Zona nefavorabilă, risc de faliment
1,5-4 >75-
80%
4-6 >70-
4 <Z ≤9 75%
Zona de incertitudine
6-9 > 50-
70%
9-10 > 30-
9 <Z ≤10 Zona de relativa incertitudine
50%
10-16 >15-
30%
Z > 10 Zona favorabilă
> 16 sub
10%

7.3. Riscul comercial

Denumite şi rate de marjă, măsoară randamentul activităţii
desfăşurate de firmă pe perioada unui exerciţiu financiar
prin prisma valorificării activităţii de bază. Ratele
rentabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii
comerciale (a procesului de aprovizionare, stocare şi
vânzare), a politicii de preţuri practicate de întreprindere,
precum şi competitivitatea produselor sale. Conform
obiectivelor urmărite în analiză, acest indicator poate fi
determinat prin raportarea rezultatului brut al exploatării sau
a rezultatului exerciţiului la cifra de afaceri sau la valoarea
adăugată.
Rata rentabilităţii comerciale, privită ca raport între
rezultatul exploatării şi cifra de afaceri, denumită rata
marjei nete de exploatare exprimă eficienţa activităţii de
exploatare.

RE
Rc  .100 (11)
CA
58
 Unde: Rc – Rata rentabilităţii comerciale;
RE – Rezultatul exploatării;
CA – Cifra de afaceri.

Atunci când creşterea ratei comerciale este însoţită de o

creştere a cifrei de afaceri (a vânzărilor), întreprinderea
beneficiază de o situaţie favorabilă, respectiv punerea în
vânzare a unor produse cu calităţi superioare sau ocuparea
unei poziţii concurenţiale importante pe piaţă.
Rezultatul exploatării este influenţat de amortismente şi
provizioane, din acest motiv devenind un rezultat net al
exploatării. Creşterea ratei în dinamică reflectă o situaţie
pozitivă şi are loc atunci când indicele profitului
devansează indicele cifrei de afaceri(Ipr>Ica).
Indicele profitului (Ipr) se calculează ca raport între
profitul înregistrat în perioada curentă (Pr1) şi profitul
înregistrat în perioada de bază (Pr0).

Pr 1
Ipr  .100
Pr 0
(12)

Indicele cifrei de afaceri (Ica) se determină la fel ca

indicele profitului ca raport între cifra de afaceri înregistrată
în perioada curentă (Ca1) şi cifra de afaceri înregistrată în
perioada de bază (Ca 0) , şi anume:

Ca1
Ica .100 (13)
Ca 0
59
7.4. Studiul de caz nr.12

Firma “ELECTRON SA” produce televizoare color. În anul

în curs are în planul de afaceri stabiliţi următorii indicatori:
- Q, producţia fizică.....5000 unităţi;
- P, preţul de vânzare al unei unităţi.....300 euro;
- V, costul variabil.........150 euro;
- CF, costuri fixe...........600000 euro;
- CA 1 (cifra de afaceri pe anul în
curs)........5000x300= 1500000 euro;
- CA 0 (cifra de afaceri pe anul anterior)........1300000
euro.
- PROFIT pe anul anterior ............120.000 euro.
Să se determine:
a. Rata rentabilităţii comerciale
b. Indicele profitului Ip
c. Indicele cifrei de afaceri Ca
d. Să se aprecieze creşterea în dinamică a ratei
rentabilităţii comerciale ( pozitivă sau negativă).
Rezultă?
Rezultatul exploatării : este reprezentat de surplusul
(deficitul) generat de activitatea de exploatare normală şi
curentă a întreprinderii. El se stabileşte prin deducerea
tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile
exploatării (încasabile şi calculate). Nivelul său exprimă
mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare,
adică performanţele realizate de întreprindere prin
activitatea sa, tinând cont de politica sa financiară şi fiscala.
Rezolvare:
a. Pentru determinarea ratei rentabilităţii comerciale :
-se determină cifra de afaceri pentru anul în curs CA = Q.P
= 5000.300 = 1.500.000€;

60
- se determină rezultatul exploatării: RE = CA – (CF +
CVt) = 1.500.000 – ( 600.000 + 5000.150) = 1.500.000 –
(600.000 + 750.000) =150.000€;
- se determină Rrc:

RE 150.000
Rrc  .100   0,10
CA 1.500.000

Atunci când creşterea ratei comerciale este însoţită de o

creştere a cifrei de afaceri (a vânzărilor), întreprinderea
beneficiază de o situaţie favorabilă din perspectiva riscului
comercial
Pentru anul anterior avem:
RE 120.000
Rrc  .100   0,09
CA 1.300.000

Să ne reamintim:
 Riscul de profit defineşte:
- acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată
în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri minimă care să
genereze un profit necesar pentru acoperirea volumului
dividendelor cerute de acţionar;
- acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată
în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri minimă care să
genereze nivelul profitului estimat .
 Pentru calculul riscului de profit sau a riscului de
a nu se realiza un volum de activitate care să genereze un
profit necesar să acopere dividendele aşteptate de
deţinătorii de capitaluri se utilizează indicatorul „cifra de
afaceri minimă” (CAminim).
 Afacerea este riscantă în sensul că nu se
realizează un volum de activitate care să genereze un profit

61
necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de
capitaluri. Perioada în care se realizează această cifră de
afaceri este exprimată în luni. Afacerea prezintă risc de
profit dacă T > luni.

8. METODE ŞI TEHNICI DE MĂSURARE A

RISCULUI INDIVIDUAL. ANALIZA DE
SENZITIVITATE ŞI ANALIZA SCENARIILOR

Introducere
Spaţiul românesc, la începutul acestui secol şi mileniu,
va suporta, cu siguranţă, o serie de metamorfoze care vor
proiecta un mediu economic în care oportunităţile sau
eşecurile vor fi prezente în anumite proporţii, în funcţie de
cantitatea şi calitatea formării profesionale a resursei umane.
Este indiscutabil că, avem nevoie de specialişti în domeniile
de bază ale vieţii sociale. După parcurgerea acestei unităţi
de învăţare, managerii şi experţii care vorbesc despre
„identificarea, măsurarea şi atenuarea riscului” nu vor mai
enunţa propoziţii şi dispoziţii fără eficacitate reală ci, se vor
implica cu mai multă profunzime şi cu randament maxim în
rezolvarea situaţiilor de risc. Am abordat într-o primă etapă
metodele şi tehnicile de măsurare a riscului individual, iar în
etapa a doua, cele care se referă la determinarea riscului de
piaţă. Ambele categorii de riscuri, prin brutalitatea lor,
provoacă panică şi nebunie în lumea afacerilor. Dereglările
şi distorsiunile pe care specialiştii înşişi nu ezită să le
confirme drept iraţionale şi în faţa cărora ştiinţele
economice îşi dovedesc incapabilitatea de a aduce corecţiile
logice, fac ca unii manageri să creadă că asistă la o eclipsă
de soluţii viabile şi sunt tentaţi să identifice cauzele dincolo
de responsabilităţile ce le revin.

62
 De cele mai multe ori, în loc să acţioneze asupra
cauzelor, din lipsa unei instruiri adecvate, recurg la modele
de gândire preraţionalistă, se întorc la superstiţii, şi înclină
să creadă în formula magică capabilă să transforme sărăcia
în bogăţie. Înclin să cred că, ştiinţa a rămas singura resursă
aflată la dispoziţia oricărui cetăţean care doreşte să se
implice în mod creator, în transformarea mediului ambiant.
Aceasta le pune la dispoziţie cele mai specializate
instrumente de contracarare a riscului şi de dezvoltare a
afacerilor chiar în condiţii de risc şi incertitudine. Un
argument serios de care este necesar să ţineţi seamă atunci
când doriţi să iniţiaţi o afacere.

8.1.Metoda analizei de senzitivitate a riscului

Fundamentarea deciziilor în condiţii de risc şi incertitudine

presupune utilizarea unor metode şi tehnici de măsurare a
riscului care să previzioneze rezultatele economice ale unei
afacei în funcţie de acţiunea unor factori perturbatori care,
de cele mai multe ori, au un impact negativ asupra acestora.
Riscul individual reprezintă probabilitatea producerii unei
pierderi în cadrul unui proiect sau al unei acţiuni de afaceri,
în condiţiile în care proiectul sau acţiunea respectivă
reprezintă singura componentă a portofoliului sau a afacerii.
Acelaşi lucru se poate spune dacă un investitor investeşte
capitalul într-o firmă care are în derulare un singur proiect
sau dacă acţionarii ar avea toate acţiunile depuse la o
asemenea firmă. Măsura în care factorii de risc influenţează
rezultatele obţinute în asemenea condiţii devine o
preocupare a oricărui manager responsabil în sensul că va
trebui să estimeze rezultatele economice între anumite
limite. Evoluţia valorică a acestor rezultate poate fi descrisă
cu ajutorul funcţiei de distribuţie. Prin urmare, riscul
individual al proiectului (afacerii) este exprimat prin

63
distribuţia de probabilitate a fluxului de numerar şi a valorii
adăugate nete (VAN). Valoarea adăugată netă, la nivelul
firmei, se determină ca diferenţă între suma veniturilor
încasate din vânzarea bunurilor şi serviciilor către clienţi şi
costurile totale achitate prin plăţile efectuate către furnizori.
Din această perspectivă înţelegem, prin valoare adăugată
netă acel indicator format din: profitul realizat din producţia
vândută, impozitele şi taxele, amortizarea şi salariile plătite.
La nivel macroeconomic, valoarea adăugată netă stă la baza
calculării produsului intern brut.
Principalele metode de determinare a riscului individual
sunt: analiza de senzitivitate a riscului; analiza scenariilor;
metoda Monte Carlo.
Cuantificarea şi evaluarea incertitudinii şi riscului unei
afaceri (proiect) este posibilă prin utilizarea teoriei
probabilităţilor. Cu ajutorul acestei teorii pot fi determinate
şansele ca valorile estimate ale unor indicatori de bază să fie
realizate la sfârşitul unei perioade de timp determinată . Un
asemenea demers este extrem de necesar pentru orientarea
deciziilor manageriale în condiţiile existenţei unor strategii
alternative de acţiune. Metoda analizei de senzitivitate a
riscului face parte dintr-un ansamblu de metode prin care se
poate determina gradul de încredere al unei estimări,
element fundamental al previziunii manageriale.
Analiza de senzitivitate permite simularea
comportamentului unei organizaţii (firmă) urmărindu-se,
cum se modifică valoarea elementelor la ieşirea din
organizaţie, în condiţiile modificării unor valori ale
elementelor aflate la intrare. Prin această aplicaţie
operaţională se stabileşte măsura în care modificările
factorilor de intrare influenţează rezultatele estimate şi sunt
identificaţi acei factori critici care influenţează decisiv
aceste rezultate. Este foarte important ca în cadrul

64
strategiilor manageriale să se ţină seama de posibilele
modificări ale acestora. Esenţa metodei este prezentată în

Fig.2

Capital utilizat
Cu Valoarea
Organizaţi
adăugată netă
Producţia fizică e
VAN
Q ( firmă)
Rata internă a
Costurile fixe rentabilităţii RIR
CF

Fig. M 1.5.1. Esenţa analizei de senzitivitate

Analiza de senzitivitate deşi este des folosită prezintă unele
Aplicarea metodei analizei de senzitivitate presupune
parcurgerea unor etape, astfel:
- Conceperea unei afaceri şi stabilirea datelor de bază: cifra
de afaceri (capitalul utilizat), producţia fizică exprimată în
unităţi produse, costurile fixe, costurile variabile, preţul de
vânzare al unui produs (serviciu), pragul de rentabilitate,
nivelul vânzărilor, nivelul salariilor, costul materiilor prime,
costul utilităţilor, numărul angajaţilor,etc;
- estimarea, prin valori procentuale, a modificărilor posibile
ale variabilelor de intrare şi determinarea pentru fiecare
variabilă de intrare modificată a variabilelor de ieşire;
- stabilirea unor modificări a valorii fiecărei variabile de
intrare peste estimările procentuale anterioare, menţinând
celelalte variabile constante;

65
- determinarea pentru ficare variabilă modificată peste
evaluările procentuale a valorii VAN şi RIR;
- reprezentarea grafică a mulţimilor VAN şi RIR în funcţie
de modificările fiecărei variabile la intrarea în organizaţie
(panta graficelor reprezintă senzitivitatea riscului afacerii
faţă de modificările variabilelor de intrare; cu cât panta este
mai mare cu atât cele două variabile de ieşire sunt mai
sensibile iar proiectul este mai riscant) .
Analiza de senzitivitate deşi este des folosită prezintă unele
limite în sensul că nu permit determinarea probabilităţilor
de realizare a variantei iniţiale sau a celei modificate.
Totuşi, prin studiul comportamentului organizaţional
modificat sub acţiunea unor factori, se poate concluziona
asupra valorilor cu care se pot modifica rezultatele
organizaţiei ( firmei), aspect care merită să fie luat în calcul
în adoptarea tuturor deciziilor.

8.2. Studiul de caz nr.13

Firma „PRINTER” SRL vinde calculatoare electronice. În
planul de afaceri pe anul în curs are prevăzute următoarele
date de bază:
Q – producţia fizică .........5000 unităţi;
CF - costuri fixe ............400.000 euro;
CV 1 – costul variabil unitar...200 euro;
Pv 1 - preţul unitar...............300 euro.
Previziunile manageriale indică, după primul trimestru al
anului în curs, o creştere a costurilor fixe de la 400.000 euro
la 430.000 euro.
Să se determine care este senzitivitatea la risc a VAN
(valoarea adăugată netă) şi RIR (ratei interne a
rentabilităţii)?
Rezolvare

66
  se determină pragul de rentabilitate, mărimea VAN
şi RIR pentru condiţiile normale de derulare a
afacerii:
CF 400.000
Pr =   4000 unităţi; din cele 5000
Pv1  CV 1 100
unităţi numai 1000 pot fi luate în calcul pentru realizarea de
profit. Deci,

Pf (VAN) = Q.Pv – (CF +CVt) = 1.500.000 – ( 400.000 +

1.000.000) =
100.000 euro.

VAN 100.000
RIR    0,07(7%)
(CF  CVt ) 1.400.000
în continuare , după aceeaşi metodologie, determinaţi
valoarea VAN şi RIR pentru previziunea de creştere a
costurilor fixe cu 30.000 euro (CF = 430.000 euro); Care
este valoarea pierderii?

8.3. Metoda analizei scenariilor

De regulă proiectul oricărei afaceri se elaborează în trei

variante : optimistă ( maximă), realistă
(medie) şi pesimistă (minimă). Aceste variante stau la baza
conceperii a trei scenarii în conformitate cu cerinţele
variantelor de studiu. Folosirea a mai multor variante de
acţiune conferă o mai largă manevră echipei manageriale în
abordarea factorilor de risc şi de asemenea, prin luarea unor
măsuri proactive, reduce presiunea acestora asupra
managementului organizaţiei. Metoda permite gruparea
modificărilor variabilelor de intrare în trei niveluri de
estimare pentru fiecare variabilă. În scenariile respective se
iau în calcul posibilele modificări a două din cele patru
variabile şi anume, CF şi Q. Pentru determinarea

67
 coeficientului de variaţie Kv al proiectului respectiv
(afacerii) se parcurg următoarele etape:
ETAPA I. Se realizează un tabel în care prezintă datele de
bază ale proiectului (afacerii) pe cele 3 scenarii (Exemplu
orientativ de scenarii pentru proiectul nr.1 este prezentat în
Studiul de caz nr.14(Tabelul 3.);

Tabelul 3. Exemplu orientativ de scenarii cu valori estimate

SCENARII SCENARIUL SCENARIUL SCENARIUL

VARIABILE OPTIMIST REALIST PESIMIST
p 1 = 40% p 2 = 50% p 3 = 0,10

VARIABILE Q- Producţia 12.000 unit. 10.000 unit. 8000 unit.

DE INTRARE
fizică
CT- Costuri 1.200.000€ 1.500.000€ 1.800.000€
totale
Pv- Preţul de 300€ 250€ 230€
vânzare unitar

Cw – costul 15.000€ 20.000€ 25.000€

energiei
VARIABILE CA- cifra de 3600.000€ 2500.000€ 1.840.000€
DE IEŞIRE
afaceri
Pf - profit 2.400.000€ 1.000.000€ 40.000€

P1 - 3 sunt probabilităţile asociate variantelor respective.

ETAPA II. Estimăm că variabilele de intrare îşi modifică
valorile prin creştere sau descreştere rezultând valorile
modificate ale rezultatelor obţinute de organizaţie : Pf-
profit, CA – cifra de afaceri, RIR – rata internă a
rentabilităţii, VAN – valoarea adăugată netă, etc ( am luat
spre analiză în tabelul 3, modificarea lui Q prin creştere
şi modificarea implicită a două variabile de ieşire , CA
şi Pf.).

68
 Tabelul 4. Model orientativ de scenarii cu valori modificate
ale Ca şi Pf , prin creşterea lui Q

SCENARIUL SCENARIUL SCENARIUL

SCENARII OPTIMIST REALIST PESIMIST
VARIABILE p 1 = 40% p 2 = 50% p = 0,10
3

VARIABILE DE Q- Producţia 15.000 unit. 12.000 unit. 10.000 unit.

INTRARE fizică

CT- Costuri totale 1.800.000€ 1.700.000€ 1.900.000€

Pv- Preţul de 300€ 250€ 200€

vânzare unitar

Cw – costul 15.000€ 20.000€ 25.000€

energiei

VARIABILE DE CA- cifra de 4.500.000€ 3.000.000€ 2.000.000€

IEŞIRE afaceri
Pf - profit 2.700.000€ 1.300.000€ 100.000 €

III. Determinăm Deviaţia standard a CA şi Pf şi coeficientul

de variaţie Kv pentru modificarea lui CA şi Pf conform
Tabelului M.1.6.4.

În cazul nostru deviaţia standard a lui CA se calculează

astfel:
ds = radical din 160.600.000 = 12.672 euro, iar coeficientul
de variaţie al lui CA este,
ds 12.672
Kvca =   0,003(0,3%)
CAe 3.900.000

69
 În cazul în care coeficientul de variaţie al celuilalt
proiect (afacere) este mai mare de 0,3% rezultă că
celălalt proiect prezintă un grad de risc mai ridicat decât
proiectul prezentat. Deşi metoda este des utilizată în
analiza riscului individual, se întâmpină dificultăţi serioase
în determinarea corelaţiei existente între modificările
variabilelor de intrare şi modul în care acestea influenţează
valoarea variabilelor de ieşire (rezultatele firmei).
Tabelul 5. Deviaţia standard şi Coeficientul de variaţie a
proiectului 1(afacerii)

SCENARII PRODUSUL DEVIAŢIA DEVIAŢIA PRODUSUL

CA . p şi VARIANŢEI VARIANŢEI LA ∆2 .p
i i
∆ = CAa – Cae PĂTRAT
i
Pf . p i ∆2
(euro) ∆ i = Pfa - Pfe
SCENARIUL 4.500.000. ∆ 1 = 4500.000 – 45 .45 = 2025 2025.0,40 = 810
OPTIMIST 0,40 =
1800.000 3.900.000 =
600.000 euro
SCENARIUL 3.000.000 . ∆ 2 = 3..00000 (-39).(-39) = 1521 1521. 0,50 = 760
REALIST 0,50 =
1.500.000 -3.900.000 =
-900.000 euro
SCENARIUL 2.000.000 . ∆ = 2.000.000 (-19).(-19) =361 361. 0,10 = 36
3
PESIMIST 0,10 =
200.000 -3.900.000 =
- 1.900.000 euro
CAestimată 3.900.000 ds 2 =1606.
euro
100.000 =
160.600.000
În cadrul tabelului au fost calculate deviaţia standard şi coeficientul de
variaţie numai pentru CA (pentru uşurarea calculelor au fost
simplificate valorile lui ∆ i cu 100.000)
9. COMPORTAMENTUL MANAGERILOR FAŢĂ DE
RISC

Introducere

70
Pentru o buna perioada de timp managementul a fost
considerat o adevarata arta, talent însusit prin învatarea din
încercari si erori. O varietate de stiluri individuale, deseori
bazate pe creativitate, rationament uman, intuitie si
experienta au fost folosite în rezolvarea problemelor de
acelasi tip, si aceasta în defavoarea metodelor cantitative si a
abordarilor stiintifice. Complexitatea afacerilor si a mediului
de desfasurare a acestora a crescut însa simtitor în ultimele
decenii. Exista câteva cauze majore care au determinat
aceasta crestere a complexitatii : numarul de  solutii posibile
foarte mare; dificultatea prezicerii consecintelor pe termen
lung  datorita cresterii gradului de incertitudine, efectele
erorilor în luarea deciziilor pot fi dezastruoase datorita
complexitatii operatiilor si reactiei în lant pe care o eroare
poate sa o cauzeze în diverse sectoare ale nivelelor micro si
macroeconomic.
Una din caracteristicile oricarui sistem socio-economic, în
cadrul carora se înscrie si firma, o constituie finalitatea,
adica tendinta de a evolua în vederea realizarii anumitor
obiective. Admitând universalitatea legii entropiei, potrivit
careia în natura ordinea tinde sa se transforme în dezordine,
înseamna ca starea entropica este caracteristica si sistemelor
socio-economice. În aceste conditii, societatile comerciale,
ca sisteme, trebuie sa se adapteze permanent influentei unor
factori perturbatori - exogeni sau endogeni – care se opun
sau îngreuneaza realizarea obiectivelor prestabilite. Aceasta
adaptare, autoreglare a functionarii firmei se realizeaza prin
intermediul activitatii managerilor care în esenta reprezinta
o înlantuire de decizii interdependente.

9.1.Decizia si procesul decizional în management

Decizia constituie punctul central al activitatii de
management întrucât ea se regaseste în toate functiile
acestuia, si mai mult, integrarea firmei în cadrul mediului

71
depinde de calitatea deciziei. În acelasi timp, calitatea
procesului decizional influenteaza reducerea costurilor,
eficienta folosirii fondurilor, cresterea profitului etc.
Referitor la locul deciziei în procesul de management,
consideram ca aceasta nu reprezinta o functie întrucât
rezultatul procesului decizional se concretizeaza în cadrul
fiecarei functii a managementului. Astfel, în domeniul
previziunii, ca functie a managementului, rezultatul
procesului decizional se concretizeaza în variante de
strategie, de plan sau de program.
Caracteristici fundamentale ale deciziei
Decizia, componenta primara a sistemului decizional,
constituie un element esential al managementului, fiind
instrumentul sau specific de exprimare. În fond, nivelul
calitativ al conducerii unei organizatii se manifesta prin
deciziile elaborate si aplicate.
Decizia de conducere reprezinta procesul de alegere  a unei
linii de actiune în scopul realizarii unor obiective, prin a carei
aplicare se influenteaza activitatea a cel putin unei alte
persoane decât decidentul. Deciziile manageriale, spre
deosebire de deciziile generale, se refera la misiunea,
strategiile si politica pe termen lung ale firmei, coordonarea
principalelor domenii de activitate, atingerea eficientei
dorite, solutionarea si medierea conflictelor, masuri de
maxima importanta pentru viitorul firmei.
În practica decizia manageriala îmbraca doua forme: actul
decizional si procesul decizional. Actul decizional se refera
la situatii decizionale de complexitate redusa, cu caracter
repetitiv sau în care variabilele implicate sunt foarte bine
cunoscute de catre decident. Procesul decizional implica un
consum mare de timp, pe parcursul careia se culeg si
analizeaza informatii, se consulta persoane în vederea
conturarii situatiei decizionale. În esenta procesul
decizional consta într-un ansamblu de etape prin

72
intermediul carora se pregateste, adopta, aplica si evalueaza
decizia manageriala.

Fig.M1.6.1.Adopta
rea deciziei

Caracteristicile deciziei:
       Fundamentarea stiintifica a deciziei. Aceasta
conduce la evitarea improvizatiilor si a subiectivismului
în procesul de luare a deciziilor.
       Legalitatea deciziei. Adoptarea deciziei trebuie facuta
doar de catre persoane care sunt investite cu drept legal
si împuternicire în acest sens.
       Completitudinea deciziei. Decizia trebuie sa  cuprinda
toate elementele necesare întelegerii corecte si
implementarii acesteia.
       Oportunitatea deciziei. Este de preferat o decizie
buna luata în timp util unei decizii foarte bune luate cu
întârziere.
       Eficienta deciziei. Se urmareste obtinerea unui efect
cât mai bun pentru un anumit efort.
       Coordonarea deciziei. Se asigura astfel ca deciziile
privind diferitele departamente ale organizatiei sa fie
compatibile între ele si sa conduca la realizarea
obiectivului de ansamblu al întreprinderii.
Tip de decizie Caracteristici

73
Programate Repetitive, de rutina, reguli si procese decizionale
Structurate cunoscute, deseori automate, de obicei presupun
"lucruri" mai degraba decât oameni, pot fi delegate
la nivele inferioare ale organizatiei.
Neprogramate Noi, nerutiniere, regulile de decizie nu sunt
Nestructurate cunoscute, au un grad ridicat de incertitudine, nu
pot fi delegate la nivele inferioare, pot implica
"lucruri", dar întotdeauna implica oameni.

Tabelul M1.U6.2. Decizii programete şi neprogramete

Aceste doua categorii trebuie considerate ca doua extreme

ale domeniului decizional. În realitate exista o serie de
decizii care poseda caracteristici din ambele grupe.
O alta clasificare a deciziilor se poate face functie de gradul
de cunoastere al decidentului referitor la rezultatul
diferitelor alternative. Astfel, exista decizii în conditii de
certitudine, risc si incertitudine.
În cazul conditiilor de certitudine si risc exista diferite
tehnici de optimizare, însa în cazul incertitudinii, teoretic nu
exista suficiente date pentru ca decizia sa se poata lua.
Motivul consta în faptul ca, prin definitie, luarea deciziei
înseamna alegerea între alternative, iar daca acestea nu sunt
cunoscute, alegerea nu se poate face. In practica însa,
decizia se ia prin utilizarea rationamentului si a informatiilor
disponibile, estimarii valorilor si a probabilitatilor de
aparitie a rezultatelor posibile. Astfel, practic, incertitudinea
se transforma în risc.
 Exista o anumita legatura între nivelul pe care se situeaza
managerul care ia decizia si tipul deciziei: de regula
deciziile structurate se iau la nivelul de jos si cele
nestructurate la nivelele de vârf, dar aceasta nu este o regula
absoluta. Fiecare nivel de management are 

74
necesitati informationale diferite. Tabelul de mai jos
ilustreaza acest lucru.

Tabelul M1.U6.3. Corelaţia dintre nivelul managerial şi decizie

 Nivele  Caracteristicile Caracteristicile informatiilor

manageriale deciziilor
Strategic - orizont mare de timp;    -de regula, surse externe;
- scala mare a   -din surse informale;
resurselor;    -privesc în viitor;
- creativitate si    -calitative;
judecata;     -precizia nu e importanta;
- de regula    -e vital acces instantaneu;
nestructurate;     -acopera un domeniu larg;
-probleme greu de-incomplete.
definit;
- nefrecvente;
-grad mare de
incertitudine.
Tactic    
Operational - repetitive; - de regula surse interne;
- termen scurt; - în principal, istorice;
- scala redusa a- detaliate, deseori cantitative;
resurselor; - precizie mare, deseori  critica;
-obiective si reguli de- disponibilitatea imediata;
decizie clare; - înguste în privinta scopului;
 - discretie putina sau- inteligibile;
deloc.
Nivelul tactic este intermediar si realizeaza o combinare a
caracteristicilor celorlalte doua nivele. La nivelul strategic,
deciziile sunt mult mai dependente de factorul uman si de
judecata umana. Asemenea decizii se bazeaza pe metoda
încercarii si erorii datorita gradului mare de incertitudine si
ambiguitate precum si datorita faptului ca nu pot fi explorate
toate posibilitatile. Acest tip de proces decizional se
numeste euristic si se bazeaza pe "regula degetului" mai
degraba decât pe reguli de decizie explicite. La nivelele
operationale si tactice s-au dezvoltat suporturi formale

75
pentru decizii cum ar fi, de exemplu, modelele de
optimizare.
Conform lui Peter Drucker Drucker73 "Deciziile ar trebui
sa se ia la cel mai de jos nivel posibil, care concorda cu
natura lor, si cât mai aproape de locul actiunii pe care o
presupun". Astazi exista tendinta de a realiza acest lucru, si
din acest motiv exista sisteme ce asista deciziile
managerilor, specifice fiecarui nivel managerial.
Exemple
 decizie strategică : dezvoltarea durabilă a regiunii 7
Centru;
 decizie tactică: dezvoltarea resursei umane în cadrul
Reginuii 7 Centru, în domeniul protecţiei mediului;
 decizie operaţională: pregătirea resursei umane în
domeniul protecţiei mediului pe anul în curs;
 decizie programată: efectuarea controlului financiar
intern;
decizie neprogramată: efectuarea unui studiu de piaţă.

9.2. Elemente ale procesului decizional

Procesul decizional este definit ca fiind o serie de pasi care
încep cu analiza informatiei, continua cu selectarea dintre
mai multe alternative si verificarea alternativei selectate pe
problema aflata în studiu.
In orice proces decizional de management se regasesc
urmatoarele elemente:
    Decidentul este reprezentat de persoana sau grupul de
persoane care urmeaza sa aleaga varianta optima din
cele posibile. În cazul problemelor complexe  decizia se
ia de catre un grup de persoane, iar în cazul deciziilor
curente, operative deciziile sunt luate de o singura
persoana. Calitatea deciziei depinde de calitatile,
cunostintele, aptitudinile decidentului.

76
    Problema decizionala.
Decizia se adopta
pentru solutionarea
unei probleme
decizionale. În
absenta problemei
decizia nu are
obiect.        Fig. M1.6.4. Procesul
decizional

 Multimea variantelor decizionale poate fi finita sau

infinita. Cuprinde totalitatea posibilitatilor de solutionare
a problemei decizionale. Definirea acestei multimi
necesita informatii din interiorul si din afara
organizatiei, gândire manageriala creatoare, consultarea
expertilor, efectuarea de cercetari. În momentul
identificarii problemei decizionale, decidentul
constientizeaza existenta mai multor cursuri de actiune
posibile. El poate cunoaste aceste alternative prin
implicare directa sau prin intermediul altor persoane.
Alegerea variantei optime se face dupa o serie de
metode corespunzatoare modelului matematic care
caracterizeaza situatia decizionala.
         Multimea criteriilor decizionale include o serie de
caracteristici pe baza carora se evalueaza si compara
variantele decizionale, în vederea adoptarii celei mai
rationale decizii. Multimea criteriilor decizionale este
reprezentata de punctele de vedere ale decidentului care
izoleaza aspecte ale realitatii economice în cadrul
procesului decizional. Criteriile decizionale se
caracterizeaza prin mai multe niveluri, corespunzatoare
diferitelor variante si/sau stari ale conditiilor obiective.
Luarea în considerare, într-o situatie decizionala, a mai
multor criterii, trebuie sa se faca tinând cont de

77
 posibilitatea divizarii si gruparii criteriilor, precum si de
proprietatea de interdependenta a acestora. De exemplu,
profitul poate fi divizat pe produse, subunitati etc. De
asemenea, profitul si costul pot fi grupate într-un criteriu
global reprezentat de rentabilitate. Doua criterii sunt
independente daca fixarea unui obiectiv din punct de
vedere al unui criteriu nu influenteaza stabilirea unui alt
obiectiv, din punct de vedere al celui de-al doilea
criteriu. În managementul firmei pot fi utilizate criterii
de tipul: profit, pret, calitate, termen de recuperare a
investitiei, durata ciclului de productie, gradul de
utilizare a capacitatii de productie etc.
         Mediul ambiant (conditiile obiective) este reprezentat
de ansamblul conditiilor interne si externe care sunt
influentate si influenteaza decizia. În mediul  ambiant 
se  pot manifesta, pentru o anumita situatie decizionala,
mai multe stari ale conditiilor obiective. Mediul ambiant
se caracterizeaza printr-o  mobilitate deosebita. În cadrul
conditiilor interne se observa o perfectionare a pregatirii
personalului, perfectionare a sistemului informational,
iar în ceea ce priveste conditiile externe, se înregistreaza
modificari în legislatia tarii, modificari în relatiile firmei
cu diverse organisme. Evolutia mediului ambiant se
manifesta uneori contradictoriu în ceea ce priveste
influenta asupra procesului de elaborare a deciziilor în
cadrul firmei. Astfel, cresterea complexitatii activitatii
firmei influenteaza în mod nefavorabil fundamentarea
deciziilor, în timp ce ridicarea nivelului de pregatire
profesionala si în domeniul managementului are efecte
favorabile asupra luarii deciziilor.
         Multimea consecintelor cuprinde ansamblul
rezultatelor ce s-ar obtine conform fiecarui criteriu
decizional si fiecarei stari a conditiilor obiective prin
aplicarea variantelor decizionale. Stabilirea

78
 consecintelor este o activitate care nu se realizeaza
întotdeauna cu exactitate deoarece nu se cunosc cu
certitudine cauzele ce ar determina producerea lor.
Consecintele pot fi în forma cantitativa sau calitativa.
         Obiectivele deciziei sunt nivelele propuse de catre
decident pentru a fi atinse în urma implementarii
variantei decizionale alese.
         Utilitatea  fiecarei consecinte a diferitelor variante se
exprima în aceeasi unitate de masura care variaza între 0
si 1, utilitatea reprezentând folosul asteptat de decident
în urma faptului ca o anumita consecinta se realizeaza.
9.3. Riscuri legate de structura comportamentală a
decidenţilor
Tematica referitoare la asumarea deciziilor
manageriale în condiţii de risc şi comportamentul
decidenţilor a constituit obiectul de studiu al unor cercetători
printre care amintim: H. A. Simon (fondatorul conceptului
de raţionalitate limitată) şi L. Festinger (fondatorul teoriilor
legate de Comportamentul organizaţional).
Teoria riscurilor evidenţiază două categorii de riscuri
care influenţează decizia managerială şi anume: riscuri
legate de structura comportamentală a decidenţilor şi riscuri
legate de punerea în practică a elementelor decizionale.
Asumarea unei decizii manageriale în condiţii de risc din
punct de vedere al structurii comportamentale a decidenţilor
a constituit obiectul de studiu al mai multor cercetători de
prestigiu precum: H.A. Simon (promotorul conceptului de
raţionalitate limitată) şi L. Festinger (promotorul teoriilor
legate de comportamentul organizaţional).
Printre cele mai întâlnite riscuri putem menţiona:
→ absenţa luării deciziei sau de întârziere a
comunicării deciziei adoptate - Apare atunci când
persoana implicată în actul decizional conştientizează

79 Fig.M1.6.5. Absenţa
luării deciziei
uneori în mod excesiv importanţa luării unei hotărâri, în
acest sens amânând pe cât de mult posibil asumarea unei
responsabilităţi. Acest tip de comportament se explică din
perspectiva sociologică şi psihologică, printr-un complex
de factori ce acţionează de mai multe ori sub forma unui
mix. Dintre cei mai importanţi astfel de factori menţionăm:
insuficienta încredere în sine a persoanei ce îşi asumă
decizia, experienţă profesională redusă în domeniu, nivelul
de exigenţe foarte crescut al evaluatorilor, valori proprii sau
motivaţii personale deosebite, obligativitatea justificării în
mod sistematic a deciziilor adoptate faţă de conducerea
societăţii sau a organizaţiei.
→ analiza incompletă a situaţiilor decizionale -
se manifestă cu precădere atunci când elementele
decizionale nu cunosc îndeajuns de bine detaliile problemei,
au informaţii insuficiente sau eronate sau nu au la dispoziţie
timpul efectiv necesar efectuării unei analize riguroase. În
aceste situaţii, persoana decidentă nu poate avea la
îndemână întreaga descriere a situaţiei propuse, de cele mai
multe ori adoptând decizii eronate sau parţiale cu un posibil
impact negativ în derularea ulterioară a proiectului.
→ neconştientizarea consecinţelor deciziilor
pentru fiecare obiectiv al proiectului - Se cunoaşte faptul
că deciziile sunt afectate de nivelul de incertitudine pe care
l-ar presupune abordarea acestora, fiind de cele mai multe
ori luate în condiţii de neglijare a circumstanţelor pe care
acestea le-ar putea avea pentru fiecare dintre obiectivele
proiectului. Spre exemplu, întârzierea în realizarea unor
pachete de lucru în cadrul unui proiect se datorează unei
decizii luate de către managerul de proiect de a disponibiliza
o parte din personal.
→ căutarea de soluţii la nivel local - acest tip de
situaţie apare atunci când persoana decidentă (managerul de
proiect, responsabilul de pachet de lucru etc.) are tendinţa de

80
a acţiona în spiritul unei „logici locale” , fără a şine cont de
consecinţele ce pot apărea în cadrul unor alte direcţii
implicate în cadrul proiectului sau la nivelul coerenţei cu
strategia globală a instituţiei din care acesta face parte.
Astfel de situaţii sunt întâlnite de obicei în cadrul deciziilor
luate de către experţii tehnici, care consideră de obicei că
soluţia găsită de către ei este optimă, minimizând pe cât este
posibil aspectele negative ale aplicării acesteia. Ceea ce
rezultă de obicei în final în urma abordării unei astfel de
strategii este un amalgam de soluţii parţiale, care riscă să
crească gradul incoerenţei decizionale la nivel global al
proiectului.
→ lipsa de concentrare şi de căutare a consensului
- În aceste situaţii majoritatea deciziilor sunt luate în general
în urma unor alegeri personale ale managerilor de proiect,
fără a încerca obţinerea unei convergenţe de idei cu toţi
factorii decizionali. Acest tip de abordare a problemei este
aproape de stilul dictatorial în care o persoană decidentă
acţionează fără a consulta voinţa majorităţii, generând în
rândul participanţilor la proiect un sentiment de frustrare, de
ne adeziune la deciziile adoptate, putând conduce la apariţia
de situaţii tensionate, ce vor face mai dificilă implementarea
celor stabilite în practică.
→ limitarea numărului de soluţii vizate - în
general, majoritatea decidenţilor nu iau în calcul toate
scenariile posibile în derularea unei activităţi sau la nivelul
global al întregului proiect. Chiar dacă în cadrul acestei
categorii de situaţii se ţine cont de convergenţa ideilor sau
de consens, se poate întâmpla ca judecata să fie realizată
într-un mod prematur, sau sub presiunea factorilor de timp
sau de realizare a unor obiective, obţinându-se în final o
soluţie care pare la prima vedere satisfăcătoare.
→ lipsa de solidaritate în raport cu deciziile
adoptate - apare în general atunci când nu este obţinut

81
consensul sau convergenţa de opinii a majorităţii factorilor
decidenţi în abordarea unor probleme legate de derularea
proiectului. De obicei reacţia factorilor de decizie ce nu au
fost consultanţi a priori în rezolvarea unor anumite
probleme, este de dezacord sau chiar de nerecunoaştere a
celor adoptate. O astfel de categorie de situaţii în care există
o lipsă de solidaritate în raport cu deciziile adoptate va
conduce aproape în mod inevitabil la eşuarea implementării
deciziilor unilaterale adoptate.
→ conflictul de interese - se regăseşte
preponderent în cadrul organizaţiilor în care principalii
factori de decizie au obiective sau orientări diferite, puncte
de vedere incompatibile, ceea ce conduce de cele mai multe
ori, la apariţia unor stări şi situaţii tensionate în cadrul
proiectului.
→ punerea sub semnul întrebării în mod
sistematic a deciziilor anterioare adoptate - gestionarea
unui proiect impune, de cele mai multe ori, adoptarea unor
decizii succesive, mai mult sau mai puţin legate între ele
prin relaţii de cauzalitate, în funcţie de tipul pe care acestea
îl ocupă în cadrul proiectului. De aici poate apărea
suspiciunea unor factori decizionali sau a personalului
implicat în derularea proiectului asupra validităţii unor
decizii anterioare ce pot permite, prin relaţiile de
condiţionare cu alte decizii, posibilitatea de propagare în
lanţ a unor categorii de erori sistematice. O astfel de
suspiciune asupra posibilelor greşeli anterioare este, în
anumite limite, firească şi chiar benefică procesului
decizional. În faze acute însă poate apărea o punere la
îndoială a întregului algoritm decizional ce poate conduce în
mod inevitabil la blocarea proiectului, prin imposibilitatea
implementării activităţilor.
→ slaba implicare a conducerii - în rezolvarea
tuturor problemelor de ordin decizional sau în ceea ce

82
priveşte politica de arbitraj. În astfel de situaţii pot fi
persoane cu înalte responsabilităţi în cadrul proiectului care
neglijează sau amână luarea unor decizii, lăsând totul spre
rezolvare subordonaţilor. Gravitatea unor astfel de scenarii
constă în faptul că în derularea unui proiect apar diferite
situaţii particulare, în care elementul decident nu poate fi
decât managerul de proiect, sau o persoană cu rang ierarhic
superior în cadrul instituţiei sau organizaţiei respective.
Pentru evitarea unor astfel de situaţii se recomandă
cultivarea unei culturi a organizaţiei, în cadrul căreia se va
pune accent pe descentralizare şi responsabilitate
decizională adecvată la toate nivelele de conducere.
→ slaba capacitate de conducere „lidership” -
elementele cu putere decizională au o personalitate firavă,
fiind incapabili de a motiva pe ceilalţi subordonaţi în cadrul
implementării proiectului. Lipsa unui lider puternic capabil
să gestioneze eficient situaţiile de criză ce pot apărea în
cadrul proiectului poate conduce adesea către accente de
insubordonare din partea celorlalţi participanţi în cadrul
proiectului ce se pot transforma în funcţie de gravitatea lor
în conflicte deschise ce pot afecta derularea activităţilor
propuse.

Fig.M1.6.5. Absenţa
luării deciziei

→ scurt-circuitarea sau nerespectarea procesului

decizional apare de obicei în cadrul structurilor ce
beneficiază de o organizare precară, atât la nivel ierarhic, cât
şi la cel al definirii atribuţiilor individuale. În astfel de
situaţii fiecare responsabil din cadrul proiectului va acţiona

83
conform bunului plac, stabilind propriile principii şi
obiective, ceea ce va conduce la scurt-circuitarea procesului
decizional.
→ recurgerea la jocuri de influenţă din partea
persoanelor din structura ierarhică superioară a proiectului
în sensul abordării a întregului proiect sau a unei părţi a
acestuia în interes personal. Obiectivele convenite în fază
iniţială sau mai avansată în cadrul derulării proiectului sunt
viciate de influenţa şi jocul de interese dictat de persoana
decidentă ce organizează un astfel de tip de ingerinţă.
Obiectivele individuale sau de grup nu se mai pot suprapune
peste cele ale organizaţiei promotoare, rezultând un conflict
de interese major ale căror efecte pot avea un efect distructiv
atât pentru proiect, cât şi pentru organizaţie. În concluzie
putem preciza că riscurile legate de structura
comportamentală a decidenţilor prezintă o multitudine de
forme şi moduri de manifestare, având efecte sau consecinţe
diferite asupra proiectului. Deşi riscurile legate de structura
comportamentală a decidenţilor prezintă o abordare
individuală, acestea sunt indisolubil legate prin relaţii de
intercondiţionare de o a doua categorie importantă de riscuri
- cele legate de punerea în practică a elementelor
decizionale.
Exemple
 absenţa luării deciziei: absenţa nemotivată de la
program a unor anagjaţi prcum şi a sancţiunilor
corespunzătoare; producerea unor accidente de
muncă din cauza lipsei achiţionării mijloacelor de
protecţie; lipsa de motivaţie a personalului în absenţa
unor evaluări periodice;
 neconştientizarea consecinţelor deciziilor: reducerea
numărului de personal calificat cu impact asupra
productivităţii şi calităţii;

84
 dezvoltarea organigramei cu impact asupra
costurilor; amplasarea unor noi puncte de desfacere
cu impact asupra costurilor; investiţii mari în
proiecte de lungă durată fară determinarea unui
profil de risc.
9.4. Riscurile legate de punerea în practică a elementelor
decizionale
Aceste riscuri sunt legate în general de:
- absenţa standardizării proceselor în cadrul actului
decizional şi a mecanismelor de luare a deciziei ;
- segmentarea procesului decizional ;
- lipsa de coordonare între centrele decizionale ;
- numărul prea mare de nivele ierarhice; un astfel de
sistem prezintă inerţie mare, datorită numeroaselor verigi ce
trebuiesc implicate în derularea efectivă a unei activităţi,
ducând în general la întârzierea în cadrul termenelor limită
alocate iniţial;
- multitudinea de persoane implicate în procesul de
luare a deciziei - sunt strâns legate de organizaţiile
supradimensionate prezentate în cadrul punctului precedent.
Numărul foarte mare de decidenţi la toate nivelele se
comportă întocmai ca un lanţ de intermediari în derularea
unui proiect, fiind pusă în principiu nu numai problema
eficienţei unui astfel de sistem, cât şi a justificării costurilor
relative la resursele utilizate într-un sistem
supradimensionat.
- ambiguitatea asupra centrelor de decizie - apare
datorită faptului că, în general, structurile ierarhice din
cadrul unui proiect sunt complexe (ceea ce reprezintă în fapt
o multitudine de decidenţi) şi prezintă o identificare clară şi
riguroasă a rolului centrelor de decizie în procesul
decizional. În astfel de situaţii, o multitudine de sarcini nu

85
sunt precis direcţionate, ele fiind de multe ori atribuite unor
persoane fără atribuţii particulare în acest domeniu.
- inexistenţa structurilor sau a procedurilor de arbitraj
- derularea unui proiect impune datorită complexităţii sale
crearea unor instanţe de arbitraj ce au drept principali
participanţi conducerea proiectului, membrii consorţiului,
responsabilii de pachete de lucru sau activităţi, pentru a
facilita punerea în practică a deciziilor practicate. Existenţa
unei astfel de structuri de arbitraj permite reducerea
probabilităţii de apariţie a conflictelor, precum şi
minimizarea riscurilor, lipsa lor conducând la îngreunarea
implementării deciziilor şi implicit blocarea întregului
proiect. În cadrul unei organizaţii o astfel de structură există,
însă este denumită sub diferite forme: „comitet strategic”,
„comitet director”, „comitet de pilotaj” etc.
- absenţa sau slaba capitalizare a know-how-ului -
înainte de adoptarea unei decizii, toate persoanele cu putere
decizională trebuie să-şi însuşească informaţiile şi
competenţele necesare derulării cu succes a activităţilor
preconizate, deoarece know-how-ul este un factor esenţial în
toate procesele decizionale.
- ineficienţa comunicării şi slabul schimb de
informaţii - un aspect esenţial de luat în calcul după luarea
unei decizii îl constituie comunicarea acesteia către
partenerii din cadrul Consorţiului sau către responsabilii de
pachete de lucru sau faze. Dacă fluxul informaţional nu este
corect canalizat, informaţiile nu pot ajunge în timp util la
nivelul adecvat, în consecinţă neputând fi realizate şi
interceptate la parametrii stabiliţi iniţial. În cadrul unor
astfel de sisteme în care există un slab nivel de informare,
mecanismele de punere în practică a diferitelor activităţi nu
permit schimbul de puncte de vedere, nepermiţând
persoanelor minoritare să-şi facă cunoscut punctul de
vedere.

86
 - ineficienţa sau lipsa disponibilităţii asupra unor
informaţii complexe - de cele mai multe ori, în cadrul
organizaţiilor în care există un slab flux informaţional,
deciziile manageriale nu sunt urmate de instrucţiuni
manageriale detaliate de punere a acestora în practică (când
acestea sunt în general de ordin tehnic), fiind incomplete,
contradictorii sau imprecise.
- lipsa descentralizării în cadrul procesului decizional
- poate conduce către aplicarea în mod eronat a deciziilor
adoptate tocmai datorită lipsei unui sistem flexibil şi coerent
de conducere, ceea ce în general va crea situaţii tensionate
în cadrul echipei de proiect, neînţelegeri asupra executării
ordinelor dispuse, sau eşuarea proiectului.
- dificultăţile legate de mecanismele de pregătire a
deciziilor - realitatea existenţa unor rezultate slabe în ceea
ce priveşte utilizarea mecanismelor specifice de pregătire a
deciziilor (utilizarea tabelelor de bord, constituirea
grupurilor de conducere). Studiile statistice efectuate pe un
eşantion reprezentativ format din manageri de proiect şi
persoane de pe diferite nivele ierarhice, cu responsabilităţi
în cadrul unui proiect, arată utilizarea tabelelor de bord ca
instrumente retrospective de evaluare a deciziilor şi nu în
sensul lor propriu de instrumente de prospecţie.
- slaba putere de decizie a responsabilului de proiect -
este ultimul, dar poate şi cel mai important factor implicat în
realizarea obiectivelor şi a reuşitei globale a unui proiect. În
aceste situaţii managerul nu dispune de totala încredere a
eşaloanelor superioare de conducere din cadrul organizaţiei,
dar şi a celor ierarhic subordonate în cadrul proiectului,
constatându-se o disoluţie a autorităţii de conducere.
Exemple
 absenţa documentaţiei sau a cadrului coerent care să
poată oferi o descriere precisă a succesiunii tuturor
etapelor implicate în actul decizional;
87
  regulile de procedură decizională privind punerea în
practică a unor activităţi nu sunt întotdeauna clar
definite;
 se omite adesea precizarea unei ierarhii decizionale
ce trebuie adoptate (decizii strategice, tactice,
operaţionale etc.) precum şi evidenţierea diferitelor
nivele de responsabilitate solicitate;
 folosirea mai multor secvenţe pentru fiecare proces
poate duce la o supraîncărcare cu informaţii a
factorului decizional, care în acest tip de situaţii cade
pradă efectelor abordării mult prea în detaliu a unui
scenariu.
 un proiect în care există mai multe centre
decizionale, în cadrul cărora sunt adoptate un număr
important de decizii, fără ca acestea să fi fost în mod
a priori corelate;
 organizaţii supradimensionate sau proiecte care au
fost laborios constituite din punct de vedere ierarhic;
 acolo unde nu este precizat în mod concret nivelul de
responsabilitate, precum şi gradul de libertate lăsat la
discreţia fiecărui responsabil de centru;
 managerul de proiect nu posedă o largă viziune
decizională, caracteristică poziţiei ierarhice pe care
acesta o posedă, rolul său limitându-se în astfel de
condiţii la controlul şi monitorizarea deciziilor luate.
9.5. Reacţia managerilor faţă de risc

Teoriile decizionale moderne evidenţiază atitudinea

generală de respingere a situaţiilor de risc, caracteristică
fiecărui individ, omul fiind orientat prin structura sa spre
obţinerea unor rezultate cât de cât sigure. Cele mai multe
studii argumentează idea că există o strânsă legătură între
dezvoltarea personalităţii ,zestrea culturală a individului şi
atitudinile acestuia în raport cu factorii de risc.

88
Managerii şi echipele manageriale ale organizaţiilor actuale
acţionează într-un mediu complex cu o dinamică în creştere,
cuprinzând aspecte politice, economice, tehnologice,
culturale, sociale şi emoţionale caracterizate de un grad
ridicat de incertitudine şi risc. Succesul firmei moderne va
depinde în directă măsură de capacitatea managerilor şi a
angajaţilor de a mări flexibilitatea, viteza de lucru şi de
răspuns, de a-şi îndrepta preponderent preocupările către
client, către dezvoltarea de noi dimensiuni ale comunicării
în cadrul organizaţiilor şi nu în ultimul rând de abilitatea
acestora de a recunoaşte, asuma şi gestiona riscul.
Aversiunea la risc poate fi considerat un indicator care
exprimă percepţia managerului faţă de situaţiile de risc care
apar în derularea afacerii. Unii autori reduc acest indicator la
o funcţie sau o rela ţie matematică. Fiecare manager,
indiferent de pregătirea sa privitoare la managementul
riscului, are o atitudine proprie cu diferite grade de
aversiune faţă de risc. Teoria utilităţii definită de Neumann
şi Morgenstern explică doar parţial aversiunea la risc
datorită compexităţii procesului de evaluare a acestei
variabile la o mare diversitate de tipuri de antreprenori.

În funcţie de natura unor elemente care ţin de structura

proceselor psihice de cunoaştere, motivaţionale, volitive şi
afective, managerul decide care trebuie să fie atitudinea lui
faţă de risc. O astfel de înţelegere a conceptului de "risc" de
către manageri conduce la o anumita atitudine a acestora
fata de risc caracterizata prin trei trasaturi esenţiale si
anume:
Credibilitatea redusă în estimările probabilistice ale
rezultatelor posibile; mobilizarea managerilor asupra unor
obiective importante; diferenţierea între asumarea riscului
de către manageri si jocul hazardului.
a) . Neâncrederea în estimările probabilistice

89
Exprimă neîncrederea managerilor în estimările
probabilistice pe care nu le înţeleg şi prin urmare, nu le
utilizează; acest tip de manageri folosesc pretexte diferite în
scopul excluderii calculului probabilistic din teoria
decizională. În general, o asemenea prestaţie managerială
lasă de dorit, ignoră unele rezultate posibile, deşi foarte
puţin probabile, de asemenea, nu ţine seama de evoluţia
ulterioară a acestora. Sunt momente în care evenimente cu
probabilitate slabă de producere dar cu consecinţe puternice
îşi fac totuşi apariţia, se ajunge rapid la criză, fenomen ce
pune în pericol existenţa organizaţiei. La polul opus se
situează acei manageri care maximizează riscul, utilizează
noţiunea „risc maxim”, fapt ce conduce implicit la
respingerea asumării unei decizii ce anulează unele investiţii
pe termen lung, datorită suprasolicitării pericolului acestei
acţiuni.
b) Concentrarea deciziilor asupra problemelor
importante
Alegerea unei opţiuni riscante de către decident depinde de
relaţia dintre pericolele şi oportunităţile pe care le prezintă
varianta de acţiune pe de o parte şi obiectivele pe care
managerul de risc le-a fixat, pe de altă parte. Decidentul în
acest caz îşi concentrează atenţia asupra valorii critice care
separă reuşita de eşec. Termenii cei mai des utilizaţi de către
managerii de risc în aceste situaţii sunt: obiectiv, prag de
rezultat (exemplu: punctul mort) şi un nivel de
supravieţuire, fiecare din acestea exprimând trei stări
posibile: reuşită, eşec, dispariţie. Conform teoriei respective
este necesară evitarea ajungerii sub pragul de rezultat,
atenţia fiind concentrată doar asupra pericolului eminent,
oportunităţile unui eventual câştig, trecând în planul al
doilea. Dorinţa de a ajunge deasupra pragului îi împinge
deseori pe manageri spre acceptarea factorilor de risc. Cum
acest prag este perceput şi stabilit în mod arbitrar de fiecare

90
manager de risc, rezultă că respectiva teorie are o
aplicabilitate relativă în teoriile decizionale.
c. Asumarea riscului în mod conştient
Acest comportament rezultă din preocuparea permanentă a
persoanelor care îndeplinesc funcţii de conducere de a-şi
păstra neatinsă reputaţia. Este simplu de înţeles că, un bun
manager este cel care îşi asumă riscuri în mod conştient şi
nu se bazează pe noroc. După unele interpretări, managerii
competenţi sunt capabili să aleagă „riscurile bune” (ce
conduc organizaţia spre succes) şi să evite „riscurile rele”
(ce sugerează eşecul) în condiţii de incertitudine soluţionând
astfel, incoerenţa comenzilor sociale care cer simultan
asumarea riscurilor şi reuşita asigurată.

10. ADOPTAREA DECIZIILOR MANAGERIALE ÎN

CONDIŢII DE CERTITUDINE
Introducere
Impactul matematicii asupra domeniului managerial a fost
mai relevant după 1990, datorită utilizării calculatoarelor
electronice capabile să rezolve, în timp scurt, probleme
complexe care necesită un volum mare de muncă. În cadrul
economiei de piaţă, întreprinzătorii, organizaţiile şi chiar
statele devin din ce în ce mai solicitate de marile schimbări
care se produc, generând o avalanşă permanentă de
probleme litigioase, care afectează capacitatea acestora de a
lua decizii inteligente de adaptare. Încercarea de a
contracara viteza de derulare a evenimentelor şi timpii de
reacţie face ca schimbările să fie percepute ca fiind bune sau
rele, generând, de cele mai multe ori, dezorientare şi stres.
Cunoaşterea şi noua tehnologie vor arunca, cu siguranţă,
economiile viitorului într-o crâncenă competiţie globală ce
va afecta viaţa familială, afacerile şi politica, siguranţa şi
viitorul lumii. Relaţionarea componentelor economice cu

91
noile cerinţe impuse de procesul cunoaşterii avertizează, tot
mai insistent, nucleele decizionale că proiectarea şi
derularea în condiţii optime a unei afaceri nu este posibilă
fără aplicarea unor metode şi tehnici adecvate. Domeniul
cercetării operaţionale pune la dispoziţia celor interesaţi o
parte din cunoştinţele necesare pentru gestionarea corectă şi
oportună a situaţiilor cu grad ridicat de risc şi incertitudine.
Elementele prezentate în această lucrare constituie un
argument în plus pentru acei manageri interesaţi de evoluţia
evenimentelor dar şi de rezultatele previzibile ale eforturilor
depuse.
10.1. Adoptarea deciziilor privind afacerile în condiţii de
certitudine
Modelarea matematică şi simularea proceselor economice –
este partea componentă a cercetării operaţionale care are cea
mai largă aplicabilitate în domeniul economic. Ca
instrument obiectiv de analiză şi optimizare aparatul
matematic permite o radiografie completă a esenţei
proceselor economice, dezvăluirea legilor cantitative ale
acestora şi găsirea soluţiilor şi variantelor decizionale
optime. Folosirea eficientă a matematicii în domeniul
managerial a devenit posibilă datorită utilizării
calculatoarelor electronice capabile să rezolve, în timp scurt
probleme complexe care necesită un volum mare de muncă,
legate de găsirea unor soluţii optime. Scopul aplicării
metodelor matematice în procesele manageriale economice
constă în aceea că, se reduce durata de elaborare şi
fundamentare ştiinţifică a deciziilor, creşterea eficienţei lor
astfel încât să se evite stările de indecizie (de criză), iar cu
forţele şi mijloacele existente (de cele mai multe ori
insuficiente) să se obţină rezultate maxime. Aplicarea
metodelor matematice şi utilizarea computerelor permit
rezolvarea problemelor economice, asigurându-se o
prognoză destul de rapidă şi de veridică a desfăşurării

92
fluxurilor manageriale în acest domeniu. Pentru reducerea
duratei de elaborare şi creşterea substanţială a calităţii
deciziilor luate este necesară automatizarea proceselor de
culegere şi prelucrare a informaţiilor despre forţele
(componentele) atât ale mediului extern, care exercită
presiuni şi faţă de care se concep strategiile proprii. Trecerea
de la fenomenul economic la relaţiile matematice care redau
interdependenţa dintre laturile lui, precum şi legătura cu alte
fenomene defineşte modelarea matematică iar relaţiile
matematice care oglindesc raporturile cantitative din
desfăşurarea fenomenului economic reprezintă modelul
matematic.
Prin model matematic specific problemelor economice se
înţelege o descriere formalizată (exprimată sub forma unor
raporturi cantitative sau a unor relaţii matematice între
mărimile reprezentate de notaţiile adoptate), analitică sau
logică, a unui proces economic astfel încât să reflecte cât
mai exact particularităţile acestuia, să ia în considerare,
caracteristicile lui principale şi să permită obţinerea
rezultatelor cu precizia impusă.
Diferiţi teoreticieni atât civili (Erlang, Peter Fishburn,
Camelia Raţiu, Bellman) cât şi militari (Lanchester, Voltera,
etc.) au apreciat necesitatea aplicării metodelor matematice
pentru anticiparea unor acţiuni desfăşurate în condiţii bune
determinate. În ştiinţă, un model matematic este o mulţime
de una sau mai multe relaţii matematice existente între
variabile (care semnifică valori numerice ale unor laturi ale
fenomenului) şi una sau mai multe ipoteze admise privind
desfăşurarea fenomenului. Metodele matematice stohastice
(probabilistice) sunt acelea în care unii parametrii sunt
variabile aleatoare ale căror valori nu pot fi înlocuite cu
valori medii corespunzătoare ci, sunt supuse calculului
probabilistic. Adoptarea deciziilor în condiţii de certitudine,
incertitudine (risc) este o activitate complexă şi implică

93
utilizarea metodelor probabilistice pentru alegerea unei
decizii cât mai aproape de cea optimă.
10.1.1. Metoda estimării utilităţilor (Neuman-
Mongestern)
Algoritmul metodei
Managerul (echipa managerială) foloseşte metoda
pentru a alege o variantă de acţiune dintre mai multe
variante posibile. Algoritmul metodei se bazează pe
axiomele:
a) Dacă X şi Y sunt consecinţele a două variante de
acţiune, atunci varianta cu consecinţa X este preferată
variantei cu consecinţa Y dacă şi numai dacă U(X)>U(Y),
unde U(X) = utilitatea variantei cu consecinţa X; U(Y) =
utilitatea variantei cu consecinţa Y;
b) Dacă se consideră cunoscute utilităţile a două dintre
variante din mulţimea variantelor posibile, în funcţie de
acestea pot fi determinate utilităţile celorlalte funcţii;
c) Dacă funcţia de utilitate are proprietăţile a şi b,
atunci ea poate suferi o transformare liniară prozitivă.
Consecinţa este o valoare numerică care se atribuie
fiecărui criteriu stabilit de către organul care decide
corespunzător fiecărei variante de acţiune. Consecinţa se
exprimă în unităţi de măsură diferite (lungime, greutate,
timp, cantitate etc.).
Utilitatea este o valoare numerică care permite
exprimarea unitară (adimensională) a consecinţei (pentru a
se putea efectua operaţii aritmetice cu consecinţele).
ALGORITMUL METODEI
a) Stabilirea variantelor de acţiune managerială;
b) Stabilirea criteriilor după care se analizează fiecare
variantă;
c) Stabilirea consecinţelor pentru fiecare criteriu şi
fiecare variantă de acţiune;
d) Transformarea consecinţelor în utilităţi;

94
 e) Ierarhizarea criteriilor;
f) Calculul coeficienţilor de importanţă pentru fiecare
criteriu;
g) Stabilirea funcţiei utilitate pentru fiecare variantă
prin ponderea cu valoarea coeficientului de
importanţă;
h) Alegerea variantei optime (aplicând axioma „a”).

10.1.2. Studiul de caz nr. 15

Firma „AGRO S.R.L.” a prospectat 3 pieţe posibile
pentru lansarea produsului „TON-2000”. Analiza pieţelor se
face în baza următoarelor criterii:
C1 = calitatea produsului;
C2 = costul produsului;
C3 = valoarea medie a vânzărilor pe zi;
C4 = rata de risc.
Consecinţele pentru fiecare criteriu şi fiecare
variantă sunt date în matricea de mai jos (aceste valori au
rezultat prin măsurare, evaluare, calcule):
Să se stabilească varianta optimă de acţiune managerială
pentru firma „AGRO S.R.L.”
Rezolvare:
a) variantele de acţiune sunt reprezentate de cele 3 pieţe - pe
care se pot lansa produsele (V1 = piaţa nr. 1, V2 = piaţa nr. 2,
V3 = piaţa nr. 3)
b) criteriile după care se analizează fiecare variantă sunt
stabilite astfel încât să rezulte consecinţele cele mai
relevante pentru firmă (calitatea produsului, costul
produsului, valoarea medie a vânzărilor pe zi, rata de risc).
c) consecinţele rezultate prin măsurare, evaluare, comparare,
calculul matematic, sunt determinate de specialişti şi trecute
pentru fiecare variantă şi criteriu.
În cazul de faţă:

95
  C11= 1,5/1 şi exprimă raportul între calitatea
produsului propriu (al firmei) şi calitatea
produsului similar, existent pe piaţa nr. 1;
 C12= 1/1, exprimă raportul dintre costul
produsului propriu (al firmei) şi costul
produsului similar existent pe piaţa nr. 1;
 C13= 46, reprezintă valoarea medie a vânzărilor
produsului firmei / zi;
 C14= 0,6, coeficientul de risc asumat în situaţia
în care se ia decizia de lansare a produsului
firmei pe piaţa nr.1.
Valoarea acestor consecinţe este prezentată în matricea de
decizie de mai jos.

Tabelul M1.U7 .1. Matricea de decizie

Ci
C1 C2 C3 C4
Vi
V1 1,5/1 1,2/1 46 0,6

V2 1/1 0,8/1 80 0,4

V3 0,9/1 1,4/1 33 0,8

d) Pentru transformarea consecinţelor în utilităţi se folosesc

relaţiile:

minCij
U(Cij)  (1) , când condiţia de optim este
Cij
MINIM,

96
 Cij
U(Cij)  , (2), când condiţia de optim este
maxCij
MAXIM.
Cij = consecinţa pentru varianta i şi criteriul j,
Uij = utilitatea pentru varianta i şi criteriul j.
Pentru a aplica una din relaţiile de mai sus este necesar a se
înscrie în matricea de lucru tipul de optim în funcţie de
natura şi acţiunea criteriului respectiv. Spre exemplu, pentru
C1 - calitatea produsului, se aplică tipul de optim MAXIM.
Pentru C4 - rata de risc - tipul de optim este MINIM.
e) Ierarhizarea criteriilor se efectuează prin comparare unul
cu altul într-o matrice de comparare de forma:

Tabelul M1.U7.2. Matricea de comparare a criteriilor

C1 C2 C3 C4 LOC

C1 1 0 0 III

C2 0 0 0 IV

C3 1 1 0 II

C4 1 1 1 I

Revedem criteriile:
C1 - calitatea produsului ;
C2 - costul produsului;
C3 - valoarea medie a vânzărilor pe zi;
C4 - rata de risc.
Se compară C1→ C2 (este mai important C1 şi se trece, în
căsuţa corespunzătoare, cifra „1”);
Se compară C1→ C3 (este mai important C3 şi se trece cifra
„0”); se continuă operaţiunea până la C4→C3.

97
Prin adunarea punctelor se determină locul criteriului în
ierarhie în ordinea valorii punctajului ( locul I = 3 puncte,
locul II = 2 puncte, locul 3 = 1 punct, locul 4 = 0 puncte.

f) Coeficientul de importanţă „Kj” se determină pentru

fiecare criteriu cu relaţia:
unde,
j = nr. criteriului; 1
Kj  Loc
2 = constantă; 2
loc = locul criteriului în ierarhie.

1 1 1 1
astfel: K1  3
  0,12 ; K 2  4   0,06 ;
2 8 2 16
1 1 1
K3  2
  0,25 ; K4  1
 0,50 .
2 4 2
g) Pentru a se stabili funcţia utilitate se reia matricea dată, se
calculează cu ajutorul relaţiilor de la punctul „d” utilităţile,
se trec coeficienţii de importanţă şi se ponderează fiecare
utilitate cu valoarea coeficientului corespunzător.

Tabelul M1.U7.3. Transformarea consecinţelor în utilităţi

98
 C1 C2 C3 C4
0,12 0,06 0,25 0,50
1,5 1,2 46
V1 0,6
1 0,66 0,58
1 0,8 80 0,4
V2
0,66 1 1 1
0,9 1,4 33 0,8
V3
0,60 0,57 0,42 0,50
OPTIM MAX MIN MAX MIN

Cij 1,5
Spre exemplu, Uc11   1
maxCij 1,5
minCij 0,8
Uc12    0,66
Cij 1,2

Se calculează pentru toate spaţiile U(Cij) şi rezultă cifrele

boldite.
Se reface din nou matricea prin ponderarea utilităţilor cu
valoarea coeficienţilor de importanţă, rezultând:
K1C1 K2C2 K3C3 K4C4 Suma
0,12 0,06 0,25 0,50 utilităţilor
1▪0,12=
V1 0,039 0,14 0,33 0,62
0,12
V2 0,07 0,06 0,25 0,50 0,88
V3 0,07 0,03 0,17 0,25 0,52

În final, managerul firmei alege varianta nr. 2, deoarece

U(V2) > U(V1 şi V3).

11. ADOPTAREA DECIZIILOR MANAGERIALE ÎN

CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE

99
 Introducere
Adoptarea deciziilor în condiţii de incertitudine
presupune că decidentul nu dispune de informaţiile necesare
stabilirii probabilităţii de manifestare a fenomenelor
(stărilor) iar variabilele sunt parţial necunoscute.

11.1.Teoria jocurilor strategice. Considerente generale

Adoptarea deciziei prin teoria jocurilor constă în
determinarea funcţiei de câştig prin intersectarea a două
strategii (a jucătorului maximizant şi a jucătorului
minimizant). Pentru orice categorie de jocuri cu cei doi
parteneri câştigul este exprimat printr-o funcţie de câştig
notată cu „F” numită şi nucleul jocului. Acest nucleu trebuie
cunoscut de adversari înainte de începerea confruntării.
Funcţia de câştig „F” este un element al matricei jocului şi
are ca formă:
F  a ij unde,
i = 1.. m şi reprezintă strategiile pure utilizate de
un jucător;
j = 1 ... n şi reprezintă strategiile pure folosite de
celălalt jucător.

Jucătorul faţă de care se calculează câştigul este jucătorul

maximizant şi se notează cu „A”. Celălalt jucător implicit,
se va numi jucător minimizant şi se notează cu “B”.
a) Matricea jocului
Înainte de joc cei doi parteneri au pe masă matricea în care
sunt reprezentate câştigurile (pierderile). Matricea are drept
element expresia aij care reprezintă câştigul realizat de
jucătorul maximizant „A” şi în acelaşi timp, acest element
va reprezenta pierderile suferite de jucătorul minimizant
„B”.

100
M1.7.5. Matricea jocului

Bj B1 B2 ............... Bj Bn
Ai
A1 a11 a12 ............... a1j a1n
A2 a21 a22 a2n
A3
….
Ai ai1 ai2 ▪ Ai = strategiile
ain pure ale
Am am1 am2 jucătoruluiaA;
mn
▪ Bj = strategiile pure ale
jucătorului B;
▪ aij = câştigul realizat de jucătorul
maximizant A în ipoteza când
acesta alege strategia pură „i” şi
când jucătorul minimizant alege
strategia pură „j” (intersecţia celor
două strategii).

În consecinţă un joc strategic la forma cea mai generală se

caracterizează prin trei elemente:
- o mulţime X = (X1, X2 ...... Xm) care reprezintă cele „m”
strategii ale jucătorului A
- o mulţime Y = (Y 1 ............ Yn) care reprezintă cele „n”
strategii ale jucătorului B
- o funcţie f = aij (X  Y) care poate lua valori reale în
spaţiul X  Y
b) Principiul maximin şi minimax

101
Teoria jocurilor strategice urmăreşte în principal să arate
conduita pe care trebuie să o urmeze părţile aflate în conflict
(concurenţă).
- în esenţă jucătorul maximizant A doreşte să acţioneze în
aşa fel încât cel mai mic câştig asigurat pe care îl poate
obţine de la jucătorul minimizant B să fie cât mai mare
posibil fără ca acesta din urmă (B) să-i poată interzice acest
lucru;
- jucătorul minimizant B doreşte să acţioneze astfel încât cea
mai mare valoare pe care trebuie să o dea jucătorului
maximizant A să fie cât mai mică.
Acest principiu născut din prudenţă pentru jucătorul
maximizant A = pr. maximin. Principiul născut din
prudenţă pentru jucătorul minimizant B = pr. minimax.

11.2. Rezolvarea jocului. Calculul valorii inferioare şi

superioare a jocului

Dacă jucătorul A alege strategia pură A i corespunzătoare

liniei i din matrice, trebuie să se aştepte ca jucătorul B să
răspundă cu una din strategiile sale pure astfel încât câştigul
lui A să fie cât mai mic. Această strategie a lui B
corespunde numărului aij cu valoarea cea mai mică.

min(aij )
Notăm această valoare cu  i  (4), unde “J”
j
reprezintă coloana în care figurează cel mai mic element al
liniei „i”.
Dacă jucătorul A a ales strategia pură A i să nu se aştepte să
câştige mai mult decât valoarea i (în condiţiile în care B
alege strategiile cele mai indicate). Dacă jucătorul A are la
dispoziţie „m” strategii pure el va căuta să aleagă acea

102
strategie în care i are valoarea cea mai mare. Dacă se
max min.aij
notează cu  = max i rezultă că. α  i
.
j
(5)
Această valoare  este cunoscută drept câştigul realizat de
jucătorul maximizant A şi poartă numele de valoarea
inferioară a jocului. Un raţionament similar se face şi
pentru jucătorul minimizant B. El urmăreşte să reducă pe cât
posibil câştigul jucătorului maximizant A. Alegând strategia
Bj corespunzător coloanei „j” el este sigur că va pierde
maxim. Dacă se notează cu Bj = maxim (aij) (elementul cu
cea mai mare valoare situat în coloana „j”) aceasta va
reprezenta pierderea suferită de jucătorul minimizant B în
condiţiile în care el a ales strategia pură B j (nu există
informaţii privind strategia aleasă de A). Jucătorul
minimizant B are la dispoziţie „n” strategii pure aşa încât va
alege coloana în care elementul Bj este cel mai mic.

min max(aij )
Adică va căuta un. B j  . (6)
j i
Această valoare constituie pierderea suferită de jucătorul
minimizant B şi este definită valoarea superioară jocului.

11.3.Studiul de caz nr.16

Firma ELECTRON - S.R.L. înfiinţată încă din martie 2000,

a reuşit în câţiva ani să ocupe 20% din cota de probă a
Braşovului în vânzările de televizoare, videorecordere,
radiocasetofoane, calculatoare, playere DVD şi combine
muzicale. Începând cu anii 2010 competiţia s-a intensificat
prin apariţia firmei ROM ELECTRON PRODUCTION.
Aceasta din urmă a reuşit să câştige într-un an 35% din cota
de probă a Braşovului, pentru produsele menţionate mai sus.
Managerul firme ELECTORN S.R.L. ştie că va pierde
concurenţa cu firma nou intrată pe piaţă. Fiecare din cei doi

103
manageri şi-au construit mai multe strategii cu care să
contracareze acţiunea celuilalt. În matricea următoare sunt
prezentate strategiile jucătorului care va câştiga (A = ROM
ELECTRON PRODUCTION, deci jucătorul maximizant) şi
strategiile jucătorului care va pierde (B = ELECTRON
S.R.L., jucătorul minimizant).

Se consideră matricea:
Notă:
18
0
3
3
0
8
2
20
 liniile reprezintă
A= 5 4 5 5 strategiile pure ale
16 2 1 25 jucătorului maximizant A;
9 30 0 20  coloanele reprezintă
strategiile pure ale
jucătorului minimizant B;

 cifrele reprezintă creşterea profitului pentru jucătorul A

şi pierderile pentru jucătorul B estimate pentru anul 2010
Rezolvarea constă în determinarea lui  şi  astfel:
a) determinarea lui 

α  max . min (aij)

j i

α1  min (18,3,0,2)  0
i

 min
β 2 min (0,3,8,20)  0 În acest caz, teoria
i . max (aij)
i j
. jocurilor strategice
β1  max (18,0,5,16,9)  18
α  max α i  max (0,0,4,1,0 )  4 şi se numeşte ambilor
j recomandă
β 2  maxinferioară
valoarea (3,3,4,2,3)  4
a jocului jucători să folosească
j strategia astfel:
.  jucătorul maximizant
β  min(18,4,8,25)  4 strategia 3 (deci linia
β se
b) determinarea lui 
numeşte valoarea 3);
superioară a jocului. Când  jucătorul minimizant
valoarea superioară a jocului 104 strategia 2 (deci
este egală cu valoarea coloana 2).
inferioară, jocul strategic
este cu punct şa.
Dacă nu se întâmplă aşa:
 să presupunem că jucătorul maximizant A alege în loc
de strategia 3, strategia 1. (Va rezulta un câştig de trei
ori mai mic)
 să presupunem că jucătorul minimizant B alege în loc
de strategia 2, strategia 3 (va pierde mai mult)
Jucând corect, după regulile impuse de teorie, jucătorul
maximizant va câştiga maximum posibil, iar jucătorul
minimizant va pierde minimum posibil.

12. Riscurile în tranzacţiile internaţionale

Introducere
Încă din anii ’70 omenirea a apăsat pe acceleraţia
creşterii economice supunându-se regulilor pieţei, în special,
profitului şi neglijând câteva riscuri majore printre care
amintim: epuizarea resurselor; degradarea mediului natural;
amploarea greu de gestionat a tranzacţiilor cu instrumente
financiare derivate; dereglarea mecanismelor de funcţionare
a economiilor; atenurea capacităţii statului de a lua decizii
economice strategice şi de a înfăptui politici naţionale;

105
disputele teritoriale, terorismul; pericolul nuclear şi
biologic; delocalizarea intreprinderilor şi deplasarea mâinii
de lucru; accelerarea curentelor migratoare etc. În prezent,
lumea a devenit, din punct de vedere economic, un câmp
unitar de acţiune. Din punct de vedere politic lumea este
fragmentată. Deoarece modelul politic democratic a rămas
în urma evoluţiei economice planetare, criza globală
generată de aceste contradicţii poate reprezenta o sfidare la
adresa securităţii afacerilor. Impactul cel mai puternic
generat de acest mediu turbulent şi nesigur, îl suportă agenţii
economici care trebuie să-şi modeleze afacerile în funcţie de
predicţiile referitoare la acţiunea factorilor de risc
internaţional. Acest modul abordează problematica riscurilor
care acţionează în mediul internaţional de securitate a
afacerilor, limitându-se la studiul riscului economic ( criza
economică,) riscurile existente în tranzacţiile internaţionale
şi riscurile globale.

12.1. Riscurile comerciale care intervin în tranzacţiile

internaţionale
În vederea prezentării principalelor tipuri de riscuri care se
pot manifesta în tranzacţiile internaţionale, vom utiliza
câteva criterii de clasificare.
A. După nivelul la care apar riscurile comerciale sunt
categorisite în microriscuri, macroriscuri şi riscuri globale.
Microriscurile sunt generate de factori specifici structurii şi
funcţionării interne a firmei şi de lipsa de flexibilitate a
acesteia la schimbările produse în mediul de afaceri al ţării
gazdă. În această categorie de riscuri pot fi incluse: riscul
economic, riscul financiar, riscul operaţional, riscul de
inflaţie, riscul de preţ, riscul de piaţă, riscul de neplată,
riscuri generate de marfa exportată, riscul de negociere,
riscul tehnologic, riscul de personal, precum şi riscurile
asociate deciziilor manageriale.

106
Macroriscurile sunt rezultatul turbulenţei mediului de
afaceri internaţional, turbulenţe produse, de cele mai multe
ori, de intervenţiile instituţiilor economice şi financiare
internaţionale precum şi ale guvernelor statelor, în cadrul
pieţei. Majoritatea economiştilor includ în această categorie,
riscul suveran, riscul de transfer, riscul de dobândă, riscul
valutar şi riscul de ţară.
Riscurile globale sunt generate de o multitudine de factori
care afectează mediul internaţional de securitate a afacerilor
în care organizaţiile evoluează, făcându-l imposibil de
controlat în totalitate. Distingem, în acest sens, următoarele
categorii: riscuri şi ameninţări nonmilitare, agresiuni atipice
implicând forţa armată, agresiunea armată, riscuri nucleare
şi ecologice.
B. După cauzele care determină producerea lor pot fi
identificate următoarele categorii de riscuri :
 naturale – evenimente nedorite care determină
distrugerea totală sau parţială a mărfurilor,
deprecierea acesora datorită întârzierii efectuării
transporturilor, jefuirea sau fraudarea mărfurilor;
 politice – apar, cel mai frecvent, pe timpul crizelor
politice, crizelor sociale şi economico financiare,
perioadelor de anarhie şi violenţă socială şi
constituie momente nefavorabile în care se
efectuează schimbări radicale în politicile şi
strategiile comerciale;
 administrative – apar în acele situaţii în care
atractivitatea mediului de afaceri este serios afectată
de tranzacţii speculative, relaţii comerciale
dezvoltate prin stimulente şi favoruri politice,
dezvoltarea excesivă a unor tranzacţii comerciale de
scurtă durată în interes de grup, fenomene ce conduc
la instaurarea unui climat de neîncredere;

107
 de management – sunt acele riscuri care apar datorită
emiterii în spaţiul public a unor mesaje funcţionale
defectuoase care afectează atât imaginea publică a
firmei cât şi profiturile realizate;
 de dobândă – este un risc speculativ datorită faptului
că o anumită evoluţie a ratelor de dobândă
avantajează o anumită parte şi produce pierderi
celeilalte părţi ( în situaţiile de creştere a dobânzii,
creditorii cu dobândă variabilă şi debitorii cu
dobândă fixă sunt avantajaţi iar creditorii cu dobândă
fixă şi debitorii cu dobândă variabilă suferă
pierderi); volatilitatea dobânzilor pe pieţele
financiare generează pirderi potenţiale şi riscuri
majore în tranzacţiile internaţionale;
 de preţ - determină obţinerea unor rezultate
financiare nefavorabile datorită modificării
semnificative a preţului la materiile prime atât pe
piaţa internaţională cât şi pe piaţa locală; în aceste
situaţii, preţurile la produsele finite pe piaţa
internaţională şi locală se modifică semnificativ.
C. Din perspectivă sistemică riscurile pot fi clasificate în
riscuri sistematice şi nesistematice. Riscurile sistematice
(produse de sistemul general în care firma îşi derulează
afacerea) sunt riscuri cu impact major asupra rezultatelor
firmei. Existenţa acestora este posibilă într-o
conjunctură economică nefavorabilă, complexă şi
imprevizibilă. Din aceste considerente, firmele nu pot
influenţa anvergura acestora şi nici diminua impactul
nemijlocit asupra lor , motiv pentru care, asigurarea este
strategia de răspuns cea mai adecvată. Riscurile
nesistematice sunt acele evenimente nefavorabile care
sunt generate de condiţiile interne ale fiecărei firme şi
pot fi contracarate prin măsuri manageriale adecvate de
îmbunătăţire a situaţiei acesteia pe piaţă.

108
D. După natura şi impactul produs, în unele lucrări de
specialitate întâlnim următoarele categorii de riscuri:
riscuri de hazard, riscuri financiare, riscuri operaţionale
şi riscuri strategice.
Riscurile de hazard încorporează toate riscurile pure pe
care o firmă le poate întâlni în derularea afacerilor
internaţionale. Aceste tipuri de riscuri pot compromite
afacerea, prin deteriorarea (distrugerea) mărfii sau
afectarea serioasă a investiţiei efectuate pe piaţa
externă. Măsurile manageriale de prevenire şi atenuare a
acţiunii acestor riscuri constau în efectuarea poliţelor de
asigurare de răspundere civilă şi de asigurare de tip
Carte Verde.
Riscurile financiare, de cele mai multe ori, sunt
precedate de riscurile economice ale firmei. Aceste
tipuri de riscuri provoacă pierderi financiare importante
precum şi diminuarea drastică a profitului şi sunt
asociate împrumuturilor pe termen scurt şi termen lung.
Acoperirea acestor riscuri se execută prin introducerea
unor clauze contractuale, prin garanţii bancare şi prin
poliţele de asigurare. În anumite condiţii, riscurile
finanţării unei afaceri pe plan internaţional se
contracarează cu ajutorul instrumentelor financiare
derivate futures, opţiunile şi swap.
Riscurile operaţionale vizează nemijlocit, operaţiunile
comerciale ale firmei şi sunt asociate resurselor de care
dispune aceasta: sistemul informatic (informaţional),
mijloacele de comunicare , pregătirea şi motivarea
angajaţilor, abordarea etică şi socială a afacerilor de
către manageri, procedurile specifice utilizate concret în
derularea afacerilor. De regulă, managerii utilizează , în
asemenea situaţii, strategii de perfecţionare a ordinii
interne şi de stimulare a motivaţiei personalului.

109
 Riscurile strategice sunt acele evenimente nefavorabile
care pot modifica poziţionarea strategică a firmei în
cadrul pieţei, producând pierderi materiale, financiare şi
chiar umane. Aceste evenimente sunt generate de
interacţiunea firmei cu mediul în care funcţionează şi
sunt generate de intensificarea concurenţei, instabilitatea
mediului legislativ specific, corupţie, volatilitatea
pieţelor financiare. În asemenea situaţii, măsurile de
răspuns ar trebui să vizeze adoptarea unui nivel de
implicare pe piaţa respectivă în funcţie de gradul de
risc.
Exemple:
 riscuri economice sau riscurile de piaţă: riscul de
preţ; riscul valutar; abaterile de la calitate, cantitate,
sau condiţiile de ambalare; nerespectarea termenului
de livrare; întârzierea sau neefectuarea plăţii; aceste
tipuri de riscuri pot apare datorită scăderii preţurilor
la produsele sau serviciile livrate pe piaţă sau
creşterii preţurilor la materiile prime;
 naturale: distrugerea recoltelor agricole; întârzierea
efectuării transporturilor; dezastre naturale; incendii
sau explozii; cutremur de pământ, erupţie vulcanică
sau trăznet; furt, jaf şi nelivrare; accidente provocate
de conducătorul mijlocului de transport etc;
 politice: riscul schimbării formei de guvernământ,
lovituri de stat, crize politice, crize de autoritate etc.;
 administrative: riscul schimbării reglementărilor de
comerţ exterior, a competenţelor şi structurilor
organizatorice ale aparatului central de comerţ
exterior etc.;
 de management: riscul conducerii defectuoase a
proceselor de producţie, a activităţilor de prospectare
a pieţei, a activităţii aparatului propriu de comerţ

110
 exterior; riscul degradării relaţiilor firmei cu
intermediarii;
 contractuale: riscul privind negocierea neadecvată a
clauzelor şi condiţiilor contractuale; nerespectarea
clauzelor şi condiţiilor acceptate în contract etc.;
 de preţ: modificarea preţului, la elementele care
compun produsul care este obiect al contractului, sau
la produsul final, pe piaţa internă sau internaţională,
între momentul contractării şi cel al plăţii;
 valutar: constă în riscul fluctuaţiilor în sens
nefavorabil a cursurilor valutare; a valorilor
negociate la bursă; a nivelului dobânzilor; a ratei
inflaţiei, sau nesiguranţa în valorificarea capitalului
investit etc;
 strategice: intensificarea concurenţei; scăderea
cererii pentru produsele (serviciile organizaţiei),
disponibilităţile capitalului pe cele două pieţe de
credit şi de capital; stabilitatea mediului politic şi
gradul de securitate internaţională; creşterea gradului
de corupţie pe pieţele externe;
financiare:existenţa unor întârziri mari la plată a clienţilor
strategici; instabilitatea ratei dobânzii; modificări ale
cursului de schimb valutar; diminuarea considerabilă a
resurselor de lichiditate.
12.2. Riscul valutar. Metode şi tehnici contractuale de
protecţie împotriva riscului valutar
Riscul valutar defineşte acea posibilitate de a pierde în cadrul
unei tranzacţii internaţionale care afectează ,în mod diferit,
atât exportatorii (creditorii) cât şi importatorii( debitorii).
Riscul valutar este generat de modificările semnificative ale
cursului de schimb pe pieţele valutare şi este considerat un
risc speculativ. Situaţiile de risc valutar afectează atât
relaţiile comerciale materializate prin operaţiunile de import
111
– export cât şi pe cele financiare ( modificarea volumului real
al creditelor externe contractate pentru nevoi economice
precum şi investiţiile directe). Exportatorii şi importatorii,
poziţionaţi în mod diferit în cadrul tranzacţiei comerciale sau
financiare, caută să aplice strategii specifice antirisc în
scopul maximizării profitului sau minimizării pierderilor.
Din momentul negocierii şi semnării contractului T0 şi până
în momentul finalizării contractului T1( momentul plăţii) se
consumă un interval de timp t a cărei origine se regăseşte în
timpul consumat pentru producerea mărfii, îndeplinirea
formalităţilor de livrare, procurarea resurselor financiare
necesare plăţii şi circulaţiei documentelor de plată pe traseul
interbancar.

Fig. M2. U8.1. Riscul valutar şi impactul nemijlocit asupra

părţilor

Poziţia părţilor Riscul valutar şi impactul nemijlocit

contractuale în asupra părţilor
tranzacţie

EXPORTATOR Este dezavantajat de aprecierea

(CREDITOR) semnificativă a monedei naţionale, în
intervalul T0 şi T1, în raport cu moneda
în care s-a stabilit plata.Dacă valuta în
care s-a încheiat tranzacţia are în
momentul T1 o putere de cumpărare
mai mică decât în momentul T0 atunci
apare riscul valutar care diminuează
eficienţa operaţiunii de export (aceştia
încasează mai puţină monedă naţională
de pe urma exporturilor contractate).În
acest caz pierderea pentru exportator

112
 este direct proporţională cu rata de
depreciere a valutei în care s-a stabilit
plata în momentul T1
IMPORTATOR Este dezavantajat de deprecierea
(DEBITOR) semnificativă a monedei naţionale, în
intervalul T0 şi T1, în raport cu moneda
în care s-a stabilit plata. Dacă valuta în
care s-a încheiat tranzacţia are în
momentul T1 o putere de cumpărare
mai mare decât în T0 atunci acesta face
un efort financiar suplimentar pentru
asigurarea de pe piaţa valutară a sumei
necesare plăţii.

Negociere şi semnare Finalizare contract

contract
T0 T1

Fig. M2. U8.2. Desfăşurarea unei tranzacţii

internaţionale
Fig.M2.U8.3. Riscul valutar pentru exportator

CURS

C1

apreciere
C0

TIMP
T0 T 1

113
Vânzătorul (exportatorul): este interesat să susţină ca plata
să se efectueze în una din valutele pentru care prognozele
indică o tendinţă de apreciere.

Fig.M2.U8.4. Riscul valutar pentru importator

CURS

C0

depreciere
C1

TIMP
T0 T1

cumpărătorul (importatorul), la rândul său, pentru a-şi

proteja interesele, este motivat să susţină ca plata să se
efectueze în una din valutele pentru care prognozele indică o
tendinţă de depreciere
Determinarea gradului de expunere a unei firme la riscul
valutar se poate efectua prin utilizarea relaţiei

Vrv 
 Fnv   Fnf (1) unde: Vrv = valoarea gradului
 Fnf
de expunere la riscul valutar; Fnv = fluxul de numerar net,
cursul variabil, asociat unei tranzacţii; Fnf = fluxul de
numerar net, cursul fix, asociat unei tranzacţii. Gradul de
expunere la riscul valutar se exprimă în procente şi reprezintă
pierderea suferită de una dintre părţile contractuale sau prima
de risc valutar ( câştigul)
În concluzie, instabilitatea cursului de schimb generează
întodeauna o pierdere pentru una din părţile angajate în
relaţiile comerciale internaţionale. Deprecierea valutei plăţii

114
îl dezavantajează pe exportator şi îl avantajează pe
importator. O evoluţie contradictorie a monedelor naţionale
ale părţilor contractuale în raport cu valuta în care se
efectuează plata în momentul T1, poate genera o serie de
riscuri valutare pentru ambele părţi. Pentru a produce
asemenea consecinţe modificările suferite ale cursului de
schimb trebuie să fie semnificative. Procesul decizional este
responsabil pentru atenuarea acestor efecte ale riscului
valutar iar în situaţia în care se dispune de informaţii
complete şi prognoze ştiinţific fundamentate, există şi
premise de reuşită. În spaţiul de conflict economic şi
financiar se derulează permanent, concurenţa instituţiilor de
consultanţă financiară de prestigiu pentru acapararea pieţelor
de consultanţă prin oferta unor prognoze financiare credibile.
Baza juridică a oricărei tranzacţii comerciale externe este
asigurată prin contract. Acest document negociat în mai
multe etape şi semnat de părţi, încorporează în conţinutul său
o serie de clauze contractuale care au rolul de a acoperi
părţile împotriva diferitelor riscuri asociate relaţiilor
comerciale internaţionale. Conţinutul negocierilor urmăreşte
armonizarea unor interese divergente privind afacerile având
în vedere faptul că prin derularea afacerii respective fiecare
parte doreşte maximizarea câştigului. Etapele de negociere
includ:cererea de ofertă, oferta, discutarea şi stabilirea
condiţiilor generale, elaborarea contractului cadru, elaborarea
contractelor pregătitoare de confidenţialitate şi de
exclusivitate. Clauzele sunt unanim acceptate atât de
exportator (vânzător) cât şi de importator (cumpărător) şi au
rolul de a reglementa o potenţială stare conflictuală între
părţi în situaţia apariţiei unor riscuri semnificative. Aceste
clauze sunt asimilate tehnicilor contractuale de protecţie şi
sunt adecvate tipului de risc. Cele care se referă la prevenirea
şi diminuarea riscului valutar urmăresc unele obiective cum
sunt: alegerea monedei optime de plată, eficientizarea

115
strategiei financiar – valutare, identificarea şi utilizarea celor
mai bune tehnici de negociere, derularea etică şi operativă a
contractului, proiectarea în spaţiul internaţional al afacerilor
a unei imagini pozitive de firmă, consolidarea câştigului.
Principalele clauze contractuale de protecţie împotriva
riscului valutar sunt exemplificate în pictograma de mai jos.

Clauza valutară simplă Clauza coş

Alegerea corectă
a monedei valutar
contractului simplu

Clauza marfă
Clauza coş
valutar ponderat

Fig.M2.U8.5. Clauzele contractuale împotriva riscului

valutar

Exemple:
 Alegerea corectă a monedei contractului (valuta
plăţii)
Selectarea monedei de contract se poate efectua în funcţie de
datele şi informaţiile pe care negociatorii le deţin, referitoare
la evoluţia probabilă a diferitelor monede pe piaţa valutară
internaţională. În conformitate cu prevederile acestei clauze,
părţile contractante pot selecta valuta care urmează să fie
încasată sau în care se va efectua plata. Această libertate de a
alege valuta de contract generează, de cele mai multe ori,
interese divergente în rândul participanţilor la negociere. În
timp ce exportatorul urmăreşte alegerea unei monede în curs
de apreciere, importatorul urmăreşte alegerea unei monede în

116
curs de depreciere ( care în momentul plăţii să devină mai
ieftină).
Cu alte cuvinte, importatorul va solicita întodeauna o
monedă de plată ieftină iar exportatorul o monedă de încasat
mai puternică.
 Clauza valutară simplă este o tehnică de protecţie
împotriva riscurilor valutare care presupune interconectarea
valutei utilizate în contract de una sau două valute, faţă de
care partenerii au un interes deosebit. Prin această clauză se
negociază şi se stabilesc criteriile după care se alege valuta
etalon sau valuta clauzei. Criteriile care trebuie avute în
vedere la alegerea valutei clauzei urmăresc ca ambele părţi
să-şi eficientizeze operaţiunile de vânzare cumpărare. În
situaţiile în care, din anumite cauze, apar modificări
(exprimate în procente) asupra valorii de piaţă a monedei
stabilite prin contract, clauza obligă pe plătitor (debitor) la
recalcularea valorii contractului pe baza cursului nou de
schimb (la data efectuării plăţii) şi la plata unei cantităţi de
valută etalon de valoarea celei stabilite în momentul
contractării. Totodată, în cadrul contractului, trebuie să se
stabilească instituţia financiară ale căror cursuri de schimb
vor fi luate în calcul la cuantificarea variaţiei cursului
monedei plăţii precum şi instituţia de supraveghere care
derulează procedura de recalculare a sumei de plată.
 Clauza coş valutar simplu este utilizată ca şi clauza
valutară simplă cu deosebirea că, moneda de contract
( de plată) nu este corelată cu o singură valută ci cu
un grup de valute.Această corelare raportată la un
grup de valute are drept consecinţă, compensarea
evoluţiilor contradictorii ale valutelor din coş şi
exprimă, mai aproape de realitate, tendinţa evoluţiilor
cursurilor valutare.
Metoda coş valutar simplu are la bază următoarea relaţie
de calcul :

117
 Kf – coeficient de ajustare a
cursului de schimb;
Kfi – sunt coeficienţii de fluctuaţie
a monedei plăţii faţă de fiecare din
monedele din coş;
n – reprezintă numărul valutelor
din coş.

Clauza coş valutar simplu presupune o pondere egală

atribuită valutelor din coş în contradicţie cu fenomenele reale
care se petrec în cadrul pieţelor financiar- valutare. Din
aceste considerente , pentru a reflecta cât mai veridic
realităţile pieţei, s-a procedat la atribuirea diferitelor ponderi
monedelor din coş.

 metoda coş valutar ponderat este construită astfel

încât permite o mai bună
diferenţiere (ierarhizare) a valutelor din coş în funcţie de
importanţa lor pe piaţa financiar- valutară.

Kf – coeficient de ajustare a
n cursului de schimb;
 piKfi pi – sunt ponderile diferitelor
valute din coş (exprimate
Kf  i 1
procentual);
100 Kfi – sunt coeficienţii de
fluctuaţie a monedei plăţii faţă de
fiecare din valutele din coş.

118
Cu cât numărul valutelor introduse în coş este mai mare,
gradul de compensaţie creşte şi , prin urmare, părţile
contractuale vor fi mai sigure că ceea ce vor încasa la
scadenţă este mai aproape de realitate (reflectă mai corect
puterea de cumpărare reală a monedei din contract).
 Clauza marfă presupune stabilirea şi încheierea
unor contracte în care valuta încasată să fie
compensată prin livrarea unor bunuri materiale
realizate cu echipamente importante. Părţile
contractante sunt nevoite conform acestei clauze, să
coreleze valorile contractelor de import - export
astfel încât, să fie acoperite neplăcerile cauzate de
volatilitatea cursului de schimb. Fiind vorba de
cantităţi mari de produse, o astfel de clauză implică
unele riscuri şi costuri suplimentare.

12.3. Metode şi tehnici contractuale împotriva riscului de

preţ în tranzacţiile internaţionale

Metode şi tehnici contractuale de protecţie împotriva

riscului de preţ sunt acele clauze prevăzute în contractele
internaţionale care au rolul de a menţine stabilitatea preţului
în contract şi asigurarea de preţ. Aceste clauze sunt
evidenţiate în pictograma de mai jos. Vor fi dezvoltate
numai clauzele de menţinere a preţului în contract.

Clauze de menţinere a preţului în contract

a. Clauza preţului escaladat se utilizează, de regulă, în
situaţiile în care părţile contractuale doresc să menţină un
echilibru între preţul produsului finit şi preţul factorilor de
producţie. Aceste tipuri de contracte internaţionale se încheie
între doi sau mai mulţi parteneri care derulează afaceri de
mai mult timp împreună, sunt credibili pe piaţa internaţională
şi doresc să-şi menţină cooperarea pe termen lung. Clauza

119
este adecvată operaţiunilor cu orizont de timp mare şi livrări
în mai multe tranşe. Prin negocieri se stabileşte mărimea
noului preţ conform relaţiei:

Mt L
P1  P0 .(a  b.  c. t )  P0
M0 L0

În care,
P0 = preţul bunului finit la cele două momente de timp;
M =media ponderată a preţurilor materiilor prime;
L 0 media ponderată a salariilo incluse în produsul finit;
a = ponderea costurilor fixe;
b = ponderea costurilor materiilor prime;
c = ponderea costurilor legate de manoperă
B. Clauza de indexare a preţului
În situaţiile în care procesul de fabricaţie a produselor ce
trebuie livrate la export necesită un interval de timp mai mare
sau când importatorul achită valoarea mărfii în mai multe
rate succesive se foloseşte clauza de indexare a preţului. În
aceste situaţii, sunt necesare calcule de actualizare.
Actualizarea preţului se poate calcula astfel :
Sf  Sa  1  rd .n (3)
unde:
Sa - suma de plată stabilită prin contract,
rd - rata anuală a dobânzii (%)- care poate să includă şi rata
inflaţiei.
n - timpul (în ani),
Sf - suma finală, actualizată.

C. Clauza de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia

sa pe piaţă
C. Clauza de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia
sa pe piaţă

120
 În cazul contractelor internaţionale de export - import de
maşini, utilaje şi instalaţii, pe timpul negocierilor, se
analizează posibilitatea includerii în contract a unei clauze
prin care partenerii îşi exprimă acordul ca preţul mărfurilor
ce formează obiectul tranzacţiei să fie modificat
corespunzător evoluţiei preţurilor la produsele respective pe
piaţă, sau pieţele reprezentat. O asemenea clauză impune
identificarea pieţei reprezentative a respectivului produs, a
publicaţiei de referinţă, în care se menţionează evoluţia
preţului produsului pe aceste pieţe, precum şi modalitatea de
aplicare şi calcul a modificărilor de preţ. În cazul în care
publicaţia de referinţă conţine preţuri exprimate într-o altă
valută decât valuta contractului, se va lua în calcul şi
modificarea cursului valutar dintre cele două valute.
Noul preţ la care se va efectua livrarea va fi determinat în
funcţie de preţul din contract, înmulţit cu indicele preţului
produsului respectiv pe piaţă, extras din publicaţie,astfel:

unde: Pef - preţul după aplicarea clauzei;

P
Pef  0 .I p P0 - preţul stabilit prin contract;
100 respectiv;
Ip – indicele preţului produsului

În cazul în care Ip nu este publicat,

el se poate determina prin relaţia (5).

P1
Ip  .100
P0

unde: Pi -este preţul produsului luat ca bază în momentele t 0

şi t1.

121
 D. Clauza de consolidare a valorii „ buy-back „
Buy-back, reprezintă o convenţie între finanţatorul şi
furnizorul bunului finanţat, pentru răscumpărarea acestuia,
la finele sau pe parcursul contractului de leasing, în cazul
în care bunul ar fi returnat finanţatorului.
În cadrul contractelor internaţionale de tip buy-back, pe
durata rambursării creditului accesat iniţial, în funcţie de
preţul real al pieţei reprezentative pentru produsele care
sunt considerate drept plată (în contrapartidă), se
procedează astfel:
 se recalculează valoarea de piaţă a fiecărui lot de
produse livrat în contul rambursării creditului, până
la penultima rată, inclusiv;
 valoarea totală rezultată se scade din suma totală
actualizată datorată de beneficiarul prestaţiei
iniţiale, care include dobânzile şi comisioanele
aferente perioadei de creditare;
 suma rezultată se împarte la preţul real al pieţei din
momentul ultimei livrări, iar rezultatul obţinut
exprimă cantitatea efectivă de produse ce trebuie
expediată în scopul de a se asigura echivalenţa
celor două prestaţii.

Independent de clauzele arătate, majoritatea participanţilor

la activitatea de comerţ internaţional urmăresc să anticipeze
riscurile contractuale şi să adopte strategii corespunzătoare
de răspuns, prin folosirea unor formule matematice,
fundamentate pe calculul probabilităţilor. Managerii de risc
recurg tot mai des la teoriile fundamentate de John von
Neumann şi Oskar Morgenstern, Laplace, Wald, Hurvicz
sau Savage, în vederea adoptării deciziei de a contracara sau
nu, riscurile comerciale . În prezent, în cadrul practicii
comerciale internaţionale, părţile optează pentru soluţia
transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii

122
contractului, fie în mod direct, prin clauze contractuale
explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea
contractuală a unor reguli sau uzanţe codificate ce prevăd o
asemenea soluţie

Clauze de menţinere a Clauze asiguratorii de preţ

preţului în contract

1.Clauza preţului 1. Clauza „Hard-

escaladat Ship”
2.Clauza de 2. Clauza celei mai
indexare a preţului bune oferte
3. Clauza de 3. Clauza clientul cel
rectificare a mai favorizat
preţului 4. Includerea în preţ
4. Clauza de a unei marje
consolidare a asiguratorii de preţ
valorii
„ buy-back „

Fig. M2.U8.7. Tehnicile de acoperire împotriva riscului de

preţ

Datorită faptului că riscurile contractuale în comerţul

internaţional produc o serie de consecinţe negative cu impact
direct asupra afacerilor părţilor contractante, se impune
coordonarea intereselor, politicilor şi strategiilor în scopul
atenuării acţiunii acestor evenimente nedorite. Obligaţia de
cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părţile să
depună eforturi convergente pentru limitarea pagubelor şi
readucerea contractului, în timp util, la situaţia normală, chiar
dacă este necesară renegocierea acestuia sau atribuirea către
un arbitru a competenţei pentru a-l readapta la noile condiţii.

123
12.4. Studiul de caz nr.17
1.Să se determine suma totală actualizată în urma derulării
unui contract internaţional având următorele date :

Sf  Sa  1  rd .n

Sa - suma de plată stabilită prin contract = 400.000€;

rd - rata anuală a dobânzii (%)- care poate să includă şi rata
inflaţiei = 20%;
n - timpul (în ani) = 3;
Se cere să se determine Sf - suma finală, actualizată.
Rezolvare:

S f  400.000  (1  20).3  400.000  63%400.000  400.

000+ 252.000 = 652.000 euro

13. CRIZA ECONOMICĂ, SITUAŢIE DE RISC

MAJOR CU IMPACT ASUPRA ECONOMIILOR
STATELOR
Introducere
Ştiinţa economică actuală, în ciuda tehnicizării sale
excesive, a rămas o ştiinţă umană, socială şi istorică,
morală şi politică. Aceasta a contribuit la dezvoltarea
unor teorii foarte specializate ale consumatorului, pieţei,
firmei, muncii, capitalului, globalizării, tehnologiei,
informaţiei etc, care stau la baza strategiilor şi
programelor de dezvoltare. Cu cât se înmulţesc şi se
dezvoltă cercetările economice publicate, cu atât se
îngustează specializările, dispar viziunile globale,
sintetizatoare, integratoare. Totuşi paradigma economică
actuală operează cu câteva elemente esenţiale, concepte

124
 de bază cu ajutorul cărora îşi formulează discursul cum ar
fi: economia de piaţă, agentul economic, noul echilibru,
optim economic, criza economică etc.
Izolaţi în propriile demersuri ştiinţifice, sunt puţini aceia
care abordează crizele economice. Din păcate, în studiile
teoretice ale crizelor economice lipsesc acele argumente
ştiinţifice determinante care au deturnat esenţa deciziilor
economice posibile şi le-au adoptat proceselor şi
intereselor politice şi ideologice.
În istoria contemporană au fost dese situaţiile în care,
deşi erau indivizi capabili să contribuie la rezolvarea
situaţiilor de criză, cunoaşterea economică a fost
dominată de ideologii totalitare care au adus în impas atât
teoria cât şi practica dezvoltării economice.

13.1. Criza economică , situaţie de risc economic major

Până la jumătatea secolului al XX-lea crizele economice
s-au derulat după o schemă tipică:
apariţia crahului bursier şi bancar;
dificultăţi economico-financiare pentru
numeroase firme industriale, comerciale;
panică pe piaţa monetară şi financiară;
deficit grav de lichidităţi monetare;
limitarea drastică a investiţiilor (mai ales în
sectoarele productive);
accelerarea numărului de falimente, ca efect
cumulativ ce afectează într-o măsură sau alta
ansamblul domeniilor de activitate, într-o spirală
recesionistă;
scăderea numărului locurilor de muncă şi
creşterea masivă a şomajului;
prăbuşirea preţurilor cu ridicata şi amănuntul;

125
 creşterea ofertei (pentru o scurtă perioadă pe
seama distribuirii stocurilor) urmată de reducerea
acesteia;
prăbuşirea cererii de satisfactori (în lipsa unei
politici de susţinere a veniturilor) şi de capital;
influenţe asupra relaţiilor economice
internaţionale (repatrierea unei părţi din
capitalurile investite);
promovarea politicilor protecţioniste, ridicarea
ratei dobânzii etc.

Criza economică actuală şi cele viitoare, ca

fenomene de risc economic şi social major, deşi nu mai
respectă schemele clasice, produc multe dificultăţi
economice cu impact nemijlcit asupra situaţiei economice
generale. Principalele fenomene care afectează economiile
statelor în etapa actuală sunt:
 existanţa dezechilibrelor în domeniul
ocupării forţei de muncă;
 tendinţa generalizată de creştere a
preţurilor;
 ajustarea ofertei şi a cererii;
 dezechilibre financiare, valutare;
 reducerea nivelului de trai al unor
categorii socio-profesionale;
 unele dezechilibre regionale.

13.2. Fazele activităţii economice. Definirea şi originile

crizei economice.

13.2.1.Fazele activităţii economice

1. ASCENDENTĂ – expansiune.
2. CRIZA – perioada de timp în care se întrerupe mişcarea
ascendentă.
126
3. DEPRESIUNEA – perioada de timp în care are loc
scăderea drastică şi violentă a activităţii economice. Apar
evenimente impredictibile , la care pseudospecialiştii politici
rămân spectatori pentru că nu au pregătirea ştiinţifică
necesară gestionării riscurilor. Capacitatea de indecizie a
acestora chinuie sistemul economic şi social. Perioada de
criză poate dura, în cazul nostru, până la jumatatea anului
2010, dacă se iau măsuriile corespunzătoare.
4. RELANSAREA – perioada de timp în care se reia
mişcarea ascendentă a fluxului economic.
Aceste etape sunt interdependente, iar unitatea acţiunii
lor pregătesc schimbarea
Trecerea de la 1 la 2 are loc datorită: războaielor,
hegemoniei economice, dezechilibrelor producţie – consum,
dezechilibrelor între cantitatea de bani şi valoarea fluxului
de mărfuri, economiei informale ( subterană şi piaţa
neagră), tunurilor imobiliare uriaşe, iraţionalităţii
calificării forţei de muncă, producţiei pe stoc a resursei
intangibile, etc.
În fazele 2 şi 3 se produc: mari deficite bugetare, şomaj
crescut şi persistent, restructurări de firme, ramuri şi
subramuri, inflaţie, mari dificultăţi economice, deficit de
lichidităţi, dispariţia speranţei de profit, reducerea la
maximum a creditării, lipsa acută de capital.

13.2.2. Definirea şi originile crizei economice

În „Dicţionarul explicativ al limbii române” noţiunea
de criză este definită drept: manifestare a unor dificultăţi
(economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de
tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în
societate. Lipsa acută (de mărfuri, timp, forţă de muncă)”2.

2
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. a III-a, Bucureşti,
1996.
127
 În dicţionarele germane criza este prezentată ca „o
situaţie, perioadă grea, care reprezintă punctul culminant şi
de răscruce al unei evoluţii ameninţătoare grave”3. Unii
specialişti, mai ales psihologi şi sociologi, au abordat
fenomenul criză prin explicarea unor fenomene clinice şi
efectele acestora asupra organizaţiilor şi indivizilor. Sunt
lucrări numeroase care teoretizează raporturile interumane
şi interorganizaţionale dar nu abordează fenomenul criză în
sine, şi mai ales criza economică. Din aceste motive,
demersul nostru ştiinţific va rămâne în spaţiul teoretic şi
aplicativ al crizei economice. Criza economică defineşte
starea de dificultate a activităţilor economice, concretizată
în încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţilor
economice cu efecte directe asupra preţurilor, gradului de
ocupare şi folosire a factorilor de producţie.
Este vorba de un dezechilibru între capacitatea de producţie
şi capacitatea de consum; de o ruptură între masa
mărfurilor produse şi puterea de cumpărare a
consumatorilor.
Originile crizelor economice se găsesc în condiţiile
producţiei de mărfuri deficitare, în separarea exagerată
şi apariţia unor întreruperi contraproductive în timp între
acţiunile de producţie, vânzare-cumpărare şi fluxul
circulaţiei băneşti.
Conţinutul crizei economice constă în:
 restrângerea în proporţii însemnate a producţiei şi
volumului afacerilor comerciale;
 supraproducţia relativă de mărfuri, ca urmare a
decalajului mare între cantitatea, calitatea şi cererea
solvabilă de mărfuri;

3
Deutsches Universal Wörterbuch Dudenverlag, Mannhein, 1978.
128
  scăderea bruscă a cursului acţiunilor, înmulţirea
falimentelor;
 încercarea excesivă şi rapidă de a descentraliza o
economie centralizată de stat sau dimpotrivă de a
realiza centralizarea excesivă a producţiei şi
capitalului;
 creşterea şomajului şi accentuarea procesului de
decapitalizare a activităţii economice a micilor
producători etc.
Criza economică poate deveni realitate atunci când sunt
create unele condiţii cum sunt: organizarea deficitară internă
a societăţilor şi unităţilor de producţie; sistemul
neperformant de înfăptuire a reproducţiei şi de participare la
circuitul intern sau extern al pieţelor de desfacere; tendinţa
de tehnologizare şi modernizare a producţiei şi creşterea
numărului de şomeri; rapiditatea adaptării atât a
tehnologiilor de producţie cât şi a mentalităţii producătorilor
la nevoia continuă de schimbare a standardelor calitative şi
de diversificare ale pieţei cererii de produse; managementul
defectuos datorat fie incompetenţei, fie promovării unor
scopuri ce nu ţin de interesele organizaţiei (sistemului
respectiv). Criza economică poate caracteriza atât sectorul
industrial cât şi cel agrar şi poate fi agravată de urmările
altor crize (financiară, bancară, valutară, de bursă, de credit)
sau ale unora care au legătură directă cu folosirea resurselor
naturale (energetică, ecologică sau de materii prime). Harta
economică a omenirii este zguduită de crizele economice
care măresc incertitudinile, îndoiala şi neîncrederea în
realismul politicilor aplicate. Pe bună dreptate specialişii în
economie încearcă să identifice care sunt cauzele acestor
fenomene, cum evoluează şi, mai ales, care sunt cele mai
adecvate proceduri de gestionare a lor. Au fost identificate o
serie de cauze atât de natură obiectivă (în procesul ciclic al

129
economiei) cât şi de natură subiectivă care vizează acele
erori de politică economică generatoare de crize.

Exemple:
Astfel de crize au afectat economiile occidentale şi nu
numai. Între anii 1929-1933 s-a înregistrat cea mai puternică
criză economică. Sub aspect economic Marea criză (aşa este
denumită în istoria economică) s-a derulat în două etape
distincte şi anume:
 o etapă scurtă concretizată şi finalizată prin crahul
financiar al bursei din New York;
 criza propriu-zisă, declanşată mai întâi în economia
SUA şi apoi extinzându-se rapid la nivelul
economiei mondiale.
Prăbuşirea a condus la o mare pierdere de încredere din
partea a milioane de oameni care aveau investiţii în bursa
Wall Street. Peste tot oamenii îşi retrăgeau banii din bănci şi
îi ţineau acasă. Multe bănci s-au prăbuşit ca urmare a acestui
fenomen, multe companii au fost falimentate deoarece
consumul s-a redus, oamenii încetaseră să mai cheltuie. Ca
umare a concedierilor masive în 1939, numărul şomerilor în
SUA era aproximativ 13 milioane. Şomajul era ridicat mai
ales în industriile grele (construcţia de nave, minerit,
metalurgie, textile). Construcţia de nave era afectată
deoarece nu au mai fost încheiate contracte noi, datorită
atenuării drastice a volumului tranzacţiilor internaţionale şi,
implicit, a nevoilor de transport naval.

13.3. Cauze de natură obiectivă generatoare de crize

economice
a. Lipsa de flexibilitate şi adaptare la contextul global
Era producţiei de masă a trecut. Firmele se dirijează pe
centre de profit care sunt amplasate în toată lumea pentru a
face faţă concurenţei declanşată de: integrarea pieţelor şi

130
internaţionalizarea mediului de afaceri. Am depăşit „epoca
industrială” fundamentată genial de economistul englez
Adam Smith.
Ne situăm la începutul epocii post industriale în care
procesul industrial a cedat ordinea de prioritate procesului
coerent al afacerilor. Coerenţa în această epocă este
înţeleasă în sensul eficienţei maximale a structurilor şi
fluxurilor financiare create din punct de vedere al profitului
realizat. Acest fenomen „procesul coerenţei afacerilor”
implică o coerenţă a economiilor din al patrulea val care nu
ţine seama de limitări şi graniţe politice. Iată de ce statele
nu-şi pot stabili priorităţile economice decât în funcţie de
oportunităţile căutate de investitori. Schimbările globale au
acţionat şi asupra conceptului de creştere a acumulării de
capital necesar formării P.I.B. (produsului intern brut).
Economiile dezvoltate ale lumii se bazează, în formarea
P.I.B., în primul rând, pe contribuţia capitalului uman şi a
capitalului natural şi mai puţin pe cel fizic creat de om
(maşini, utilaje, construcţii etc.).
Elementele care impun această adaptabilitate la contextul
global exercită presiuni atât asupra statelor cât şi asupra
firmelor.
b. Exercitarea hegemoniei politice, economice şi militare
în relaţiile internaţionale
Istoria umanităţii cuprinde numeroase exemple de ţări care,
având o mare putere economică şi politică, au definit şi
dominat regulile economice ale lumii (Roma antică, Marea
Britanie în secolul al XIX-lea, SUA după 1945).
Principiul hegemoniei (exercitarea puterii de dominaţie fără
să existe reacţii pe măsură) presupune: influenţă geografică;
supremaţia şi controlul reţelelor economice; controlul
fluxurilor financiare, a inovaţiilor tehnologice; dominaţia
schimburilor comerciale; atribute militare formidabile.

131
 Sprijinită de o economie strălucitoare, SUA conduce
autoritar politica economică internaţională. Deci, supremaţia
hegemonului nu se afirmă întotdeauna peste tot (industrie,
comerţ, agricultură, tehnologie etc.), interesul său este de a-
şi deschide frontierele pentru ca anumite state să se apropie
de ţara hegemonică. În acest fel, el îşi poate exercita mai
bine dominaţia tehnologică, poate să îndatoreze în timp
aceste state faţă de el.
Starea de dominaţie economică mondială şi militară a SUA
a determinat implicarea acesteia, în plan diplomatic, în
dosare extrem de complicate.
Soluţionarea într-un anumit mod a acestor dosare a afectat,
uneori destul de substanţial, politica economică mondială
dar şi economiile naţionale şi a demonstrat tendinţa de
extindere a intereselor economice ale SUA la scară planetară
în contextul cărora comerţul şi economia rămân priorităţile
de prim rang. În această lume bazată pe o tendinţă de
hegemonie, definirea propriilor politici economice
încorporează deopotrivă atitudini conflictuale (de criză) şi
cooperante.

c. Practicile anticoncurenţiale
Există un punct de vedere unanim care acreditează ideea că
„forţa regulatoare cea mai importantă a economiei de piaţă
este concurenţa”4.
Abordată în plan economic, concurenţa este întotdeauna
legată de tranzacţii pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul
schimbului. Astfel, se poate aprecia că există concurenţă
economică dacă consumatorul poate alege între mai multe
alternative şi are libertatea să aleagă alternativa cea mai
avantajoasă nevoilor sale. De cele mai multe ori însă, în
ţările cu economie în tranziţie, întreprinderile caută să-şi

4
Tatiana Moşteanu, Concurenţa. Abordări teoretice şi practice ,
Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 13.
132
 dobândească o poziţie dominantă pe piaţă şi recurg la
practici anticoncurenţiale. Poziţia dominantă pe piaţă
(monopolul) se consideră atunci când o firmă care activează
singură pe piaţa respectivă poate să profite din plin de
puterea ei faţă de distribuitorii şi consumatorii bunurilor sau
serviciilor pe care le furnizează.
d. Limitarea resurselor economice şi a accesului la resurse
Orice activitate umană presupune utilizare de resurse specifice,
în cantităţi determinate şi de calitate corespunzătoare.
Resursele economice constau în totalitatea
elementelor, premiselor-directe şi indirecte-ale acţiunii
sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt
efectiv folosite la producerea şi obţinerea de bunuri.
Orice activitate economică, analizată din punct de
vedere practic, este subordonată raportului nevoi - resurse.
Încă de la apariţie, aceasta s-a derulat sub presiunea rarităţii
resurselor. Iată de ce ştiinţa economică a fundamentat
„Legea rarităţii resurselor” – lege care exprimă corelaţia
nevoi – resurse: „volumul, structurile şi calitatea resurselor
economice se modifică mai încet decât volumul, structura şi
intensitatea nevoilor umane”.
Din aceste considerente s-au intensificat preocupările,
în plan mondial, pentru exploatarea raţională şi păstrarea
patrimoniului natural şi s-au stabilit condiţiile pe care
dezvoltarea economică actuală şi viitoare trebuie să le
respecte pentru ca generaţiile viitoare să nu suporte
consecinţele opţiunilor economice actuale. Această opţiune
globală privind exploatarea şi protecţia mediului natural se
bazează pe un concept nou „dezvoltarea
5
durabilă”. Angajarea comunităţilor umane într-un proces de

5
Dezvoltare durabilă – Conţinutul conceptului este precizat de
Comisia Bruntland: „dezvoltarea durabilă este o dezvoltare care
permite generaţiei prezente să răspundă nevoilor prezentului fără
a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde
133
dezvoltare durabilă presupune analiza şi proiectarea
acţiunilor în patru dimensiuni: economică, socială, politică,
ecologică (de mediu). Fiecare dimensiune generează, la
rândul său, o multitudine de conflicte şi contradicţii
generatoare de crize.

13.4. Cauzele de natură subiectivă

Cauzele de natură subiectivă generatoare de crize
economice se referă tocmai la acele erori de politică
economică produse de către structurile responsabile cu
securitatea, coerenţa, ordinea, performanţele şi continuitatea
sistemului economic. În măsura în care aceste structuri
guvernamentale situate la nivel central şi local sunt
încadrate cu specialişti de marcă în domeniile
reprezentative, marja de eroare în domeniul economic este
mai redusă iar riscul economic scade.
a. Centralizarea puterii de decizie economică
Deteriorarea unei economii se produce pe fondul acestui
mod supracentralizat de a lua decizii la vârf în baza planului
unic de dezvoltare economico – socială. Conform acestui
plan se urmărea punerea în aplicare, pe termen lung, a unei
strategii de dezvoltare economico – socială a întregii ţări
prin repartizarea resurselor pentru investiţii de la nivel
ramură până la nivel sector economic, în funcţie de valoarea
Fondului de acumulare raportată la cea a Fondului de
consum. Totodată, deciziile la vârf fixau pe termen scurt
cantitatea de resurse alocată pentru producţia de bunuri şi
servicii până la nivel întreprindere dar şi în domenii
strategice speciale cum sunt: învăţământul, cercetarea şi
cultura. Acest principiu economic (şi politic)„centralismul
democratic” specific sistemului socialist (comunist) a
produs fenomene anacronice cu efecte grave asupra
nivelului de trai şi calităţii vieţii populaţiei.

nevoilor lor”.
134
 Datorită acestei centralizări excesive a puterii de
decizie, evoluţia fenomenului economic cunoaşte aspecte
grave cum sunt: megaindustrializarea, planificarea unor
ritmuri înalte de creştere în ramurile energofage şi
energointensive (petrochimia, siderurgia, metalurgia).
b. Dezinformarea economică prin sistemul informaţional
Se cunoaşte faptul că orice informaţie poate fi utilă
dacă este reală, exactă, obiectivă şi credibilă. Acest
deziderat poate fi realizat cu condiţia ca organismele care
obţin, prelucrează şi promovează fluxul informaţional să fie
autonome. De cele mai multe ori însă, structurile abilitate
prin lege să gestioneze aceste informaţii de natură
economică, dependente economic la rândul lor de structurile
politice, deformează adevăratul sens al acestora. Prin
atribuirea caracterului secret al datelor şi prin limitarea
publicaţiilor statistice, prin impunerea de către organele de
decizie economică a unor niveluri nereale indicatorilor
economici, se ascund efectele negative ale deciziilor şi se
creează situaţia paradoxală ca noile obiective să se
fundamenteze pe resurse inexistente.
c. Distorsiuni majore în funcţionarea instituţională
 Distorsiunile majore care apar în funcţionarea
instituţională fac imposibilă proiectarea şi aplicarea unei
strategii economice coerente şi consistente, apte să asigure
condiţiile necesare pentru relansarea economiei şi
progresului unei ţări. şi principalele categorii de produse în
consens cu cererea internă şi externă şi punerea în valoare a
avantajelor competitive, în condiţiile ideii liberal-europene
de acţiune a legilor pieţii.
La începutul acestui secol omenirea recunoaşte, la
unison, că trăim încă timpul crizei.

13.5. Efectele crizei economice

135
 Inflaţia. În declanşarea fenomenului „inflaţie” un rol
determinant îl au crizele economice şi social-politice,
însă inflaţia continuă să rămână insuficient elucidată.
Specialiştii definesc inflaţia ca un dezechilibru
economic monetar care se manifestă prin: creşterea
generalizată a preţurilor şi deprecierea banilor. Inflaţia nu
este un fenomen specific zilelor noastre, ea a existat şi în
alte perioade istorice.Definită, inflaţia este un dezechilibru
de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau
creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de
bunuri faţă de situaţia existentă anterior. Procesul iese în
evidenţă prin două tendinţe independente: creşterea
generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a
banilor. Această diferenţă dintre masa monetară şi oferta de
bunuri este considerată un exces de mijloace de plată sau de
puterea de cumpărare nominală faţă de cantitatea de bunuri
oferite sensibil mai mică.
Atât natura cauzelor inflaţiei cât şi măsurarea acesteia
ridică numeroase probleme. Inflaţia se manifestă printr-un
proces de creştere continuă a preţurilor iar deflaţia este
procesul invers, de scădere a acestora.
Din cele prezentate rezultă că principalul vinovat
pentru creşterea preţurilor este creşterea salariilor, iar acest
fenomen are următoarele efecte:
 în primul rând va contribui la creşterea cererii de
consum a populaţiei care, dacă nu este însoţită de o creştere
corespunzătoare a ofertei va determina automat creşterea
preţurilor;
 în al doilea rând va duce la creşterea costurilor de
fabricaţie a întreprinderilor care, din acest motiv vor fi
nevoite să-şi reducă oferta să-şi mărească preţul.
Unele efecte ale inflaţiei moderate şi controlate pot
beneficia însă atunci când este vorba despre inflaţie
galopantă sau hiperinflaţie le putem imediat asocia cu

136
dezorganizarea economică, respectiv criza economică.
Aceste două forme negative ale inflaţiei (inflaţia galopantă
şi hiperinflaţia) sunt factorii care însoţesc crizele economice
şi produc:
 serioase dereglări în corelaţiile dintre preţurile
mărfurilor complicând posibilităţile de calcul al eficienţei şi
rentabilităţii;
 descurajează investiţiile productive şi orientează
resursele băneşti spre acţiuni speculative, curente
accelerează oscilaţiile cursurilor valutare cu efecte negative
pentru economiile naţionale cu monede neconvertibile
generând dezechilibre pe plan mondial şi zonal;
 conduce la degradarea societăţii civile, antrenează
sărăcia clasei de mijloc, subminează sistemul de impunere
fiscală, generează corupţie şi degradare a instituţiilor
statului.
 finanţarea aparatului de stat, etc.
Şomajul. Una din libertăţile fundamentale înscrise în
„Declaraţia Universală a Drepturilor omului” (Art. 23)
precum şi în „Pactul privind drepturile economice, sociale şi
culturale din 1966” (Art. 6) o constituie dreptul la muncă.
Dreptul la muncă înglobează în conţinutul său cinci
componente dintre care, două sunt libertăţi (sau drepturi
naturale):
 libertatea de alege o profesie;
 libertatea de a opta pentru locul de muncă;
iar celelalte trei componente sunt drepturi propriu-zise care
derivă din actul de convenţionalitate:
 contraprestaţia pentru munca depusă;
 protecţia socială a muncii;
 dreptul la negocieri colective.
În baza acestui conţinut juridic al libertăţilor
fundamentale ale omului, statele democratice au menţionat
în legile fundamentale dreptul la muncă. Privarea de dreptul

137
la muncă semnifică ceea ce denumim şomajul. Fenomenul
respectiv demonstrează că o societate nu este capabilă să
asigure ocuparea sau cel puţin eficienţă a forţei de muncă.
Statutul de şomer a fost definit la Conferinţa Internaţională a
Statisticienilor din domeniul Muncii (în 1954 şi 1982) şi
aparţine Biroului Internaţional al Muncii.
Un individ ara statutul de şomer dacă se raportează la
următoarele criterii:
 nu are loc de muncă;
 este disponibil pentru lucru;
 este în căutarea unei slujbe.
Este totodată, notificată şi o vârstă minimă care
poate confirma sau nu statutul de şomer:
 până în 1841, vârsta de muncă începea la 10 ani;
 în anul 1880 vârsta minimă aptă de muncă a devenit
13 ani;
 după 1945 ........... 14 ani;
 după anul 1975 se stabilizează la 15-17 ani (în
România –16 ani)
Cauzele şomajului trebuie identificate în mod deosebit,
în conţinutul crizelor economice. Sunt o serie de factori
specifici pieţelor care în diferite perioade de timp amplifică
rata şomajului:
 dezechilibrele dintre cerere şi ofertă;
 fluctuaţiile provocate de ciclitatea
economică;
 lipsa măsurilor de revitalizare economică
după criză;
 gradul de sezonalitate al unor activităţi;
 cauze de natură tehnică.
În afara acestor factori specifici există şi o seria de factori
determinanţi ai pieţei muncii care fac posibilă existenţa
şomajului:
138
  teoria căutării locului de muncă;
 teoria contractelor implicite;
 teoria salariului eficient.
În ţările cu economie de piaţă funcţională activează atât prin
politici active cât şi prin politici pasive pentru combaterea
şomajului.
13.6. Studiu de caz nr.18
Salariul unui angajat a crescut într-o perioadă de 6 luni de la
1200lei la 1600 lei. În aceeaşi perioadă, I.P.C. indică o
creştere a preţurilor de la 100 la 120%. Angajatul respectiv
are o creştere a salariului nominal de 400 lei dar, o parte din
această creştere este anulată de inflaţie. Pentru calculul
nivelului şi creşterii salariului real al persoanei respective
trebuie luat în calcul creşterea preţurilor cu 20%. Se
utilizează relaţia:

salariul nominal (SN)

Salariul real (SR) =
IPC

1.200.
Deci SRo  1,00  1.200. lei

1.600.
SR 1

1,20
 1.333

Astfel, deşi salariul nominal a crescut cu 400 lei, salariul

real a crescut numai cu 133 lei. Diferenţa faţă de cei 400
este creşterea anulată de inflaţie. Modificarea relativă a
salariului real se exprimă cu ajutorul indicelui:

139
 SR1
I SR  100 , deci în cazul prezent,
SR 0
1,333
I SR   108%
1,20
Indicele salariului real ne indică o creştere a salariului real
cu 0,8% în condiţiile în care salariul nominal a crescut cu
33%.
1.600.
I SN

1.200
100  133% .

13.7. Politici şi strategii de gestionare a crizei economice

Marea parte a studiilor efectuate pe subiectul crizei
economice evidenţiază următoarele politici de gestionare a
unei crize economice:
 acţiunea concomitentă a mai multor pârghii
economice: rate ale dobânzii reale scăzute; un curs
de schimb competitiv şi relativ stabil; intrări masive
de capital străin pe fondul unei reting ridicat (riscul
de ţară scăzut); deficite bugetare şi cvasi – fiscale
reduse;
 recuperarea economică susţinută de efortul formării
de capital autohton şi orientarea agenţilor economice
spre alocarea unui procent mai mare din venituri spre
investiţii şi nu spre economisire, iar ponderea
investiţiilor brute să o reprezinte investiţiile publice
în transporturi şi telecomunicaţii moderne;
 dezvoltarea unui export eficace alcătuit din bunuri şi
servicii calitativ superioare, cu valoare adăugată
ridicată, prin realizarea unor investiţii atât private cât
şi guvernamentale foarte bine susţinute din punct de
vedere tehnic, comercial şi economic;

140
  reducerea ratei reale a dobânzii şi, implicit,
diminuarea semnificativă a serviciului datoriei
publiceşi a deficitului bugetar. Prin diminuarea
serviciului datoriei publice s-ar schimba politica
bugetară, în sensul alocării unei părţi tot mai
importante din veniturile publice pentru majorarea
cheltuielilor de capital cum ar fi investiţiile în
infrastructură.

Strategiile anticriză la nivel macroeconomic pot fi: de

natură tehnică şi de natură administrativă.

Strategii reactive de natură tehnică : modificarea

substanţială a tehnologiilor şi tehnicilor de fabricaţie;
repoziţionarea rolului şi locului omului în activitatea
economică; modificări în structură pe ramuri şi subramuri;
modificări în structura şi comportamentul agenţilor
economici; inovaţii în dinamica raportului dintre capital,
cercetare, forţa de muncă; schimbarea structurii producţiei;
schimbarea consumului.
Strategii reactive de natură administrativă: verificarea
afacerilor oneroase dintre sectoriul privat - stat şi returnarea
averilor frauduloase în bugetul statului; încurajarea muncii
şi a iniţiativei private; creşterea capacităţii instituţiilor
statului în îndeplinirea funcţiilor sale.

14. RISCURI ŞI AMENINŢĂRI GLOBALE

Introducere
Dezbaterile din ultimul deceniu asupra dimensiunilor
securităţii afacerilor au adus în atenţie numeroase puncte de
vedere cu privire la ponderea diverselor componente în
ansamblul problematicilor securităţii. Ar fi dificil de
ierarhizat din uriaşul număr de probleme diverse, de la

141
tehnologie până la cele etice care sunt prioritare în
desemnarea mecanismelor ce aduc siguranţa indivizilor şi
comunităţilor.
Securitatea afacerilor cuprinde toate restricţiile naturale,
sociale, economice, militare, ecologice etc, de care trebuie
să se ţină seama în derularea activităţilor umane.
Evenimentele de la sfârşitul anului 1989 ce au marcat
prăbuşirea regimurilor comuniste, dar mai ales evoluţia
situaţiei politico-strategice în centrul şi estul Europei au
generat noi factori specifici care au influenţat configuraţia
riscurilor de insecuritate şi condiţiile de manifestare a lor.
Dintre aceştia menţionăm: transformarea radicală a
configuraţiei geopolitice şi strategice a zonei în urma
destructurării Tratatului de la Varşovia, conturarea, în fapt, a
unui spaţiu deficitar de securitate în centrul Europei,
dezgheţul conflictelor teritoriale şi etnice încastrate, în
perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea
război mondial, în matricea conservatoare a sistemului
comunist, dificultăţile tranziţiei la statul de drept şi
economia de piaţă, generatoare de vulnerabilităţi şi riscuri
specifice de insecuritate. Diversitatea riscurilor şi
ameninţărilor vizând securitatea naţională a statelor justifică
o încercare de clasificare a lor, utilizând drept criteriu natura
acestora. Distingem, în acest sens, următoarele categorii:
riscuri şi ameninţări nonmilitare, agresiuni atipice implicând
forţa armata, agresiunea armată, riscuri nucleare şi
ecologice.
14.1. Mediul internaţional de securitate a afacerilor
Mediul internaţional de securitate a afacerilor reprezintă
totalitatea condiţiilor naturale
( factorii fizici , chimici şi biologici care susţin şi
condiţionează existenţa vieţii planetare), precum şi
reglementările (legislative, economice, financiare, ştiinţifice,
informaţionale, militate, etice, morale etc,) care alcătuiesc

142
cadrul de funcţionare a tuturor activităţilor umane necesare
asigurării componentelor de bază ale vieţii.
Securitatea afacerilor reflectă capacitatea instituţiilor
naţionale şi internaţionale de a stabili şi aplica un set de
criterii coerente cu privire la tipul de relaţii internaţionale şi
de a veghea la respectarea acestora.
Sistemul de securitate a afacerilor cuprinde structurile
,mecanismele, procedurile şi strategiile de gestionare a
factorilor naturali, sociali, economici, militari, ecologici etc,
care pot afecta integritatea fizică a oamenilor şi rezultatele
acivităţilor acestora.
Abordarea securităţii mediului de afaceri internaţional
presupune existenţa, în principal a trei modele de securitate
ce pot fi circumscrise oricărei analize: global, regional şi
naţional. Deşi nu există o fundamentare teoretică unanim
acceptată, din motive metodologice vom aborda unele
particularităţi ale acestora.
a. Modelul global îl reprezintă cel promovat de S.U.A.
Golul pe care prăbuşirea Uniunii Sovietice 1-a creat în
politica externă a Statelor Unite a avut drept consecinţă
nevoia stringentă de a crea o justificare alternativă a
prezenţei masive a forţelor americane în întreaga lume. Ce
raţionamente au stat la baza acestui model ? S.U.A. sunt
singura superputere a lumii şi centrul de gravitaţie politic,
economic şi militar al lumii în formare.
După 1990 în nici o criză din lume S.U.A. nu au lipsit şi au
jucat cel mai important rol în realizarea coaliţiilor ce s-au
implicat în conflictele care au "adunat" sub acelaşi stindard
comunitatea internaţională.
In funcţie de situaţie modelul american de securitate se
poate adapta, îndeplinind şi alte funcţii. Acest model are,
totodată, capacitatea de a se reproduce permanent fără să-şi
modifice fundamental structura. El poate funcţiona

143
independent ori integrat unor mecanisme pe care le-a creat
în sistemul securităţii internaţionale - de exemplu N.A.T.O.
O alta particularitate a modelului american de securitate
constă în faptul ca proiectarea acestuia acoperă un orizont
de timp îndelungat din evoluţiile politice, economice şi
militare ale lumii, circa 25 de ani - promovând o viziune
anticipativă a proceselor ordinii mondiale. Fundamentele şi
construcţia modelului sunt rodul unor investigaţii şi studii
interdisciplinare a unui mare număr de organizaţii şi
specialişti din cele mai diverse domenii. Globalizarea va
favoriza, în continuare, existenţa acestui model care va
influenţa în mare măsură atât contextul evoluţiilor mondiale
cât şi viziunea asupra securităţii statelor.
Modelul de securitate regional are astăzi o altă
configuraţie decât cel din perioada "războiului rece " unde
N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia au reprezentat simbolul
confruntării planetare, în viziunea ideologizantă a securităţii
internaţionale.
Particularităţile modelelor regionale de securitate, rezidă din
principiul fundamental al construirii acestora: asigurarea
securităţii colective într-un spaţiu comun de civilizaţie, în
care "fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa
securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-
şi asume un risc similar pentru a o prezerva”.
Acest model, ca reprezentare consacrată, poate fi regăsit în
N.A.T.O. întrucât cea mai mare parte a caracteristicilor
organizaţiei se păstrează din perioada "războiului rece",
acest model de securitate regională continuă să gestioneze
starea de securitate a zonei euro-atlantice pe care s-a
întemeiat pacea perioadei postbelice. Asupra destinului
acestei organizaţii sunt extrem de controversate opiniile.
Cel mai nou şi mai realist model de securitate regională este
în curs de formare. El aparţine Uniunii Europene şi se
deosebeşte radical de toate celelalte câte s-au construit

144
vreodată. Rod al unei îndelungate evoluţii, Uniunea
Europeană - denumire adoptată prin Tratatul de la
Maastricht din decembrie 1991, exprimă cel mai adecvat
dezideratul politic al construcţiei europene, consimţind să-şi
transfere o parte din atribuţiile suverane unor instituţii
independente, ce reprezintă concomitent interesele naţionale
şi cele comunitare, U.E.- îşi construieşte şi o politică
extremă şi de securitate comună.(P.E.S.C.)
Principala trăsătură a modelului îl constituie integrarea
profundă politică, economică şi militară a statelor membre.
Deşi există încă dificultăţi în construcţia unor mecanisme de
securitate solide - probleme bugetare, instituţionale, relaţiile
cu N.A.T.O. etc. - U.E. pare să constituie modelul viitorului
pentru organizaţiile regionale de securitate.
Modelul de securitate naţional
Nici o teorie din sociologia politică contemporană nu admite
imperativ dispariţia statului, ca subiect de drept
internaţional. Statele continuă să rămână principalii actori în
relaţiile internaţionale iar supravieţuirea acestora este în
primul rând o problemă de securitate. Modelul de securitate
pe care îl adoptă reprezintă suma particularităţilor
geopolitice, economice, geostrategice şi de altă natură pe
care statele naţionale le conceptualizează în vederea definirii
atitudinii în faţa riscurilor şi ameninţărilor. Acest model
naţional este predominant în opţiunea majorităţii statelor
chiar dacă unele dintre acestea sunt membre a unor alianţe
politico-militare ce promovează concepţia securităţii
colective (de exemplu în cazul N.A.T.O prin Tratatul de la
Washington).
Aşa cum arată tabloul actual al comunităţii internaţionale
foarte puţine ţări sunt sub protecţia unei organizaţii de
securitate colectivă. În consecinţă, majoritatea statelor lumii
şi-au definit modele de securitate "prin forţe proprii". Unele
dintre acestea, au o poziţie specială în sistemul relaţiilor

145
internaţionale fiind posesoare de arme nucleare. În contextul
realităţilor geopolitice şi geostrategice, acestea - F.Rusă,
China, India, Pakistanul, menţin actual principiul
"descurajării nucleare" şi au un statul privilegiat în
negocierile privind securitatea internaţională. O altă parte
aspiră la poziţii de lideri ai unor zone geopolitice adoptând
strategii de securitate prin care îşi protejează interesele şi
acordă importanţă creşterii "potenţialelor de putere" pentru a
fi "ascultate".
14.2. Riscuri şi ameninţări globale
A. Riscurile, ameninţările şi acţiunile agresive
nonmilitare
Din această categorie fac parte presiunile politico-
diplomatice, ameninţările şi acţiunile agresive economico-
financiare şi tehnologice, agresiunea informaţională,
acţiunile psihologice, migraţia cu efecte destabilizatoare. Ele
au ca specific interferenţa şi, eventual, disimularea lor, în
contextul unor comportamente şi activităţi normale sau care
nu afectează securitatea.
Presiunile şi acţiunile politico-diplomatice ostile pot pot fi
exercitate direct de statul (alianţa) beneficiar, prin
intermediari, sau uzând de influenţa în anumite structuri
internaţionale.
Acţiunile- agresive economico-financiare şi tehnologice
au fost şi vor fi prezente şi în viitor în relaţiile
internaţionale, atât independent, cât şi corelate cu alte
manifestări agresive. Relaţiile comerciale şi financiar-
bancare, investiţiile străine, ajutorul economic, dependenţa
tehnologică pot fi utilizate pentru a forţa un stat mai slab din
punct de vedere economic să adopte o anumită atitudine în
dauna securităţii sale, sau pentru a-i perturba unele activităţi
vitale.
Presiuni exercitate prin mijloacele financiare sunt, de
asemenea, foarte eficiente pentru exercitarea de presiuni sau

146
acţiuni agresive împotriva statelor dependente. Excesul de
credite creează, la rândul său, o dependenţă la fel de
periculoasă, jar plata dobânzilor va deveni extrem de
dificilă.
Agresiunea informaţională ostilă cuprinde o mare
diversitate de manifestări ostile, al căror efect se realizează,
în principal, prin intermediul informaţiilor şi are ca obiect
sistemele de referinţă ale personalităţilor civile, militarilor şi
populaţiei, precum şi sistemele informatice.
B. Riscurile atipice
Manifestările agresive implicând utilizarea forţei armatei în
modalităţi atipice subsumează, în aceeaşi categorie,
subversiunea internă, confruntările interetnice, terorismul şi
traficul de droguri. Acestea au ca notă comună prezenţa
violenţei armate în modalităţi şi cu o amploare diferite de
cele caracteristice războaielor.
Acţiunile subversive, formă a luptei politice duse cu
mijloace ilegale, contrar normelor democratice specifice
oricărei ordini de drept, vizează destabilizarea sistemului
politic, dezorganizarea statului şi a societăţii, pentru a i se
putea impune mai uşor condiţiile care-i lezează securitatea.
Confruntările interetnice fac obiectul unor preocupări cu
larg răsunet în perioada actuală. Acest gen de confruntări
reprezintă una din consecinţele situaţiei minorităţilor în
lumea contemporană. Abordarea problemei minorităţilor
etnice din perspectiva securităţii naţionale a fost tratată,
adesea, într-o modalitate simplificatoare, generând confuzii
sau sugerând publicului interpretări eronate.
Acţiunile teroriste se află tot mai mult în atenţia celor ce
încearcă să-şi realizeze diverse obiective politice prin forţă,
fie datorită restricţiilor tot mai greu de eludat impuse de
comunitatea internaţională pentru a împiedica folosirea
ilicită a forţei armate împotriva altor state, fie datorită
insuficienţei mijloacelor de care dispun.

147
Datorită dimensiunilor şi implicaţiilor sale în societăţile
democratice actuale, în multe state terorismul este
considerat printre ameninţările principale la adresa
securităţii naţionale. Traficul de droguri şi, în general,
criminalitatea organizată pot genera, în cazuri extreme,
riscuri şi ameninţări pentru securitatea naţională.
Organizaţiile clandestine de tip mafiot exploatează şi
amplifică corupţia, îşi extind sfera de penetraţie dincolo de
traficul de droguri şi celelalte activităţi ilegale
„tradiţionale”, lansându-se în afaceri cu arme, cu deşeuri
toxice şi radioactive, speculaţii financiare.
C. Riscurile şi ameninţările militare propriu-zise
Recrudescenţa conflictelor în spaţiul european poate
determina, chiar şi pe fondul detensionării
relaţiilor internaţionale la scară continentală, degenerarea
unor acţiuni ostile nonmilitare sau înscenarea unor
manifestări agresive atipice cu scopul de a provoca, sub o
acoperire acceptabilă în plan politico-diplomatic, confruntări
armate, încadrate în sintagma cunoscută a „războiului local".
Riscul războiului este distribuit inegal pe continentul
european, în timp ce în vestul Europei pericolul unei
agresiuni armate este aproape exclus pe termen mediu, în
zona centrală şi estică războiul a însângerat fosta Iugoslavie,
a îmbrăcat forme deschise şi mocneşte, în prezent, în unele
republici ex-sovietice, afectând potenţial şi alte state.
Riscul de război în estul Europei este determinat sau
favorizat de o serie de cauze sau fenomene potenţatoare:
dezmembrarea statelor multinaţionale, disputele teritoriale,
manipularea minorităţilor.
Dezmembrarea statelor multinaţionale are efecte
contradictorii sub aspectul riscurilor şi ameninţărilor
militare vizând securitatea naţională. Astfel, în timp ce în
cazul Iugoslaviei procesul a generat un război civil
devastator, pe teritoriul fostei URSS naţionaliştii ruşi şi

148
unele cercuri conservatoare comuniste presează în direcţia
menţinerii „capetelor de pod" pentru o eventuală refacere a
imperiului, ceea ce a determinat alte conflicte deschise.
Disputele teritoriale reprezintă sursa general recunoscută a
riscurilor şi ameninţărilor militare. Practic, după unele
evaluări, toate statele foste socialiste s-ar putea confrunta în
viitor cu un grav conflict teritorial sau naţional cu unul din
vecinii lor. Republicile ex-sovietice se află într-o situaţie
chiar mai dificila, datorită trasării artificiale a frontierelor şi
melanjului etnic forţat practicat timp de decenii de Stalin şi
succesorii săi. Spre exemplu, Ucraina cuprinde o puternică
minoritate rusă şi se află în litigii teritoriale, mai mult sau
mai puţin deschise, cu Ungaria, Polonia, România, Rusia şi
Slovacia. La rândul ei, zona caucaziană concentrează grave
focare conflictuale, unele dintre ele manifestându-se deja în
forma violenţei armate:
- revendicările Armeniei asupra enclavei Karabach şi a
Nahicevanului;
- pretenţiile de autonomie ale osetinilor, respinse de
Georgia;
- intenţiile abhazilor din nord-vestul Georgiei de a se ataşa
Rusiei.
Unele misiuni de restabilire a păcii pot fi îndeplinite prin
acordul părţilor, fără implicarea organismelor internaţionale,
situaţie ce poate favoriza abuzuri flagrante. Desigur, nu
poate fi contestată în ansamblu valabilitatea acestei
modalităţi de soluţionare a stărilor conflictuale.
D. Riscurile accidentale, nucleare şi ecologice
Această categorie de riscuri la adresa securităţii statelor
grupează fenomene cu caracter accidental, care scapă, deci,
controlului politic sau tehnic: accidente nucleare civile;
accidente cu arme de nimicire în masă în timp de pace;
accidente nucleare pe fondul unor războaie convenţionale;
război nuclear accidental; catastrofe ecologice.

149
Accidentele nucleare
Cu toate că armele nucleare şi mijloacele de transport la
ţintă dispun de sisteme sofisticate de siguranţă, accidentele
implicând această categorie de mijloace de distrugere nu au
lipsit în timp de pace. Accidentele cu arme nucleare sunt
posibile şi în contextul unor conflicte convenţionale.
Proliferarea tehnologiilor nucleare a cunoscut recent o nouă
formă prin emigrarea unor specialişti de mare valoare care
lucrează în acest domeniu şi care îşi pierd slujbele în ţara de
origine. Numărul specialiştilor care posedă cunoştinţele
necesare producerii armelor nucleare se ridică la
aproximativ 5000, iar mulţi dintre aceştia au primit oferte
avantajoase din partea guvernelor ţărilor islamice.
Proliferarea armelor nucleare generează inclusiv riscul
terorismului cu astfel de arme.
Catastrofele ecologice se produc atât în timp de pace, cât şi
în situaţii de război -consecinţe involuntare ale acţiunilor de
luptă - sau acţiuni criminale, premeditate. Catastrofele
ecologice de proporţii pot constitui, în acelaşi timp, situaţii
favorizante pentru declanşarea unor agresiuni directe
împotriva statului afectat.
14.3. Managementul riscurilor globale
Procedurile de ultimă oră în domeniul gestionării riscurilor
şi ameninţărilor globale sunt: existenţa unui interes comun
pentru contracararea acţiunii factorilor de risc; anticiparea
situaţiei de risc şi alertarea rapidă a structurilor de
gestionare; determinarea gradului de risc şi formularea
reacţiilor de răspuns; aplicarea procedurilor diplomaţiei
moderne; realizarea unui consens puternic ; construcţia unui
sistem eficient de decizie; existenţa unei suprastructuri
adecvate de intervenţie.
Existenţa unui interes comun pentru limitarea acţiunii
factorilor de risc

150
Interesul majorităţii statelor membre CSCE pare a se reduce
la limitarea manifestării situaţiei de risc în cadrul
frontierelor şi al prevenirii unui efect de contaminare a
regiunilor învecinate.
Mulţi oameni consideră că pentru ei ameninţarea
este “departe de căminul propriu”. Din punctul lor de
vedere, Casa Europeană nu se întinde de la San Francisco la
Vladivostok. Sentimentul - împărtăşit de mulţi occidentali -
al apartenenţei la o comunitate, nu pare să treacă de
graniţele Micii lor Europe. Ei nu socotesc pacea ca fiind
indivizibilă dincolo de aceste hotare subiective. Ceilalţi
europeni sunt copleşiţi de propriile probleme interne. Supra-
încărcatele ordini de zi ale reuniunilor diplomatice
contribuie şi ele la distragerea atenţiei de la acestameninţări.
Anticiparea conflictului şi alertarea rapidă a
structurilor de gestionare
Multe dintre tulburările recente din domeniul relaţiilor
internaţionale au reprezentat adevărate surprize politice. Ar
fi de ajuns să ne gândim la “revoluţiile de catifea” din
Europa de Est, la Războiul din Golf, la escaladarea rapidă a
conflictelor etnice din Iugoslavia şi la tensiunile tot mai
acute dintre state şi naţiuni. Nu numai lipsa capacităţii de a
anticipa este supărătoare în aceste cazuri, dar şi lipsa
reacţiilor ferme din partea diplomaţilor de carieră, a
corespondenţilor diplomatici şi a mediilor ştiinţifice.
Diplomatul model are tendinţa de a se arăta mai interesat de
fapte decât de probabilităţi. Puţine sunt ministerele
afacerilor externe care au inclus în structura lor direcţii ale
analizei politice care fac şi altceva decât să redacteze
discursurile miniştrilor de externe. Anticiparea contextului
politic şi analiza evoluţiilor posibile în domeniu este departe
de a fi instituţionalizată.
Determinarea gradului de risc şi formularea reacţiilor
de răspuns

151
 Organizaţiile internaţionale sunt, îndeobşte, instituţii care
reacţionează. Sensibilizarea lor pare să implice vărsarea unei
anumite cantităţi de sânge. Acest lucru atrage camerele de
luat vederi, apoi trezeşte interesul ziariştilor şi al oamenilor
de ştiinţă, când reprezentanţii mass-media apelează la
“experienţa de moment” a acestora din urmă. În marea
majoritate a universităţilor, nu se acordă aproape nici o
atenţie dezvoltării gândirii prospective. Majoritatea
organizaţiilor guvarnamentale naţionale şi internaţionale par
să sufere de o birocratizare a artei diplomaţiei. O dată puse
faţă în faţă cu probleme mai puţin familiare cum ar fi
războiul din fosta Iugoslavie, ele ezită să ia măsuri hotărâte.
Cu referire la acest tip de reacţie întârziată în abordarea
problemelor, Winston Churchill remarcăÎ “Vom vedea cum
sfaturile de prudenţă şi reţinere devin agenţii de prim rang ai
unei primejdii mortaleî cum calea de mijloc adoptată din
dorinţa de siguranţă şi calm pot să ne conducă în chiar
mijlocul dezastrului. Vom vedea cât de absolută este nevoia
unui larg consens în acţiunea internaţională întreprinsă
împreună, de numeroase state, de-a lungul anilor, indiferent
de fluctuaţiile politicilor naţionale” (J.Goodby, pag. 165).
Toleranţa prost înţeleasă a opiniei publice contribuie şi ea la
epuizarea soluţiilor politice şi la izolaţionismul de care
suferă, adesea, statele democratice (R.Schweller).
“Europenii şi americanii au făcut în repetate rânduri greşeala
tactică de a-şi afirma public refuzul de a se angaja în acţiuni
militare. Scopul lor era, probabil, acela de a asigura opinia
publică de inexistenţa unor aventuri viitoare pentru care ar fi
urmat să se plătească un preţ ridicat” (S.Rosenfeld).
Aplicarea procedurilor diplomaţiei moderne.
Există o seamă de caracteristici ale diplomaţiei
tradiţionale care tind să frâneze procesul de prevenire
eficientă a escaladării conflictelor etnice sau naţionaliste. În
primul rând, diplomaţia tradiţionaliă face o distincţie clară

152
între războaiele civile, în care nu îi este permis nici unei
puteri străine să intervină, şi conflictele internaţionale care
preocupă toate statele.
Războaiele civile nu sunt percepute drept un pericol
decât atunci când depăşesc graniţele, sau când marile puteri
sunt implicate în aceste conflicte. Din punct de vedere al
marilor puteri, abordarea cea mai potrivită este aceea de a
izola, de a plasa în carantină, teatrul de război. Spre
deosebire de acest reducţionism, diplomaţia modernă
accentuează importanţa unei strategii cuprinzătoare a păcii,
incluzând măsuri de menţinere a păcii, de realizare a păcii şi
de construire a acesteia. În al treilea rând, reprezentanţii
curentului tradiţionalist nu sunt familiarizaţi cu multitudinea
de tehnici noi în domeniul gestionării conflictelor.
Realizarea unui consens puternic
Prevenirea declanşării conflictelor naţionaliste în
Iugoslavia a fost împiedicată în mare masură de lipsa
consensulul între principalele terţe puteri implicate. Efortul
negocierilor întreprinse de Comunitatea Europeană a fost
compromis de semnalele contradictorii venite din partea
statelor membre. Spre deosebire de celelalte unsprezece
state membre, Germania a optat pentru recunoaşterea
prematură a Sloveniei şi Croaţiei. Poziţia Germaniei,
conform căreia eşecul negocierilor va avea ca rezultat
recunoaşterea statelor în cauză, a stimulat părţile care
vedeau în independenta lor o modalitate de a asigura eşecul
negocierilor. Statele Unite s-au implicat într-o foarte mică
măsură, prevenindu-i pe cei doisprezece membri ai
Comunităţii Europene că o recunoaştere prematură şi
selectivă va compromite şansele păcii şi va avea ca efect
transformarea conflictului într-un măcel. Rusia s-a opus
expulzării Iugoslaviei din OSCE.
Construcţia unui sistem eficient de decizie

153
 Prevenirea conflictului iugoslav a fost împiedecat
nu numai de agendele diplomatice interne extrem de
încărcate ale unor terţe părţi, dar şi de sistemul greoi de
decizie din cadrul organizaţiilor internaţionale implicate.
Mecanismul OSCE de reglementare pe cale paşnică a
conflictelor s-a dovedit inadecvat scopului său. Se impun
modificări în sistemul de luare a deciziei, eventual de
includere în acest sistem a votului majorităţii calificate, în
condiţii clar definite, sau crearea unui Consiliu European de
Securitate. Principiul OSCE, de tip “unanimitate minus
unu”, este încă prea greoi. Numai un organism de
dimensiuni mai reduse, care ilustrează cu mai multă
acurateţe ordinea de putere din cadrul
sistemului internaţional, poate exercita o influenţă sporită
asupra acţiunii statelor. Dezbaterea din cadrul Naţiunilor
Unite asupra conflictului Iugoslav, din noiembrie 1998 a
arătat că membri ne-europeni ai ONU sunt pregătiţi să
obstrucţioneze operaţiunile de menţinere a păcii din raţiuni
care nu au nimic comun cu Europa. Acesta este un motiv
perfect întemeiat pentru punerea la punct a unui mecanism
regional de menţinere a păcii în Europa (J.Goodby, p. 168).
O a doua frână în eficienţa abordării de către organizaţiile
internaţionale a situaţiilor de criză care se deteriorează rapid
este elementul de competiţie între organizaţiile
internaţionale şi inexistenţa unei diviziuni clare a
responsabilităţilor operaţionale ale acestora.
Existenţa unei suprastructuri adecvate de intervenţie
Eficienţa gestionării conflictelor este prejudiciată nu
numai de sistemul procedural greoi de luare a deciziilor de
către organizaţiile internaţionale implicate, dar şi de cvasi-
absenţa analizelor probabilistice ale evoluţiilor conflictelor.
Acest tip de analize efectuate în cadrul şi între ONU,
NATO,CE-UEO şi Centrul de Prevenire a Conflictelor din
cadrul OSCE ar trebui autorizate, astfel încât guvernele să

154
aibă o mai bună înţelegere a situaţiilor asupra cărora sunt
chemate să decidă, cum ar fi, de exemplu, situaţia aprobării
unei intervenţii militare în situaţii de criză (J.Goodby,
p166).
În egală măsură este importantă capacitatea de
disponibilizare rapidă a infrastructurii adecvate misiunilor
de realizare a păcii, menţinere şi edificare a păcii.

BIBLIOGRAFIE:

1. Irina Isaic – Maniu., " Măsurarea si analiza statistica

a riscului in România"
2. Bârsan, N., Popescu l., - Managementul riscului.
Concepte, metode, aplicaţii, Editura Universităţii
„Transilvania" din Braşov 2003
3. Băcanu B. - „Management
„Management strategic", Ed. Teora,
1997
4. Bălăşescu, M., Brătucu, G., Lefter., C. - Marketing,
Ed. Infomarket, Braşov 2006.
5. Cornel TARHOACA, Cosmin ROGOJANU, Basarab
GOGONEATA., Economia riscului si incertitudinii,
Editura Economică, Bucureşti 2004
6. Cornescu V., - Management, Universitatea din
Bucureşti, 2004
7. Danilă, N. - Managementul Lichidităţii Bancare, Ed.
Economica Buc. 2002
8. Horobet A., - Managementul riscului în investiţiile
internaţionale. Editura All. Bech, 2005, Bucureşti
9. Iliescu C., - Mangementul riscului, Editura Dacia,
2000, Bucureşti
10. Iliescu C., - Mangementul riscului, Editura Dacia,
2000, Bucureşti

155
11. Ilies L., - Managementul firmei. Editura Dacia, 2003,
Bucureşti
12. Mandu P., - Managementul riscului şi scuritatea
afacerilor- curs, 2007
13. Mandu P.,Antonoaie, N., - Managementul riscului,
Editura Infomarket, Braşov, 2008.
14. Mandu, P., - Tehnici operaţionale aplicate în
management, Ed. Lux Libris, Braşov, 2007
15. Marian STOIAN., Gestiunea investiţiilor, Editura
Expert, Fiman, Bucureşti 2002;
16. Marian STOIAN, Nadia Carmen ENE: Practica
gestiunii investiţiilor, Editura Expert, Fiman, Bucureşti
2000
17 . Mărăcine, V., - Decizii manageriale, îmbunătăţirea
performanţelor decizionale ale
firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1998
18. Ncgoescu G., - Risc şi incertitudine în economia de
piaţă, Ed.Alter Ego Cristian, Galaţi 1995
19. Nicolescu, O., - Managementul întreprinderilor mici
şi mijlocii. Concepte. Metode.
Aplicaţii. Studii de caz, Editura Economică, Bucureşti,
2001
20. Niţu, I., - Managementul Riscului Bancar, Ed.
Expert, Buc. 2000
21 Richard L. Daft., - Management, 5th Edition, The
Dryden Press, New York, 2000.2000.
22 . Sumedrea S., - Management financiar-bancar - curs
23. Schuyler J., J., Risk and Decision Anal/sis in Projects,
Second Edition, Project Management Institute, PA 2001

156