UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
la disciplina
DREPT DIPLOMATIC ȘI CONSULAR

cu titlul
MISIUNILE CU CARACTER TEMPORAR
(MISIUNILE SPECIALE)

Titular curs:
Conf. univ. dr. Claudia Timofte

Studente:
Kutleak Daniela
Marin Rafaela
Uglai (Niculaș) Alexandra-Lois
Samașca-Nemeș Maria

Oradea
2019
 CUPRINS

Cuprins ................................................................................................................................. 2
Introducere .......................................................................................................................... 3

Capitolul I. Dreptul diplomatic. Diplomația ...................................................................... 3

Secțiunea 1. Definiția dreptului diplomatic............................................................................ 3
Secțiunea a 2-a. Definiția diplomației .................................................................................... 4
Secțiunea a 3-a. Sediul materiei ............................................................................................. 4
Secțiunea a 4-a. Legătura dintre dreptul diplomatic și diplomație ........................................ 5

Capitolul II. Misiunile diplomatice temporare .................................................................. 5

Secțiunea 1. Noțiune de „misiune diplomatică” .................................................................... 5
Secțiunea a 2-a. Diplomația ad-hoc ....................................................................................... 6
Secțiunea a 3-a. Misiunile speciale ........................................................................................ 6

Concluzii ............................................................................................................................... 7

Bibliografie ............................................................................................................................ 8

„2
 1. Motivația temei alese

Am ales această temă de referat, deoarece noțiunea de misiuni speciale este atât importantă,
cât și captivantă.
Referatul intitulat „Misiunile cu caracter temporar (Misiunile speciale)” prezintă o
analiză succintă a legislației în vigoare și a doctrinei.

2. Structura și conținutul lucrării

Lucrarea este structurată pe două capitole, fiecare dintre capitole conținând câte patru
secțiuni.
Primul capitol al lucrării, intitulat „Dreptul diplomatic. Diplomația”, cuprinde o
0prezentare succintă a contextului în care se află misiunile cu caracter temporar.
În cadrul acestui capitol am abordat noțiuni referitoare la definiția dreptului diplomatic
(Secțiunea 1), defniția diplomației (Secțiunea a 2-a), sediul materiei (Secțiunea a 3-a) și noțiuni
generale despre dreptul diplomatic și diplomație (Secțiunea a 4-a).
Al doilea capitol, denumit „Misiunile diplomatice”, vizează o abordare interdisciplinară
din punct de vedere legislativ și doctrinar, privind drepturile și obligațiile personalului român trimis
în străinătate pentru îndeplinirea acestor misiuni cu caracter temporar.
În acest capitol, sunt incluse câte patru secțiuni, prima fiind Noțiune și structură (Secțiunea
1), cea de a doua Misiunile ad-hoc (Secțiunea a-2-a), cea de a treia Misiunile speciale (Secțiunea
a 3-a).

Capitolul I . Dreptul diplomatic. Diplomația

Secțiunea 1: Definiția dreptului diplomatic

Literatura de specialitate definește dreptul diplomatic ca fiind dreptul care cuprinde

totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice sau totalitatea
regulilor de drept internațional care se referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul
organelor pentru relațiile externe.1
Ion Anghel, în lucrarea „Dreptul diplomatic și dreptul consular” definește dreptul diplomatic
ca „acea ramură a dreptului internațional ce cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la

1
Gabriel Micu, Drept diplomatic şi consular - note de curs, Universitatea Andrei Șaguna Constanța. Facultatea de
Drept și Științe administrative, Constanța, 2011, p. 4.

„3
 organizarea, sarcinile și competența organelor pentru relații externe, având ca obiect diferite aspecte
ale activității diplomatice desfășurate de aceste organe2.
Doctrina are trei accepțiuni cu privire la definiția dreptului diplomatic.
Prima este cea prin care dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public, care
are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale celorlalți subiecți
de drept internațional.
Cea de a doua definiție doctrinară a dreptului diplomatic relevă faptul că este acea parte a
dreptului internațional care stabilește regulile practicii relațiilor externe ale statelor între ele, iar cea
de a treia accepțiune este faptul că dreptul diplomatic este văzut ca o ramură a dreptului internațional
public care reglementează înființarea, funcționarea și desființarea statutului juridic, precum și
desființarea organelor relațiilor internaționale.

Secțiunea a 2-a: Definiția diplomației

La fel ca și în cazul dreptului diplomatic, noțiunea de diplomație are mai multe definiții.
Termenul de „diplomație” provine din limba greacă: diploo și, inițial, sensul acestui cuvânt
nu era utilizat ca în prezent, ci reprezenta acțiunea de redactare a documentelor oficiale în două
exemplare, purtătorul celui de-al doilea exemplar purtând numele de diplomat, iar activitatea sa
numindu-se diplomație. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, expresia de diplomație a dobândit mai
multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, lato sensu sau stricto sensu.
Stricto sensu, diplomația poate desemna unul sau mai mutlte organe ale statului (de exemplu,
ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc).
Lato sensu, termenul de diplomație semnifică politica externă a unui stat (de exemplu,
diplomația românească), a unui grup de state (de exemplu, diplomația Uniunii Europene), a unei
epoci (diplomația contemporană), sau chiar a unei regiuni geografice (diplomația Orientului
Mijlociu).
G.R. Berridge în lucrarea „Diplomacy: Theory and Practice” definește diplomația ca
„principalul instrument, caracterizat ca modul pașnic în care două sau mai multe state promovează o
politică externă comună. Pe termen lung, diplomația contribuie la construcția ordinii internaționale
care să ducă la o rezolvare a disputelor dintre state și va duce la buna cooperare dintre state”3.

2
Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi dreptul consular, Editura Universul Juridic, 2011.
3
G. R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practice, Third Edition, Published by Pagrave, Basingstoke, 2005, p. 149.

„4
Secțiunea a 3-a: Sediul materiei

Hotărârea de Guvern nr. 518/1995, denumită în continuare HG, privind unele drepturi și
obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter
temporar, modificată și completată de Hotărârea de Guvern nr. 582/2015, publicată în M.Of. nr.
558/2015, reprezintă sediul materiei al acestui referat.

Secțiunea a 4-a: Legătura dintre dreptul diplomatic și diplomație

Ștefan Herchi, în lucrarea sa „Drept internațional public” preciza faptul că dreptul diplomatic
și diplomația, cu toate că acești doi termeni diferă, sunt și legați, în esență: „Dacă diplomația este o
instituție a științelor politice cu precădere, dreptul diplomatic este parte a dreptului internațional
public, deci a științelor juridice. În altă ordine de idei, politica externă este activitatea organelor
specializate în exercitarea acestei activități, în timp ce activitatea diplomatică, din punct de vedere al
dreptului diplomatic, are cu totul alte conotații. Este evident că cele două se influențează reciproc,
pentru că, pe de o parte, politicul încearcă să dimensioneze normele dreptului diplomatic în sensul
intereselor statului, dar în același timp, aceste interese nu pot face abstracție de normele dreptului
internațional, în general și de cele ale dreptului diplomatic și consular în special”4.

Capitolul II . Misiunile diplomatice temporare

Secțiunea 1. Noțiunea de „misiune diplomatică”

Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor
diplomatice şi care aduc la îndeplinire în ţara unde sunt acreditate, scopurile politicii externe a statului
trimiţător.
Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relaţii diplomatice între cele
două state în cauză şi să intervină un acord între ele pentru deschiderea unei misiuni diplomatice.
Deschiderea misiunilor diplomatice poate fi convenită odată cu stabilirea relaţiilor
diplomatice sau separat de acestea. Acordul poate îmbrăca forma scrisă sau orală. De cele mai multe
ori este un tratat special sau general, referitor la relaţiile dintre cele două state. Aceste documente
trebuie să precizeze rangul misiunii pe care-l avea şi şeful misiunii, dar poate include şi alte elemente
referitoare la efectivul misiunii, funcţiile acestuia şi altele.
Deoarece tema acestui referat o reprezintă misiunile diplomatice temporare, respectiv
misiunile speciale, ne vom referi doar la acestea.

4
Ștefan Herchi, Drept internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2017, p. 140.

„5
 Astfel, misiunile diplomatice cu caracter temporar pot avea ca obiect negocieri politice,
negocieri pentru încheierea unui tratat, negocieri privind probleme economice, participarea la acțiuni
cu caracter ceremonial, marcarea unui eveniment, marcarea unei schimbări în conducerea unui stat,
căsătorii, jubilee, funeralii etc, delegații la conferințe, reuniuni, organizații internaționale, misiuni în
scopul de a întări relațiile de prietenie dintre cele două state, misiuni de bunăvoință, îndeplinite de
șefi de state, guverne, miniștrii, reprezentând un gest de curtoazie, putând fi folosite pentru tratative
în problemele dintre cele două state.

Secțiunea a 2-a. Diplomația ad-hoc

Diplomația ad-hoc nu este definită de literatura de specialitate, ci doar de doctrină.

Comisia de Drept Internațional a ONU, denumită în continuare Comisia, a folosit termenul
de „diplomație ad-hoc” în anul 1960, în cadrul discuțiilor la Comisia Juridică a Adunării Generale a
ONU și a precizat că se folosește prin delegații la conferințe internaționale; prin delegații itinerante
(adică delegațiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state); prin alte misiuni speciale
privind alte situații.
Comisia a stabilit și câteva criterii care ar califica o misiune ca fiind ad-hoc. Astfel, misiunea
trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat, iar reprezentanții statelor să aibă o misiune din domeniul
dreptului internațional (excluzând tranzacțiile private5).

Secțiunea a 3-a. Misiunile speciale

Spre deosebire de diplomațiile ad-hoc, care sunt definite doar de doctrină, nu și de literatura
de specialitate, misiunile speciale sunt reglementate de Convenția privind misiunile speciale din anul
1969. Art. 1 din această Convenție definește misiunile speciale ca fiind „O misiune temporară, având
un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat, cu consimțământul acestuia din
urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină
determinabilă”.
Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu
numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin misiuni
permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc și misiuni speciale. Ca urmare a creării acestor noi
tipuri de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:
− diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul
organizațiilor internaționale;

5
Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achiziţionarea unor bunuri, chiar dacă acestea sunt destinate dotării
armatei sale.

„6
 − diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea relațiilor
diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă
reglementărilor de drept internațional.
Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiții trebuie îndeplinite6:
− entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional,
deoarece principalele subiecte sunt statele;
− când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă,
deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este
doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă și intenția de a stabili
relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică și existența obligatorie a
relațiilor diplomatice între cele două state;
− stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin
exprimarea liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn
sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii
diferite a statelor.

Potrivit HG personalul trimis în străinătate are o serie de beneficii în materia indemnizațiilor

în valută: diurna, cazarea, transportul și alte cheltuieli neprevăzute.

Concluzii

În final, considerăm că misiunile cu caracter temporar au o mare importanță, deoarece aceste misiuni
întăresc legăturile / relațiile politice dintre state, datorită scopului pentru care sunt organizate, acela de a
menține și de a îmbunătăți politica tuturor statelor, aceste misiuni fiind necesare în rezolvarea unor probleme
bilaterale, precum situații de natură economică, politică externă, juridică, care în lipsa acestora ar rămâne
neterminate.

6
Gabriel Micu, op. cit., p. 10.
„7
 BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Anghel Ion, Dreptul diplomatic şi dreptul consular, Editura Universul Juridic, 2011.
2. Geoff. R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practice, Third Edition, Published by Pagrave,
Basingstoke, 2005.
3. Herchi Ștefan, Drept internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2017.
4. Micu Gabriel, Drept diplomatic şi consular - note de curs, Universitatea Andrei Șaguna
Constanța. Facultatea de Drept și Științe administrative, Constanța, 2011.
5. Stan P. Darius George, Diplomația. Rolul diplomației în buna conviețuire a statelor,
Editura AIT Laboratories s.r.l., București, 2005.

„8