Sunteți pe pagina 1din 6

Nicihita Stănescu

Nichita Stănescu, pe numele său adevarat Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti,— d.
13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al
Academiei Române. Potrivit concepţiei literare a lui Nichita Stănescu, arta este o modalitate de
cunoaştere, iar artistul este Demiurgul. Particular, poezia este definită ca „aventura cuvântului”, ea
este deci comunicarea Sinelui cu Sine, prin cuvânt.
Primul volum de poezii publicat de artist apare în anul 1960 sub numele „Sensul iubirii” urmat de alte
două volume: „O viziune a sentimentelor”, „Dreptul la timp” care se centrează pe actul iubirii. Toate
aceste volume stau sub semnul iubirii, în ele poetul descoperă o lume mitologizată, lumea pe care
poetul vrea să o cunoască cu toate simţurile. În continuare, volumele „11 elegii”, „Roşu vertical”,
„Oul şi sfera” sunt centrate pe cunoaşterea spirituală şi aduc cu ele viziunea naşterii unei lumi noi,
care are constructorul în centrul sau. În fine, volumele: „Laus Ptolemaei”, „Necuvintele”, „În dulcele
stil clasic” aduc o poetică a dezamăgirii în cadrul căreia s remarcă negativitatea limbajului,
singurătatea, tragicul sau destrămarea lumii.
Poezia „Leoaică tânăra, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964,
volum ce se centreză pe tema iubirii ca stare de certitudine
Tema poeziei ilustrează consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul
sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului stănescian cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.
Motivul central al poeziei este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie
copleşitoare. Astfel, viziunea asupra iubirii capătă atributele leoaicei: iubirea este, agresivă („Colţii
albi mi i-a înfipt în faţă”), impulsivă („o leoaică arămie/ cu mişcările viclene”), imprezivibila („mi-a
sărit în faţă”).
Titlul, reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare: iubirea este
imaginată că o „leoaică tânăra”, fapt care sugerează ideea de ferocitate a iubirii, viziune atipică pentru
cititorul de poezie clasică. În această poezie, autorul optează pentru un lirism subiectiv care se
remarcă prin prezenţa pronumelor , verbelor şi adejectivelor pronominale la persoana întâi singular–
„mi(-a sărit)”, „mă (pândise)”, „mi-(am dus)”.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din trei secvenţe lirice care corespund celor trei
strofe ale poeziei. Simetria poeziei se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaice plasate la
începutul şi sfârşitul textului poetic, astfel că putem constata că „Leoaică tânăra” şi „leoaică arămie”
se corelează cu două percepţii diferite ale eului poetic asupra iubirii, fapt care trădează transformările
care se petrec cu eul stănescian aflat sub imperiul iubirii.
Prima secvenţă lirică prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o
întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea care ia forma unei leoaice agresive, întrucât îi sare „în
faţă”. Totuşi, putem sesiza că deşi eul stănescian era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de
dragoste, care, confesează el: „Mă pândise-n încordare/ mai de mult”, acesta nu se aştepta ca
sentimentul să aibă efecte devastatoare asupra sinelui: „mi-a sărit în faţă”, „Colţii albi mi i-a înfipt în
faţă/ m-a muşcat, leoaică, azi de faţă”.
Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei întâlniri neaşteptate cu un sentiment
necunoscut până la acel moment – iubirea. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea
după legile ei proprii într-un joc al cercurilor concentrice, acestea simbolizand perfecţiunea: „se făcu
un cerc de-a dura,/ cand mai larg când mai aproape,/ ca o strângere de ape”. În acest nou univers al
existenţei, eul stănescian se simte un adevărat centrum mundi, care poate reorganiza totul în jurul său,
după legile nescrise ale iubirii care îl înalta pe eul poetic „tocmai lângă ciocârlii” (ciocârlia fiind
pasărea care zboară cel mai sus). Toate acestea se conturează sub starea extatică a eului stănescian,
stare reflectată de simbolul curcubeului care sugerează fericirea neaşteptată pe care o produce iubirea.
Ultima secvenţă poetică, ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu
iubirea („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la barbie,/dar mâna nu le mai ştie”), iar
metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Eul stănescian identifică sentimentul, acesta nu mai
este o „leoaică tânăra” oarecare, ci o leoaică „arămie”, el ştie că iubirea este perfidă, întrucât are
„mişcările viclene”. Fericirea trăită acum vine după o perioada ternă a vieţii, „un deşert”, care capătă
brusc „strălucire. Finalul poeziei evidenţiază ideea conform căreia iubirea proiectează omul în
eternitate – „încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme…”
Cu toate acestea, forţa creaţiei stanesciene se reflectă nu numai în ineditul perspectivei asupra iubirii,
dar şi la suprafaţă poeziei, în limbajul poetic. În primul rând, amintim despre metafora „Leoaică
tânăra” care este sugestivă pentru aspectele ascunse ale iubirii – cruzime, forţă, senzualitate,
nepuntinta prăzii de a se sustrage. De asemenea, cele trei detalii fizice din strofa a treia sunt metafore
ale cunoaşterii poetice întrucât, sprânceana, tâmpla şi bărbia se asociază cu ideile de contemplaţie,
reflecţie şi rostire. În poezie întâlnim şi epitete cromatice: „colţii albi”, „leoaică aramine”; comparaţia:
cercul „ca o strângere de ape” sau repetiţia: „inc-o vreme/ şi-nc-ovreme…” care proiectează iubirea în
eternitate.
La nivel morfologic, selecţia timpurilor verbale ilustrează evoluţia iubirii. În prima secvenţă, pânda şi
întâlnirea cu iubirea sunt redate prin verbe la mai-mult-că-perfect („mă pândise”) şi perfect compus
(„a sărit”, „a înfipt”, „a muşcat”). Apoi, rapiditatea metamorfozei este redată prin verbe la perfect
simplu („se făcu”, „țâșni”, „întâlni”), iar în ultima strofă, situarea eului în starea de graţie a iubirii se
sugerează prin verbele la prezent etern – „nu ştie”, „trece”.
Ambiguizarea poeziei este produsă atât de nedeterminarea subiectului în strofa a treia, când nu ne
putem da seama cu certitudine cine „alunecă-n neştire” – leoaica? Vremea? Mâna? Cât şi de utilizarea
metaforelor insolite precum: „Leoaică tânăra, iubirea”, „un cerc, de-a dura”, „privirea-n sus țâșni, /
curcubeu tăiat în două”.
În opinia mea, poezia „Leoaică tânăra, iubirea” propune o viziune inedită asupra iubirii care este
privită ca o leoaică, deci ca un sentiment suprem întrucât leul este considerat regele animalelor. Acest
sentiment, îl schimbă atât pe îndrăgostit cât şi lumea lui în aşa fel încât el ajunge să nu se mai
recunoască pe sine. Cu toate acestea, sentimentul iubirii este singurul capabil să înalte fiinţa umană
„tocmai lângă ciocârlii” şi să o copleşească prin fericire – sugestiv fiind simbolul curcubeului, care
apare de obicei după ploaie, deci după o perioada tristă a vieţii afective a eului stănescian.
Având în vedere toate aceste trăsături, putem afirma că poezia se încadrează în curentul neomodernist,
curent în care se recuperează aspecte ale poeziei moderne precum: viziunea asupra unei lumi disipate:
omul devine sprânceană, tâmplă, bărbie (eul poetic este fărâmițat); centrarea eului poetic pe idee din
dorinţa unei receptări intelectualizate a poeziei; ambiguitatea limbajului poetic; insolitul imaginilor
artistice; utilizarea versului liber şi a ingambamentului. La acestea, adăugându-se trăsături ale poeziei
universale a vremii şi care sunt de esenţă postmodernă: metamorfozarea lumii sub ochii
îndrăgostitului sau abordarea iubirii ca un sentiment feroce, ca o leoaică.
Aşadar, poezia neomodernista „Leoaică tânăra, iubirea” ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea
omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, al cărei pradă
este întreaga fiinţă a celui îndrăgostit.
Poezia „În dulcele stil clasic” face parte din volumul cu acelaşi nume care a apărut în anul 1970. În
poeziile acestui volum, Nichita Stănescu se întoarce cu veselie spre lirismul clasic, creând adevărate
parodii ale stilurilor sau temelor din poeziilor tradiţionale.
Tema poeziei este iubirea, privită ca o cale de cunoaştere şi de atingere a clipei unice de revelare a
exazului poetului. Această temă este nuanţată de motive precum: pasul, domnişoara, timpanul,
pasărea, soarele.
Titlul poeziei şi al volumului sugerează programatic, prin sintagma „stil clasic”, intenţia de revenire la
tiparele formale cunoscute, pe care poetul le priveşte cu duioşie ironică (atitudine postmodernistă).
Plasarea epitetului „dulce” înaintea sintagmei reînvie în mintea cititorilor amintirea poeziei paşoptiste
şi a celei eminesciene, cu referire la celebra formulă „dulce minune”. Aşadar, titlul conturează
privirea melancolică a poetului, care, la 1970, este pus în faţa unei lumi schimbate, pe care trebuie să
înveţe să o exprime în poezia sa.
Ca structură, poezia este alcătuită din cinci catrene şi un vers liber cu valoare conclusivă şi caracter
gnomic ca în Glossa eminesciană: „Pasul trece, eu rămân”. Din punct de vedere compoziţional, prima
strofă a poeziei ilustrează lirismul obiectiv şi exprimă ideea conform căreia iubirea suavă este o
galanterie a naturii, care a născut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboară", ori din vegetal, "Dintr-o
frunză verde, pală", sentimentul fiind exprimat printr-o metaforă care sugerează efemeritatea acestui
sentiment uman: "pasul tău de domnişoară".
Strofa a doua, ilustrează în aceeaşi manieră a lirismului obiectiv plasarea iubirii într-o "înserare-n
seară", sentimentul fiind perceput superficial şi efemer ca un "pas de domnişoară", care trece la fel de
repede cum a venit, "dintr-o pasăre amară". Versul "Pasul tău de domnişoară", care este o metaforă
pentru a exprima sentimentul de dragoste, este aproape un latimotiv, fiind repetat de patru ori în
primele două strofe.
Strofa a treia exprimă de data aceasta în maniera unui lirism subiectiv, aceeaşi idee a unui sentiment
superficial, care durează puţin, numai "o secundă, o secundă", din care cauza eul liric are un ton
ironic, "inima încet mi-afundă". Important este că putem sesiza faptul că sentimentul are conotaţii
cromatice care sugerează ardoarea sentimentului: "el avea roşcată fundă”.
Următoarea strofă aşează eul liric în ipostaza unui suflet împovărat parcă de un blestem, "blestemat şi
semizeu", deoarece el înregistrează, "parcă pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un
sentiment profund, "mai rămâi cu mersul tău" şi de aceea nu simte emoţie şi nici bucurie, "căci îmi
este foarte rău", cu trimitere discretă către stările de chinuri sj leşinuri provocate de dragostea din
poeziile Văcăreştilor.
În ultima strofă, eul poetic afişează o atitudine contemplativă -"Stau întins şi lung şi zic"-, viziunea
iubirii este una exterioară şi nu o stare interioară, profundă, generatoare de energii. Atât sentimentul
de dragoste, cât şi iubita sunt minimalizate, ironizate, "Domnişoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic".
Referitor la limbajul poetic, putem afirma că se observă un efort de înnoire a acestuia la fiecare nivel
de receptare a textului. În primul rând, din punct de vedere morfosintactic în primele două catrene se
remarcă utilizarea unui singur verb, reluat de patru ori – „coboară” –, ce redă acţiunea în derulare şi
susţine impresia de epic. În continuare, eul poetic simte nevoia unei revalorizări a sonorităţii clasice a
verbelor: „l-am fost zărit”, iar adverbul „parcă” susţine sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic.
La nivel lexico-semantic se remarcă multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor, răsturnarea
firescului prin asocierea unor termeni incompatibili: „pasăre amară”, „soare aurit”, sau prin sintagma
insolită „înserare-n seară”.
Nivelul stilistic se distinge prin subtilitatea metaforelor: „pasul tău de domnişoară” sau „pasăre
amară”; cultivarea epitetelor neobişnuite: „soarele pitic,/ aurit şi mozaic”; inovarea enumeraţiei prin
faptul că uzând de conjuncţia „şi” această concentrează părţi de vorbire diferite: „Stau întins şi lung şi
zic”.
Având în vedere toate aceste trăsături putem afirma că poezia „În dulcele stil clasic” se încadrează în
curentul neomodernist prin prezenţa unor trăsături precum: contrarierea în permanență a aşteptărilor
cititorului, recepatrea intelectualizată a poeziei, prezenţa spiritului ludic, ambiguitatea limbajului este
împinsă până la aparenţă de nonsens sau absurd, subtilitatea metaforelor, insolitul imaginilor poetice.
Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii.
Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat într-un text al cărui retorism formal ascunde o altă
concepţie despre artă decât a clasicilor. Folosind unele clişee ale poeziei romantice, Nichita Stănescu
le plasează în contexte noi şi le conferă noi sensuri. Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt îngemănate, tot
astfel cum el însuşi aparţine simultan planului existenţei (condiţia umană) şi planului cunoaşterii
(condiţia de creator), de aici decurgând şi ambiguitatea sau ambivalenţa semnificaţiei textului poetic.
Poeziile „Leoaică tânăra, iubirea” şi „În dulcele stil clasic” fac parte din volumele „O viziune a
sentimentelor” (1964) – volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine, respectiv din volumul cu
acelaşi nume (1970) – volum în care autorul se întoarce cu veselie spre lirismul clasic, creând
adevărate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziilor tradiţionale.
Temele ambelor poezii sunt iubirea, însă în opera „În dulcele stil clasic”, iubirea nu mai este o
„leoaică tânăra” – agresivă, imprevizibilă –, o energie ce poate reordona universul, ci este aici un
simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare, trecătoare şi nesemnificativă, metafora iubirii fiind aici la
fel de sugestivă pentru perspectiva asupra iubirii: "Pasul tău de domnişoară". Această temă este
nuanţată distinct în fiecare poezie în funcţie de specificul motivului central care este în primul caz,
acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, iar în cel de al doilea caz
pasul de domnişoară ocupă un loc central, alături de: timpan, pasăre, soare.
Tema iubirii fiind ilustrată distinct în ambele creaţii poetice, putem afirmă că acestea concentrează şi
o viziune diferită asupra sentimentului de iubire. Pe de o parte, în „Leoaică tânăra, iubirea”,
sentimentul capătă valenţe ale ferocităţii și este, agresiv („Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”), impulsiv
(„o leoaică arămie/ cu mişcările viclene”), imprezivibil („mi-a sărit în faţă”). Pe de altă parte, „În
dulcele stil clasic” se construieşte în jurul ideii de nepăsare şi indiferenţă jovială a eului stănescian
pentru iubirea efemeră: „Pasul trece eu rămân”.
Făcând parte din volume diferite, nici titlurile poeziilor nu par să aibă un numitor comun. Astfel,
putem observa că în timp ce titlul primei poezii este reluat în incipit şi se centrează exclusiv pe
asocierea atipică a iubirii cu ideea de ferocitate („Leoaică tânără”) fapt care surprinde cititorul de
poezie clasică, titlul celei de a doua poezii este unul programatic, iar sintagma „stil clasic”, sugerează
întocmai intenţia de revenire la tiparele formale cunoscute; această intenţie clasicistă este susţinută şi
de plasarea epitetului „dulce” înaintea sintagmei care ne aminteşte de poezia eminesciană – ”dulce
minune”.
Tipul de lirism pentru care optează autorul este de asemenea diferit în ambele cazuri, întrucât în
„Leoaică tânăra, iubirea” avem de a face cu un lirism subiectiv care se remarcă prin prezenţa
pronumelor, verbelor şi adjectivelor pronominale la persoana întâi singular – „mi(-a sărit)”, „mă
(pândise)”, „mi-(am dus)”. De cealaltă parte, primele două strofe ale poeziei „În dulcele stil clasic”
sunt construite în maniera lirismului obiectiv: „coboară”, „Pasul tău” , în timp ce următoarele trei
conţin indici ale lirismului subiectiv: „eu”, „mi-”, „stau”.
Din punct de vedere structural, poezia „Leoaică tânăra, iubirea” este alcătuită din trei secvenţe lirice
care corespund celor trei strofe ale poeziei, însă „În dulcele stil clasic” este alcătuită din cinci catrene
la care se adaugă şi ineditul utilizării versului liber cu valoare conclusivă şi caracter gnomic ca în
Glossa eminesciană: „Pasul trece, eu rămân”.
În cazul primei strofe ale ambelor poezii se poate observa caracterul ilustrativ al acestora cu privire la
sentimentul iubirii, care în „Leoaică tânără, iubirea” ia forma unei leoaice agresive, întrucât îi sare „în
faţă” şi îl surprinde pe eul poetic prin efectele devastatoare pe care le are asupra sinelui: „Colţii albi
mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat, leoaica, azi de faţă”. Dar, în cea de a doua poezie, viziunea despre
iubire este aceea de sentiment trecător („pasul tău de domnişoară”), eul stănescian este contemplativ şi
priveşte ivirea iubirii ca pe ceva exterior sinelui, întrucât iubirea este apeciată ca o galanterie a naturii,
care a născut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboară", ori din vegetal, "Dintr-o frunză verde, pală”.
În continuare, în prima poezie eul stănescian simte nevoia să accentueze efectul psihologic al acestei
întâlniri neaşteptate cu un sentiment necunoscut până la acel moment – iubirea. Forţa agresivă şi
fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii într-un joc al cercurilor concentrice,
acestea simbolizant perfecţiunea: „se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg când mai aproape,/ ca o
strângere de ape”. De cealaltă parte, se poate observa pierderea fascinaţiei în faţa iubirii care este
percepută ca un sentiment superficial şi efemer ca un "pas de domnişoară", care trece la fel de repede
cum a venit, "dintr-o pasăre amară".
De asemenea putem sesiza că în „Leoaică tânăra, iubirea” eul stănescian se simte un adevărat centrum
mundi, care poate reorganiza totul în jurul sau, după legile nescrise ale iubirii care îl înalta pe eul
poetic „tocmai lângă ciocârlii”. Totuşi, în poezia „În dulcele stil clasic” eul liric este plasat în ipostaza
unui suflet împovărat parcă de un blestem, "blestemat şi semizeu", deoarece el înregistrează, "parcă pe
timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai rămâi cu mersul tău" şi de
aceea nu simte emoţie şi nici bucurie, "căci îmi este foarte rău"
Cele două poezii se încheie total diferit. În finalul poeziei „Leoaică tânăra iubirea”, eul stănescian nu
se mai recunoaşte după întâlnirea cu iubirea („Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la
bărbie,/dar mâna nu le mai ştie”), iar fericirea trăită acum vine după o perioada ternă a vieţii, „un
deşert”, care capătă brusc „strălucire. În ultima strofă din „În dulcele stil clasic” eul poetic afişează o
atitudine contemplativă -"Stau întins şi lung şi zic"-, viziunea iubirii este una exterioară şi nu o stare
interioară, profundă, generatoare de energii. Dacă în ultimele versuri ale finalului primei poezii
sugerează ideea că iubirea proiectează omul în eternitate – „încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme…”, în
ultimele versuri ale celei de a doua poezii observăm că atât sentimentul de dragoste cât şi iubita sunt
minimalizate, ironizate, "Domnişoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic".
Referitor la limbajul poetic, putem afirma că se observă un efort de înnoire a acestuia la fiecare nivel
de receptare a texturilor. . În primul rând, observăm subtilitatea metaforelor: „pasul tău de
domnişoară”, „pasăre amară”, „Leoaică tânăra” sau sugestia celor patru detalii fizice, sprânceana,
tâmpla şi bărbia care se asociază cu ideile de contemplaţie, reflecţie şi rostire. În poezii întâlnim atât
epitete cromatice: „colţii albi”, „leoaică aramine”, „roşcată fundă” cât şi epitete neobişnuite: „soarele
pitic,/ aurit şi mozaic”;
La nivel morfologic, verbul merită o atenţie deosebită, întrucât în „Leoaică tânăra, iubirea” selecţia
timpurilor verbale ilustrează evoluţia iubirii: pânda şi întâlnirea cu iubirea sunt redate prin verbe la
mai-mult-că-perfect („mă pândise”) şi perfect compus („a sărit”, „a înfipt”, „a muşcat”). Apoi,
rapiditatea metamorfozei este redată prin verbe la perfect simplu („se făcu”, „țâșni”, „întâlni”), iar în
ultima strofă, situarea eului în starea de graţie a iubirii se sugerează prin verbele la prezent etern – „nu
ştie”, „trece”. De cealaltă parte, în primele două catrene se remarcă utilizarea unui singur verb, reluat
de patru ori – „coboară” –, ce redă acţiunea în derulare şi susţine impresia de epic.
Ambiguizarea poeziilor este produsă în cazul primei poezii de nedeterminarea subiectului în strofa a
treia, când nu ne putem da seama cu certitudine cine „alunecă-n neştire” – leoaica? Vremea? Mâna?
Cât şi de utilizarea metaforelor insolite precum: „Leoaică tânăra, iubirea”, „un cerc, de-a dura”,
„privirea-n sus țâșni, / curcubeu tăiat în două”. În cea de a doua poezie adverbul „parcă”,
multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor, răsturnarea firescului prin asocierea unor termeni
incompatibili: „pasăre amară”, „soare aurit”, sau prin sintagma insolită –„înserare-n seară” – susţin
sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic.
Având în vedere toate aceste trăsături putem afirma că poeziile „Leoaică tânăra, iubirea” şi „În
dulcele stil clasic” se încadrează în curentul neomodernist prin prezenţa unor caracteristici precum:
contrarierea în permanență a aşteptărilor cititorului, receptrea intelectualizată a poeziei, prezenţa
spiritului ludic, utilizarea modernă a ingambamentului şi a versului liber, ambiguitatea limbajului
împinsă până la aparenţa de nonsens sau absurd, subtilitatea metaforelor, insolitul imaginilor poetice.
În concluzie, ambele poezii ilustrează perspective diferite asupra temei iubirii, într-o manieră inedită
prin corporalizarea sentimentului sub formă unei leoaice, animal feroce, al cărei pradă este întreaga
fiinţă a celui îndrăgostit, respectiv prin utilizarea unor clişee ale poeziei romantice, pe care eul liric le
plasează în contexte noi şi le conferă noi sensuri. Astfel, Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt
îngemănate, tot astfel cum el însuşi aparţine simultan planului existenţei (condiţia umană) şi planului
cunoaşterii (condiţia de creator), de aici decurgând şi ambiguitatea sau ambivalenţa semnificaţiei
textelor poetice.