Sunteți pe pagina 1din 8

SADOVEANU – HANU ANCUTEI

„Hanu-Ancutei” se editeaza in 1928 si „capteaza toate sonurile prozelor anterioare , concepute in


structura predilecta a povestirii.“ (Ion Vlad)

„Hanu-Ancutei” se hraneste din taramul creatiei folclorice, valorificand ecouri de balada , intr-un ritm al
povestirii tulburatoare , cu iz arhaic-popular . Conceptii si mod de existenta , limbaj si simtire vin din
adancurile unui timp fabulos si real totodata , intalnindu-se intr-o viziune moderna.

Ca in „Decameronul“ lui Boccaccio, in „Povestirile din Canterbury“ de Chaucer sau poate in „O mie si
una de nopti” avem de-a face cu o opera construita pe modelul „relatarii in serie” (Ion Vlad)

„Hanu-Ancutei” apare in contextul unei epoci literare a carei valoare si stralucire depasesc, in ansamblu,
amplitudinea oricarei alte etape. Marii romancieri, prozatori se diferentiaza, tematic si prin modalitati, pe
doua directii esentiale, continuand disputa traditionalism-modernism a inceputului de secol al XX-lea.

Pe linia traditionalista, Sadoveanu se inscrie alaturi de Agarbiceanu si Rebreanu, pastrand insa atributele
marilor scriitori care depasesc categorisirile.

Structural „Hanu-Ancutei” e o suita de noua povestiri a caror unitate, asigurata de atmosfera hanului si de
ritualul spunerii, capata aspectul epopeii. Noua povestiri intr-o ambianta a ospetiei, a unui belsug, care
intra si el in conditiile ritualice. Se perinda in fata cadrului personaje pitoresti inzestrate cu harul
povestirii, care readuc din memorie fapte si intamplari de demult.

Actul povestirii e unul din modurile de a supravietui. Prin el omenirea isi duce inainte temeiurile si invata
a intelege rosturi si istorie. Dincolo de acestea, exista o voluptate a nararii, a cuvantului evocator si
rememorator. O vraja cuprinde si leaga prin fire nevazute pe ascultator de povestitor. Fapte din urma vin
cu timp cu tot sa se suprapuna intr-un cerc al memoriei si aici forta cuvantului si a teatrului monologat
(caci povestitorul devine un actor) cucereste, copleseste pe ascultator.

Fiecare povestire la randul ei e structurata compozitional pe tehnica fertila a conversatiei. Pentru a


patrunde aici, a se bucura de ospitalitate, fiecare mesean e supus unui ritual de initiere. Proba povestirii
presupune spontaneitate, iar povestea trebuie sa fie mai grozava decat cele dinainte.
Prin acest tip de compozitie „Hanu-Ancutei” devine „o carte de atmosfera“ (Constantin Ciopraga). Sub
semnul rememorarii, naratiunea capata o nuanta lirica. Doua chipuri sunt aici axiale : Ancuta si comisul
Ionita, care regleaza miscarile regizoral. Fiecare povestire se anunta printr-o determinare temporala,
evocatoare de intamplari extraordinare, uneori marcate de semne emblematice : „Dar asta s-a intamplat
intr-o departata vreme, demult in anul cand au cazut de Santilie ploi napraznice si spuneau oamenii ca ar
fi vazut balaur negru in nori, deasupra puhoaielor Moldovei”. E necesara aceasta raportare la un timp
fabulos, hiperbolizat, la un ev mitic pentru ca povestirea sa calce de la inceput in spatiul epopeii . Asa se
intampla de exemplu in prima povestire :

1.„Iapa lui Voda”. Cu istorisirea comisului Ionita incepe „ciclul povestirilor in rama“ ale volumului in
ambianta autumnala a hanului, propice „contemplarii elegiace a varstelor si amintirilor”. Povestirea
plaseaza faptele in preajma unui eveniment istoric, Razboiul Crimeei din 1854 - 1856. Intram intr-un timp
istoric care asigura cadrul epopeic, unde fabulosul va completa semnificatia mitica. Domnitorul Mihai
Voda Sturdza se dovedeste un om cu simtul umorului, dar si cu intelegere fata de pasurile celor
nedreptatiti. Sub aspectul unei anecdote, se comunica un episod care are ca scop introducerea in taramul
eposului, anuntand alte povestiri dupa care se poate cunoaste cine sunt oaspetii hanului. „Astfel si lumea
asta de-aici adunata in lucrarea care se vede, are placerea s-asculte istorisiri ; si cine le spune mai frumos
acela are lauda mai mare.”

2. „Haralambie” e povestea calugarului Gherman, care, copil fiind, a inteles ca Haralambie arnautul, care
murea de mana fratelui sau, Haralambie ce luase calea codrului si pe care-l socotea prietenul casei, era
tatal sau. Ipsilant ii poruncise lui Gheorghie Leondari sa-l aduca, viu sau mort, pe cel ce prada mosiile si
Gheorghie isi ucise fratele.

3. Cu „Balaurul” patrundem in fabulos. Mos Leonte zodierul istoriseste aventura cucoanei Irinuta cea
tanara, a treia nevasta a boierului Nastasa Balomir, care indragise pe Alixandrel Vuza, fiul vornicului
Vuza, si, cand cei doi tineri se intorceau impreuna de la Roman, intampinati fiind de Nastase si de
oamenii lui, se starneste furtuna si balaurul il tavaleste pe boier in praf. Zodierul, tatal lui Leonte, stia ca
Irinuta starnise „dihania furtunilor”.

4.„Fantana dintre plopi” e o poveste dramatica a capitanului Neculai Isac, indragostit in tinerete de o
tigancusa tanara, Marga, pe care o intalni la fantana de doua ori si care-i raspunse cu dragoste. Dar
batranul Hasanache, cu alti doi tigani, pune la cale jefuirea lui Isac si o trimite pe Marga sa-l tina in loc.
Lupta e dura, Isac scapa, dar pierde un ochi, in schimb Marga, care-l avertizase, e ucisa si azvarlita in
fantana.
5.Cealalta Ancuta e personaj in istoria lui Ienache coropcarul, martor intr-un episod in care eroi sunt
Todirita Catana si duduca Varvara - un razes si respectiv sora vornicului Bobeica, ce il intemniteaza pe
tanar si o trimite la manastire pe fata. Evadat, Todirita planuieste cu Ancuta cea facatoare de farmece
rapirea duducai, cu care izbuteste sa fuga in Tara Ungureasca.

6. Cu implicatii sociale e povestirea „Judet al sarmanilor” a lui Constandin Motoc despre un prieten de-ai
lui, urcat in munti pentru ca il infruntase pe boierul Raducan Chioru care ii ademenise nevasta. Indurase
pentru asta cazne si umilinte. Pana cand Vasile cel Mare ii afla suferinta si il indeamna sa-si faca dreptate.
Cei doi il pedepsesc exemplar pe boier dupa ce, intr-un rechizitoriu patetic se revarsa ura si dusmania
acumulata ani la rand.

7.„Negustor lipscan” nu are un subiect propriu-zis. Damian Cristisor, poposit si el la han, e supus ritmului
integrarii in ambianta pitoreasca in care trebuie sa satisfaca asteptarea auditoriului. Curiozitatile
civilizatiei occidentale contrariaza pe cei prezenti si le inspira indoiala. Ei reactioneaza prin refuzul de a
accepta asemenea ciudatenii.

8. In „Orb sarac” e alta trimitere in istorie. In vremea lui Duca-Voda norodul avea mult de suferit, dar la o
rugaciune de oameni sarmani, deasupra raclei Sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite racla s-a clait. Duca-
Voda fu cercetat de demonul care ii vesti moartea. De spaima, domnitorul fugi, dar drumul ii fu fara
noroc si pieri undeva intr-o rapa. Ancuta cea tanara recunoscu in orbul sarac pe Constantin.

9. Povestita de lita Salomia, „Istorisirea Zahariei Fantanarul” vorbeste despre puterea fermecata a
cumpenei fantanarului, ce daduse semn ca in anume loc din Poiana lui Vladica Sas se poate zidi
fantana. Si s-a zidit. Curand veni Voda Calimah la vanatoare si cuconul Dimachi Marza il intampina. Afla
Voda ca Aglaita lui Dimachi iubeste pe Ilies Ursachi, un mazil, si ca tatal sau se impotrivea. Dar Zaharia
Fantanarul randui totul sa impace si pe Aglaita, ce vroia sa se arunce in fantana, si pe Ursache, care o
iubea, si pe conu Dimachi. Cumpana lui arata spre coliba de frunzar a lui Voda si acolo gasira pe
ibovnici, cu capetele plecate, dupa sfatul fantanarului, iar domnul le dadu binecuvantarea si fu nasul lor.

A doua povestire a comisului Ionita nu mai este spusa, caci : „Era un ceas tarziu si closca cu pui
trecuse de crucea noptii. Cei mai multi dintre oamenii de fata inchinau catre pamant oalele de lut si, de
truda si somn, le asfinteau ochii.”

Cele mai multe din personajele „Hanului-Ancutei” sunt oameni ce au trait faptele povestite pe care
le aduc din vremea de demult. Vocile se succed in tonalitati nuantate, dar ceea ce au ele comun, fiorul
tineretii, face ca acest „Decameron” sa apara ca o „structura orchestrata si ordonata polifonic”. Exista o
armonie asadar, dincolo de scenariul care leaga povestirile.

Figurile au pitorescul unei autenticitati pe care nu atat infatisarea le-o confera, cat miscarea.
Gestul marunt („comisul Ionita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta mustatile tusinate”,
„hangita a intors spre batran ochii ei aprigi”, „Leonte isi potrivi cu coatele chimirul, isi pipai tasca…”,
„si-a potrivit toiagul la subsoara, sprijinindu-se in el dupa obiceiul ciobanilor”) da viata chipurilor.
Ritualul trecerii in alt timp e insotit de ciocnirea ulcelelor cu vin precum si de semnul privirii ce insoteste
vorba sau cantecul : „ne-am uitat unii la altii prea bucuros“, „S-a posomorat privind spre umbra neagra a
hanului.”

Personajele povestirilor sunt numai schitate. Povestile se reduc la esenta, mentinand interesul treaz
prin accentul pus pe epos. Comisul Ionita se arata a fi om vesel si indraznet, capitanul Neculai Isac este
un curajos, cu pasiune in dragoste, Zaharia Fantanarul - om cumpanit, cu intelepciune si tact. Unele
povestiri au ca protagonisti oameni care au intrat in contact, direct sau indirect, cu povestitorii. Asa sunt
Haralambie si Gheorghe Leondari din povestirea a doua : doi frati cu sange rece, unul haiduc, celalalt
ucigasul fratelui sau, asa e Irinuta cea iute si vesela, personaj demonic, careia i se banuiesc in crestet
cornite ascunse, asa Marga cea patimasa sau Todirita Catana cel curajos si voinic si Ancuta cea sireata si
facatoare de farmece. Desi sumare, personajele au o individualitate distincta, sunt memorabile prin rolul
lor in povestire.

Perspectiva naratoriala presupune in „Hanul-Ancutei” dependenta de un scenariu dirijat de


comisul Ionita. Prezenta multipla, cel mai adesea martor al intamplarilor, e Ancuta si ipostazele ei de
fiinta misterioasa in feminitate, repetata spre a pastra mai strans legatura cu prezentul. Povestitorii sunt
purtatorii unei mosteniri spirituale de etica si intelepciune, venite de peste generatii. De aceea, iplicarea
istoriei nu este intamplatoare : istoria este astfel „o inteleapta purtatoare de sensuri pilduitoare”, spune Ion
Vlad.

Motivele, grave, apartin acestui cod etic mostenit : sentimentul naturii, simtul dreptatii, increderea
in triumful binelui, chemarea iubirii ,stiinta lucrurilor si indeletnicirilor stravechi, sensul statorniciei
sufletesti etc. „«Hanu-Ancutei» satisface conditia suprema a acestei structuri. Ea realizeaza reprezentarea
in totalitate a unei lumi.”

Solemna si voluptoasa, aceasta carte traieste prin poezia epicii sala. Arta povestirii, cu aspectul ei
de spontaneitate si cu puritatea retrospectivei, nu inseamna doar respectarea unei cronologii si adaptarea
unui limbaj. Accentele cad cu gravitate asupra momentelor sufletesti in situatiile-limita unde natura are si
ea un rol important de jucat. Limbajul e cel popular, cu ecouri din cronica lui Neculce. Fara abuz de
arhaisme, dar cu numeroase expresii de nuanta populara, plastica, naratiunea are spontaneitate si
fluiditate.

Ciobanul din „Judet al sarmanilor” „se trase deoparte la tohoarca lui si statu iarasi inchis in
mahnire ca si mai inainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui”, orbul sarac „zambi
intunericului”,„cel mai mare peste ceruri, peste pamanturi si peste mari s-a milostivit si ne-a invatat sa
facem suvac”, spune Ienache coropcarul.

Cuvantul are la Sadoveanu o deosebita forta de sugestie, are culoare, muzicalitate si relief. El
vibreaza in metafora si hiperbola, capatand stralucire poetica, astfel ca se poate vorbi despre o adevarata
vraja a stilului sau.

Creator al unei monografii a poporului roman, al unui epos national, Sadoveanu realistul si
romanticul ocupa in literatura romana un loc de referinta. Nu s-ar putea imagina aceasta literatura fara
cel care a creat cu o exceptionala forta a imaginatiei si a stapanit limba si sufletul romanesc cu atata
maiestrie. George Calinescu, Constantin Ciopraga, Tudor Vianu si aproape toti criticii nostri si-au oprit
drumurile prin literatura la acest titan al scrisului. Ion Vlad isi incheie studiul sau „«Cartile» lui Mihail
Sadoveanu” cu aceasta sintetica apreciere asupra „Hanului-Ancutei” : „Este echivalentul, prin coordonate
interioare, al epopeii, istorie si mit, univers esential al unei lumi ce-si rememoreaza propriul destin. Caci
«Hanu-Ancutei» este opera unei mari desfatari a rostirii, si a comunicarii, a cugetarii unei lumi ce se
contempla prin naratiune.”

TIMPUL : mitic, de inceput de lume, de basm, „intr-o toamna aurie”

SPATIUL : securizat, protector, ferit de primejdii si de rautati; hanul Ancutei, despre care scriitorul
precizeaza ca nu era un han oarecare, ci o adevarata cetate, cu ziduri inalte si groase

ACTIUNEA : lumea poposeste la han, mananca,bea, se odihneste si incepe sa converseze, sa spuna


povesti pentru ca vremea sa treaca mai usor, dar mai ales pentru a fi politicosi, sociabili cu restul
oaspetilor

POVESTITORII : orice mesean, cu conditia sa aiba ceva interesant de spus si sa povesteasca ceva mai
bun decat naratorul dinaintea lui. Ancuta, comisul Ionita si, uneori, mos Leonte Zodierul fac legatura intre
povestiri, indemnandu-i pe meseni sa povesteasca
PERSONAJELE : oameni reprezentativi pentru un popor, oameni cu o inalta tinuta morala, barbati si
femei experimentati, care pot fi luati ca exemplu, sociabili, sufletisti, cu simtul umorului

POVESTIRILE : in numar de noua, adica de trei ori cate trei, un numar sacru, cu puteri miraculoase, care
aminteste de cele „noua mari si noua tari” din basme si de cele noua ceruri din religia ortodoxa

SCOPUL VOLUMULUI : recuperarea prin arta a unui vechi tip de umanitate. Se evoca o lume arhaica,
dar nu primitiva, fixata intr-un model traditional, cu o mentalitate modelata de o veche si rafinata
civilizatie (mai ales in „Negustor lipscan”). Aceasta intentie o gasim in toata arta europeana din prima
jumatate a secolului al XX-lea, mai ales in curentul expresionist. Sadoveanu este un scriitor traditionalist,
fiindca refuza neologismul, cultivand forme si cadente arhaice

ARTA LITERARA : stilul povestirii lui Sadoveanu este inconfundabil, specificul artei sale tine, in primul
rand, de limbaj

OBSERVATII :

este „Decameronul” lui Mihail Sadoveanu

acest ciclu de povestiri este cel mai cunoscut din literatura romana

hanul Ancutei era situat pe valea Siretului, in Moldova

mai multi calatori poposesc acolo : un comis (boier care se ingrijeste de hergheliile domnesti, dar aici cu
sensul de razes, de om liber), un capitan de mazili, un calugar, un zodier, un cioban, un negustor lipscan,
un cersetor orb, un coropcar (negustor ambulant), un fantanar. Femeile sunt Ancuta si lita (matusa
Salomia)

bunurile pamantului : vinul cel nou si bucatele Ancutei

bunurile spiritului : cantecul si povestea

o a zecea poveste este rama (montura) celorlalte. Ea apartine celui care, cu mult mai tarziu, a asternut pe
hartie povestirile de la hanul Ancutei
avem de a face cu o prezentare atemporala, adica nu se fixeaza exact timpul povestirii, ca in basme, dar,
mai ales, ca in povestirile exemplare ale oricarui popor, in mituri.

Hanul este un simbol, o cetate a spiritualitatii romanesti : „Hanul reprezinta in mic Moldova dintotdeauna,
Moldova oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu intamplari care se perinda dupa anume date
calendaristice, cu practici savarsite ritualic.” Hanul insusi devine personaj in povestire. El este asezat la
rascruce de drumuri si de veacuri si simbolizeaza istoria romanilor

„Hanu-Ancutei” este considerata capodopera idilicului jovial

un procedeu deosebit e dialogul economicos, structurat, se vorbeste putin pentru a arata ca taranul nu face
risipa de sentimente

farmecul vorbirii populare moldovenesti, cu nuante care dezvaluie starile sufletesti ale eroilor. Exista
nenumarate expresii populare care dau spontaneitate si fluiditate naratiunii

cartea cuprinde noua povestiri a caror unitate capata aspectul epopeii. Timpul fabulos este specific
basmului si epopeii

trasaturi ale moldovenilor, dupa cum apar aici : indrazneala, bunul simt, resemnarea cu soarta impusa de
Dumnezeu, respectarea traditiilor si obligatiilor stramosesti, capacitatea de a face „haz de necaz” in
situatiile cele mai importante, respectarea cuvantului dat

prima povestire are rolul de a ne introduce pe taramul eposului, dupa ce facusem cunostinta cu o astfel de
atmosfera de epopee inca din prezentarea cadrului (a ramei)

intalnim in „Hanu-Ancutei” o poezie a epicii

literatura romana nu ar fi imaginata fara cel care a stapanit sufletul romanesc cu atata maiestrie

„Intre creatiile sale, «Hanu-Ancutei» este opera unei lumi ce se contempla prin naratiune” (Ion Vlad)

DEFINITIE POVESTIREA IN RAMA (POVESTIREA IN POVESTIRE, POVESTIREA CU CADRU)

apare in literatura inca din antichitate si se mai intalneste si azi


se povesteste, de obidei, ceva din trecut, modalitatea de relatare fiind evocarea

este o categorie a genului epic, in care, intr-un spatiu ocrotitor, cu un pretext oarecare, se aduna mai multi
oameni care devin povestitori. Rama o reprezinta pretextul folosit pentru a spune povesti, respectandu-se
un ceremonial prestabilit. La noi rama o reprezinta popasul la hanul Ancutei.

importanti nu sunt povestitorii, ci situatiile neobisnuite relatate