Un roman al nefericirii

Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci

Editura Trei, Bucureşti, 2020

Un nou roman ne oferă Bogdan Coșa, o operă complexă de proză

narativă, ba chiar o (mică, totuși, nu chiar „deplină”) „frescă socială“.
Particularităţile cărţii sunt determinate de „materialul uman“ investigat (ori,
mă rog, resuscitat…) și de perspectiva narării. Personajele romanului nu
sunt în niciun fel oameni așa-zicând „deosebiţi“, nu nutresc idealuri nobile,
nu au aspiraţii elevate, nu urmăresc sau construiesc vreo carieră remarcabilă,
nu urmăresc conștient și deliberat „împlinirea” personală, nu au nici măcar
vreun „scop“ existenţial „major“, care să le potenţeze și polarizeze energiile,
în general acești oameni par că nici nu sunt porniţi pe vreun drum „în
căutarea fericirii“ (fericirea, firește, și-o vor fi dorind-o, ca oricare om, dar
nu apar ca fiind animaţi de vreun „avânt“ constant orientat spre aceasta…).
Nu sunt, aceste personaje, oameni „remarcabili“ sau „neobișnuiţi“ în
vreun fel, pe plan social sau sub raport „general uman“. Sunt oameni de
rând, nici „exotici“, nici reprezentanţi ai vreunei elite, nici „interlopi“ ori
așa-zicând „marginali“, și nici măcar amploaiaţi „corporatiști”, copywriteri,
scenariști, regizori sau tineri scriitori ori membri ai vreunei alte tagme din
care unele cărţi contemporane de proză și-au recrutat personajele, ci oameni
dintre cei mai „obișnuiţi“: rurali (semi-)urbanizaţi (care nu mai pot fi
desemnaţi ca „ţărani“) ori trăitori în orașe mici, undeva, într-o regiune
submontană şi împădurită, trăind nu din agricultură, ci din diverse slujbe
mărunte sau lucrând cu ziua (la pădure, prin gospodării etc.) şi având o
situaţie materială modestă sau precară. Așadar, reprezentând „omul comun“,
mai degrabă din categoria amărăștenilor, în ultimă analiză ― „talpa ţării“, în
versiunea ei din zilele noastre.
Alături de identitatea socială a personajelor, o caracteristică a
romanului de care vorbim este de găsit la nivelul tehnicii de narare utilizate.
Desigur nu cu totul originală, însă nu lipsită de rafinament, deși oarecum
„invizibilă“, de fapt „firească“, adică deloc „agresivă“, dispensându-se de
orice exhibiţii violent experimentaliste etc., etc. Firul temporal al romanului
se desfășoară pe parcursul câtorva ani, ordinea episoadelor este cea
cronologică, dar cronologia nu este precizată riguros. De fapt, scurgerea
timpului nu e urmărită continuu, asistăm la un fel de „carotaj” temporal,
capitolele cărţii, intitulate cu câte un nume de lună, dau seama de fapt de
câte o zi sau de câteva ore sau momente ale unei zile. Lunile indicate de titlu
se succedă în ordinea cunoscută, însă „defilarea“ lor nu e continuă, există
salturi, întreruperi ale şirului, care pot fi de câteva luni, dar şi de, posibil,
mai mult de un an (dat fiind că anul nu este precizat, cutare lună decembrie,
care dă titlul unui capitol, urmează după o lună iunie, dar nu se poate şti
dacă după cea din acelaşi an ori din anul precedent ori din alt an…). În
cuprinsul capitolelor, se operează o descriere și narare ultra-minuţioasă,
„cinematografică” pe alocuri. Referirile la alte perioade decât acelea asupra
cărora sunt focalizate capitolele respective se fac prin trimiteri succinte,
inserate în corpul capitolelor. Astfel, din „flash”-uri și „trimiteri”, se
întregește un șuvoi temporal și evenimenţial amplu și (presupus) continuu,
care însă nu e supus unui ecleraj egal pe toată desfăşurarea lui. Începutul şi
sfârşitul romanului par stabilite arbitrar, fără vreun „tâlc” anume, şi nu se
poate depista vreun „climax“ sau vreun „deznodământ“. Toate cele
prezentate şi povestite se vor fi întâmplat probabil acum vreo zece ani, poate
chiar mai demult, ori mai curând, dar oricum cartea este una cu subiect de
actualitate, înfăţişând aspecte ale vieţii din ziua de azi.
Cum spuneam, nu se poate depista vreun climax, dar o „mişcare“ de
ansamblu e totuşi perceptibilă pe ansamblul romanului: textul romanului
pare să fie, dacă putem spune aşa, o consemnare a creşterii entropiei, o
înregistrare a „descompunerii“, a degradării şi decăderii, a nefericirii, a
mersului tuturor lucrurilor în a-josurea, cum se spunea cândva. Faptul că se
prezintă o etalare a triumfului declinului nu este ocultat, ci discret semnalat
prin mici remarci auctoriale ori atribuite unor personaje reproduse după
discursul lor interior, parafrazate de naratorul romanului. Iată, de pildă, ce
gândeşte un personaj despre situaţia în care se află: „Era încântat că toate se
prăbușiseră în jurul lui, nu mai rămăsese nimic în urmă, nimeni. Era, în
sfârşit, liber. Dar starea asta de bine nu ţine mult și după aceea intra în
panică; trecut, nu, prezent, viitor, nu. Nu-i rămânea nicio fisură prin care să
se strecoare la loc în realitate”.
Materia cărţii e constituită de existența cotidiană a unor oameni,
obişnuită, banală, nespectaculoasă, nu lipsită de un dramatism mocnit, care
este cel al excesului de banalitate, al „lipsei de perspective“, al eternelor
ratări. Mici gesturi ori acţiuni anodine, din cele mai obişnuite, sunt descrise
minuţios, consemnate pe-ndelete, cu atenţie, de parcă ar fi lucruri
extraordinare, de parcă ar anunţa cine ştie ce lămuriri decisive. Dar, de fapt,
ele chiar apar ca lucruri extraordinare, iar înfăţişarea lor printr-un demers
atent, migălos, e un mod de a da la iveală un „fantastic al banalităţii“,
desigur cu totul altul decât cel depistat şi semnalat, la Gogol, de Lucian
Raicu, cândva. Nu vreun „mizerabilism“ violent, din cel care părea să fie la
modă, în proză, la un moment dat este ilustrat de acest roman al lui Bogdan
Coşa; am putea vorbi, însă, dacă ni se îngăduie inventarea unui termen, de
un fel de „entropism“ (nu din acela de sorginte cyberpunk, ci unul aşa,
fundamental, elementar…), poate că şi de un „naturalism“ (dacă termenul
nu ar fi compromis de conotaţiile lui deocheate), dar poate că cel mai
înţelept şi adecvat ar fi să recunoaştem în maniera şi viziune romancierului
una dintre ipostazele acelui „realism“ de modă nouă, redefinit şi modernizat,
deloc infamant, plauzibil şi productiv, post-experimentalist, de care s-a tot
vorbit fără să fie riguros „aprehandat“ şi definit, dar ale cărui producţii
vrednice de admirat şi-au făcut loc în proză, în anii din urmă.
Sau poate că termenul adecvat, din nomenclatorul teoriei şi istoriei
literare, ar fi cel de „apocaliptic“, conceptul introdus, susţinut şi teoretizat de
Octavian Soviany, proclamat ca matrice a literaturii noastre actuale. Cât de
aproape sunt ploile reci ar putea fi receptat şi ca o manifestare a unei
versiuni mai discrete a „apocalipticului“, apocaliptic despre care s-a afirmat
că ar reprezenta o formă a culturii dorinţei de moarte şi ar produce miraje ce
conferă legitimitate nimicului, peste care ar suprapune aparenţa realului.
Receptarea ar fi legitimă, oricum posibilă (de altfel, nu gândea personajul
pomenit mai sus că nu dispune de „nicio fisură prin care să se strecoare la
loc în realitate” ?).
Dar, oricum ar fi tentat cineva să catalogheze romanul, fie ca
(discret) apocaliptic, fie ca realist (de tip nou), nu va putea ignora evidenţa
faptului că el are o certă „deschidere“ socială, un „mesaj“ fără îndoială că,
în ultimă analiză, umanist.
După cum ştim, Rebreanu a dedicat romanul Ion „celor mulţi, umili“
(dedicare pe care G. Călinescu a socotit-o a fi fost „ciudată, de gust
îndoielnic“). Formulând în prealabil observația că evoluţiile gusturilor au
urmat întortocheate trasee până în momentul de faţă şi că recunoaşterea şi
consfinţirea, la un moment dat, a supremaţiei esteticului nu au putut
împiedica mai noile re-deschideri ale literaturii către „social“ şi „omenesc“
(tărâmuri abordate, desigur, în formule noi, contemporane), am putea afirma
tranşant că, dacă Bogdan Coşa ar fi dorit să preia, pentru romanul acesta,
acea dedicaţie formulată cândva de Rebreanu, ea s-ar fi potrivit la
perfecţiune.

Nicolae Bârna