Sunteți pe pagina 1din 4

Criticismul junimist

Generaţia română a fost prima care şi-a propus să reducă diferenţa enormă care separa, în
acel moment, cultura română de cea europeană. Enciclopedismul, scria cândva Mircea Eliade, a
fost, poate, un destin al secolului al XIX-lea românesc când trebuia să se creeze un stat şi să se
adauge o cultură celorlalte culturi "surori" din Europa. Câţiva oameni trebuiau să facă atunci tot şi
trebuiau să facă repede. se poate spune că anii 1821-1860 au fost singura jumătate de secol de
megalomanie română, când noi ne credeam în centrul atenţiei universale. Ceea ce caracterizează
întreagă această epocă este setea de monumental, de grandios, orientarea creatorilor români către
cei mai mari maeştri (izvorul şi modelul erau Biblia, Homer, Cervantes, Shakespeare, Rafael). Apoi,
un sincer sentiment de colaborare; oricine era chemat şi toţi erau aleşi, pentru că întregul popor
român era un popor ales. Nu ţi se cerea decât să te hotărăşti; geniul şi virtuţile creatoare erau în tine,
întrucât fiecare făcea pare dint-un popor excepţional. Dar nu se hotărau decât foarte puţini… În acest
context, contribuţia lui Mihail Kogălniceanu şi programul său cultural, schiţat în Introducţia la Dacia
literară, sunt capitale. Modernizarea rapidă a societăţii româneşti s-a făcut fără necesarul spirit critic,
singurul capabil să discearnă între ceea ce era necesar şi imitaţia superficială a modelelor apusene.
Va reveni, aşadar, generaţiei următoare, junimiste, obligaţia de a încerca să corijeze excesele şi să
trateze justa delimitare între noutăţile cu adevărat fertile şi imitaţie. Spiritul revoluţionar muntean,
afirma E. Lovinescu, i-a răspuns spiritul reactiv moldovenesc; unul era menit să făptuiască, celălalt
să se opună şi să critice, filtru al influienţelor străine grăbite, zăgaz al sistemelor raţionaliste în
materie de limbă.
Curentul cultural promovat de societatea ieşeană Junimea, începând cu anul 1863, timp de
un sfert de secol, se manifestă ca o mişcare profundă şi de aplicare ferventă a spiritului critic.
Junimiştii au recunoscut contribuţia predecesorilor, dar s-au raportat critic la epoca paşoptistă (1830-
1860), de întemeiere a literaturii noastre moderne. Astfel că junimismul include atât elemente din
trecut cât şi tendinţe de continuitate cu direcţia iniţiată de Mihail Kogălniceanu, la Dacia literară. idei şi
teme comune sunt: promovarea unei literaturi originale, cu specific românesc, combaterea imitaţiilor
sterile şi aplicarea principiilor valorice în actul critic. Mai departe, Junimea, înseamnă o ideologie
nouă, un discurs intercultural, o raportare a modelului literal românesc la cel european, prin lărgirea
criteriilor estetice la nivel universal. Junimea reprezintă fondarea spiritului critic modern în literatura şi
cultura română, dar şi o critică adusă lipsei de echilibru între formele instituţionale ale reformei şi
mentalitatea poporului, între paradigma culturală impusă de "arderea etapelor" în epoca paşoptistă şi
capacitatea de receptare critică a acesteia.
O generaţie de intelectuali se impune acum. Câţiva tineri reveniţi de la studii din străinătate
(P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, şi Titu Maiorescu - spiritus rector al grupării)
conştienţi de situaţia precară a culturii române, au hotărât înfiinţarea la Iaşi, in 1863, a societăţii
Junimea, o asociaţie menită să aducă un suflu nou în cultura română. Circulaţia ideilor junimiste în
epocă este asigurată de faptul că societatea avea o tipografie proprie, o librărie şi că editează revista
Convorbiri literare, începând din 1867. În paginile revistei vor fi publicate articolele lui Maiorescu şi
operele marilor clasici: poezia lui Mihai Eminescu, proza lui Ion Creangă, comediile lui I.. Caragiale.
Fără a lua forma instituţională a Societăţii Academice Române, întemeiată aproximativ în aceeaşi
perioadă la Bucureşti, gruparea ieşeană a f ost, mai mult decât o societate culturală, o comunitate de
spiritualităţi călăuzite de aceleaşi principii. Evoluţia grupării cuprinde mai multe etape, care ilustrează
evoluţia de la entuziasm la maturitatea aprecierilor referitoare la fenomenul cultural românesc.
Prima etapă, desfăşurată între 1864 – 1874, este aceea a stabilirii principiilor călăuzitoare
de lucru, membrii grupării dovedind o largă deschidere, fiindcă deviza lor era intră cine vrea, rămâne
cine poate. Este perioada în care se ţin prelecţiuni populare, pe teme literare, estetice, lingvistice,
filozofice. Ţinute într-o formă academică, aceste prelegeri au avut rolul principal de a educa gustul
publicului. Este perioada în care se afirmă spiritul oratoric. Modelul de discurs pe care îl impune Titu
Maiorescu, atitudinea oratorului şi arta compoziţiei discursului instituie o tradiţie, care va fi continuată
în generaţiile ulterioare. Tudor Vianu observă că unele dintre cele mai cunoscute opere ale
junimiştilor aparţin disertaţiei filozofice, fiind construite după modelul micilor tratate morale ale
antichităţii şi ale clasicismului francez. Aşadar, „disertaţia filozofică este una dintre categoriile cele
mai izbitoare pe care Junimea le introduce în literatura noastră” ( Tudor Vianu ).
A doua şi a treia etapă a activităţii grupării junimiste, desfăşurate începând cu 1875,
înseamnă consolidarea tendinţelor lansate anterior, impunerea operelor de maturitate a unor scriitori
ca Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi evoluţia treptată a societăţii către o formă academică
şi ştiinţifică. Prima etapă însă, rămâne cea mai rodnică din perspectiva finalităţilor declarate şi a
efervescenţei de idei.
În lucrarea Istoria literaturii moderne, criticul Tudor Vianu identifică trăsăturile definitorii ale
junimismului: spiritul critic, spiritul filozofic, gustul pentru clasic şi academic, spiritul oratoric, ironia.
Spiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului. Se manifestă prin respectul
faţă de adevărul istoric în studierea trecutului şi prin cultivarea simplităţii. este combătută falsa
erudiţie, manifestată de către mulţi cărturari ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care să-i
diferenţieze de oamenii de rând. este respinsă nonvaloarea, identificată al nivelul limbii ("beţia de
cuvinte", abuzul de neologisme) şi la nivelul socio-politic şi cultural, al instituţiilor statului ("formele
fără fond").
Atitudinea criticistă faţă de direcţia veche se manifestă mai ales în prima etapă din evoluţia
Junimii (7-8 ani), când se abordează polemic aspecte ale limbii române, ale literaturii şi ale culturii:
discuţia în problema ortografiei, discuţiile pentru alcătuirea unei antologii a poeziei de până la 1865
(finalizate în articolul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867) şi critica formelor fără
fond, ca expresie sintetică a ideologiei junimiste (În contra direcţiei de astăzi în cultura română).
Ulterior, junimismul îşi afirmă propria direcţie ("direcţia nouă"),începând cu textul maiorescian din
1872, Direcţia nouă în poezia şi proza română. Astfel, de la critica normativă (definire de principii) se
trece la critica aplicată domeniului literaturii, Titu Maiorescu punând bazele teoretice ale "criticii
estetice" (Comediile d-ului Caragiale, 1885; Eminescu si poeziile lui, 1889).
Criticismul junimist este legat în primul rând de activitatea lui Titu Maiorescu, mentorul
societăţii Junimea, dar şi îndrumătorul cultural şi literar al epocii. Reunite în volum sub titlul Critice,
scrierile lui ilustrează domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian: limba română,
literatura, cultura, estetica, filozofia.
Criticismul junimist se manifestă, mai întâi, în domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui
Titu Maiorescu, Despre scrierea limbii române (1866). Această lucrare formulează prima teză a
concordanţei între formă şi fond, referindu-se la necesitatea adoptării alfabetului latin şi a
principiului fonetic în ortografie în cazul unei limbi de origine latină, cum este limba română.
Încercarea de realizare a unei antologii de poezie românească pentru şcolari a fost un
prilej de exersare a spiritului critic, pentru că lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri.
Criticismul junimist continuă, la un nivel superior, activitatea de critică literară iniţiată de Mihail
Kogălniceanu în revista Dacia literară. Ceea ce se distinge în cazul grupării junimiste este
încercarea de a pune bazele teoretice ale criticii literare. De altfel, în 1867, apare revista Convorbiri
literare, în care vor fi publicate articole de introducere în estetică pentru a se putea stabili criterii
ferme de apreciere a creaţiilor artistice. Este perioada în care apare studiul lui Titu Maiorescu, O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, care conţine o lucidă evaluare a liricii
momentului. Studiul are două părţi: Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei.
Plecând de la afirmaţia că ştiinţa vizează adevărul şi poezia frumosul, Titu Maiorescu stabileşte că
adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Prin
condiţiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu înţelegea identificarea ideii cu un sentiment, ceea ce l-
a condus la formularea principiului gratuităţii artei. Aceasta înseamnă că substanţa poeziei este
reprezentată de un sentiment şi nicidecum de o idee sau de o cugetare abstractă. Acest studiu al lui
Titu Maiorescu, bogat în exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei româneşti a epocii,
frazele greoaie, vorbăria fără sens, mania diminutivelor şi a imprimat criticii junimiste o direcţie
polemică.
În tendinţa de a observa cu ochi critic societatea română se încadrează nu numai criticile
lui Titu Maiorescu (în direcţie literară şi culturală), ci şi discursurile lui Petre Carp, vodevilurile lui
Alecsandri, satirele lui Costache Negruzzi, articolele lui Mihai Eminescu şi comediile lui I. L.
Caragiale. Evenimentele din realitatea cotidiană care provoacă spiritul critic junimist sunt prezenţa
instituţiilor care nu corespund mentalităţii poporului, reformele superficiale, care ating numai formele
superioare de viaţă ale societăţii române şi izolează clasa de sus de straturile profunde şi reale ale
poporului. Deşi aceste probleme sunt abordate şi de alte grupări sau reviste (reprezentate de Ion C.
Brătianu, Ion Ghica, Heliade Rădulescu, socialiştii), ceea ce diferenţiază atitudinea critică a
junimiştilor este respectul adevărului. În numele acestuia poartă Titu Maiorescu luptele împotriva
poeziei neinspirate, a limbii artificiale (Beţia de cuvinte, Oratori, retori şi limbuţi), a falsei erudiţii, a
megalomaniei de toate tipurile. Respectul adevărului cere şi deosebirea dintre modalităţile lui din
diferitele domenii ale culturii. Adevărul teoretic nu este sinonim cu adevărul artistic sau cu acela
social. Aşadar, spiritul critic junimist va fi discriminativ, disociind valorile, identificând domeniile şi
separându-le.
Studiul lui Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), lansează
teoria „formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în care generaţia
paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii române, prin imitarea formelor
civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire corespunzătoare a fondului autohton în
vederea unei astfel de transformări, Titu Maiorescu identifică problemele de fond şi propune soluţii.
Teoria exprimă viziunea autorului asupra culturii române, şi are un fundament filozofic, dezvoltând
trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi societate, unitatea între fond şi formă, atât
în cultură, cât şi în dezvoltarea socială.
În privinţa autonomiei valorilor, criticul junimist delimitează, după modelul lui Immanuel
Kant, domeniul esteticului de celelalte valori (etice, ştiinţifice, politice). Raportându-se critic la
câteva lucrări ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, Titu Maiorescu subliniază ideea că acestea
încalcă uneori adevărul ştiinţific şi recurg la exagerări din motive demonstrative şi politice. Autorul
studiului explică necesitatea aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice, evitând astfel
contaminarea, care are ca efect confuzia valorilor.
Unitatea între cultură şi societate este explicată ca raport necesar între dimensiunea
universală a formelor culturale (artă, ştiinţă etc.) şi determinarea concretă a unei societăţi (istorie,
mod de viaţă ) care constituie „fundamentul dinăuntru”.
Unitatea între fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială este principiul derivat din
teoria evoluţiei organice. Prin fond, Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, dar
şi mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul
acestora (în ansamblul lor), aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin formă, sunt desemnate
structurile instituţionale, juridice şi politice ale societăţii, sistemul de educaţie, instituţiile culturale
(presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc.), prin care se realizează circulaţia valorilor
în cadrul societăţii.
În ultima parte a studiului, sunt enunţate câteva principii („adevăruri”), care sintetizează
observaţiile criticului în ceea ce priveşte evoluţia culturală a societăţii române şi oferă puncte de
plecare pentru conceperea unui program coerent şi posibil de aplicat de reformare culturală.
Astfel, se susţine ideea renunţării la indulgenţa faţă de mediocrităţi în toate domeniile, se
sugerează că imitaţia formelor discreditează cultura unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă
decât lipsa ei. Teoria formelor fără fond promovată de Maiorescu este o analiză critică a evoluţiei
societăţii române a momentului şi subliniază ideea că împrumuturile formelor trebuie făcute cu
discernământ, astfel încât fondul să fie pregătit să le recepteze şi să le valorifice în sens creator.
În 1872, Titu Maiorescu publică studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română,
impunând numele scriitorilor consacraţi prin colaborarea cu gruparea junimistă. În studiul
Comediile d-lui Caragiale, se abordează problema moralităţii artei şi se subliniază ideea că orice
operă literară care determină înălţarea receptorului într-o lume a ideilor pure nu poate fi
considerată imorală, mai ales dacă personajele sunt simboluri, reprezintă tipuri. În spiritul
aceluiaşi respect pentru adevăr, liderul spiritual al Junimii face distincţie între realitatea artistică a
operei literare şi realitatea cotidiană.
Studiul din 1889, Eminescu şi poeziile lui, relevă trăsăturile personalităţii poetului şi
principalele coordonate ale operei eminesciene. Criticul apreciază just importanţa şi efectele operei
eminesciene asupra limbii şi a literaturii române ulterioare: "Pe cât se poate omeneşte prevedea,
literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui […]".
Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcării, care a influenţat destinul literaturii şi
al culturii române. Structura unei doctrine unice în baza respectului faţă de adevăr, plasarea analizei
şi interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică universală, combaterea cu vehemenţă a
mistificării istoriei şi a literaturii române, a lipsei de echilibru între fondul şi forma fenomenului cultural,
sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptă junimiştii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului
naţional şi de înlăturare a formelor fără fond, considerând că "…între 1848-1870 s-a produs o ruptură
adâncă între cultura tradiţională şi cea modernă, prin adoptarea unor forme occidentale nepotrivite
fondului românesc. de aici şi calificarea culturii româneşti contemporane drept formă fără fond şi
combaterea ei violentă în numele adevărului… ".
Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,
demonstrând autonomia artei şi aplicând principiile valorice, au făcut posibilă apariţia marilor clasici ai
literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.