Curs 1

Neurologie – notiuni generale.

Functionarea organismului depinde de functiile izolate ale diferitelor organe, coordonate,

controlate si conduse de sistemul nervos. Acesta coordoneaza activitatea tuturor organelor,
precum si relatiile organismului, ca intreg, cu mediul extern. Datorita coordonarii si reglarii
nervoase mentionate, organismul se comporta ca o unitate functionala. Proprietatea sistemului
nervos de a realiza aceasta coordonare se numeste functie integrativa. Integrarea este o
proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos, dar organul de integrare propriu-zisa, care
subordoneaza si functiile celorlalte etaje, este scoarta cerebrala.
Se deosebesc un sistem nervos vegetativ si un sistem nervos al vietii de relatie, alcatuit
din sistemul nervos central si sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos vegetativ nu este - cum se credea in trecut - un sistem autonom,
independent. Este o componenta a sistemului nervos, care isi poate desfasura activitatea si
independent de vointa. Activitatea sa este reglata de segmentele superioare ale sistemului nervos
central si in mod special de scoarta. Sistemul nervos vegetativ coordoneaza activitatea organelor
interne: bataile inimii si presiunea sanguina distributia sangelui, frecventa miscarilor respiratorii,
secretia etc. Cele doua componente ale sistemului nervos vegetativ - simpaticul si parasimpaticul
- exercita asupra fiecarui organ actiuni antagoniste: unul stimuleaza, celalalt inhiba. Excitatia
simpatica, mareste catabolismul, deci creste caldura, glicemia, accelereaza bataile inimii,
diminua circulatia periferica si creste circulatia centrala. Parasimpaticul are actiune antagonista:
el creste anabolismul.
Tesutul nervos este constituit din doua elemente esentiale: neuronul (celula nervoasa
propriu-zisa) si nevroglia (tesutul de sustinere).
Neuronul - unitatea ana-tomo-functionala a sistemului nervos - este alcatuit din corpul
celular si prelungirile sale.
Acestea sunt:
axonul - prelungire de obicei unica si lunga, prin care influxul nervos pleaca de la celula
dendritele - prelungiri scurte, prin care influxul vine la celula.
 Fibra nervoasa este continuarea axonului si este constituita dintr-un fascicul de
neurofibrile, numit cilindrax, invelit sau nu de o teaca de mielina. Prin intermediul fibrelor
nervoase se realizeaza legatura intre doi neuroni, legatura care poarta denumirea de
sinapsa.Circulatia influxului nervos la nivelul sinapsei se face intr-o singura directie, de la
cilindrax, spre dendrite si corpul celular. Energia care circula de-a lungul fibrei nervoase se
numeste influx nervos. Dupa sensul impulsului nervos se deosebesc un neuron aferent - care
conduce impulsul de la periferie catre centru (calea senzitiva) -  si un neuron eferent - care
conduce impulsul de la centru spre periferie (calea motorie)
Sistemul nervos periferic, alcatuit din fibre nervoase si organe terminale, deserveste
informatia. La modificari corespunzatoare de mediu extern sau intern, deci la stimuli diferiti, se
produc excitatii (in organele terminale senzitive), transmise prin fibre nervoase spre centru.
Excitatiile mediului extern si excitatiile pornite de la muschi, tendoane, articulatii, periost se
transmit prin intermediul sistemului nervos al vietii de relatie, iar excitatiile plecate de la viscere
se transmit pe calea sistemului nervos vegetativ. Aceste senzatii sunt receptionate de organe
specializate, numite receptori, care pot fi: exteroceptori , care culeg excitatiile pornite de la
mediul extern, proprioceptori, care culeg excitatiile de la muschi, tendoane, articulatii etc. si
interoceptori, care culeg excitatiile viscerale.
Nervii periferici pot fi senzitivi sau senzoriali, motori si vegetativi. Pe calea lor vin
informatiile de la periferia corpului sau din organismele interne, care vor merge- prin intermediu]
neuronului senzitiv - spre centru, influxul nervos retransmitandu-se spre organele efectoare pe
calea neuronului motor, a nervilor motori. in general, nervii periferici sunt micsti, leziunea lor
provocand tulburari clinice motorii si senzitive. Din nervii periferici fac parte nervii cranieni, in
numar de 12 perechi, si nervii rahidieni.
Sistemul nervos central este alcatuit din encefal, care este format din cele doua emisfere
cerebrale, formatiunile de la baza creierului, trunchiul cerebral, cerebel si din maduva spinarii.
Emisferele cerebrale prezinta partea cea mai dezvoltata a sistemului nervos. Fiecare
dintre ele cuprinde cate patru lobi: frontal, parietal, temporal si occipital. Acestia sunt impartiti
prin santuri in circumvolutii. Encefalul este format din substanta cenusie si substanta alba.
Substanta cenusie prezinta numeroase celule de diferite forme si dimensiuni, alcatuind la
suprafata scoarta cerebrala, iar in profunzime nucleii centrali. in scoarta se gasesc 14 milioane
de celule. Substanta alba a emisferelor cerebrale este formata din fibre nervoase care realizeaza
legatura intre diferite zone corticale (fibre de asociatie), legatura intre cele doua emisfere (fibre
comisurale - corpul calos), si legatura intre diferite etaje ale sistemului nervos central (fibre de
proiectie). Coordonand functionarea sistemului nervos, scoarta cerebrala controleaza intreaga
activitate a organismului. Ea detine in primul rand functia de reprezentare si selectionare, de
elaborare a ideilor - gandirea (rationamentul), denumita de Pavlov - activitate nervoasa
superioara.
Spre deosebire de reflexele neconditionate, care sunt innascute, reflexele conditionate sunt
dobandite, aparand in cursul existentei individului, determinate de conditii diferite si variate ale
mediului extern. La nivelul scoartei se realizeaza integrarea superioara, cu alte cuvinte, adaptarea
organismului la schimbarile mediului extern, inregistrate cu finete si precizie, precum si legatura
dintre diferite parti ale organismului.
Lobul frontal, care corespunde circumvolutiei frontale ascendente, este sediul neuronului
motor central, deci sediul miscarilor voluntare. Leziunile lobului frontal se insotesc de tulburari
motorii (paralizii), tulburari in articulatia vorbirii (disartrie sau anartrie), tulburari de
comportament.
Lobul parietal este sediul cortical al analizorului sensibilitatii generale. La acest nivel se
realizeaza sinteza tuturor tipurilor de sensibilitate. Leziunile lobului parietal se vor insoti deci de
tulburari privind aprecierea volumului si a formei obiectelor (stewognozie), a greutatilor
(barestezie), privind discriminarea tactila (aprecierea distantei dintre doua atingeri ale pielii) etc.
Distrugerea totala duce la agnozie tactila, adica la nerecunoasterea prin pipait a obiectului
respectiv.
Lobul temporal cuprinde sediul cortical al analizorului auditiv. Leziunea sa se poate
insoti de surditate verbala (bolnavul aude, dar nu intelege), halucinatii auditive, tulburari de
echilibru, imposibilitatea de a intelege scrisul (cecitate verbala), incapacitate de utilizare uzuala
a obiectelor si de efectuare a gesturilor obisnuite (apraxie); uneori este pierduta intelegerea
semnificatiei cuvantului vorbit sau scris (afazie senzoriala)
Lobul occipital este sediul capatului cortical al analizorului vizual. Leziunea sa duce la
tulburari de orientare in spatiu, tulburari de vedere (halucinatii vizuale) etc.
Formatiunile de la baza creierului sunt diencefalul si corpii striati.
Diencefalul este alcatuit in principal din: talamus, statia cea mai importanta de releu
pentru toate fibrele senzitive care merg spre scoarta cerebrala (leziunile talamusului producand
grave tulburari de sensibilitate), si hipotalamus, coordonatorul sistemului vegetativ si al
sistemului endocrin.
Corpii striati, formati dintr-un numar de nuclei de substanta cenusie, au un rol deosebit in
realizarea miscarilor automate si a tonusului muscular, fiind segmentul cel mai important al
sistemului extrapiramidal. Leziunile acestora duc la aparitia unor tulburari incadrate in notiunea
generica de sindrom extrapiramidal.
Trunchiul cerebral este prima portiune cuprinsa in cutia craniana, in prelungirea maduvei
spinarii. Are un rol deosebit de important, aflandu-se la intersectia dintre emisferele cerebrale si
cerebel. Este alcatuit de sus in jos din pedunculii cerebrali, protuberanta inelara si bulbul
rahidian, care face legatura cu maduva spinarii. Tinand seama de importanta centrilor nervosi
(respiratori, circulatori, de deglutitie), a cailor si a conexiunilor de la nivelul trunchiului cerebral,
leziunile acestora produc manifestari complexe, grave si adesea mortale. De la acest nivel
pornesc cele 12 perechi de nervi cranieni care indeplinesc importante functii motorii si senzitive.
in afara nucleilor nervilor cranieni si ai centrilor reflexelor vegetative, in trunchiul cerebral se
gasesc o serie de nuclei nespecifici, care alcatuiesc formatiunea reticulara, care joaca rol in
transmiterea spre scoarta cerebrala a diferitelor stimulari extero- si interoreceptive, contribuind la
edificarea starii de veghe (de constienta).
Cerebelul, asezat in fosa posterioara a cutiei craniene, este alcatuit din doua emisfere
laterale, cu rol in coordonarea motorie, si o regiune mediana, care contribuie in mod deosebit la
mentinerea echilibrului, numita vermis. Este legat de nevrax prin pedunculii cerebelosi. Functia
sa principala consta in reglarea tonusului muscular si in coordonarea miscarilor.
Maduva spinarii: ultima portiune a sistemului nervos central este adapostita in canalul
rahidian si se prezinta sub forma unui cilindru de substanta nervoasa, care incepe de la bulb si se
intinde pana la L2. Este impartita in doua jumatati simetrice, fiind formata din substanta alba si
substanta cenusie (76). Substanta cenusie este situata central si imbraca aspectul literei H.
Coarnele anterioare ale substantei cenusii sunt motorii, cele posterioare senzitive, iar cele laterale
au functii vegetative.
Substanta alba este alcatuita din: cai motorii descendente si cai senzitive ascendente, in
fiecare jumatate de maduva se disting trei cordoane de substanta alba, separate de emergentele
radacinilor anterioare (motorii) si posterioare (senzitive). Cordonul anterior contine fasciculul
piramidal direct. Cordonul posterior contine fascicule Goli si Burdach, care conduc spre centrii
superiori sensibilitatea tactila si profunda constienta.Cordonul lateral contine o serie de fascicule
ascendente care conduc spre centrii superiori informatii legate de sensibilitatea termica,
dureroasa si profunda inconstienta. Tot la nivelul cordonului lateral coboara fasciculul piramidal
incrucisat si caile extrapiramidale, spre celula neuronului periferic, aflata in coarnele anterioare,
de unde porneste calea motorie finala. Leziunile maduvei provoaca grave tulburari senzitive,
motorii si vegetative.
La nivelul maduvei, din cele doua radacini - anterioara (motorie) si posterioara
(senzitiva) - se formeaza nervii rahidieni. Pe traiectul radacinii posterioare exista o umflatura,
ganglionul spinal, care contine corpul celular al primului neuron senzitiv periferic. Nervii
rahidieni dau nastere nervilor periferici.
Sistemul nervos central (encefalul si maduva spinarii) este acoperit si protejat de cele trei
foite meningiene:
duramater, o membrana fibroasa in contact cu osul,
arahnoida, o foita subtire care captuseste fata interna a durei mater,
pia mater, un tesut celular bogat vascularizat care acopera tesutul nervos.
Spatiul subarahnoidian cuprins intre pia mater si arahnoida contine lichidul
cefalorahidian. Acesta este secretat in ventriculi de catre plexurile coroide si patrunde in spatiile
subarahnoidiene prin orificiile lui Magendie si Luschka. In interiorul encefalului se afla un
sistem de cavitati - sistemul ventricular, in care se formeaza si circula L.C.R.
In emisfere se afla ventriculii laterali si ventriculul III. Intre protuberanta si cerebel se
afla ventriculul IV. Ventriculul III este legat de ventriculul IV prin apeductul sylvian. Ventriculul
IV comunica cu spatiul arahnoidian prin orificiul Luschka si Magendie. L.C.R. se resoarbe din
spatiul subarahnoidian, prin vilozitatile arahnoidiene.
Pentru intelegerea simptomelor care apar in leziunea sistemului nervos, este necesara o
sumara recapitulare a cailor motorii, senzitive si a reflexelor.
Caile motorii. Sistemul motor cuprinde trei elemente: neuronul motor central, neuronul
extrapiramidal si neuronul periferic. Neuronul motor central si cel extra-piramidal reprezinta cele
doua cai motorii care merg de la encefal la maduva. La nivelul acesteia, calea motorie este unica,
fiind reprezentata de neuronul motor periferic, numit de aceea si cale motorie finala comuna.
Prin intermediul acesteia se transmit atat impulsurile venite pe calea neuronului motor central
(calea piramidala), cat si cele venite pe caile extrapiramidale.
 Neuronul motor central formeaza calea piramidala.
Fasciculul piramidal are somele celulare (corpurile celulare) situate in scoarta
circumvolutiei frontale ascendente. Axonii lor alcatuiesc calea piramidala si se termina in
coarnele anterioare ale maduvei, unde fac sinapsa cu neuronul motor periferic, cu exceptia unor
fibre scurte (fasciculul geniculat) care se termina in nucleii de origine ai nervilor cranieni, la
nivelul trunchiului cerebral. Fasciculul piramidal este format din fibre, care au deci o lungime si
un traiect diferit:
- fasciculul geniculat (cortico-nuclear) care se termina in nucleii motori ai nervilor
cranieni din trunchiul cerebral;
- fasciculul piramidal incrucisat, care reprezinta cea mai mare parte a fasciculului
piramidal si ale carui fibre se incruciseaza in partea inferioara a bulbului (de-cusatie), pentru a
ajunge apoi in cordoanele medulare laterale si coarnele anterioare. Datorita incrucisarii bulbare a
acestor fibre, se intelege de ce o leziune encefalica antreneaza o paralizie de partea opusa a
corpului;
- fasciculul piramidal direct, un fascicul foarte subtire, constituit din cateva fibre, care nu
se incruciseaza la nivelul bulbului, ci mult mai jos, la nivelul maduvei, cu cateva segmente
inainte de a se termina tot in coarnele anterioare ale maduvei. Fasciculul piramidal este de
origine filogenetica mai noua. Prin intermediul lui se transmit impulsurile motorii active (pentru
miscarile voluntare) si impulsurile moderatoare ale scoartei pentru activitatea automat-reflexa a
maduvei.
Neuronii extrapiramidali formeaza calea extrapiramidala, care este o cale motorie
indirecta. Corpurile celulare isi au originea in nucleii cenusii centrali (lenticular, caudat), nucleu
rosu, locus niger. Toti acesti nuclei sunt legati intre ei prin fascicule scurte. Caile descendente se
termina in coarnele anterioare ale maduvei prin diferite fascicule: rubro-spinal, olivo-spinal,
tecto-spinal, vestibulo-spinal. De retinut ca scoarta cerebrala la nivelul lobului frontal are neuroni
cu functie extrapiramidala. Sistemul extrapiramidal, de origine filogenetica mai veche, joaca un
rol in miscarile automate si in coordonarea si reglarea tonusului muscular.
Neuronul motor periferic este portiunea terminala a caii motorii. Corpurile celulare se
gasesc in coarnele anterioare ale maduvei, iar axonii trec prin radacina anterioara in nervii
periferici, terminanduse in muschi. Legatura intre nerv si muschi se face la nivelul unei
formatiuni de tip sinaptic, numita placa motorie. Transmiterea influxului la acest nivel, se face
cu ajutorul unui mediator chimic, numit acetilcolina. Neuronul motor periferic primeste excitatii
atat pe calea neuronului motor central, cat si a neuronului extrapiramidal si a arcului reflex
medular. De aceea se mai numeste si calea finala comuna. In leziunea neuronului motor periferic
sunt pierdute toate categoriile de miscari.
Caile sensibilitatii. Informarea sistemului nervos asupra variatiilor mediului extern si
intern se realizeaza prin existenta la periferie a unor receptori specializati pentru toate tipurile de
sensibilitate. in mare, se disting: o sensibilitate elementara si una sintetica.
Sensibilitatea elementara cuprinde:
-sensibilitatea superficiala sau cutanata, pentru tact, caldura si durere (termica, tactila si
dureroasa); 
-sensibilitatea profunda sau proprioceptiva, care provine din muschi, tendoane,
ligamente, oase si articulatii;
-sensibilitatea viscerala (interoceptiva), sub controlul sistemului nervos vegetativ.
Sensibilitatea sintetica cuprinde senzatii complexe, rezultate din diferentierea si
combinarea senzatiilor elementare. Caile sensibilitatii, printr-o inlantuire de trei neuroni,
alcatuiesc calea sensibilitatii termo-algice, a sensibilitatii tactile, profunda constienta (mio-
artrokinetica, vibratorie si barestezica), profunda inconstienta (relatii despre tonus si echilibru).
Caile senzitive cuprind trei neuroni.
Primul neuron se gaseste pe traiectul radacinii posterioare a nervului rahidian, in
ganglionul spinal si in ganglionii anexati nervilor cranieni. El are o prelungire cu rol de dendrita,
care alcatuieste fibra senzitiva a nervului periferic, si o prelungire cu rol de axon care patrunde in
maduva. Aceasta prelungire poate fi scurta, pentru sensibilitatea superficiala (care se termina in
celulele coarnelor posterioare ale maduvei), mijlocie, pentru sensibilitatea profunda inconstienta
(care se termina 2 - 3 segmente medulare mai sus) si lunga, pentru sensibilitatea profunda
constienta (care se termina in nucleii Goli si Burdach din bulb).
Al doilea neuron transmite excitatia senzitiva la talamus - pentru sensibilitatea
superficiala: prin fasciculul spino-talamic anterior, pentru sensibilitatea tactila, prin fasciculul
spino-talamic posterior, pentru sensibilitatea termo-algica, iar pentru sensibilitatea profunda,
fibrele care pornesc din nucleii Goli si Burdach - se incruciseaza in bulb, pe linia mediana si se
termina in talamus.
 Al treilea neuron este portiunea cailor senzitive cuprinsa intre talamus si circumvolutia
parietala ascendenta.
Reflectivitatea. Se intelege prin reflex, un raspuns motor, secretor sau vasomotor, obtinut
prin intermediul sistemului nervos. Pentru ca sa se produca un reflex este necesara continuitatea
arcului reflex, intre nervul aferent si cel eferent, cu alte cuvinte, o suprafata receptoare (piele,
muschi, tendoane), un nerv senzitiv, care constituie fibra aferenta, o celula intermediara situata in
ganglionul spinal posterior, o celula motorie (in cornul anterior al maduvei) si o terminatie
motorie in muschi .
Se cunosc mai multe tipuri de reflexe.
Reflexele osteo-tendinoase sunt reflexe spinale, formate din doi neuroni - unul senzitiv,
care receptioneaza excitatia de la nivelul tendonului excitat prin intindere, si unul motor
(neuronul motor periferic), care executa raspunsul motor. Impulsurile corticale prin calea
piramidala au actiune inhibitorie asupra acestor reflexe.
Reflexele superficiale (cutanate si mucoase) sunt formate din inlantuirea mai multor
neuroni. Excitatia unor zone cutanate mucoase determina contractia muschilor corespunzatori.
Ele devin patologice prin exagerarea lor, care apare in leziunea fasciculului piramidal.
Reflexele de postura au tot un arc reflex, alcatuit din doi neuroni, dar sunt reglate in
special de sistemul extrapiramidal, care exercita asupra lor o influenta moderatoare. La subiectul
normal, modificarea pasiva a pozitiei unei articulatii determina o stare de contractie a muschilor
interesati. in leziunile extrapiramidale, aceste contractii sunt exagerate.
In afara acestor reflexe pot aparea si alte reflexe patologice, care se ivesc numai in
leziunile neuronului motor central (calea piramidala).
In afara reflexelor somatice, maduva este si sediul unor reflexe vegetative (defecatie,
mictiune, erectie, ejaculatie, vaso-motricitate).

Motilitatea
I) Motilitatea voluntară (activă):

A. Staţiunea (ortostaţiunea): integrare armonioasă între sistemele motilităţii voluntare,

sistemele de coordonare şi echilibru, sistemele de reglare extrapiramidale, sistemul reticulat,
sistemul cerebelos, sistemele medulare, sistemele proprioceptive de reglare a tonusului
muscular.
 Examinare: proba Romberg (dacă staţiunea e posibilă). Pozitivă în:
leziuni vestibulare –>dezechilibrare după câteva secunde
leziuni proprioceptive –> dezechilibrare imediată
în leziuni cerebeloase, semnul pseudo - Romberg (dezechilibrul nu apare la
închiderea ochilor ci la micşorarea bazei de susţinere)
scăderea forţei musculare
tulburări ale coordonării agonişti/antagonişti
tulburări mari de sensibilitate
diskinezii cu mişcări ample şi bruşte
B. Mers, salt uniped, fuga: acte motorii complexe, necesitând integrarea funcţiilor sistemului
piramidal, extrapiramidal, cerebelos, vestibular, a aferenţelor proprioceptive şi a sistemului
muscular.
Mers, de urmărit:
mărimea bazei de susţinere
amplitudinea flexiei şi extensiei m.i.
mişcările pendulare asociate ale m.s.
mărimea pasului, modul aplicării şi desprinderii plantei (de) pe sol
direcţia
raportul dintre trunchi şi membre şi dintre cap şi trunchi
oprirea şi întoarcerea din mers
Tipuri particulare de mers:
Cosit: sdr. piramidal în faza spastică (sechelară); datorat spasmului cu predominanţă pe
extensori la nivelul m.i., care nu mai permite flexia gambei (inerţială, nu activă), ceea ce se
compensează printr-o mişcare de circumducţie a membrului afectat.
Stepat: paralizia nervului sciatic politeu extern; cu imposibilitatea flexiei dorsale a piciorului şi
aplicarea plantei pe sol începând cu vârful. Poate exista şi o înclinare compensatorie a bazinului
de aceeaşi parte.
Pendulant: sdr. bipiramidale (leziuni pe ambele emisfere); cu două cârje, alternând sprijinul pe
acestea cu sprijinul pe m.i.;spasticitate accentuată
Digitigrad: contracturi accentuate la nivelul m.i.; bolnavul nu poate călca decât pe vârfuri.
Cerebelos (ebrios): leziuni cerebeloase; cu bază largă de susţinere, m.s. depărtate de corp, cu
tendinţă de deviere în toate direcţiile.
Dansant: în coree; mişcări total aberante ale capului, membrelor, trunchiului.
Legănat (de raţă): distrofii musculare progresive; datorat atrofiilor musculaturii centurii
pelviene, cu înclinarea trunchiului de partea opusă la fiecare pas.
Din hemiplegia isterică (boală fără substrat organic): piciorul “paralizat” e avansat în extensie,
pe linie dreaptă (nu circular).
Talonat->stări cu tulburări mari de sensibilitate profundă;pacientul ridică dezordonat picioarele
azvârlindu-le înainte,calcă pe călcâi
Se mai examinează: întoarcerea bruscă, urcare- coborâre pe scări, mers pe vârfuri, pe călcâie,
lăsarea pe vine, etc.

C. Mişcări segmentare: ar trebui comandate toate mişcările fiziologice din toate articulaţiile,
ceea ce ar dura foarte mult, deci se face un examen ţintit. Se urmăresc:
amplitudine
viteză
mod de execuţie
simetrie (!) dreapta-stânga
D. Forţa musculară: examinatorul se opune mişcărilor comandate bolnavului. Examinare
comparativă, simetric. Pentru flexorii degetelor mâinii se poate face o cuantificare cu
dinamometre. Există o scală de gradare a intensităţii deficitului de forţă musculară:
0 – deficit total (fără contracţie)
1 – contracţie fără deplasarea segmentului
2 – deplasare numai în plan orizontal
3 – deplasare posibilă şi pe verticală (învinge gravitaţia)
4 – posibilitatea unei contracţii împotriva rezistenţei examinatorului
5 – forţă musculară normală
Deficitul:
 a) paralizie (plegie) –> deficit total, nu se poate face nici o mişcare cu grupul
muscular afectat.
pareză –> deficit parţial, cu diminuarea în grade diferite a forţei de contracţie
Motilitatea pasivă (tonusul muscular):
Tonus= o stare permanentă (incusiv în repaus) de tensiune a muşchiului striat, datorată unei
contracţii uşoare, involuntare.
Mecanisme de control:
Spinal->arc reflex medular
Structuri reglatoare superioare în:
- trunchi
- cerebel
- nuclei bazali;scoarţă
-fondul morfologic este reprezentat de arcul reflex tonigen
Examinare:
a) Tonus de repaus: palparea consistenţei muşchiului, aprecierea
extensibilităţii şi rezistenţei la mobilizarea pasivă.
a) Tonus postural: cercetarea reflexelor de postură.
b) Tonus de acţiune: urmărirea tonusului în timpul execuţiei mişcărilor
voluntare.
c) Tulburări:
d) Hipotonia – atonia musculară: scăderea până la abolire a tonusului muscular; mişcările
pasive se fac foarte uşor, senzaţie de mobilitate articulară exagerată, rezistenţă mică la
mobilizare; relieful muscular pierdut, masă musculară flască la palpare.
e) Hipertonia: exagerarea tonusului muscular; muşchi induraţi, tendoane în tensiune, mişcări
pasive limitate.

Mişcările automate: o serie de acţiuni motorii, iniţial conştiente şi voluntare, care prin repetare
şi obişnuinţă devin automate. Pot fi modificate prin intervenţia voinţei şi pot fi conştientizate.
Structurile implicate sunt mai ales extrapiramidale. Exemple: mers, vorbire, scris,
clipit,fugă,râs,plâns. Alterările se produc în:
 -leziuni piramidale->dispare mişcarea de balansare a membrelor superioare de aceeaşi
parte
-leziuni extrapiramidale->dispar mişcările de balansare de ambele părţi
-mers rigid
-vorbire monotonă

Mişcările asociate patologic (sincineziile): mişcări asociate anormal unor mişcări voluntare; pot
fi şi fiziologice (e.g. extensia mâinii la strângerea pumnului; la închiderea pleoapelor globii
oculari se îndreaptă în afară şi în sus). Apar în mod patologic la membrele paralizate cu
contractură piramidală, când la execuţia unei mişcări a membrului sănătos, rezultă mişcări ale
membrului contralateral, care nu pot apare în mod voluntar.
Exemple:
Sincinezia globală: exagerarea contracturii piramidale la nivelul întregii musculaturi din ½
afectată, atunci când bolnavul face un efort voluntar sau reflex (tuse, strănut).
A) Sincinezii de imitaţie: membrele afectate imită mişcarea membrelor simetrice
sănătoase. Sunt importante în terapia de recuperare a bolnavului.
B) De coordinaţie (de conjugaţie): solidaritate patologică a diferitelor segmente ale
membrului bolnav; o mişcare voluntară a unui anumit segment determină mişcări ale
altor segmente ale acelui membru.

Motilitatea involuntară (diskineziile): activităţi motorii anormale, spontane, independente de

voinţa pacientului. Apar în general în afecţiuni ale sistemului extrapiramidal.
Exemple:
Tremurăturile: oscilaţii ritmice, de aceeaşi amplitudine, ale extremităţilor sau ale întregului
organism. La membre, cele subtile se pot evidenţia prin extinderea şi ridicarea braţelor la nivelul
umerilor, cu palmele în jos; se poate pune o coală de hârtie pe mâini. De urmărit:

Intensitate
 Ritm
  Distribuţie
 Mod de desfăşurare
 Influenţele pe care le au anumite stări asupra lor
Tremurătura:
Parkinsoniană

Cerebeloasă

Senilă

Alcoolică

Basedowiană

Familială

Dento-rubrică: în afecţiuni cerebelo-extrapiramidale

Din nevroza astenică
Isterică (pitiatică)
Mişcările coreice: rapide, de amplitudine variabilă, pe orice grup muscular, în repaus sau
acţiune, dezordonate, bruşte. La nivelul feţei dau naştere la grimase. Produc mersul dansant.
Apar în coreea Sydenheim (coree acută, coreea minor), coreea Huntington (cronică), coreea
senilă, coreea gravidică.
-dispar în somn şi se intensifică la emoţii
-apar în leziuni ale neostriatului
Mişcările atetozice:
apar în leziuni ale neostriatului
amplitudine scăzută, lente, vermiculare, aritmice
ectromielice, mai frecvente la m.s.
se intensifică la emoţii
dispar în somn
C) Hemibalismul:
mişcare amplă, violentă, bruscă
interesează un membru în întregime; poate dezechilibra corpul
rare, cu semificaţie gravă
se datorează leziunii corpului lui Louis
D) Miocloniile:
bruşte, de scurtă durată, mobilizează segmentul interesat
pe un (grup de) muşchi
de regulă sunt aritmice; forme ritmice se întâlnesc mai des la musculatura velo-palatină şi
diafragmatică (sughiţ)
apar în leziuni extrapiramidale,intoxicaţii,epilepsia mioclonică
E) Fasciculaţiile: contracţii ale unor fascicule musculare care nu produc deplasarea
segmentului. Se pot evidenţia prin percuţia muşchiului,prin excitaţii electrice,prin
fricţionarea tegumentului.
Nu dispar în somn
Identificarea lor e importantă, pentru că pot denota o iritaţie persistentă a
motoneuronilor coarnelor anterioare medulare.
Apar în scleroza laterală amiotrofică,siringomielie,poliomielită anterioară cronică
F) Spasmele: contracţii tonice, discontinue, relativ persistente şi bine delimitate,
interesând un grup muscular; se reproduc în acelaşi loc.
1. Crampele: interesează grupe musculare funcţionale; sunt însoţite de dureri

(e.g. crampa scriitorului,croitorului,bărbierului)

Torticolisul spasmodic: diskinezie tonică,clonică sau tonico-clonică cu caracter intermitent,
localizată la muşchii gâtului şi cefei, mai ales la sternocleidomastoidian şi trapez
Spasmul de torsiune: interesează muşchii efectori şi pe cei sinergici, suprapunându-se peste
mişcările voluntare; se intensifică pe măsura desfăşurării acestor mişcări.
G) Ticurile: mişcări clonice; pot avea caracter semiconştient, dar de obicei survin
brusc, inconştient;
pot reproduce un gest
sunt stereotipe (mereu aceleaşi), dar se pot modifica în timp
unice/multiple
atenuate în somn
accentuate de emoţii
pot fi puţin aparente: esofagiene, de fonaţie etc.
există într-o mare varietate->tuse,strănut,ridicări din umeri
H) Convulsiile: contracţii musculare bruşte, neregulate, intermitente şi variate, ce
pot produce deplasări ale segmentelor de membre şi ale trunchiului. Funcţie de
extindere, sunt localizate sau generalizate. Caracterizează patologia epileptică (primară
sau secundară). Sub aspectul gravităţii, o convulsie tonică poate avea aceeaşi
semnificaţiei cu una tonico-clonică, iar o convulsie focală, localizată poate avea
semnificaţia uneia generalizate. Funcţie de caracter sunt:
tonice: rigiditate musculară prin contracţie prelungită,violentă
clonice: secuse mai mult sau mai puţin intense sau regulate, pot deplasa segmentul afectat sau
trunchiul,separate de scurte intervale de rezoluţie musculară
tonico-clonice (mixte)
-pot apare şi în stări uremice,tumori cerebrale,encefalite,posttraumatic
Coordonarea mişcărilor: iniţiere, oprirea, viteza, amplitudinea, direcţia etc. Sunt implicate
mecanisme centrale, periferice.
Structuri coordinatorii:
 Cerebel
Scoarţa cerebrală motorie
Sistemul reticulat
Aparatul vestibular
Căile sensibilităţii etc.
Ataxia= tulburare de coordonare; se pune în discuţie după (!) excluderea:
unui deficit motor
tulburărilor de tonus
diskineziilor
Ataxii:
A) Tabetică (senzitivă, proprioceptivă, de fibre lungi):
 1. Ataxie statică: imposibilitatea menţinerii unei anumite
atitudini (mai ales cu ochii închişi), datorită lipsei de informaţie
proprioceptivă
-se examinează cu proba Romberg sau pacientul în decubit dorsal ridică
membrul inferior până la un anumit punct
Ataxie dinamică: evidenţiată cu ocazia diverselor mişcări
-latentă->doar la anumite probe (probe Fournier)
-specifică,manifestă->paşi inegali ca amplitudine,picioare azvârlite
Cerebeloasă: vezi sdr. cerebelos
Frontală: tulburare de coordonare prin mecanism central, asociată mai ales leziunilor frontale,
manifestată printr-o tulburare a echilibrului trunchiului,fără dismetrie,fără tulburări de
coordonaţie segmentară
- lateropulsiuni de partea leziunii şi retropulsiuni ce apar atât în staţiune cât şi în
mers.
Motilitatea
Motilitatea voluntară (activă):
A. Staţiunea (ortostaţiunea): integrare armonioasă între sistemele motilităţii voluntare, sistemele de
coordonare şi echilibru, sistemele de reglare extrapiramidale, sistemul reticulat, sistemul
cerebelos, sistemele medulare, sistemele proprioceptive de reglare a tonusului muscular.

B. Mers, salt uniped, fuga: acte motorii complexe, necesitând integrarea funcţiilor sistemului
piramidal, extrapiramidal, cerebelos, vestibular, a aferenţelor proprioceptive şi a sistemului
muscular.

Tipuri particulare de mers:

1. Cosit: sdr. piramidal în faza spastică (sechelară); datorat spasmului cu predominanţă

pe extensori la nivelul m.i., care nu mai permite flexia gambei (inerţială, nu activă),
ceea ce se compensează printr-o mişcare de circumducţie a membrului afectat.
2. Stepat: paralizia nervului sciatic politeu extern; cu imposibilitatea flexiei dorsale a
piciorului şi aplicarea plantei pe sol începând cu vârful. Poate exista şi o înclinare
compensatorie a bazinului de aceeaşi parte.
3. Pendulant: sdr. bipiramidale (leziuni pe ambele emisfere); cu două cârje, alternând
sprijinul pe acestea cu sprijinul pe m.i.;spasticitate accentuată
 4. Digitigrad: contracturi accentuate la nivelul m.i.; bolnavul nu poate călca decât pe
vârfuri.
5. Cerebelos (ebrios): leziuni cerebeloase; cu bază largă de susţinere, m.s. depărtate de
corp, cu tendinţă de deviere în toate direcţiile.
6. Dansant: în coree; mişcări total aberante ale capului, membrelor, trunchiului.
7. Legănat (de raţă): distrofii musculare progresive; datorat atrofiilor musculaturii
centurii pelviene, cu înclinarea trunchiului de partea opusă la fiecare pas.
8. Din hemiplegia isterică (boală fără substrat organic): piciorul “paralizat” e avansat
în extensie, pe linie dreaptă (nu circular).
9. Talonat->stări cu tulburări mari de sensibilitate profundă;pacientul ridică dezordonat
picioarele azvârlindu-le înainte,calcă pe călcâi
Se mai examinează: întoarcerea bruscă, urcare- coborâre pe scări, mers pe vârfuri, pe călcâie,
lăsarea pe vine, etc.

C. Mişcări segmentare: ar trebui comandate toate mişcările fiziologice din toate articulaţiile, ceea
ce ar dura foarte mult, deci se face un examen ţintit. Se urmăresc:
amplitudine
viteză
mod de execuţie
simetrie (!) dreapta-stânga
D. Forţa musculară: examinatorul se opune mişcărilor comandate bolnavului. Examinare
comparativă, simetric. Pentru flexorii degetelor mâinii se poate face o cuantificare cu
dinamometre. Există o scală de gradare a intensităţii deficitului de forţă musculară:

0 – deficit total (fără contracţie)

1 – contracţie fără deplasarea segmentului

2 – deplasare numai în plan orizontal

3 – deplasare posibilă şi pe verticală (învinge gravitaţia)

4 – posibilitatea unei contracţii împotriva rezistenţei examinatorului

5 – forţă musculară normală

Deficitul:

paralizie (plegie) –> deficit total, nu se poate face nici o mişcare cu grupul muscular
afectat.
pareză –> deficit parţial, cu diminuarea în grade diferite a forţei de contracţie
Motilitatea pasivă (tonusul muscular):
Tonus= o stare egmental (incusiv în repaus) de tensiune a muşchiului striat, datorată unei
contracţii uşoare, involuntare.

Mecanisme de control:
Spinal->arc reflex medular
Structuri reglatoare superioare în:
- trunchi

- cerebel

- nuclei bazali;scoarţă

-fondul morfologic este reprezentat de arcul reflex tonigen

-elemente receptoare->fusurile neuromusculare şi organele tendinoase Golgi

-cornul anterior medular->motoneuroni α mari->mişcări fazice

-motoneuroni α mici->fibre musculare roşii
-motoneuroni γ
-neuroni Renshaw
-structuri corectoare:

-formaţiuni spinale->bucla γ şi circuitul Renshaw

-formaţiuni supraspinale

Examinare:

a) Tonus de repaus: palparea consistenţei muşchiului, aprecierea extensibilităţii şi rezistenţei la

mobilizarea pasivă.
b) Tonus postural: cercetarea reflexelor de postură.
c) Tonus de acţiune: urmărirea tonusului în timpul execuţiei mişcărilor
voluntare.
d) Hipotonia – atonia egmenta: scăderea până la abolire a tonusului muscular; mişcările pasive
se fac foarte uşor, senzaţie de mobilitate articulară exagerată, rezistenţă mică la mobilizare;
relieful muscular pierdut, masă musculară flască la palpare.

e) Hipertonia: exagerarea tonusului muscular; muşchi induraţi, tendoane în tensiune, mişcări

pasive limitate. Tipuri de hipertonie:
1.Piramidală (segmentale, spasticitatea piramidală)

2.Extrapiramidală (rigiditatea extrapiramidală), carateristică sdr. hipertonico-hipokinetic:

Coordonarea mişcărilor: iniţiere, oprirea, viteza, amplitudinea, direcţia etc. Sunt implicate
mecanisme centrale, periferice.
Structuri coordinatorii:

Cerebel
Scoarţa cerebrală motorie
 Sistemul reticulat
Aparatul vestibular
Căile sensibilităţii etc.
Ataxia= tulburare de coordonare; se pune în discuţie după (!) excluderea:

unui deficit motor

tulburărilor de tonus
diskineziilor
Ataxii:

A)Tabetică (senzitivă, proprioceptivă, de fibre lungi):

Ataxie statică: imposibilitatea menţinerii unei anumite atitudini (mai ales cu

ochii închişi), datorită lipsei de informaţie proprioceptivă
-se examinează cu proba Romberg sau pacientul în decubit dorsal ridică
membrul inferior până la un anumit punct

Ataxie dinamică: evidenţiată cu ocazia diverselor mişcări

-latentă->doar la anumite probe (probe Fournier)

-specifică,manifestă->paşi inegali ca amplitudine,picioare azvârlite

B)Cerebeloasă: vezi sdr. Cerebelos

C)Frontală: tulburare de coordonare prin mecanism central, asociată mai ales leziunilor
frontale, manifestată printr-o tulburare a echilibrului trunchiului,fără dismetrie,fără
tulburări de coordonaţie segmentară
- lateropulsiuni de partea leziunii şi retropulsiuni ce apar atât în staţiune cât şi în mers.