Sunteți pe pagina 1din 7

ghearele p-o cremene, ca să fie pregătit să s-ospăteze dântr-un sufle’ dă

mincinos, păi da. Cân’ trecurăm dă Sloosha, veni şerpuitu-n su’ spre
Kuikuihaele. Dântre ricşe, una să poticni ş’să răsturnă, fin’că tare greu să urca,
ş’ni să făcus-atî’ dă sete la toţ’ ş’trecusă bine dă prânz cân’ ajunserăm l-
amărâtu’ dă cătun dă ierea pă parte-ailant-a crestii. Ăi mai tiner’ ne căţărarăm
după nucile dă cocos, ca să mai sporim ce-aveam d-ale gurii, ş’toată lumea să
bucură dă laptele-ăla, nu glumă! Cân’ o luarăm spre su’, pă drumu’ lăsa’ d-Ăi-
Bătrân’, dă să cobora spre Târgu’ Honokaa, briza dinspre ocean să făcusă mai
rece ş’ne ’vioră pă toţ’, dă ne-apucarăm dă spus poveşti, ca să treacă drumu’
mai repede – ş-ăl dă dăpăna povestea să punea d-a călare pă catâru’ ăl din
frunte, cu dosu’nainte, ca Atlasul Norilor — 365 —
să-l auză toţ’ ăilanţ’ ce ’cea iel acolo. Alde Rod’rick ’să povestea lu’ Rudolf hoţu’
dă capre, ăl cu inel roşu, ş’ţăpoiu’ ăl cumplit a’ lu’ Billy Fieraru’, p-ormă Wolt să
pusă pă cântat un cântec dă iubire, dă-i ’cea „Tu, Sally du pân ăle Văi, tu!―, da’
noi ăilanţi îl altoirăm cu beţe, fin’că ghiersu’ lui parcă ierea cânta’ dă leagăn. P-
ormă Unchiu’ Bees o rugă pă Meronym să ne ’veţe o poveste d-a Preştienţilor. Ia
şovăi puţin ş’să că basmele după Insula Preştienţilor mustea dă regrete după
lucru’ pierdute ş’că n-avea cum să fie semne bune pentr-o după-ma’sorită
’nainte dă Ziua dă Târ’, da’ că ne putea spune o poveste dă i-o ’sasă ş’iei un in’
sfătos dântr-un loc dă ’parte-dăparte, dă-i ’cea Panama. Noi to’ strigarăm dă
bucurie, ’şa că Navista să pusă d-a călare pă catâru’ ăl din frunte ş’ne depănă o
poveste scurtă, da’ tare frumoasă, ş’v-o spun ş’io vou-acu’, dacă tăceţ’ din gură,
staţ’ pă locurile voastre ş’careva din voi’ mai dă ş’mie o cană dă tărie d-asta, că
mi să uscă ş’mi să lipi gâtu’ dă tot.
’Ce că ’nainte, pă vremea cân’ cădea Căderile, oamenii uitasă cum să face focu’.
Oho, ş’cî’ dă rele-ajunsasă toate alea! La căderea nopţii, nu mai vedea nimic; la
sosirea iernii, nu să mai putea ’călzi; în timpu’ zilii, nu mai putea frige carnea.
’Şa că to’ tribu’ să dusă la Omu ’Ţelep’ ş’să: Omule ’Ţelep ajută-ne, că iete,
uitarăm cum să face focu’ ş’vai dă noi, că tare ne merge rău!
Ş-atunci, Omu ’Ţelep’ chemă la iel pă Corb ş’-i ’să vorbele-astea: Ia ş’zboară
peste marea ’volburată ş’schimbătoare pân’la Vulcanu’ăl Mare ş’după râpile lui
’pădurite culege un băţ lung. Ş’ia băţu-ăla-n cioc ş’cu iel coboară pă gura
Vulcanului ăl Mare ş’moaie băţu-n iazu dă flăcăr’ ş’dă colcăială ş’d-uruială, d-o
să-l găseşt’ în gura vuitoare-a Vulcanului. Ş’dup-aia zboară cu băţu’flăcăra’napoi
aci, ’n Panama, ca să-ş’ aduc-aminte oamenii cum ie focu’ ş’cum să face.
Corbu’ făcu taman cum îl ’văţasă Omu’Ţelep’ ş’zbură marea ’volburată
ş’schimbătoare pân’ văzu-n zare, da’ nu foar’ dăparte, cum fumega Vulcanu’ ăl
Mare. Ş’să roti peste David Mitchell — 366 —
râpile lui ’coperite dă păduri, ciuguli neşte afine, ’ş’ vârî ciocu-ntr-un izvo’ rece,
’ş’ hodini ’fârşeala din arip’ ş-abia dup-aia să uită pân jur dup-o cracă lungă dă
pin. Ş’una, ş’două, ş’trei, ş’hopa! – Corbu-ş’ luă zboru’ cu băţu-n cioc, ş’p-ormă
vâşt’! – îş’ dete drumu’ să cază taman în gura pă care Vulcanu’ ăl Mare scotea
fumur’ puturoase ş’să opri din cădere taman la tim’ câ’ să-ş’ ’moaie băţu’ dă pin
în leoarb-aia dă foc, ş’oho, cu’ să mai aprins’ – aşa făcu: fâsssss! Atunş’ Corbu
să ’nălţă-n zbor, să ’nălţă ş’ieşi din gur-aprins-a vulcanului ş’să ’dreptă-n zbor
către casă, dă un’e plecasă, cu băţu-ăla dă pin arzân’ la un capăt, să ’dreptă
ţintă spre casă, lovin’ din arip’, cu băţu’ arzându-i în cioc. Ş’zilele trecu, ploile-l
bătu, norii să luă după iel pă cer ş’vai! Focu’ mistuia din ce-n ce mai mul’ băţu’
dă pin, pân-ajunsă dă i să umplu ochii dă fum, i să pârli penele, ’i ajunsă
fierbinţeala pân’ la cioc. Mă arde! croncăni Corbu. Mă arde! Ş-acu’, voi ce ’ceţ’:
dete iel drumu’ la băţ or’ nu-i dete? Mai ştim noi în ziua d-az’ să facem focu’, or’
nu mai ştim?
Că, vedeţ’ voi, ’să Meronym, şăzân’ d-a călare cu dosu’nainte pă catâru’ din
frunte, nu-i vorbă niş’ dă corb’, niş’ dă foc aci, ie vorba dă cum ajunsăm noi,
oamenii, ce ş’cum suntem.
Io nu zi’ că poveste-ai-avusasă mare dram dă ’ţeles, da’-n to’ căzu’, io o ţinui
minte, ş’să ’tâmplă câteodată că mai puţin ’ţeles ie totuna cu mai mul’ţeles.
Or’cum, ziua să ’fârşea cu nor’ dă ploaie ş’noi to’ mai aveam câteva mile bune
pân-ajungeam l-alde Honokaa, ’şa că făcurăm tabăra dă noapte ş’deterăm cu
zaru’ să vedem cine sta dă pază, că, vedeţ’ vo’, ierea vremur’ grele ş’nu vroiam
să ne trezim luaţi ca din oală. Io detei un şase-şase, ’şa că mă gândii: poate mi
s-o fi schimba’ norocu’, fin’că prea stătusăm pân-atunci la voia ’tâmplării, păi
da, ca noi toţ’, dă fap’ ş’dă drept.
Honokaa ierea ăl mai ’glomera’ târg în toată partea dă nor’ ş’dă răsări’ după
Vântoasa, fin’că, vedeţ’ voi, îl ridicas-Ăi-Bă- trân’ dăstul de sus ca să nu dea
marea iama-n iei, cum să ’tâmpla cu juma’ dă Hil’ or’ Kona, dă să ’nunda mai
în fiecare Atlasul Norilor — 367 —
lună. Bărbaţii din Honokaa ierea mai mul’ negustor’ ş’lucrător’ ş’să ruga ş’iei la So’mi, da’ iei nu
vroia să scape nicio ’cazie, ş-atunş’ să ruga ş’la sfinţii din Hilo, ’şa că noi, Ăi-dân-Văi, ’ceam
despre iei că ierea sălbatiş’ dăcî’ pă jumate. Mai-marelui lor îi ’cea Senator ş-avea mai multă
putere ca Stăreţa noastră, păi da, că iei avea ş-armată, vro zece or’ cinşpe războiniş’ cu neşte
ţăpoaie lunj’, d-altă treabă n-avea dăcî’ să le vâre pă gî’ la toţ’ ăilanţ’ ce ’cea mai-marele, ş’pă
Senatoru’ ăsta nu-l vota nime’ niciodată, ierea ca la sălbatiş’, să trecea dă la tată la fiu. Honokaa
ierea cam la jumat

nu s-a-ntâmplat la fel. Şi pe-o parte, şi pe cealaltă, proiectele rezidenţiale au


colonizat terasele făcute cu buldozerul. Statul acolo mi-a mâncat toată viaţa.
Buenas Yerbas e din ce în ce mai departe şi se vede ca o pată informă în
oglinda retrovizoare a lui Napier. N-o poţi împiedica pe fata lui Lester Rey să se
joace de-a Femeia-Minune. Ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri. Las-o-n pace – nu mai
e copil. Plimbă acul radioului pe toată scala, dar peste tot sunt numai bărbaţi
care cântă cu voci de femei şi femei care cântă cu voci de bărbaţi, până
reuşeşte să dea peste un post de provincie siropos, unde Harry Nilsson cântă
Everybody’s Talkin’. Milly era jumătatea muzicală a lui Napier, care-şi aduce
aminte cum a văzut-o el atunci, în prima seară: dădea din scripcă pentru
Văcarii veseli şi văcăriţele lor, care dansau în praful drumului. Ocheadele pe
care le schimbă-ntre ei muzicanţii când muzica nu le cere niciun efort – asta i-a
plăcut la Milly, sentimentul ăsta de intimitate. Luisa Rey tot copil a rămas.
Napier iese de pe autostradă la Punctul de ieşire optsprezece şi-o ia pe vechiul
drum al căutătorilor de aur, în sus către Copperline. Zdroncănitul ăsta parcă-i
din ce în ce mai rău. Toamna dă semne de pe-acum prin pădurile-astea de
munte. Drumul trece printr-un defileu flancat de pini bătrâni şi se-ndreaptă
spre soare-apune.
Napier se trezeşte c-a şi ajuns, dintr-odată, şi nu reuşeşte să-şi aducă aminte
de niciun gând care i-a trecut prin cap în ultimele trei sferturi de oră. Trage în
faţa magazinului alimentar, opreşte motorul şi se dă jos din Jeep. Auzi cum
zornăie? Asta-i Râul pierdut. Ceea ce-i reaminteşte, totuşi, că nu mai este la
Buenas Yerbas, ci la Copperline, aşa că-şi descuie la loc portiera Jeepului.
Proprietarul magazinului îşi întâmpină clientul spunându-i pe nume, îl pune la
curent cu bârfele ultimelor şase luni în tot atâtea minute, după care-l întreabă
dacă nu rămâne în vacanţă toată săptămâna.
— De-acum sunt în vacanţă permanentă. Mi s-a oferit să mă… – Napier
vorbeşte pentru prima oară în aceşti termeni despre el însuşi – … pensionez
anticipat. N-am ştiut cum s-accept mai repede propunerea. David Mitchell — 524

Proprietarul magazinului se uită la el cu o expresie atotştiutoare:
— Sărbătoreşti la Duane în seara asta? Sau îţi plângi amarul mâine, tot la
Duane?
— Mai degrabă vineri. Şi, mai mult ca sigur, sărbătoresc. Vreau să mă odihnesc
în cabana mea în prima săptămână de libertate, nu să mă târăsc trotilat pe sub
mesele lui Duane.
Napier îşi plăteşte alimentele cumpărate şi pleacă, lovit brusc de dorinţa de a
rămâne singur. Roţile Jeepului scrâşnesc pe drumul de munte. Farurile mătură
pădurea primordială, scoţând-o porţiune cu porţiune la lumină.
Am ajuns. Încă o dată, Napier aude Râul pierdut. Îşi aduce aminte cum a adus-
o pe Milly prima dată la cabana pe care o construiseră el, fraţii lui şi tatăl lor.
Acum n-a mai rămas decât el. Au făcut baie, atunci, în pielea goală. Pădurea
trecută de amurg îi umple şi plămânii, şi mintea. Nu telefoane, nu televiziune
cu circuit intern – nici măcar televiziune şi-atât –, nu ecusoane de identificare,
nu şedinţe în biroul antifonat al şefului cel mare. Gata cu toate astea pentru
totdeauna. Fostul şef al Pazei şi proaspăt pensionar verifică zăvorul uşii, dacă
nu cumva era forţat, şi abia după aceea dă la o parte obloanele. Calmează-te,
pentru Dumnezeu! Seaboard te-a lăsat să pleci, ţi-a dat verde, nu mai ai treabă
cu ei, nu te mai întorci la ei.
Şi totuşi, de intrat în cabană, intră cu calibrul 38 în mână. Vezi? Nu e nimeni.
Napier îşi face un foc zdravăn şi de mâncare: fasole cu cârnaţi şi cartofi copţi în
cenuşă. Bea o bere şi-ncă una. Se pişă lung-prelung afară. Calea Lactee parcă
s-a vărsat pe tot cerul. Doarme adânc, dar adânc de tot.
Se trezeşte. Iarăşi. Are gura uscată şi băşica umflată de bere. Asta-i a câta oară,
a cincea ori a şasea? Zgomotele pădurii nu-l mai leagănă pe Napier în noaptea
asta, ci-i tulbură senzaţia de bine. Frâne de maşină? Strigăte de bufniţă.
Trosnituri de vreascuri? Vreun şobolan, vreun cocoş de munte – habar n-am, eşti
în pădure, poate fi orice. Culcă-te şi dormi, Napier. Vântul. Voci şoptite la
fereastră? Napier se Atlasul Norilor — 525 —
trezeşte că vede o pumă cocoţată pe-o bârnă chiar deasupra patului în care
doarme el; se trezeşte din somn ţipând – puma era, de fapt, Bill Smoke, cu
braţul ridicat, vrând să-i crape lui capul cu lanterna. Pe bârna de deasupra
patului nu e nimic. Acuma ce mai face, plouă? – şi Napier ascultă.
Nu e decât râul; nu e decât râul.
Aprinde iarăşi un chibrit, ca să vadă ce oră e şi dacă merită să se scoale din
pat. 4:05. Nu, asta nu-i oră. Napier se aşază mai bine în bezna care-l învăluie şi
caută s-adoarmă, dar uite că-l năpădesc amintiri destul de recente legate de
casa lui Margo Roker. Cum îi spune Bill Smoke: „Stai de pază. Omul meu de
legătură zice că-şi ţine documentele în cameră―. Cum el, Napier, consimte,
mulţumit că implicarea lui este minimală. Cum Bill Smoke îşi aprinde lanterna
butucănoasă de cauciuc şi-o ia pe scări în sus.
Napier îşi plimbă privirile peste livada lui Margo Roker. Până la cea mai
apropiată casă e aproape o milă. Se întreabă ce nevoie o fi avut de el
interpretul-solist Bill Smoke, pentru un număr atât de simplu.
Un ţipăt slab, care se întrerupe brusc.
Napier urcă treptele în fugă, alunecă, dă peste mai multe camere goale.
Bill Smoke stă cu genunchiul proptit de un pat model antic şi de demult şi
izbeşte în ceva de pe pat cu lanterna. Raza de lumină biciuieşte pereţii şi
tavanul. Când loveşte în capul deja fără cunoştinţă al lui Margo Roker, bufneşte
aproape surd. Sângele ei întins pe cearşafuri arată ca o pată obscen de roşie.
Napier îi strigă să se oprească. Bill Smoke se întoarce spre el, jubilând: „Ai spus
ceva, Joe?―
„Ai zis că lipseşte de-acasă-n noaptea asta!―
„Ba nu, ba nu, ai auzit tu greşit! Am spus că omul meu de legătură mi-a spus
că baba lipseşte de-acasă-n noaptea asta. Greu de găsit oameni pe care să te
mai poţi baza!― „Doamne, Doamne, Doamne – e moartă?―
„Mai bine să fii sigur decât să-ţi pară rău dup-aia, Joe.―
O capcană de toată frumuseţea, recunoaşte Joe Napier David Mitchell — 526 —
acum, în cabana lui, dacă tot nu poate dormi. Capcana cârdăşiei. Complice la
omorul în bătaie al unei activiste în vârstă, lipsite de apărare? Orice student la
Drept mediocru, chiar şi cu vreun defect de vorbire, l-ar trimite la puşcărie
pentru câte zile mai are de trăit. Cântă o mierlă. Am o mare vină faţă de Margo
Roker, dar acum gata cu viaţa aia. Cele patru cicatrice lăsate de schije, câte
două pe fiecare bucă, îi dau furnicături. M-am dus la Luisa Rey chiar şi-aşa,
expus cum eram, să-i bag minţile-n cap. Fereastra s-a luminat suficient cât să
recunoască trăsăturile înrămate ale lui Milly. Sunt un singur om, protestează el,
nu sunt un pluton întreg. Tot ce vreau de la viaţă este chiar viaţa. Şi să pescuiesc
puţin.
Joe Napier oftează, se-mbracă şi se-apucă să-şi încarce din nou Jeepul.
Milly a câştigat întotdeauna fără să scoată o vorbă.
56
Judith Rey îşi leagă halatul de casă gen chimono şi o ia, desculţă, peste un covor persan uriaş,
înspre bucătăria placată cu marmură. Scoate dintr-un frigider cu aspect de peşteră trei
grepfruturi rubinii, le taie în jumătăţi, iar emisferele zemoase, reci ca gheaţa, le înghesuie într-un
storcător de fructe. Aparatul zumzăie de parcă ar avea un roi de viespi înăuntru şi varsă într-o
cană sucul perlat, plin de pulpă, de culoarea zahărului candel. Îşi toarnă din cană într-un pahar
de sticlă groasă, albastră, şi-

S-ar putea să vă placă și