Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
mincinos, păi da. Cân’ trecurăm dă Sloosha, veni şerpuitu-n su’ spre
Kuikuihaele. Dântre ricşe, una să poticni ş’să răsturnă, fin’că tare greu să urca,
ş’ni să făcus-atî’ dă sete la toţ’ ş’trecusă bine dă prânz cân’ ajunserăm l-
amărâtu’ dă cătun dă ierea pă parte-ailant-a crestii. Ăi mai tiner’ ne căţărarăm
după nucile dă cocos, ca să mai sporim ce-aveam d-ale gurii, ş’toată lumea să
bucură dă laptele-ăla, nu glumă! Cân’ o luarăm spre su’, pă drumu’ lăsa’ d-Ăi-
Bătrân’, dă să cobora spre Târgu’ Honokaa, briza dinspre ocean să făcusă mai
rece ş’ne ’vioră pă toţ’, dă ne-apucarăm dă spus poveşti, ca să treacă drumu’
mai repede – ş-ăl dă dăpăna povestea să punea d-a călare pă catâru’ ăl din
frunte, cu dosu’nainte, ca Atlasul Norilor — 365 —
să-l auză toţ’ ăilanţ’ ce ’cea iel acolo. Alde Rod’rick ’să povestea lu’ Rudolf hoţu’
dă capre, ăl cu inel roşu, ş’ţăpoiu’ ăl cumplit a’ lu’ Billy Fieraru’, p-ormă Wolt să
pusă pă cântat un cântec dă iubire, dă-i ’cea „Tu, Sally du pân ăle Văi, tu!―, da’
noi ăilanţi îl altoirăm cu beţe, fin’că ghiersu’ lui parcă ierea cânta’ dă leagăn. P-
ormă Unchiu’ Bees o rugă pă Meronym să ne ’veţe o poveste d-a Preştienţilor. Ia
şovăi puţin ş’să că basmele după Insula Preştienţilor mustea dă regrete după
lucru’ pierdute ş’că n-avea cum să fie semne bune pentr-o după-ma’sorită
’nainte dă Ziua dă Târ’, da’ că ne putea spune o poveste dă i-o ’sasă ş’iei un in’
sfătos dântr-un loc dă ’parte-dăparte, dă-i ’cea Panama. Noi to’ strigarăm dă
bucurie, ’şa că Navista să pusă d-a călare pă catâru’ ăl din frunte ş’ne depănă o
poveste scurtă, da’ tare frumoasă, ş’v-o spun ş’io vou-acu’, dacă tăceţ’ din gură,
staţ’ pă locurile voastre ş’careva din voi’ mai dă ş’mie o cană dă tărie d-asta, că
mi să uscă ş’mi să lipi gâtu’ dă tot.
’Ce că ’nainte, pă vremea cân’ cădea Căderile, oamenii uitasă cum să face focu’.
Oho, ş’cî’ dă rele-ajunsasă toate alea! La căderea nopţii, nu mai vedea nimic; la
sosirea iernii, nu să mai putea ’călzi; în timpu’ zilii, nu mai putea frige carnea.
’Şa că to’ tribu’ să dusă la Omu ’Ţelep’ ş’să: Omule ’Ţelep ajută-ne, că iete,
uitarăm cum să face focu’ ş’vai dă noi, că tare ne merge rău!
Ş-atunci, Omu ’Ţelep’ chemă la iel pă Corb ş’-i ’să vorbele-astea: Ia ş’zboară
peste marea ’volburată ş’schimbătoare pân’la Vulcanu’ăl Mare ş’după râpile lui
’pădurite culege un băţ lung. Ş’ia băţu-ăla-n cioc ş’cu iel coboară pă gura
Vulcanului ăl Mare ş’moaie băţu-n iazu dă flăcăr’ ş’dă colcăială ş’d-uruială, d-o
să-l găseşt’ în gura vuitoare-a Vulcanului. Ş’dup-aia zboară cu băţu’flăcăra’napoi
aci, ’n Panama, ca să-ş’ aduc-aminte oamenii cum ie focu’ ş’cum să face.
Corbu’ făcu taman cum îl ’văţasă Omu’Ţelep’ ş’zbură marea ’volburată
ş’schimbătoare pân’ văzu-n zare, da’ nu foar’ dăparte, cum fumega Vulcanu’ ăl
Mare. Ş’să roti peste David Mitchell — 366 —
râpile lui ’coperite dă păduri, ciuguli neşte afine, ’ş’ vârî ciocu-ntr-un izvo’ rece,
’ş’ hodini ’fârşeala din arip’ ş-abia dup-aia să uită pân jur dup-o cracă lungă dă
pin. Ş’una, ş’două, ş’trei, ş’hopa! – Corbu-ş’ luă zboru’ cu băţu-n cioc, ş’p-ormă
vâşt’! – îş’ dete drumu’ să cază taman în gura pă care Vulcanu’ ăl Mare scotea
fumur’ puturoase ş’să opri din cădere taman la tim’ câ’ să-ş’ ’moaie băţu’ dă pin
în leoarb-aia dă foc, ş’oho, cu’ să mai aprins’ – aşa făcu: fâsssss! Atunş’ Corbu
să ’nălţă-n zbor, să ’nălţă ş’ieşi din gur-aprins-a vulcanului ş’să ’dreptă-n zbor
către casă, dă un’e plecasă, cu băţu-ăla dă pin arzân’ la un capăt, să ’dreptă
ţintă spre casă, lovin’ din arip’, cu băţu’ arzându-i în cioc. Ş’zilele trecu, ploile-l
bătu, norii să luă după iel pă cer ş’vai! Focu’ mistuia din ce-n ce mai mul’ băţu’
dă pin, pân-ajunsă dă i să umplu ochii dă fum, i să pârli penele, ’i ajunsă
fierbinţeala pân’ la cioc. Mă arde! croncăni Corbu. Mă arde! Ş-acu’, voi ce ’ceţ’:
dete iel drumu’ la băţ or’ nu-i dete? Mai ştim noi în ziua d-az’ să facem focu’, or’
nu mai ştim?
Că, vedeţ’ voi, ’să Meronym, şăzân’ d-a călare cu dosu’nainte pă catâru’ din
frunte, nu-i vorbă niş’ dă corb’, niş’ dă foc aci, ie vorba dă cum ajunsăm noi,
oamenii, ce ş’cum suntem.
Io nu zi’ că poveste-ai-avusasă mare dram dă ’ţeles, da’-n to’ căzu’, io o ţinui
minte, ş’să ’tâmplă câteodată că mai puţin ’ţeles ie totuna cu mai mul’ţeles.
Or’cum, ziua să ’fârşea cu nor’ dă ploaie ş’noi to’ mai aveam câteva mile bune
pân-ajungeam l-alde Honokaa, ’şa că făcurăm tabăra dă noapte ş’deterăm cu
zaru’ să vedem cine sta dă pază, că, vedeţ’ vo’, ierea vremur’ grele ş’nu vroiam
să ne trezim luaţi ca din oală. Io detei un şase-şase, ’şa că mă gândii: poate mi
s-o fi schimba’ norocu’, fin’că prea stătusăm pân-atunci la voia ’tâmplării, păi
da, ca noi toţ’, dă fap’ ş’dă drept.
Honokaa ierea ăl mai ’glomera’ târg în toată partea dă nor’ ş’dă răsări’ după
Vântoasa, fin’că, vedeţ’ voi, îl ridicas-Ăi-Bă- trân’ dăstul de sus ca să nu dea
marea iama-n iei, cum să ’tâmpla cu juma’ dă Hil’ or’ Kona, dă să ’nunda mai
în fiecare Atlasul Norilor — 367 —
lună. Bărbaţii din Honokaa ierea mai mul’ negustor’ ş’lucrător’ ş’să ruga ş’iei la So’mi, da’ iei nu
vroia să scape nicio ’cazie, ş-atunş’ să ruga ş’la sfinţii din Hilo, ’şa că noi, Ăi-dân-Văi, ’ceam
despre iei că ierea sălbatiş’ dăcî’ pă jumate. Mai-marelui lor îi ’cea Senator ş-avea mai multă
putere ca Stăreţa noastră, păi da, că iei avea ş-armată, vro zece or’ cinşpe războiniş’ cu neşte
ţăpoaie lunj’, d-altă treabă n-avea dăcî’ să le vâre pă gî’ la toţ’ ăilanţ’ ce ’cea mai-marele, ş’pă
Senatoru’ ăsta nu-l vota nime’ niciodată, ierea ca la sălbatiş’, să trecea dă la tată la fiu. Honokaa
ierea cam la jumat