MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI ȘTIINȚEI AL REPUBLICII

MOLDOVA

Facultatea Ingenerie Economică și Bussines

Departamentul Marketing și Logistică
Grupa ML-191

Referat
Tema:Tratatele de constituire a UE

A efectuat: St.gr. ML-191

Pîrțină Alina
A verificat: Dr. ,conferențiar universitar
Bârdan Veaceslav
 Introducere:

Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de
Justiție şi Curtea de Conturi îşi exercită puterile în conformitate cu tratatele. Comisia este considerată
„gardianul tratatelor”. Atunci când urmează să se elaboreze un nou tratat sau să se aducă modificări unui
tratat în vigoare, se convoacă o Conferință interguvernamentală (CIG), în cadrul căreia se reunesc
guvernele statelor membre. Parlamentul este consultat şi îşi dă avizul asupra tratatului, pe măsură ce
acesta prinde contur şi este elaborat.

Cu fiecare nou tratat, Parlamentul a dobândit puteri cu un caracter democratic, de supraveghere şi

legislativ din ce în ce mai pronunțat. Odată cu Tratatul de la Bruxelles (semnat în 1975), Parlamentul a
dobândit dreptul de a examina conturile UE la sfârşitul fiecărui exercițiu financiar anual şi de a stabili
dacă modul în care Comisia a cheltuit bugetul UE a fost judicios şi corect. Noile completări aduse de
Actul Unic European (tratat semnat în 1986) au asigurat obligativitatea ca Parlamentul să-şi dea avizul
conform înainte ca o nouă țară să poată adera la UE. Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997) a
conferit Parlamentului o poziție mult mai puternică în adoptarea legislației, împreună cu Consiliul,
pentru o serie întreagă de domenii care fac obiectul legislației UE (protecția consumatorului,
posibilitatea de a lucra legal într-o altă țară şi chestiunile de mediu ar fi doar câteva dintre ele).
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului – Tratatul CECO

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului (CECO) a fost semnat la Paris de
Belgia, Franța, Italia, Republica Federală Germania, Luxemburg şi Țările de Jos. A intrat în vigoare
pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii Adunării Parlamentare Europene erau aleşi de parlamentele
naționale ale acestora. Adunarea avea dreptul de a dizolva Înalta Autoritate (predecesoarea Comisiei din
prezent).
➢ Semnat la: Paris (Franța) la 18 aprilie 1951
➢ Intrare în vigoare: 26 iulie 1952
➢ Data expirării: 23 iulie 2002
CARE A FOST ROLUL ACESTUI TRATAT?
Tratatul a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a reunit șase țări
(Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), pentru a organiza libera circulație a
cărbunelui și oțelului și a elibera accesul la sursele de producție.
Un element important a fost instituirea unei Înalte Autorități pentru:
1.supravegherea pieței;
2.monitorizarea respectării normelor privind concurența; și
3.asigurarea transparenței prețurilor.
Tratatul CECO a reprezentat originea instituțiilor UE de azi. Creată în 1951, în urma celui de Al Doilea
Război Mondial, CECO a fost primul pas în direcția integrării europene.
Obiective:
Obiectivul tratatului, conform articolului 2, a fost de a contribui, prin piața comună a cărbunelui și
oțelului, la expansiunea economică, la ocuparea forței de muncă și la creșterea nivelului de trai. Astfel,
instituțiile au trebuit să asigure o furnizare ordonată a cărbunelui și oțelului către piața comună,
asigurând accesul egal la sursele de producție, stabilirea celor mai mici prețuri și condiții de muncă
îmbunătățite. Toate acestea au trebuit însoțite de intensificarea comerțului internațional și de
modernizarea producției.
Creând o piață comună, tratatul a introdus libera circulație a mărfurilor fără taxe vamale sau impozite.
Acesta a interzis măsurile discriminatorii, subvențiile, ajutoarele de stat sau taxele speciale impuse de
state și practicile restrictive.
Structura:
Tratatul a fost împărțit în patru titluri:
1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;
2.instituțiile Comunității;
3.normele economice și sociale; și
4.norme generale.

Instituțiile
Tratatul instituia o Înaltă Autoritate, o Adunare, un Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție. CECO
avea personalitate juridică.
Înalta Autoritate, precursoarea actualei Comisiei Europene era organismul executiv colegial independent
care avea sarcina de a atinge obiectivele stabilite în tratat și de a acționa în interesul general al CECO.
Aceasta cuprindea nouă membri (dintre care cel mult doi puteau fi de aceeași naționalitate), numiți
pentru șase ani. A fost cu adevărat un organism supranațional cu putere de decizie.
Înalta Autoritate supraveghea:
1.modernizarea și îmbunătățirea producției;
2.furnizarea de produse în condiții identice;
3.dezvoltarea unei politici de export comune; și
4.îmbunătățirea condițiilor de muncă în industria cărbunelui și oțelului.
Pentru a-și urmări obiectivele, CECO:
1.culegea informații de la companiile și asociațiile din industria cărbunelui și oțelului;
2.se consulta cu diferitele părți (companii din industria cărbunelui și oțelului, lucrători etc.); și
3.avea competența de a efectua verificări pentru a verifica informațiile primite.
Când companiile din industria cărbunelui și oțelului nu respectau aceste competențe, Înalta Autoritate
putea impune amenzi (maximum 1 % din cifra de afaceri anuală) și penalități (5 % din cifra de afaceri
medie zilnică pentru fiecare zi de întârziere).
Pe baza informațiilor pe care le aduna, Înalta Autoritatea pregătea previziuni pentru a îndruma
activitățile celor implicați și a determina cum va acționa CECO. În completarea informațiilor primite de
la companii și asociații, CECO desfășura studii proprii privind tendințele prețurilor și comportamentul
pieței.
Aspecte privind finanțarea
Bugetul CECO era finanțat din taxele asupra producției de cărbune și oțel și prin contractarea
de împrumuturi. Taxele erau menite să acopere cheltuielile administrative, ajutorul nerambursabil pentru
recalificarea lucrătorilor, precum și cercetarea tehnică și economică (care trebuia încurajată). Banii
primiți din împrumuturi se puteau utiliza numai pentru acordarea de credite.
În domeniul investițiilor, în plus față de acordarea de credite, CECO putea garanta credite contractate de
companii cu terțe părți. De asemenea, CECO avea competența de a oferi orientări privind investiții pe
care nu le finanța.
Producția
CECO îndeplinea mai ales un rol indirect, subsidiar, prin cooperarea cu guvernele și intervenția în ceea
ce privește prețurile și politica comercială. Cu toate acestea, în caz de declin al cererii sau de penurie,
aceasta putea lua măsuri directe, prin impunerea unor cote cu scopul de a limita producția într-un mod
organizat sau, în cazul penuriei, prin întocmirea unor programe de producție în care stabilea priorități de
consum, determina cum ar trebui repartizate resursele și stabilea nivelurile de export.
Fixarea prețurilor și concurența
Tratatul interzicea practicile care aduceau prejudicii din punctul de vedere al prețului, practicile
comerciale neloiale și practicile discriminatorii care implicau aplicarea unor condiții inegale la tranzacții
comparabile. Aceste norme se aplicau și transporturilor.
Mai mult, în anumite cazuri, precum cel al unei crize evidente, Înalta Autoritate putea fixa prețuri
maxime sau minime fie în cadrul CECO, fie în raport cu piața de export.
Pentru a asigura respectarea liberei concurențe, Înalta Autoritate trebuia informată cu privire la orice
acțiuni ale țărilor CECO care erau susceptibile de a o pune în pericol. În plus, tratatul se ocupa în mod
specific de cele trei cazuri care puteau denatura concurența:
Politica comercială
Tratatul viza și politica comercială a CECO față de țările din afara CECO. Deși se mențineau
competențele guvernelor naționale, CECO avea mai multe competențe, precum stabilirea ratelor maxime
și minime ale taxelor vamale și supravegherea acordării de licențe de import și de export. De asemenea,
CECO avea dreptul de a fi informată în legătură cu acordurile comerciale referitoare la cărbune și oțel.
În plus, Înalta Autoritate putea interveni în caz de dumping, adică în situația utilizării, de către
întreprinderile din industria cărbunelui și oțelului aflate în afara sferei de competență a CECO, a unor
mijloace concurențiale contrare tratatului și a unor creșteri substanțiale ale importurilor care puteau
amenința grav producția CECO.
DE CÂND S-A APLICAT TRATATUL?
Tratatul s-a aplicat din 1952, a fost în vigoare timp de 50 de ani și a expirat în 2002. Piața comună creată
prin tratat s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru cărbune, minereu de fier și fier vechi și la 1 mai 1953
pentru oțel.
 Tratatul de la Roma (CEE)

Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene

La 25 martie 1957, au fost semnate două tratate – Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) şi Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom). Pentru ambele Comunități, deciziile erau luate de către Consiliu, la propunerea Comisiei.
Adunarea Parlamentară trebuie să fie consultată şi să prezinte Consiliului avizele sale. Numărul
membrilor Adunării creşte la 142. Adunarea Parlamentară Europeană şi-a ținut prima şedință în anul
următor, la 19 martie 1958. Odată cu Tratatele de la Roma, o dispoziție specială prevede alegerea directă
a membrilor (aceasta a fost pusă în aplicare în 1979).
➢ Semnat la: Roma (Italia) la 25 martie 1957
➢ Intrare în vigoare: 1 ianuarie 1958

CARE ESTE ROLUL ACESTUI TRATAT?

Tratatul a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE), care a reunit șase țări (Belgia, Germania,
Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), pentru a acționa în vederea integrării și a creșterii economice
prin intermediul comerțului.
Acesta a creat o piață comună bazată pe libera circulație a:bunurilor;persoanelor;serviciilor;
capitalurilor.
Tratatul a fost semnat în paralel cu un al doilea tratat, de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom).
Tratatul de la Roma a fost modificat de mai multe ori, iar în prezent este denumit Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.
Scopuri
Scopurile CEE și ale pieței comune erau:
1.să transforme condițiile de comerț și de fabricație pe teritoriul celor șase țări membre; și
2.să servească drept pas către o unificare politică mai strânsă a Europei.
3.Obiective specifice
4.Părțile semnatare au convenit:
5.să pună bazele unei „uniuni tot mai strânse” între națiunile Europei;
6.să asigure progresul economic și social al țărilor membre prin acțiuni comune în vederea
7.eliminării barierelor din calea comerțului și a altor bariere între acestea;
8.să îmbunătățească condițiile de viață și de muncă ale cetățenilor lor;
9.să asigure relații comerciale echilibrate și concurență echitabilă;
10.să reducă diferențele economice și sociale dintre diferitele regiuni ale CEE;
11.Să elimine treptat restricțiile privind comerțul internațional prin intermediul unei politici comerciale
comune;
12.să respecte principiile Cartei ONU;
13.să pună în comun propriile resurse în vederea menținerii și consolidării păcii și a libertății și să
apeleze la alte popoare din Europa, care împărtășesc acest ideal, să li se alăture în aceste eforturi.
Piața comună
Tratatul: stabilește o piață comună, în cadrul căreia țările semnatare convin alinierea progresivă a
propriilor politici economice;
-creează un spațiu economic unitar cu liberă concurență între întreprinderi. Acesta pune bazele pentru
apropierea condițiilor care guvernează comerțul cu produse și servicii, în afara celor reglementate deja
de alte tratate [Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Euratom];
- în mod larg acordurile restrictive și subvențiile de stat care pot afecta comerțul între cele șase țări;
-include țările și teritoriile de peste mări ale celor șase țări membre în aceste acorduri și în uniunea
vamală, în vederea promovării dezvoltării economice și sociale a acestora.
Uniunea vamală
Tratatul a eliminat cotele (mai precis, plafoanele pentru importuri) și taxele vamale între cele șase țări
semnatare.
Acesta a stabilit un tarif extern comun pentru importurile din afara CEE, înlocuind tarifele anterioare ale
diferitelor state.
Uniunea vamală a fost însoțită de o politică comercială comună. Această politică, care nu mai este
gestionată la nivel național, ci la nivelul CEE, face distincția între uniunea vamală și o simplă asociație a
liberului schimb.
Politici comune
Încă de la început, tratatul a instituit anumite politici drept politici comune între țările membre, inclusiv:
1.politica agricolă comună (articolele 38-47);
2.politica comercială comună (articolele 110-116);
3.politica în domeniul transporturilor (articolele 74-84).
Acesta a permis crearea altor politici comune, în caz de necesitate. După 1972, CEE a instituit o acțiune
comună în domeniul politicilor de mediu, regionale, sociale și industriale.
Aceste politici au fost însoțite de crearea:
1.Fondului social european, în vederea îmbunătățirii oportunităților de angajare pentru lucrători și a
creșterii nivelului de trai;
2.Băncii Europene de Investiții (BEI), în vederea facilitării expansiunii economice a CEE prin crearea
posibilităților de finanțare a investițiilor.
Instituții
Tratatul a instituit instituții și mecanisme decizionale, care permit exprimarea atât a intereselor naționale,
cât și a unei viziuni comune.
Principalele instituții sunt: Consiliul de Miniștri; Comisia; Adunarea Parlamentară (care a devenit
ulterior Parlamentul European); Curtea de Justiție.
Primele trei instituții sunt consiliate în procesul decizional de către Comitetul Economic și Social.
DE CÂND SE APLICĂ TRATATUL?
Tratatul a fost semnat la 25 martie 1957 și se aplică de la 1 ianuarie 1958.

Actul unic European (AUE)

Prima Conferință interguvernamentală a fost deschisă sub preşedinția Italiei la 9 septembrie 1985 şi a
culminat cu adoptarea Actului Unic European la 28 februarie 1986 la Bruxelles.
Actul Unic European a adus modificări la Tratatele de instituire a Comunităților Europene şi a stabilit
cooperarea politică europeană. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), denumirea
de „Parlament European” (pe care Adunarea o utilizase din 1962) a devenit oficială. AUE a sporit, de
asemenea, puterile legislative ale PE, prin introducerea procedurilor de cooperare şi aviz conform.
➢ Semnat la: Luxemburg (Luxemburg) la 17 februarie 1986 şi la Haga (Țările de Jos) la 28
februarie 1986
➢ Intrare în vigoare: 1 iulie 1987

CARE ESTE ROLUL ACESTUI ACT?

Actul unic european (AUE) și-a propus să revizuiască tratatele de la Roma de instituire a Comunității
Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice.
Revizuirea a fost menită să relanseze procesul de integrare europeană și realizarea pieței interne (un
spațiu fără frontiere interne, caracterizat prin libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor) până la 1 ianuarie 1993.
AUE a modificat regulile de funcționare a instituțiilor europene și a extins competențele fostei
Comunități Europene într-o serie de domenii de politici.
Prin crearea de noi competenţe comunitare şi prin reformarea instituţiilor, AUE a deschis calea
aprofundării integrării politice şi a uniunii economice și monetare, care urmau să fie consacrate în
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht).
Obiective
Negocierile interguvernamentale care au culminat cu AUE au avut de realizat un dublu mandat:
un tratat în domeniul politicii externe și de securitate comune; și
un act de modificare a Tratatului CEE, mai ales în ceea ce privește:
- procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;
- competențele Comisiei Europene;
- competențele Parlamentului European;
- extinderea responsabilităților Comunității Economice Europene și ale Comunității Europene a
Energiei Atomice.
Structura
AUE este alcătuit dintr-un preambul și 4 titluri și include o serie de declarații adoptate cu ocazia
conferinței.
Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă hotărârea semnatarilor de a
transforma ansamblul relaţiilor lor în vederea creării unei Uniuni Europene. Acesta precizează, de
asemenea, caracterul unic al AUE, care reuneşte dispoziţiile comune privind cooperarea în domeniul
politicii externe şi Comunităţile Europene. În sfârșit, preambulul evidențiază cele două obiective ale
revizuirii tratatelor, și anume „să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea
politicilor comune şi prin urmărirea de noi obiective” și „să asigure o funcţionare mai bună a
Comunităţilor”.
Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind cooperarea politică şi Comunităţile Europene.
Titlul II este consacrat modificărilor aduse tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene.
Titlul III se referă la cooperarea europeană în domeniul politicii externe.
Titlul IV cuprinde dispoziţiile generale şi finale.
Modificări instituționale
Pentru a înlesni realizarea pieţei unice până în 1993, AUE a prevăzut creșterea numărului de situații în
care Consiliul poate adopta decizii cu majoritate calificată în locul unanimității. Acest lucru ușura
procesul de adoptare a deciziilor și se puteau evita astfel blocajele frecvente inerente căutării unui acord
unanim între cele 12 state membre de la acel moment. Unanimitatea urma să nu mai fie necesară pentru
actele legislative privind realizarea pieţei interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera
circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele lucrătorilor salariați.
AUE a instituit Consiliul European, oficializând astfel conferinţele ori reuniunile la nivel înalt dintre
şefii de stat sau de guvern, deși competențele acestui organ aveau să fie precizate abia mai târziu,
la articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).
Competențele Parlamentului au fost sporite prin includerea cerinței avizului conform din partea acestuia
în cazul încheierii acordurilor de extindere și de asociere. AUE a introdus procedura de cooperare, care a
consolidat poziţia Parlamentului în cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble
lecturi a legislaţiei propuse în baza unui număr limitat de temeiuri juridice, netezind astfel calea către
viitorul rol de colegiuitor al Parlamentului, alături de Consiliu.
AUE a clarificat și unele dispoziții privind competențele de executare. Articolul 10 i-a permis
Consiliului, ca regulă generală, să confere Comisiei competențele de executare a normelor adoptate de
Consiliu. Consiliul își putea rezerva dreptul de a exercita în mod direct competențele de executare numai
în anumite cazuri specifice. De asemenea, AUE a pus bazele instituirii Tribunalului de Primă Instanță
(TPI) – în prezent, Tribunalul.
Domenii de politici
În temeiul AUE, votul cu majoritate calificată a devenit noua normă în patru dintre domeniile
existente acoperite de tratate:
1.Tariful vamal comun;
2.libera circulație a capitalurilor;
3.libera circulație a serviciilor; și
4.transportul maritim și aerian.
AUE a introdus o serie de noi domenii de politici în care deciziile urmau să fie luate cu majoritate
calificată. Printre acestea, se numărau:
- piața internă;
- coeziunea economică și socială – pentru a contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra
regiunilor mai puțin dezvoltate;
- politica socială – două noi aspecte ale acestei politici: sănătatea și securitatea la locul de muncă
și dialogul social între sindicate și patronate;
- cercetarea și dezvoltarea;
- mediul – introducerea principiului subsidiarității (adică luarea de măsuri la nivel european numai
atunci când acestea ar fi mai eficiente decât la nivelul țărilor luate individual); și
- politica externă comună – Preşedinţia Consiliului este responsabilă cu iniţierea de acțiuni și
coordonarea pozițiilor statelor membre.

DE CÂND SE APLICĂ ACTUL?

AUE s-a aplicat începând cu 1 iulie 1987.

 Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la Maastricht în prezența Preşedintelui Parlamentului
European, Egon Klepsch. Conform acestui tratat, Uniunea este întemeiată pe Comunitățile Europene
(primul pilon), având două domenii suplimentare de cooperare (pilonii doi şi trei): Politica Externă şi de
Securitate Comună (PESC) şi Justiția şi Afacerile Interne (JAI).
La intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, CEE devine Comunitatea Europeană
(CE). Puterile legislativă şi de supraveghere ale PE sporesc odată cu introducerea procedurii de
codecizie şi cu extinderea procedurii de cooperare.
Conform noului tratat, Parlamentul European are dreptul de a solicita Comisiei să prezinte o propunere
legislativă pentru chestiuni care, în opinia sa, impun elaborarea unui act comunitar. De asemenea,
întreaga Comisie trebuie acum să fie aprobată de PE, care desemnează şi Ombudsmanul European.
➢ Semnat la: Maastricht (Țările de Jos) la 7 februarie 1992
➢ Intrare în vigoare: 1 noiembrie 1993

CARE ESTE ROLUL ACESTUI TRATAT?

Tratatul de la Maastricht este un tratat ambițios. Creează Uniunea Europeană. Acesta cuprinde trei
componente separate (așa-numiții piloni):
- Comunitățile Europene;
- o politică externă și de securitate comună;
- cooperarea dintre guvernele UE în domeniul justiției și afacerilor interne.

Printre inovațiile sale cele mai proeminente, tratatul:

1. pune bazele pentru uniunea economică și monetară, moneda unică (euro) și criteriile de utilizare
a acesteia;
2. oferă temeiul juridic pentru şase noi politici comune ale UE;
3. consolidează competențele Parlamentului European; și
 4. introduce conceptul de cetățenie europeană.
Comunitățile Europene (primul pilon)
Acesta grupează activitățile tradiționale, procedurile de lucru și de luare a deciziilor ale celor trei
organizații originale din UE:
- Comunitatea Economică Europeană;
- Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;
- Euratom.
Politica externă și de securitate comună (pilonul al doilea)
Acesta are ca scop:
- să protejeze valorile comune, interesele fundamentale și independența UE;
- să consolideze securitatea UE și a țărilor membre ale acesteia;
- să păstreze pacea și securitatea internațională în conformitate cu principiile Organizației
Națiunilor Unite;
- să promoveze cooperarea internațională;
- să dezvolte și să consolideze democrația și statul de drept, precum și respectarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale.
Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (pilonul al treilea)
Scopul este de a oferi publicului un nivel ridicat de siguranță, prin:
- stabilirea de norme și controale pentru frontierele externe ale UE;
- combaterea terorismului, a crimei organizate, a traficului de droguri și a fraudei internaționale;
- organizarea cooperării judiciare penale și civile;
- crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) pentru schimbul de informații între forțele
naționale;
- controlul imigrației ilegale;
- elaborarea unei politici comune de azil.
Uniunea economică și monetară
Țările UE trebuie:
- să își coordoneze politicile economice;
- să asigure supravegherea multilaterală a acestei coordonări;
- să respecte disciplina financiară și bugetară.
Moneda comună (euro) este introdusă în trei etape:
1. liberalizarea mișcărilor de capital (de la 1 ianuarie 1990);
2. convergența politicilor economice naționale (de la 1 ianuarie 1994);
3. crearea unei monede unice și instituirea unei Bănci Centrale Europene (cel târziu de la 1 ianuarie
1999);
Noi politici
UE este responsabilă pentru:
- rețelele transeuropene (TEN);
- politica industrială;
- protecţia consumatorilor;
- educaţia și formarea profesională;
- probleme de tineret;
Protocolul privind politica socială
Aceasta extinde responsabilitatea UE în ceea ce privește:
1. promovarea ocupării forței de muncă;
2. ameliorarea condițiilor de viață și de muncă;
3. asigurarea unei protecții sociale adecvate;
4. organizarea unui dialog social;
5. dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat și durabil de ocupare a forței de muncă;
6. integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă.
Cetățenia europeană
Acest lucru oferă fiecărui cetățean al unei țări a UE dreptul:
- de liberă circulație și de ședere oriunde în UE;
- de a vota și a candida la alegerile europene și locale din statul în care își are reședința;
- la asistență și protecție diplomatică de către ambasadele și consulatele celorlalte state membre;
- de a adresa petiţii Parlamentului European și de a adresa Ombudsmanului European orice
plângeri privind neregulile administrative ale UE.
Modificări instituționale
Printre acestea se numără:
1. sporirea competențelor legislative pentru Parlamentul European;
2. reșterea numărului voturilor cu majoritate atunci când guvernele UE adoptă legislația;
3. crearea unui Comitet al Regiunilor;
4. aplicarea principiului subsidiarității, prin care UE va acționa doar dacă acest lucru este mai
eficient la nivelul UE decât la cel național.
DE CÂND SE APLICĂ TRATATUL?

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Amsterdam
 În martie 1996, s-a deschis la Torino (Italia) o Conferință interguvernamentală în scopul revizuirii
Tratatului privind Uniunea Europeană. Tratatul ulterior de la Amsterdam de modificare a Tratatului UE,
a Tratatelor de instituire a Comunităților Europene şi a anumitor acte conexe a fost semnat în prezența
Preşedintelui Parlamentului European, José María Gil-Robles.
Odată cu intrarea sa în vigoare în mai 1999, procedura de codecizie a fost simplificată, iar domeniul său
de aplicare a fost extins. Parlamentul avea acum dreptul de a aproba Preşedintele Comisiei.
➢ Semnat la: Amsterdam (Țările de Jos) la 2 octombrie 1997
➢ Intrare în vigoare: 1 mai 1999

Procesul de democratizare
Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul
decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând
parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul
parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de
Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul
cel mai costisitor al UE.
Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei
Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu
numirea președintelui comisiei.
Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE
ales direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept
îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației
europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii legislative de cea executivă.
Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituției Europei.

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică
ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o mai
bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.
Spațiu de libertate, securitate și justiție
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În
acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și a fost integrat în
actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de a nu
adera la Acest tratat.
Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și
imigrării.
Politica externă și de securitate comună (PESC)
În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune,
care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.
Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară având
deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de
consiliul cu unanimitate de voturi.
Reforma instituțiilor Uniunii Europene
Pentru ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune și după extindere s-a stabilit ca țările mai mari să
renunțe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, în Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca numărul
maxim al deputaților din Parlamentul European să fie de 700 și după extinderea UE.

Tratatul de la Nisa

Carta drepturilor fundamentale a fost semnată de preşedinții Parlamentului European, Comisiei şi

Consiliului la Consiliul European de la Nisa. Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului UE, a
Tratatelor de instituire a Comunităților Europene şi a anumitor acte conexe a fost semnat în prezența
Preşedintelui Parlamentului European, Nicole Fontaine. Obiectivul Tratatului de la Nisa era acela de a
modifica structura instituțională a Uniunii Europene pentru a face față provocărilor noii extinderi. Odată
cu Tratatul de la Nisa, puterile legislativă şi de supraveghere ale Parlamentului au fost sporite, iar votul
cu majoritate calificată în cadrul Consiliului a fost extins la mai multe domenii.
➢ Semnat la: Nisa (Franța) la 26 februarie 2001
➢ Intrare în vigoare: 1 februarie 2003
Cele mai importante modificări:

• Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate)

• Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor
membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în
vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1
noiembrie 2004.
Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul
de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe
atribuții decât la începuturile integrării europene.
O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis
Uniunea în colaps.
Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul
membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost
astfel puternic încetinit.
După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui
Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale
referendumurilor din Franța și Olanda.
De la 1 noiembrie 2004, luarea decizilor în 25 s-a făcut după următoarea împărțirea voturilor :

Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină prevederi
pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri,
înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt:

1. componenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor europene;

2. procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri;
3. consolidarea cooperării între instituţii.

Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale Uniunii,
făcând referiri clare la: modalităţile în care va fi exercitată puterea la nivel comunitar, naţional, regional;
 Tratatul de la Lisabona

Conferința interguvernamentală responsabilă de elaborarea unui Tratat european de reformă s-a deschis
la Lisabona la 23 iulie 2007 (reprezentații Parlamentului European au fost: Elmar Brok, Enrique Barón
Crespo şi Andrew Duff). Textul tratatului a fost aprobat la o reuniune a şefilor de stat şi de guvern
desfăşurată la Lisabona între 18 şi 19 octombrie 2007. Tratatul de la Lisabona a fost semnat în prezența
Preşedintelui PE, Hans-Gert Pöttering, la 13 decembrie 2007, în urma unei proclamări a Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cadrul Parlamentului de către preşedinții Parlamentului
European, Comisiei şi Consiliului.
La 19 februarie 2008, Tratatul de la Lisabona a fost adoptat de Parlamentul European (raportul
Corbett/Méndez de Vigo). Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul are dreptul de a numi
preşedintele Comisiei, pe baza unei propuneri a Consiliului European care ia în considerare rezultatele
alegerilor parlamentare europene. Procedura de codecizie este extinsă la noi domenii şi urmează să fie
cunoscută drept „procedura legislativă ordinară”.
Cu câteva excepții, Tratatul instituie poziții de egalitate pentru Parlamentul European şi Consiliu în ceea
ce priveşte statutul de legislator în domenii în care acest principiu nu se aplica anterior, în principal în
ceea ce priveşte elaborarea bugetului UE (Parlamentul beneficiază de paritate deplină), politica agricolă,
justiția şi afacerile interne.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate cele 27 de state membre.
➢ Semnat la: Lisabona (Portugalia), la 13 decembrie 2007
➢ Intrare în vigoare: 1 Decembrie 2009
 Bibliografie

1. https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-
and-the-treaties/treaty-of-lisbon

2. https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-
and-the-treaties/treaty-of-amsterdam

3. http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An3v1/art6.pdf

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Nisa

5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83

6. https://gov.md/europa/ro/content/despre-uniunea-european%C4%83