Cu siguranţă, cred că fiecare dintre voi dacă nu a participat, cunoaşte acel gen de petreceri la

acare invitaţii trebuie să aducă ceva specific pentru a intrea la petrecere. Fie o sticla de bautură,
fie un platou de prăjituri sau aperitiv, oricare dintre aceste poate fi considerat biletul de intrare la
petrecere.
Putem spune că şi Dumnezeu dă o petrecere... o petrecere care va pune capăt tuturor petrecerilor.
Nu o petrecere cu prăjituri, ci un ospăţ în toată regula.
Da, lista invitaţilor este impresionantă. Ai vtrea să şti cum s-a simâit Iona în burta peştelui? Ai
şansa s+-l întrebi. Dar ce te va impresiona mai mult decât numele invitaţilor va fi natura lor. Nu
va fi nici egoism, nici luptă pentreu putere. Vinovăţia , tristeţea şi ruşinea vor fi lăsate la intrare.
Boala, moartea şi depresia vor fi plăgile negre ale unui trecut îndepărtat. Ceea ce vedem aici în
fiecare zi acolo nu vom mai vedea niciodată.
Şi ceea ce este acum vag, acolo vom vedea clar. Îl vom vedea pe Dumnezeu. Nu prin credinţă. Nu
prin ochii lui Moise sau ai lui Abraham. Nu prin scriptură sau printr-un apus de soare. Nu vom
vedea lucrearea sau cuvintele luiu Dumnezeu, ci îl vom vedea pe el. Şi nu pentru că el este gazda
ospăţului, ci pentru că el este chiar ospăţul. Bunătatea lui este festinul. Vocea lui este muzica.
Strălucirea lui este lumina şi dragostea lui subiectul nesfărşit de discuţii.
Există o singură problemă. Preţul biletului de intrare este destul de ridicat. Pentru a putea intra la
ospăţ trebuie să fii sfânt. Nu bun. Nu cumsecade. Nu dătător de zeciuală sau mergător la biserică.
Cetăţenii cerului sunt sfinţi.
Toţi facem fapte sfinte din când în când. Puţini fac în mod predominant fapte de sfinţenie. Dar
există vreun om care face numai fapte de sfinţenie?
Unii poate ar vrea să mai îndullcească puţin lucrurile, şi să spună, „Pius, ştiu că nu sunt perfect,
dar sunt mai bun decât mulţi alţii. Duc o viaţă morală. Nu încalc regulile. Nu frâng inima
nimănui. Îi ajut pe oameni. Mă înţeleg bine cu toţii. Comparativ ci alţii, cred că pot spune că sunt
un om sfânt.”
Când eram copil obişnuiam să-i spun şi eu ceva asemănător mamei mele. Când ea îmi spunea că
în camera mea nu este curat, eu o chemam să vină cu mine în camera fratelui meu. În camera lui
dezordine era întotdeauna mei mare decât în camera mea. „vezi, camera mea este curată. Uite
cum arată a lui.”
Nu mergea. Mama mă lua şi mă ducea în camera ei. Dacă era vorba de camere lună şi bec, mama
era de neîntrecut. Dulapul ei era aranjat,patul era aranjat... în comparaţie cu a ei, camera mea era
departe de a fi astfel. Ea îmi arăta camera ei şi îmi spunea: „Asta numesc eu cameră curată”.
La fel face şi Dumnezeu. Arată spre sine şi spune, „Asta numesc eu sfinţenie”.
Sfinţenia este ceea ce este Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt. Poruncile lui sunt sfinte, judecăţile
lui sunt sfinte. Cererile lui sunt sfinte.
Dumnezu nu greşeşte niciodată. El niciodată nu ia o deciziegreşită, nu are o atitudine greşită, nu o
ia pe o cale greşită. Nu spune şi nu nu face ceva greşit. Nu întârzie niciodată şi nu vine niciodată
prea devreme. Nu vorbeşte niciodată prea tare sau prea încet. Întotdeauna a făcut şi face ceea ce
este bine. El este sfânt. Noi avem probleme cu sfinţenia.
Este dispus DUMNEZEU, care este sfânt, să îşi petreacă veşnicia cu fiinţe care nu sunt sfinte? Ar
acorda Universitatea din Harvard diplome de liceenţă unor studenţi care nu ar parcurge decât doi
ani de studii? Dacă ar acorda diplone în acest mod, studenţii care le-ar primii s-ar bucura, dar nu
aar fi corect din partea universităţii. Dacă Dumnezeu i-ar primii pe cei răi în paradis, ar fi minunat
pentru ei, dar nu ar fi drept din partea lui Dumnezeu. Ar fi corect să coboare ştacheta? Nu! Si
dacă putem să spunem ceva despre Dumnezeu atunci spunem că el este drept.
Dese ori purtăm această povară a vinovăţiei. Sunt mulţi cei care o poartă. Ce ar fi dacă acest bagaj
al nostru, spiritual, ar fi vizibil? Să presupunem că bagajul din inimile noastre ar fi unul în sensul
propriu al cuvintelor, putând fi astfel văzut de trecătorii de pe stradă. Ştiţi care ar mai fi cel mai
vizibi? Geamantanul vinovăţiei. Un geamantan care abia mai stă închis de mulţimea chefurilor, a
scandalurilor şi a conpromisurilor făcute. Priveşte în jurul tău. Îl vezi pe individul în costum gri?
Trage după el decenii de regrete. Dar pe adolescentul acela cu blugii jerpeliţi şi cu cercel în nas, îl
vezi? Ar da orice ca să îşi poată retrage cuvintele pe care i le-a spus mamei lui. Dar nu mai poate.
Aşa că le-a remorcat după el. Pe femeia aceea care pare să conducă o afacere importantă, o şti? Ai
impresia că e gata să candideze pentru un post de senator. Ea însă ar „candida” mai degrabă
pentru a primii ajutor, dar nu poate face aşa ceva. Nu atâta timp cât trage după ea oriunde merge
bocceaua amărăciunilor şi a intrigilor de tot felul.
Ascultă. Greutatea îngrijorării te trage în jos. Bizuirea pe propriile puteri te duce pe o cale greşită.
Dezamăgirile te descutajează. Neliniştea te chinuie. Dar vinovăţia? Vinovăţia te consumă.
Şi ce trebuie să facem atunci?
1.
2.
3.

Dumnezeu a făcut totul pentru a ridica vinovăţia noastră. A suferit pentru păcatele noastre, el ce
sfânt pentru cei nelegiuiţi, ca să nu ducă la Dumnezeu.
Cărarea sfinţenieieste îngustă, şerpuitoare, şi urcă un deal abrupt. În vârful dealului este o creuce.
La piciorul crucii sunt bagaje. Nenumărate bagaje, pline de păcate. Calvarul este mormanul de
îngrăşamânt pentru vină. Nu vrei să o laşi şi pe a ta acolo?