Marta Petreu - Generația '27 între Holocaust și Gulag

Generația ‘27 (sau generația tânără, generația anilor ‘30, generația trăiristă,
experențialistă, ortodoxistă), botezată așa pe bună dreptate de către Dan C.
Mihăilescu, după anul lansării primului ei program, Itinerariu spiritual de Mircea
Eliade, a fost în primul rând un fenomen bucureștean, cu centrul în Universitate,
în Facultatea de Filosofie și Litere.
Nucleul dur al generației e format din cursanții lui Nae Ionescu și din
colaboratorii lui la Cuvântul. La început, între membrii generației au existat relații
puternic personalizate, ceea ce o și fac să semene, în prima ei fază, cu Junimea, cu
Cercul literar de la Sibiu ori cu Echinoxul. Pe măsură ce generația se afirma tot mai
zgomotos în viața culturală românească, ea își înglobează tineri din alte domenii
ale culturii (scriitori, actori, regizori, pictori, balerini, jurnaliști etc.); în același
timp, ea se transformă, prin contagiune, dintr-un fenomen inițial bucureștean,
într-un fenomen mai larg, ce cuprinde, „pentru întâia oară în istoria culturii
românești”, toate centrele culturale din țară, după cum observă Mircea
Vulcănescu.

Criza de legitimare a României

Prin cele două programe ale sale – Itinerariu spiritual din 1927 datorat lui
Eliade; Manifestul Crinului Alb, 1928, datorat lui Sorin Pavel, Ion Nistor și Petre
Marcu-Balș (Pandrea) – generația se anunță apolitică, „paricidă” (E. Ionescu),
autohtonistă, antifranceză, ortodoxistă, antipașoptistă, anti-junimistă. Ea mizează
pe experiența proprie (de unde numele pe care i l-a dat Mihail Ilovici, de
„generația experențialistă”), pe trăire, pe aventura existențială, pe
cultură/spiritualitate. E o generație cu un start frenetic și cu un ritm frenetic; nu
întâmplător, șeful ei (contestat), Mircea Eliade, le cere în 1928 tinerilor
intelectuali romani să trăiască și să creeze ca și cum anul în care se află ar fi
ultimul an din viața lor.
Obsesia generației, în momentul startului, este să scoată cultura română din
„provincialism” și s-o facă să existe la scară universală. Ideea, variat formulată,
se găsește la Eliade și Vulcănescu, la Ionel Jianu ori la Bucur Tincu. Peste decenii,
Eliade va descrie astfel momentul: „spre deosebire de înaintașii noștri, care se
născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai avem un ideal
de-a gata făcut la îndemână. (...) Eram prima generație românească
necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”; simultan, Eliade își
recunoaște teama că „generația noastră, singură generație liberă, «disponibilă»,
nu va avea timp să-și împlinească «misiunea» (...) să mai putem crea liber...”.
Un marginal al generației, Bucur Tincu, afirma la Cluj, în chiar momentul
debutului, același ideal de universalitate: „Generația de azi trebuie să depășească
în orientările ei etica națională a generațiilor trecute. (...) Nouă ne trebuie o
cultură temeinică prin știință și filosofie”.
Problema creării unei culturi românești majore era, de fapt, în acei ani, o
problemă acut conștientizată de întreaga intelectualitate românească; după
norocosul an 1918, al formării României Mari, intelectualii români și-au asumat,
în mod lucid și liber, problema legitimării României în fața Occidentului, fiind cu
toții de părere că un popor nu se poate justifica „în fața scaunului de judecată pe
care-l ține spiritul” (D.D. Roșca) decât prin valorile universale pe care le creează.
Membrii generației ‘27 n-au fost inițiatori, ci doar promotorii „cei mai zgomotoși,
mai nerăbdători și mai violenți” (Cioran) ai acestei crize de legitimare a
României.

O generație apolitică, paricidă, autohtonistă, experențialistă, anti-pașoptistă

În programul generației nu a existat, în momentul startului, nicio proiecție
politică. Formulările de gândire conservatoare și autohtonistă, antidemocratică și
ortodoxistă, există într-adevăr în dezordinea ideatică a celor două manifeste; ele
nu aveau însă finalitate politică, iar în cazul lui Eliade pot fi socotite un reflex al
cursurilor naeionesciene. Aceste formulări nu duceau cu necesitate la politică, și
cu atât mai mult la politica de extremă dreaptă. Ca dovadă, evoluția lui Bucur
Tincu, care are la debut (1931) aceleași premise ca Eliade și grupul „Crinului
Alb”, dar evoluează, după 1935, și anume după un stagiu francez, spre o opțiune
democratică, opusă explicit legionarismului și comunismului. Până în 1932-1933,
generația s-a manifestat într-un spațiu strict cultural, al dezbaterii de idei.
Numeroasele asociații ale tinerilor intelectuali care au premers Criterionului –
„Gruparea Intelectuală”, „Forumul” etc. – au fost apolitice și culturale. Inclusiv
întemeierea Criterionului, la 25 mai 1932, are scop și caracter pur cultural. Ca
dovadă a apolitismului, în toamna anului 1932, la Criterion se discută despre
Lenin, Mussolini, Garbo, Gide, Chaplin, Gandhi, Krishnamurti etc., iar între
vorbitori se află, la aceeași tribună a dezbaterii intelectuale despre Lenin, doi
comuniști (Lucrețiu Pătrășcanu și Belu Silber), un gardist (Mihail Polihroniade),
un neutru (Mircea Vulcănescu), iar din sală ia cuvântul să-l înfrunte pe
Pătrășcanu un socialist de filieră austro-marxistă (Henri H. Stahl). În octombrie-
noiembrie 1932, deși suspectă în ochii Siguranței de „cripto-comunism” și
bolșevism, deși suspectă în ochii cuziștilor și legionarilor de filosemitism,
generația ‘27 este, încă, în intenția organizatorilor și liderilor ei, o generație
culturală și apolitică. În același timp, toamna 1932–iarna 1933 au pregătit și au
marcat dizolvarea unității apolitice a generației și intrarea ei pe teritoriul luptei
politice active. Comarnescu, de exemplu, notează la sfârșitul anului 1932 că
asociația a fost „folosită ca tribună de comuniști, deși printre membrii asociației
erau și unii care se îndreptau spre dreapta”; iar în ianuarie 1933 consemnează:
„Unii dintre membri trec de partea mișcărilor de dreapta ca Mișu Polihroniade,
care a încercat mai întâi să câștige simpatia lui Argetoianu și a altor politicieni.
Vom avea surprize multe, căci acum încep să se stabilească mai clar pozițiile –
pentru cei care înțeleg să facă politică activă, de stânga ori de dreapta. Generația
noastră se împarte în două tabere net opuse și în crâncenă luptă. Eu nu vreau să
activez direct în politică, rămânând pe poziție intelectuală, și consacrându-mă
culturii”.
La rândul său, Cioran, apolitic convins, notează la începutul lunii ianuarie
1933: „...noua generație pare a fi abandonat sensul orientării inițiale, deoarece în
locul problematicii religioase și filozofice de acum câțiva ani (...) ni se înfățișează,
cu un absolutism scandalos, alternativă politică socială a stângii sau a dreptei,
pretinzându-se să te încadrezi integral uneia sau celeilalte, să iei o atitudine
politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de Fier sau asupra ascendenței tinerilor de
«stânga»... ți se pretinde să crezi într-un fleac de organizație sau să militezi până
la sacrificiu pentru un ideal istoric efemer”.

Politizarea: trei căi

În 1945, recapitulând istoria generației sale „fudule”, Eugen Ionescu, la
rândul lui, vorbește despre politizarea generației ca migrare spre extrema
dreaptă inclusiv a celor care au fost „comuniști” (Haig Acterian, Mihail
Polihroniade). Sugestia generală este că generația s-a rupt în două, extrema
dreaptă legionară și stânga. O mărturie târzie, din anii ‘90, a lui Ionel Jianu,
prezintă un tablou mai complicat: „...în cadrul «Criterion»-ului au început să se
formeze grupări. Extrema dreaptă, care a mers spre «Legiune» – Mihail
Polihroniade, Haig Acterian, Alexandru Christian Tell, Marietta Sadova și alții.
Pe urmă, o dreaptă naționalistă, care n-a mers până la extrema dreaptă, dar care
a adoptat opțiunile lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Noica și
așa mai departe... Un centru, care era Sebastian, Comarnescu, eu ș.a., și o extremă
stângă, cu Belu Zilber, Alexandru Sahia, Nicolae Cristea...”.
Imaginea pe care ne-o dă Jianu (dacă lăsăm la o parte formularea despre
Eliade și Noica, formulare care îi ascunde și-i deconspiră, în mod simultan) este
cea mai aproape de realitatea istorică a anilor ‘30. Într-adevăr, generația ‘27 nu s-
a despărțit în două, ci s-a spart, la propriu, în trei: unii au luat-o spre extrema
dreaptă legionară, unii au luat-o spre extrema stângă comunistă, unii au rămas
pe poziții apolitice, culturale, iar în momentele de presiune s-au manifestat ca
democrați; în această ultimă categorie sunt mai multe nuanțe politice, de la
centru-dreapta la centru-stânga, cum și partidele politice tradiționale, democrate,
au mai multe nuanțe.
1. Spre extrema dreaptă legionară au mers: Mihail Polihroniade, primul care
s-a legionarizat, dar despre care E. Ionescu scrie că a fost întâi comunist; Emil
Cioran, care se contaminează în noiembrie 1933, dar care combina în doctrina
colectivismului național elemente de extremă dreaptă cu elemente de factură
comunistă, având o declarată prețuire pentru Rusia bolșevica, egală cu prețuirea
pentru Germania lui Hitler; Mircea Eliade, în noiembrie-decembrie 1935. E.
Ionescu ne informează că la un moment dat Eliade era pe punctul „să adopte o
poziție de stânga”; probabil se referă la colaborarea lui Eliade la revista „Azi”
condusă de Zaharia Stancu, colaborare ce durează din martie 1932 până în
octombrie 1934, în total 10 texte, ce nu justifică însă aprecierea. Sau e vorba de
ambiguitatea personajelor lui românești cu idei comuniste?; Constantin Noica,
legionarizat târziu, dar cu acte în regulă, în 1938; Haig Acterian (despre care
două surse, Sebastian și E. Ionescu, spun că inițial a fost comunist); Alexandru
Tell, unul din conducătorii Criterionului, cum scrie Eliade; Petre Țuțea, comunist
fanatic până în 1933, legionar după; Arșavir Acterian, Marietta Sadova, Dan Botta
(„un fel de legionar cu totul... ciudat”, cum îl caracterizează Stahl, un om care
habar n-avea de nimic), iar de dinafara Criterionului, de la marginea generației,
Vintilă Horia, Radu Gyr, P.P. Panaitescu, Ernest Bernea, Traian Herseni (inițial
bănuit de comunism, căci colabora la „Azi” a lui Zaharia Stancu, apoi legionar,
după cum scrie Nicolae Mărgineanu).
2. Spre extrema stângă comunistă au mers: Belu Silber, „singurul comunist
dintre noi”, după cum scrie Eliade, care a fost salvat, în 1931, de la închisoare de
Nae Ionescu, la cererea ori a lui Pandrea, ori a lui Sebastian; Petre Pandrea, fost
elev al lui Nae Ionescu de la Mănăstirea Dealu, om de stânga comunistă de la
început, după cum se declară singur; în Manifestul Crinului Alb (1928) e pe poziții
national-autohtoniste; după 1931 e apărătorul tuturor proceselor comuniste, deci
evoluția lui e dinspre naționalism spre extrema stângă comunistă; în 1938,
Pandrea devine țărănist; Miron Radu Paraschivescu, din 1933, cu o mare
admirație pentru Uniunea Sovietică și revoluția socialistă; Alexandru Sahia,
autorului volumului „URSS azi” (1935), foarte laudativ cu realitățile sovietice;
Pandrea scrie însă că Sahia întâi a publicat volumul, apoi a vizitat Uniunea
Sovietică.
Lista de „marxiști” a lui Vulcănescu e și mai largă; pe lângă cei menționați, îi
cuprinde pe Nicolae Tatu, Alfons Adania, Ștefan Beldie, Anton Dumitrescu, M.
Grigorescu etc.
3. Pe poziții care oscilează, conjunctural, între apolitism și democrație:
Eugen Ionescu (apolitic până în 1938), Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Mihail
Sebastian, Bucur Tincu, Alexandru Vianu, Ion Vlasiu, Anton Golopenția, Sandu
Tudor etc.; un caz aparte este Stahl, de orientare austro-marxistă.
Vulcănescu, deși admirator al lui Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor,
cu o doctrină autohtonistă etc., nu a fost legionar. El a rămas un etern funcționar
cinstit al statului român (al statului pe care voiau să-l demoleze revoluționar atât
legionarii, cât și comuniștii), având, ca și Golopenția, statutul tehnicianului
apolitic.
Ezitarea între extreme
Fenomenul cel mai interesant din acest tablou de generație e faptul că mulți
cochetează ori se angajează, succesiv, în ambele extreme. Iar dacă o extremă le
dezamăgește așteptările, ei nu se repliază pe poziții democrate, ci cad, conform
legii pendulului, în extrema cealaltă. Generația ‘27 pare/este, în anii ‘32-’33,
stăpânită de un impuls radical-revoluționar, pe care-l poate satura numai
extremismul politic.
Fenomenul acesta, de migrare dintr-o extremă în alta, s-a verificat și în 1944,
când foarte mulți legionari, de la oameni de rând la intelectuali, au trecut rapid la
comuniști. Fenomenul din 1944-1945 pare a fi unul oportunist, deci diferit de
convertirea legionară din anii 1932-1933, care a fost din convingere. Convertiri
legionare din oportunism s-au întâmplat, însă, în 1940, după proclamarea
statului național-legionar.
Existența în cadrul generației ‘27 atât a extremei drepte legionare, cât și a
extremei stângi comuniste, a rămas un fenomen necomentat, întrucâtva ascuns,
umbrit. Cauza acestei ocultări trebuie căutată, în primul rând, în regimul
comunist, care a blocat cercetarea de tip istoric și ideologic; în al doilea rând,
însăși pendularea între comunism-legionarism e o problemă atât de scandalos-
dubioasă, încât o discuție pe această temă era imposibilă în timpul vechiului
regim; în al treilea rând, valoarea orbitoare a tinerilor care au aderat la extrema
dreaptă legionară i-a scos din discuție, pentru multă vreme, pe cei care au aderat
la extrema stângă comunistă, și care, valoric vorbind, sunt mai șterși.

Coincidențe și divergențe doctrinare între comunism și legionarism

Ce oferă, din punct de vedere politic, cele două extreme? Ele au nu doar
evidente puncte de divergență, ci și foarte importante coincidențe doctrinare.
1. Atât comunismul, cât și legionarismul (folosesc această ordine respectând
cronologia: PCR a fost înființat în 1921, Legiunea în 1927) au în comun
mesianismul revoluționar. În România interbelică, ideea unei revoluții, care să
radă de pe fața pământului ordinea existentă și să instaureze o ordine nouă și o
„lume nouă” (Eliade, M.R. Paraschivescu), fericitoare, a fost maniacal invocată.
Sursa ideii revoluționare este Europa, în care bătea un vânt revoluționar. Cel mai
probabil, sindromul revoluționar se datorează faptului că simpla existență a
Uniunii Sovietice a destabilizat sistemul de valori și de repere al Europei. Dacă
luăm în calcul și valul revoluționar ce a urmat primului război mondial
(Germania, Ungaria etc.), dacă luăm în calcul fascismul lui Mussolini și, din 1933,
hitlerismul, putem înțelege de unde se alimenta pornirea revoluționară din
România.
Documentele PCR și UTC din anii 1921-1940 vorbesc despre „pericolul
revoluției ce atârna asupra României capitalisto-moșierești”, despre adânca
„radicalizare și revoluționarizare a maselor largi muncitorești de la orașe și sate”,
despre cum „antagonismele din lagărul burghezo-moșieresc se adâncesc”,
despre „forțele revoluționare” care, sub „conducerea Partidului Comunist vor da
lovitura (...) regimului capitalist”, despre faptul că România „a intrat definitiv și
fără putință de oprire în perioada revoluției muncitorilor și țăranilor” (Din istoria
PCR..., IV), despre faptul că „Revoluția Rusă este revoluția noastră”, iar „fiecare
luptător roșu este (...) un soldat al revoluției mondiale” (Din istoria UTC).
La rândul lor, legionarii propun revoluția lor, „revoluția națională”.
Teoreticianul ei a fost Vasile Marin. De pe urmă revoluției naționale urma să ia
ființă „statul național totalitar”, statul „unificat, autoritar, totalitar, legionar, de
mâine”, statul „național-creștin-românesc legionar, de mâine”.
2. Și comunismul, și legionarismul atacă, violent, democrația: democrația
românească, dar și ideea de democrație. Comuniștii declară din start: „PCR nu
crede în democrația burgheză. Democrație, parlament, alegeri libere, egalitate (...)
nu-s decât o minciună”; sau: democrația de la noi e „pentru mănunchiul de
exploatatori și asupritori, în frunte cu regele și camarila”. Sau: la întrebarea
„încotro?”, răspund: „Nici cu «democrația» confuză și neputincioasă! Nici cu
fascismul îngust și înșelător!”; în locul democrației burgheze, visează și propun
„dictatura proletariatului”.
Legionarii, la rândul lor, atacă democrația „de import”, găsindu-i toate
viciile: că e coruptă, că a dat drept de vot evreilor și altor minoritari, că e în slujba
marii finanțe, că e neautoritară, neelitistă etc. (cf. Codreanu și V. Marin).
Atacul la adresa regimului democratic și ideea de schimbare au o difuziune
atât de mare, încât până și un autor democrat că Eugen Ionescu, ostil atât
comunismului, cât și extremei drepte europene, scrie că „vechile democrații” și-
au pierdut puterea de atracție și au devenit „aproape tot așa de funeste ca
regimurile comuniste sau de extremă dreaptă”, așa că ar trebui să fie reînsuflețite
de un „suflu nou”, să descopere-redescopere o mistică – eventual a libertății –
prin care să se vitalizeze.
3. Și comuniștii, și legionarii au avut un ideal mântuitor, realizabil după ce
democrația românească va fi ștearsă de pe fata țării și se va săvârși revoluția.
Extrema stângă promitea mântuire universală, și anume prin purificare
economică, socială și politică de clasă. În România, ea făgăduia mântuirea celor
ce muncesc: „va scăpa pe muncitorii și țăranii din România de exploatare și de
asuprire” (Din istoria PCR).
Violența în istorie sau lupta de clasă, ridicată de Marx la rang de principiu
dinamic al istoriei, urma, firește, să facă victime; documentele PCR promit că
revoluția va duce la „alungarea cu arma în mână a exploatatorilor”.
Soarta concretă a victimelor – din punctul de vedere comunist, vinovate, căci
e vorba de proprietate și exploatare – e lăsată în alb, nedeterminată. Practica
comunistă din epoca 1945-1989 a precizat însă ce înseamnă lichidarea
exploatatorilor, a claselor exploatatoare, a partidelor politice și a oamenilor
politici. Și așa a început Gulagul românesc.
La rândul lor, legionarii duc „lupta de mântuire a țării” și proiectează „o
Românie nouă și învierea mult așteptată a acestui neam” (Codreanu) prin
purificare de rasă. Pentru asta, e nevoie de un „om nou” care să facă revoluția
națională legionară, adică să înlăture regimul democrat, partidele politice și
piedica principală a împlinirii românești, „străinii”. Dintre „străini” (pentru
Codreanu, „străinii” sunt cetățenii români de altă etnie), în primul rând evreii.
Textele lui Codreanu și Vasile Marin ne permit să precizăm că în statul
preconizat de ei evreii n-ar mai fi avut drepturi politice și, foarte posibil, n-ar mai
fi avut drept de proprietate. Ideea expulzării – „România a Românilor. Pentru
jidani, Palestina” – și a crimei – „vom împrăștia moarte” – sunt și ele prezente.
Practica legionară a fost pe măsură, căci a mers de la spart de geamuri și bătăi,
până la crimele antievreiești din timpul rebeliunii.
Ideea „soluției finale”, cu care a venit Germania în 1941, n-a mai putut fi
aplicată în România de către legionari, căci legionarii fuseseră înlăturați de la
putere, urmăriți, închiși etc. De precizat că, în ochii Legiunii, și oamenii politici
români urmau să fie pedepsiți, idee programatică aplicată prin asasinatele
politice și teroarea din timpul guvernării legionare. Și așa a început contribuția
românească la Holocaust.
4. Și comuniștii, și legionarii, cer membrilor lor disciplină: disciplina
individuală și a organizației: „Un comunist trebuie să fie, în fine, un membru
disciplinat al mișcării, căci fără o disciplină de fier nu poate să existe o
organizație revoluționară a muncitorimii”, spune un document de partid din
1924. Iar UTC-ul se află „sub controlul absolut al partidului”.
La rândul ei, Legiunea este organizată paramilitar, pe principiul disciplinei
și ascultării absolute: „Fii disciplinat legionar, căci numai așa vei învinge.
Urmează-ți șeful la bine și la greu”, legiferează „Cărticica șefului de cuib”.
5. De la aceste asemănări programatice, putem trece la tactici politice
asemănătoare. De pildă, și Partidul Comunist, și Legiunea, au încercat să-și
păstreze aderenții interzicându-le orice apropiere de partidele cu doctrine
învecinate. PCR pretindea: „nici o încredere în partidele burgheze, în Cuza, nici o
încredere în partidele așa-zise socialiste”; iar Codreanu, la rândul lui, interzicea
legionarilor apropierea de partidul lui A.C. Cuza, care era, la urma urmelor,
partidul sau de origine. Apoi, orice acțiune reușită – de pildă, editarea publicației
„Tineretul socialist” (1922), respectiv „Pământ strămoșesc” (1927) – este o
„bătălie” câștigată, o „faptă revoluționară” etc.
6. Și comuniștii, și legionarii au exagerat ponderea minorităților naționale
din România. E drept, au făcut-o din rațiuni complet diferite.
 Comuniștii declară că minoritățile sunt „naționalități asuprite” și că
„alcătuiesc două cincimi din populația României” (Documente din istoria PCR,
1935).
Codreanu și V. Marin considerau că minoritățile din România sunt
sufocante. Mai ales evreii, al căror număr îl apreciază la trei milioane.*
Rațiunile pentru care comuniștii au majorat cifrele sunt simple: PCR aderase
necondiționat, la înființare (8 mai 1921), la Internațională a III-a comunistă.
Conform directivelor date de Internaționala comunistă, România era cotată drept
stat multinațional. PCR a făcut, de-a lungul întregii epoci interbelice, propaganda
contra oricărei discriminări de rasă și națiune – ceea ce este punctul său demn de
respect – și pentru dreptul „naționalităților asuprite” de a se autodetermina:
„dreptul de autodeterminare până la despărțirea de statul român”. Cu toate
ocaziile, PCR și UTC repetă aceasta lozincă, a spargerii statului național român
abia format.
Din tabăra cealaltă, legionară, ponderea minorităților e exagerată atât ca
expresie a psihozei de persecuție, că tot răul vine de la minoritari, în special de la
evrei, cât și pentru a întreține o psihoză anti-minoritară, antimaghiară și
antievreiască.
Cercetătorii care s-au ocupat de problemă – Ornea, Volovici, Oisteanu,
Armân Heinen etc. etc., inclusiv memorialiști că Pandrea ori ca Zaharia Boilă –
au observat că succesul extremei drepte „a fost rezultatul unui antisemitism
revigorat” (Heinen) și că ațâțarea antisemitismului, cu începere din 1922 (la Cluj;
vezi Zaharia Boilă) a fost o diversiune politicianistă; o diversiune care a prins,
apoi a cuprins România interbelică, mulțumită să-și găsească un țap ispășitor
pentru multele probleme reale pe care le avea cu ea însăși.
7. Comunismul din România a fost de import. Comuniștii aveau ca model
revoluția rusă și realizările din Uniunea Sovietică. Documentele PCR descriu
raiul din soviete, colectivizarea, ziua de muncă de cinci ore, socialismul „fără
clase” și fără exploatare, și, firește, își exprimă totală adeziune la Uniunea
Sovietelor, precum și dorința să avem „guvern sovietic”. Deși presa comunistă
era numeric redusă, deși comuniștii erau și ei puțini, la cei care erau, ideea
paradisului sovietic a prins și a ținut până târziu. M.R. Paraschivescu, de pildă,
visa „revoluția universală”, „dictatura populară” și tânjea după Stalin: „Adă-l,
Istorie, mai repede pe Stalin, cu ostile lui needucate! E singura nădejde”; la fel,
respingea cartea lui Gide despre soviete: „Eu, unul, n-am să spun nici un cuvânt
rău împotriva URSS-ului”, și își declară iubirea egală pentru „Loti (nevasta) și
Partid”. (Iar dacă Dan Botta visa o „țară analfabetă”, M.R. Paraschivescu, cum
vedem, aștepta „oștile needucate” ale lui Stalin; la extrema dreaptă și la extrema
stângă, intelighenția generației tânjește în mod egal după barbarie și primitivitate
ca soluție a problemelor românești.)
 Legionarii, în schimb, sunt produsul nostru național. Fascismul lui
Mussolini și național-socialismul lui Hitler au avut un rol de confirmare a
legionarismului, dar nu au fost modelul din care să se fi inspirat Codreanu, Moța
și V. Marin.
Sursele și modelele legionarismului sunt, în principal autohtone: ideile lui
A.C. Cuza, Nichifor Crainic (chiar dacă acesta era extaziat în fața fascismului),
Nae Ionescu, iar multe elemente de organizare și viață legionară, așa cum arată
P. Pandrea, sunt luate de Codreanu din Liceul Mănăstirea Dealu din Valea
Voivozilor, unde fusese elev.
8. Și comuniștii (cei puțini, desigur), și legionarii (tot mai numeroși) au
trecut printr-un proces de fanatizare care i-a împiedicat să vadă adevărul, chiar
când îl aveau în față. Dacă Cioran, în 1934, îl elogia în transă pe Hitler, iar în
toamna tristă a statului național-legionar exalta figura lui Codreanu și-l socotea
de dimensiunea lui Isus, Miron Radu Paraschivescu, comunist, scria, la 4
decembrie 1944, în jurnalul său, că „una din cele mai frumoase poezii ale mele
este despre Stalin, apărută în «Orizont»„ și că e mulțumit că din ea răzbate „un
sentiment de încredere față de conducătorul sovietic”; iar la 11 iulie 1945, deși
recunoștea că Armata Roșie „violează, ucide”, acceptă faptul, pe motiv că astea
„sunt accidente”, esența fiind faptul că eliberează și aduce revoluția socialistă.
Diferențele și asemănările dintre cele două extreme pot continua. Comuniștii
sunt internaționaliști, legionarii naționaliști. Primii sunt pentru egalitate între
oameni, legionarii sunt elitiști, propun o aristocrație legionară de merit.
Comuniștii sunt pentru desființarea discriminării etnice, naționale, rasiale,
legionarii teoretizează discriminarea în interiorul statului român, pe criteriul
etnic, național, rasial. Comuniștii sunt pentru eliminarea diferențelor sociale, de
clasă (și știm acum câte vieți a costat această idee!) și pentru egalitate, legionarii
vin cu ideea aristocrației, a elitei legionare.
Ambalajul doctrinar comunist este mult mai făgăduitor-umanitarist decât
cel legionar, declarat xenofob și antisemit. S-a întâmplat însă că în România cele
două extreme au ajuns succesiv la putere: extrema dreaptă, produs românesc, și
care devenise o „mistică populară colectivă” (Stahl), o mișcare de masă, a deținut
puterea scurtă vreme: patru luni și jumătate. Extremă stângă comunistă – care e
produs de import, și care în epoca interbelică număra puțini aderenți, foarte
puțini și din intelighenția tânără – impusă prin armata sovietică și prin tratatele
internaționale semnate de statele democrate ale lumii, a durat 45 de ani.

Motivele opțiunii politice

Deci, în 1932-1933 generația ‘27 începe să se politizeze, unii membri (mulți)
devin legionari, alții (puțini) comuniști, alții rămân pe poziții apolitice, cu
deschidere, la nevoie, spre democrație.
 Problema care se pune este de ce au optat atât de mulți pentru extrema
dreaptă, și nu pentru centrul democrat sau pentru extrema stângă comunistă?
Cei care au ocolit poziția politică democrată, de centru, au făcut-o tocmai pentru
că, stăpâniți de ideea revoluției, doreau să înlocuiască ordinea existentă cu alta,
nouă. Iar la întrebarea de ce nu au optat pentru comunism, primul răspuns este
că Partidul Comunist, susținând dreptul la autodeterminare până la despărțirea
unor provincii din statul român, nu era deloc atrăgător pentru acești tineri autori
care intenționau să legitimizeze România prin creația unor valori culturale
universale.
Altfel spus, faptul că Partidul Comunist din România preconiza spargerea
statului național abia format a fost, pentru cei mai mulți tineri intelectuali, un
motiv suficient să se îndrepte în altă direcție. (Nu a fost un motiv suficient pentru
M.R. Paraschivescu, de pildă, care considera că România ar trebui federalizată.)
Apoi, o cauză imediată, numită ca atare de Cioran și de Eugen Ionescu, a
fost influența insidioasă și personală a lui Nae Ionescu, care, în toamna 1933, în
urmă expulzării din Camarila ori a rupturii cu regele, se apropie de Legiune și
devine ideologul ei din umbră. Alte cauze trebuie căutate, de la caz la caz, în
fundamentele metafizice ale fiecărui autor și în modul cum fiecare își regăsea
ideile ori interesele în foarte proteica Mișcare Legionară. Nu trebuie uitat nici
faptul că presiunea politică din mediul românesc era tot mai mare, faptul că
Mișcarea Legionară era în ascensiune, iar extrema dreaptă europeană câștiga tot
mai mult teren.

Studii de caz

Cazul Cioran
La Cioran, legionarizarea s-a cristalizat pe modelul german. Apoliticul
Cioran se contaminează de politică în două săptămâni după ce ajunge la Berlin,
deci în jur de 15 noiembrie 1933. Forța modelului german a fost la el atât de
mare, încât putem presupune că, dacă Cioran n-ar fi fost la Berlin, ci ar fi avut,
prin Goga, o bursă în Franța, orientarea sa politică ar fi fost alta. Raționamentul
filosofic care l-a dus la extrema dreaptă a fost: în istorie numai iraționalul,
instinctivul, inconștientul este creator; Legiunea e irațională, instinctivă;
Legiunea e creatoare de istorie românească.
Din ideologia extremistă, nu a aderat la temele publicitare (om nou, moarte
legionară, jertfă, spiritualitate), ci la ideile dure: stat totalitar, revoluție continuă,
colectivism național; în plus, a combinat ideile de extremă dreaptă cu cele
provenind din extrema stângă comunistă: rezolvarea problemei săracilor,
dreptate socială, problema proprietății ca nedreptate.
A fost antisemit, teoretizând un antisemitism de conjunctură națională; nu a
formulat soluții concrete pentru problema evreiască.
 S-a vindecat de ideile lui, lent, dând înapoi începând cu anul 1937, cu
puseuri de revenire în 1940; vindecare sigură în 1945.

Cazul Eliade
Ideile eliadești din anul 1927, deși conservatoare și antidemocratice,
autohtoniste și ortodoxiste, nu l-ar fi dus cu necesitate la extrema dreaptă
legionară. Ca dovadă, evoluția lui Bucur Tincu, care are exact aceleași idei și
convingeri, aceleași puseuri autohtoniste, antioccidentale ca Eliade, apreciind
„regimurile de autoritate” și respingând democrația. Din fericire, însă, fostul
student al lui D.D. Roșca pleacă în Franța cu o bursă (1934-1935), unde, ca
Alexandru Vianu și mai târziu ca Eugen Ionescu, vine în contact cu
personalismul lui Emmanuel Mounier; drept urmare, el se întoarce în țară ca
democrat, ca partizan al ideii de individualitate și demnitate umană, de
democrație; și, la fel ca Eugen Ionescu, este ostil atât comunismului, cât și
extremei drepte (vezi Apărarea civilizației).
Ce l-a condus pe Eliade – și încă mai încet decât pe Cioran, căci primele
semne indubitabile de legionarizare apar în textele lui în noiembrie-decembrie
1935 – la convertire? Căci, conform programului său din 1927, aceasta convertire
nu era necesar obligatorie.
Pe de o parte, convertirea lui Eliade poate fi pusă – parțial – pe seama
exemplului dat de Nae Ionescu, care trecuse pe față de partea Gărzii în toamna
anului 1933. Eliade a întârziat, totuși, încă doi ani în tabăra neutrilor, ceea ce
dovedește că, în afară de modelul Nae Ionescu, el a avut rațiuni interioare care l-
au condus spre legionarism și că singur exemplul lui Nae Ionescu nu a fost
suficient.
Răspunsul se află în textele lui Eliade din perioada 1927-1935. Eliade a scris
enorm în această perioadă, texte științifice de istoria religiilor, romane, jurnale,
articole de ziar și revistă, eseuri. Lectura integrală a operei din această perioadă
ne pune în fața unui autor absolut strălucit. În același timp, lectura operei lui mi-
a dat senzația că Eliade avea nu numai o extraordinară capacitate de muncă, ci și
mai multe personalități, frenetice și abulice, și că unica formă de a și le unifica
într-un „sine” (ca să folosesc terminologia lui Jung) era recursul la ideea de
destin și „proba inițiatică”; ca dovadă, atunci când o personalitate a sa claca și
intra în încurcături evenimențiale, Eliade recurgea la o explicație/justificare de tip
sacral: ceea ce mi s-a întâmplat are un sens, ceea ce mi s-a întâmplat e o probă
inițiatică, ceea ce mi s-a întâmplat e un val al Mayei, o încercare a destinului.
Fondul ultim al gândirii/metafizicii lui Eliade este de tip religios-arhaic.
Pe acest fundament, Eliade întâlnește, în anii ‘32-‘33, în mediul cultural
românesc, câteva teme la modă: omul nou, revoluția, dreapta-stânga, sacrificiul,
naționalismul, binomul spiritual-politic, cel istoric-politic, elitele etc. Câteva din
aceste teme – spiritualitate, creație istorică românească, cultură românească,
jertfă, elite etc. – îi erau proprii încă din 1927 și se integrau în efortul general al
intelectualilor români de a legitima România prin valori culturale.
Celelalte teme și le-a însușit treptat, la început dubitativ și prudent, ca
probleme, apoi afectiv, ca soluții la starea țării. „Omul nou”, de pildă, e o temă
pe care o discuta începând cu februarie 1933 (Despre o anume experiență, Vremea,
5 februarie 1933), apoi tot mai frecvent; în 1934, se îndoia că omul nou există
(Câteva cuvinte mari, Vremea, 20 iunie 1934) și punea problema în termeni de
istoria culturii și de elită spirituală reformatoare. Ca alți reprezentanți ai
generației, el refuza să opteze în alternativa dreapta-stânga, dar o discuta ca pe o
problemă curentă. „Gândiți-vă ce cere astăzi lumea de la un om perfect: să fie
comunist sau să fie dictator”, consemnează el în februarie 1933 (Despre numai zece
oameni, Vremea, 12 februarie 1933). Referirile la comunism și marxism, deși de
netă respingere, sunt de natură teoretică, nu afectiv-viscerala (Mentalitatea
francmasonică, Vremea, 28 ianuarie 1934). Tema revoluției îl agasează, căci i se
pare prost pusă, așa că reformulează problema în termenii ei corecți: o revoluție,
va repeta Eliade foarte frecvent și în varii contexte, este „realizarea” unor „forțe
vii”, a unor forțe spirituale. „Orice mare revoluție”, scrie el, începe „printr-un
primat al spiritului”, prin crearea unui „om nou”, care e, inițial, o înfăptuire a
„elitei” (Glosse pentru omul nou, în Convorbiri literare, nr. 4, aprilie 1934). Din
punctul lui de vedere, Isus a fost un revoluționar. Orice mișcare politică, reia
Eliade în 1934 (De ce sunt intelectualii lași?, 1 noiembrie 1934), „își are rădăcinile în
ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali”, iar când se chiar
declanșează, intelectualii sunt cu mulți pași înainte.
Între ideile spirituale ale unei revoluții și aplicarea lor trec cam 20-30 de ani,
cum s-a întâmplat la Revoluția Rusă. Iar în acest timp, intelectualii nu stau pe loc,
ci trec la altceva, inventează alt pas, altă etapă. Principiul lui Eliade este
următorul: „Indiferență față de politică, de prezentul politic? Nicidecum. Ci
numai toleranță și înțelegere. Dai o mână de ajutor și treci mai departe” (De ce
sunt intelectualii lași?, 1 noiembrie 1934).

Distincția dintre politic și spiritual

E un principiu care ne ajută să înțelegem de ce a negat Eliade toată viața că
ar fi făcut politică legionară. El a considerat că, ocupându-se de spirit, de
principii spirituale, și asta în epoca când Legiunea nu ajunsese la putere (iar dacă
n-a ajuns la putere, pentru Eliade însemna că nu e o mișcare politică, ci una
spirituală), el s-a ocupat doar de faza întâi, elitistă, a revoluției. După criteriile
lui, el doar a dat o mână de ajutor și a trecut mai departe, ocupându-se apoi de
altceva, de istoria religiilor, de pildă, de care se interesa și se ocupa încă din
adolescență.
Pentru Eliade, sfera politicului cuprinde partidele politice, alegerile și
puterea, puterea de-a lua decizii. Partidele politice din România îi displăceau, iar
decizii la scara națională n-a luat niciodată. Deci s-a considerat, după acest
criteriu, un apolitic.
Principiul de mai sus, că intelectualii creează idei și mituri care devin apoi
forța de declanșare a revoluțiilor, e reluat de Eliade apăsat: „Se cunoaște rolul
jucat de mitul libertății în Rusia; se știe rolul pe care l-a avut apologia bărbăției și
a latinității (susținută cincisprezece ani de Papini și de alții) în crearea
fascismului; de asemenea, mitul barbarului arian (Nietzsche, Gobineau,
Chamberlain, Rosenberg) în organizarea hitlerismului”, scrie Eliade în 17 martie
1935, în Cum încep revoluțiile... La noi, adaugă el cu amărăciune, „orice mit,
orice idee, orice stimul revoluționar – este bagatelizat”, preluat de oamenii
politici care îl „terfelesc”.
La dată când scrie aceste lucruri, Eliade se considera în afară politicului și
„rezistând invaziei ideologice stalinisto-hitleriste” (Cum încep revoluțiile).
Intelectualii care optează pentru un partid politic îi displac, iar cei ce se
conformează maselor, ideii de dictatura națională ori de dictatura proletară
(Cuvântul maselor..., 9 iunie 1935), de asemenea. El are un puternic orgoliu de
castă intelectuală, de creator care e mai presus de politică, partide, mase,
imperativele zilei etc., și dă intelectualilor adevărate lecții să nu se umilească în
fata politicului, să se considere drept ceea ce sunt: rădăcina oricărei mișcări
politice: „... n-au de ce să se teamă, să intre în panică și să se umilească în fața
unei mișcări politice cu șanse de succes. Mai întâi, pentru că orice mișcare
politică își are rădăcinile în ideile unui intelectual sau unui grup de
intelectuali...” (De ce sunt intelectualii lași?, 1 noiembrie 1934).
Foarte interesantă, pentru a înțelege întâlnirea lui Eliade cu Legiunea, este
distincția pe care o face între politic și spiritual: „Primatul politicului presupune
lupta pentru o nouă ordine socială și pentru instaurarea unei noi ierarhii. Dar
oricât de abil ați suci și răsuci definiția «primatului politic», vă veți lovi de
noțiunea de ierarhie; noțiune care o presupune pe cea de valoare. Orice nouă
ordine socială, orice nouă creație statală – nu se poate clădi decât pe noțiunea de
valoare. Și trebuie să recunoașteți că «valoarea» presupune forța creatoare; și că
este, deci, un criteriu spiritual iar nu unul politic. Singurul lucru care contează în
orice ierarhie din lume este creația; facultatea de a produce, provoca sau restaura
valori (...) Ceea ce neliniștește și, uneori, plictisește în momentul politic
contemporan este confuzia planurilor și, deci, confuzia valorilor”, scrie Eliade în
8 dec. 1935, în Paradoxele primatului politic...
Ce face el aici? Reduce politicul la spiritual, potențând valoarea castei
intelectuale, creatoare de valori. Ce rămâne, totuși, politicului? Politicul, cum
scrie lămuritor Eliade în Salazar... (1942), cuprinde sfera partidelor politice care
luptă pentru putere/sau au putere și sfera puterii, a deciziilor privind ce și cum
se face într-o țară. Activitatea electorală, de pildă, ține, după Eliade, de politică
(Elogiul Transilvaniei, 1936), lupta elitelor transilvane pentru drepturi naționale
ține de sfera „istoriei”, a „revoluției”, deci a spiritului.

Legionarizarea lui Eliade

Pe aceste teme, considerând mereu că aduce clarificări și că face creație strict
spirituală, Eliade se apropie încet de Legiune. Temele care l-au ajutat în
apropiere au fost: spiritualitatea; revoluția ca moment prim, spiritual; ideea
creștină de om nou; elitismul; interesul pentru România. Interesul lui Eliade
pentru arhaitate, ruralitate, religie, spiritualitate, reforma spiritualității, elite
spirituale, jertfă etc., plus refuzul politicului, în sensul precizat mai sus, s-au
întâlnit cu mistica arhaică a Legiunii, precum și cu punctele publicitare din
doctrina Legiunii (creștinismul, omul nou, revoluția omului, elita de merit, jertfa,
națiunea etc.). Dacă Legiunea ar fi făcut mai puține parastase și slujbe religioase,
dacă ar fi cântat și mărșăluit mai puțin, dacă ar fi fost un simplu batalion
modern, Eliade n-ar fi căzut în capcană. Căci, așa cum observă și Sorin
Alexandrescu în Paradoxul român, Eliade a fost atras de temele „spirituale” ale
misticii legionare.
Dacă, în loc de ambalajul produs de Codreanu – om nou, jertfă, mistica
morții etc. –, Legiunea și-ar fi prezentat, sec, numai ideile precise ale lui Vasile
Marin, Eliade, cu sentimentul lui de castă intelectuală, de aristocrat al spiritului,
de mare creator, nu s-ar fi amestecat printre legionari. N-ar fi ajuns nici în tabăra
comunistă, căci sentimentul național foarte puternic l-ar fi împiedicat să subscrie
la un partid ce cerea autodeterminarea și dezlipirea unor regiuni din statul
român. Ar fi rămas un intelectual probabil apolitic, cu simpatii conservatoare,
arhaizante, autohtoniste, dar nu mai mult.
Putem considera că Eliade s-a convertit la legionarism în momentul când
pune aceste teme în același mod ca legionarii și când, totodată, Legiunea este
considerată în articolele sale o mișcare politico-spirituală fastă pentru România.
Conform acestui dublu criteriu, Eliade s-a legionarizat în noiembrie-
decembrie 1935. Întâlnirea lui ideatică cu Legiunea e conservată în textul
articolului Popor fără misiune?!... din 1 decembrie 1935, unde Eliade elogiază „un
conducător politic al tinerimii” care vrea să împace „România cu Dumnezeu”. E
vorba, desigur, despre Codreanu. Iar la Crăciunul 1935, în articolul său din
Vremea, Eliade, care răsucise ani de zile ideea omului nou pe toate fețele, se
decide: „ne aflăm la răscruce, și omul nou se cere realizat” (Renașterea și
prerenasterea, Crăciun, 1935).
Jurnalul lui Mihail Sebastian confirmă cronologia acestei metamorfoze. Iar
din acest moment, putem considera că Eliade a trecut granița și a intrat, cu una
din personalitățile lui multiple, în țara legionară, unde – caz uluitor de falsă
conștiință –, crezând că face spiritualitate și cultură, făcea, de fapt, politică. Dar, a
scrie articole doctrinare și de propagandă pentru un partid politic sau pentru o
mișcare politică nu face parte, din punctul de vedere al lui Eliade, din sfera
politicului, ci din sfera creației de valori spirituale. De aceea, Eliade, chiar și în
1936-1938, deci în perioada când se afla în plină publicistică politică legionară,
evoluând pe teritorii politice, considera, din punctul său de vedere, că face doar
creație spirituală. Dădea o mână de ajutor și trecea mai departe...
Și totuși... Oare chiar nu și-a dat Eliade seama ce face? Articolele lui m-au
convins că el, angajându-se politic de partea Legiunii, se autoiluziona că nu face
decât creație spirituală. O scrisoare a lui Eliade către Blaga – care, se știe, nu
agrea nici legionarismul, nici hitlerismul – tulbură însă această imagine,
sugerând că Eliade era, de fapt, conștient că apropierea sa de Legiune nu e chiar
atât de inocentă. Iată scrisoarea, din 5 octombrie 1937: „Înainte de toate, voiam
să-ți spun că nu mă refeream la Emil Cioran în acel pasagiu din Convorbiri în
care criticam neîncrederea dreptei românești față de cultură în genere – ci mai
degrabă la «amicii» mei de la Rânduiala, la legionarii isterizați de eroism etc.”.
Ghilimelele de la „amici”, epitetul „isterizați” aplicat legionarilor
semnalează, evident, o distanțare: în ochii lui Blaga, Eliade nu voia să treacă
drept legionar sau prieten al acestora. Or, dacă față de Blaga simțea nevoia să-și
pună amiciția pentru legionari în ghilimele, înseamnă că Eliade intuia și că
atitudinea sa filolegionară, probata în atâtea articole din această perioadă, nu este
tocmai în regulă...
Însumând, explic legionarizarea lui Eliade prin:
1. influența lui Nae Ionescu (cauză slabă);
2. elemente din propria gândire, ce țin de arhaitate-spiritualitate-religiozitate
etc. (cauza tare);
3. Mă întreb dacă voiajul lui Eliade în Germania, la Berlin, pentru
documentare, în anul 1935, n-a avut și el un rol catalizator. Deocamdată, nu am
răspunsul la întrebare, căci nu există suficiente informații despre acest voiaj.
Informații mai precise există pentru anul 1936, când Eliade de asemenea
călătorește la Berlin pentru documentare, și-i scrie lui Cioran că „fenomenul
german te silește să gândești politic”. Dacă voi putea verifica ipoteza, și dacă ea
se va dovedi corectă, ar însemna că pentru convertirea lui Eliade la extrema
dreaptă Germania a jucat același rol – nefast – ca pentru Cioran (în noiembrie ‘33)
și ca pentru profesorul lor comun, Nae Ionescu (în vara 1933).
Articolele lui legionare din anii 1936-1938 sunt mai ales pe temele de succes
și spiritualitate ale Legiunii; uneori, în 1937 și ‘38, sub condeiul lui Eliade se
ghicește... influența violenței isterice a lui Cioran (căruia Eliade îi corectase
Schimbarea la față...): oricât ar părea de ciudat, din punct de vedere politic, șeful
generației a fost influențat nu doar de Nae Ionescu, ci și de Emil Cioran. Unele
articole sunt antimaghiare, unele antisemite. În antisemitism, n-are însă nici pe
departe amploarea și intensitatea lui Cioran. Arestarea și lagărul din 1938 au pus
capăt publicisticii sale politice legionare. În Salazar... (1942), însă, se vede clar că
socotelile lui cu extrema dreaptă nu erau încă încheiate, că statul totalitar creștin
din Portugalia i se părea o realizare istorică importanta. Nu cunosc data la care
și-a încheiat cu adevărat conturile cu legionarii (dar presupun că le-a încheiat);
Memoriile lui, așa cum observă Ștefan Borbély, vorbesc – chiar dacă
contradictoriu și departe de adevăr – despre episodul legionar. Mai mult, în
ciuda tonului echivoc, în Memorii admite că a greșit, chiar dacă nu precizează
care au fost „imprudențele și erorile săvârșite în tinerețe”. Proza lui din exil,
precum și jurnalele lui inedite, așa cum a demonstrat de curând Matei Călinescu
(în Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade), camuflează obsesiv un calendar
legionar.
Eliade, Cioran și Noica nu și-au imaginat Holocaustul
Eliade, Cioran și Noica au contribuit, prin scrisul lor, la autoritatea ideilor
legionare, totalitare. Extrema dreaptă europeană poarta răspunderea pentru
Holocaust. Legionarismul românesc, ca parte a extremei drepte românești, poartă
răspunderea pentru contribuția românească la Holocaust. Nu poartă singur
răspunderea, căci extrema dreapta românească e mai complexă (partidul lui
Cuza-Goga, vaidiștii). În plus, alianța României cu Germania a jucat, cu
siguranță, un rol în tragedia evreiască din România. Cioran, Eliade, Noica etc.
poartă o parte din răspunderea pentru contribuția românească la Holocaust.
Dar Eliade, Cioran și Noica au scris textele lor legionare – naționaliste și
antisemite înainte ca Holocaustul să se întâmple. Tulburător este și faptul că ei au
sprijinit prin scrisul lor, Noica și prin adeziunea lui, o mișcare/un partid
extremist ce practica asasinatul politic, dar existent în mod legal.
E aproape ușor să judecăm de azi, din prezent, trecutul. Dar ceea ce pentru
noi este aproape o ecuație cauză-efect (Legiunea + extrema dreaptă românească +
alianța României cu Germania = contribuția românească la Holocaust), pentru ei
era o ecuație de neimaginat, căci nici unul nu și-a imaginat Holocaustul. Nu
numai că nu l-au decis, prin măsuri de decizie politică, dar nici măcar nu și l-au
imaginat. Nici Legiunea, de fapt, nu și l-a imaginat. Antisemitismul doctrinar al
Legiunii, practica antisemită interbelică a Legiunii, măsurile antisemite adoptate
și aplicate de Legiune în timpul statului național-legionar sunt, toate, vinovate și
criminale. Ar fi dus ele la Holocaust, la marea tragedie evreiască din timpul celui
de-al doilea război mondial, dacă Germania n-ar fi declanșat exterminarea
sistematică a evreilor? Sau ar fi dus numai (numai!) la multe crime și multă
cruzime antisemită, dar nu la ceea ce a dus alianța României cu Germania? Nici
Germania, de fapt, până în primăvara 1941, nu a plănuit exterminarea evreilor, ci
strămutarea lor, în rezervații nord-est europene și apoi în Madagascar. „O
nimicire biologică a evreilor ar fi nedemnă de poporul german, în calitatea sa de
națiune cultă”, declară Heydrich în 1940 (apud Götz Aly, Soluția finală).
Și-atunci, care este vina celor mai străluciți reprezentanți ai intelighenției
tinere legionarizate? Din tipurile de vină examinate de Jaspers în Conștiința culpei
(1946), cred că li se potrivește „culpa morală”. Au avut multă imaginație – mai
ales Cioran – să gândească măsuri de creștere a nației romane, dar n-au avut nici
un fel de imaginație să se pună în pielea victimelor potențiale, a țapului ispășitor
pe care l-au ales, fie acesta ungurii sau evreii. Un cercetător german al „soluției
finale”, Götz Aly, observă că ideologiile „purificatoare” și antisemite din
Germania nu au contat prea mult „în procesul decizional concret” al „soluției
finale” și al „Acțiunii T4” (exterminarea bolnavilor psihici incurabili); dar „ele
rămâneau importante în măsura în care această ideologie subminase îndeajuns
barierele morale și juridice ale făptuitorilor și putea sluji drept o justificare
pentru activitatea criminală” (Götz Aly). Cam același fel de vină au și Cioran,
Eliade, Noica; naționalismul lor, încoronat cu xenofobie și antisemitism, a
subminat barierele morale ale lumii românești, ale lumii politice și civile
românești, făcând-o să accepte inacceptabilul: crimele rasiale (contra evreilor și
țiganilor) din timpul celui de-al doilea război mondial.

Vina de a susține un sistem politic totalitar

Miron Radu Paraschivescu, Belu Zilber, Miron Constantinescu, episodic
Petru Pandrea, Alexandru Sahia, Lucrețiu Pătrășcanu etc., unii dintre ei membri
ai generației ‘27, au pledat pentru revoluția socialistă/bolșevica, regim sovietic,
desființarea lumii burgheze, lichidarea claselor exploatatoare etc. Sintetic spus,
comuniștii romani au proiectat un paradis românesc după modelul Uniunii
Sovietice. Comuniștii din lume au proiectat un paradis al egalității și al lichidării
claselor exploatatoare.
Lichidarea dușmanului (economic și politic) de clasă a produs în lume
suferința și moartea a milioane de oameni. Comuniștii din lume au creat
Gulagul, deci sunt răspunzători, din punct de vedere moral, pentru el. Când
comuniștii romani visau o revoluție bolșevică sau socialistă în România, când
salutau colectivizarea și lichidarea în Rusia a „ultimelor resturi ale claselor
exploatatoare la sate, culacii” (Era nouă, nr. 1, febr. 1936), ei salutau, cum bine
observă Ornea, niște crime; și, în loc să condamne sistemul totalitar, ei
condamnau chiar victimele (Ornea).
Când comuniștii romani, atâția câți erau, s-au apucat de construit
socialismul în România, o parte a Gulagului deja se consumase, Panait Istrati și
André Gide depuseseră mărturie contra regimului comunist etc. E adevărat,
socialismul s-a instalat, în Europa răsăriteana, sub forța armatei sovietice și cu
acordul, parafat, al lumii occidentale și americane. O bună parte din Europa a
devenit laboratorul de experimentare a formulei, deja experimentate și deja cu
victime enorme, din Uniunea Sovietică.
Comuniștii din România au meritul de a fi fost antifasciști, și lipsa de merit,
de fapt vinovăția, de a susține, din punct de vedere moral, un sistem politic
totalitar, care făcuse deja victime în Uniunea Sovietică. Iar lichidarea „claselor
exploatatoare” și a partidelor politice, lăsată în alb în documentele PCR
interbelice, a fost o lichidare fizică, biologică. Deși regimul comunist din
România nu e creația comuniștilor români, ci a Uniunii Sovietice (cu acordul
lumii democrate), și ei, din perspectiva prezentului, pot fi acum socotiți vinovați.
Ei nici măcar nu au scuza, fragilă, pe care o are Cioran, că nu știa, în 1936, ce-o să
se întâmple cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial. Despre Rusia
sovietică se știa, iar ei știau.
Comuniștii interbelici și legionarii și-au ales crezul totalitar, dar atât de
diferit ambalat, într-o lume liberă și în deplină libertate. Culpa morală a primei
generații de comuniști îmi pare la fel de reală și sumbră ca aceea a legionarilor și
a simpatizanților lor. Faptul că au fost sinceri în crezul lor și că au avut cele mai
bune intenții pentru întreaga omenire, la fel cum legionarii au fost sinceri și cu
bune intenții pentru România, faptul că au fost, și unii, și alții, sinceri și bine
intenționați, pavează drumul spre Holocaust și Gulag cu bune intenții; și-atâta
tot.
În același timp, gândind simultan extrema dreaptă și extrema stângă din
Europa, din România, din generația ‘27, am avut tot timpul senzația că îmi scapă
ceva. Că, în afară de cauzele și conexiunile pe care le-am arătat, există o
determinare supraindividuală pentru cele două fenomene, pentru cei doi gemeni
contrari, o determinare producătoare de contagiune politică – ceva ca o epidemie
virotică la scara continentală, ce se transmite prin aer, astfel încât simplul fapt că
respiri te poate contamina, dacă organismul tău e ceva mai fragil, mai slăbit.
Senzația pe care mi-au dat-o și intelectualii legionari, și cei comuniști, a fost
că autoamăgirea lor, autofanatizarea lor, împreună cu bunele și cu relele lor
intenții, au produs în România, ca rezultat practic, două catastrofe succesive,
două băi de sânge și de suferință omenească. Dar că, vorbind despre ei, despre
legionari și comuniști, nu am voie să uit nici o clipă ipoteza greu de verificat a
unei determinări supraindividuale: un fel de „spirit al secolului”, ce mă duce
înapoi, la vorba cronicarului: „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul
om supt vremi”.
Altfel spus, un fel de aer malign al secolului XX, secol ai cărui copii suntem
cu toții. Și, în același timp, nu e permis să uităm nici o clipă că ambele ideologii
au produs victime, oameni în carne și oase care și-au pierdut viața în numele
purificării, a purificării de rasă și a purificării de clasă.
*
Nicolae Mărgineanu, profesorul de psihologie de la Cluj, pe care legionarii
au planificat să-l asasineze în 1940 și pe care comuniștii l-au închis 16 ani și două
luni, transcrie, în memoriile sale, o frântură de discuție dintre doi legionari
închiși la Aiud:
„– Eu totuși nu pricep, mă, a spus Ceia lui Pascaru – care-i deosebirea dintre
noi, legionarii, și aceștia, comuniștii, deoarece metodele sunt aceleași?
– Noi am fost mistici, iar aceștia sunt științifici, a răspuns Pascaru.
– Și ce înțelegi tu prin științific? a replicat Ceia nedumerit.
– Spui una și faci alta, mă – a răspuns Pascaru”.