Cea mai cunoscuta baladă populară, ”Mioriţa” este o adevărată capodoperă a folclorului literar românesc,

pe care criticul literar George Călinescu o plasează între operele fundamentale ale poporului român,
alături de “Traian și Dochia”, “Zburătorul” și “Meșterul Manole”. 

"Miorița" - capodopera lumii, datorată lui Russo și Alecsandri

"Miorița" circula sub formă de baladă, colind, cântec liric sau bocet, în sute de variante. Balada a fost
culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei, pe când se afla în exil la Soveja (anul
1846) și publicată în “Poezii poporale. Balade. (Cântece bătrânești)” adunate de Vasile Alecsandri,
antologie apăruta în 1852. Această variantă a devenit, între timp, și cea mai cunoscută.
Russo plasează balada între capodoperele lumii, alături de operele poeţilor antici Virgilius şi
Ovidiu. ”Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul câmpiilor şi al
munților noștri, care a produs cea mai frumoasă epopee pastorală din lume: Mioriţa”, scrie Alecu Russo
Publicată de Alecsandri
Fără a avea pretenția de a-şi revendica opera, mai ales că își publica sub anonimat lucrările (n.a. vezi
volumul „Cântarea României”), Alecu Russo  i-a încredințat balada poetului Vasile Alecsandri, pe care
acesta o „șlefuiește” şi o publică cu titlul „Mieoara”, pentru prima dată în anul 1850, în secțiunea „Cântece
poporale românești” din gazeta „Bucovina” din Cernăuţi, pentru ca mai apoi, în 1852 să includă balada
Miorița şi în volumul „Poesii poporale. Balade (Cântece păstorești)” Deși Alecsandri a încercat mai târziu
să-şi aroge paternitatea baladei, el însuși mărturisește într-o scrisoare trimisă publicistului Alexandru
Hurmuzachi  că „această baladă mi-a fost adusă din Munții Sovejii de A.Russo, care o descoperise”.

Doar la Soveja există graniţă triplă

Profesorul nonagenar Iulian Albu, din comuna Soveja, spune într-u interviu pentru publicația ”Lumina” că
singurul loc de pe pământ unde s-a descoperit „Mioriţa” este Soveja. "Fiindcă aici există acestă (graniţă
triplă) unde s-au întâlnit păstorii din Muntenia, Ardeal şi Moldova. De altfel, şi Alecu Russo, în sejurul său
forţat la Mănăstirea Soveja, afirmă acest lucru. După ce aude cântarea de la oltenii din sat, neștiind că
lăutarii respectivi erau munteni aduşi de Matei Basarab pe moșia mănăstirii, spune că a auzit-o cântată şi
de trăitorii din văile rucărenilor şi dragoslovenilor, locuitorii celor două sate ale Sovejei - Rucăreni şi
Dragoloveni, ajunși aici din Rucărul şi Dragoslavele, de dincolo de munți, din Țara Românească, în două-
trei valuri în istorie”. 

“Miorița” este o baladă populară și aparține genului epic, în care, însă,

se îmbină armonios elemente lirice, epice și dramatice
În structura baladei se disting două mari planuri:
- unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele și construiește personajele reale sau
fabuloase
- și celalalt lirico-dramatic, ce se definește prin exprimarea gândurilor, sentimentelor și prin atitudinea
ciobănașului în fața morții, într-un dramatism impresionant.
Balada ilustrează o interpretare filozofică a destinului și a succesiunii trăirilor pământești și astrale. De-a
lungul timpului balada “Miorita” a cunoscut o larga raspandire in toate teritoriile locuite de romani
circuland in circa o mie de variante. Geneza ei se pierde in negura timpului, fiind rodul transmiterii pe cale
orala a impletirii diferitelor teme si motive florclorice.
Exegeza lui Adrian Fochi (folclorist, născut 1920 la Cernăuţi), (exegeză -  Interpretare, comentare,
explicare din punct de vedere istoric, filologică  etc.) una dintre cele mai complete dintre analizele
acordate “Mioritei” distinge in structura epica optsprezece teme. Aceste optsprezece teme se pot grupa in
patru episoade distincte:
I. Cadrul epic inițial (versurile 1 – 21)
II. Episodul mioarei năzdravăne (versurile 22 – 46)
III. Testamentul ciobănașului (versurile 47 – 87)
IV. Episodul măicuței bătrâne (versurile 88 – 123)
Testamentul ciobanasului reprezinta in structura epica a baladei insertia unei ample confesiuni lirice. Este
cea mai importanta secventa, deoarece cuprinde ideea poetica aoperei si are un puternic rol
caracterologic in prezentarea personajului principal.
Dispozitiile testamentare ale baciului pun in lumina atitudinea lui in fata mortii si reliefeaza trasaturile sale
caracteristice. Sentimentul de profunda dragoste fata de viata este oglindit de atasamentul fata de
indeletnicirea sa. Ciobanul nu isi poate imagina despartirea. El vrea ca dupa moarte sa ramana alaturi de
oile si cainii lui in mediul in care si-a dus pana acum existenta deoarece despartirea de ceea ce i-a fost
drag ar echivala cu ruperea definitiva de ceea ce i-a marcat trecerea prin lume. Dorinta sa fie
inmormantat de presupusii asasini pune in evidenta atat increderea lui in semeni cat si superioritatea sa
morala fata de acestia. La fel de profund se desprind din aceasta rugaminte dragostea de meserie,
atasamentul fata de cainii credinciosi si fata de miora. Baciul moldovean doreste ca la cap sa aiba cele
trei fluierase, aceasta fiind singura posibilitate de a comunica postum cu turma. Prin cantecul fluieraselor
autorul reliefeaza o gradare ascendenta a zbuciumului sufletesc al eroului.. Se observa ca prin epitetele
“cu drag”, “duios” se realizeaza o crestere a dramatismului pe fondul unei seninatati a confruntarii omului
cu moartea, sentiment izvorat din intelegerea profunda a alcatuirii universului, din experienta mitica,
retraita, a baciului moldovean, atingan culmile tragismului in metafora totala, absoluta 'cu lacrimi de
sange'. Folosirea paralelismului, evidenta in pasajul fluierelor, este un procedeu caracteristic intregii
poezii folclorice. Stihurile sunt acum un fel de refrene, laitmotive ce apar la intervale egale, puse in
evidenta anaforica (repetarea unor cuvinte la inceputul versurilor) a diminutivului 'fluieras' si a adverbului
'mult'.      
 
Stilistic vorbind, nucleul central al secventei este o alegorie a carei principala caracteristica este contiua
pendulare intre cosmic si teluric, momentul de varf in transfigurarea artistica pe care o realizeaza balada.
Din punct de vedere al alcatuirii operei acest nucleu central este partea cea mai concentrata ca substanta
poetica si reprezinta rugamintea ciobanului de a ascunde oilor moartea sa infatisand-o ca pe o nunta.
Dorinta ciobanului este ca lumea sa afle ca petrecera sa din viata a fost o nunta, la care insa 'a cazut o
stea'.  Moartea este prezentata alegoric, ca o nunta a tuturor elementelor naturale si astrilor. Ciobanul
prezinta moartea ca pe o contopire cu elementele naturii vesnice. Moartea este sugerata de caderea
stelei care semnifica moartea fara de intoarcere. Aici se realizeaza o incarcatura poetica maxima,
constand in incifrarea alegorica a unei realitati etnografice: mortilor tineri, necasatoriti ('nelumiti') li se
organizeaza inmormantarea ca o nunta.
Apar acum si simbolorile nelipsite din ceremonialul nuptial (mireasa, nasii, preotii, lautarii si nuntasii), ca
si obiectele rituale traditionale (cununa, lumanarile) ce sunt figurate prin elemente al cadrului natural
(brazi, paltinasi, munti, pasari) si cosmic (soarele, luna, stelele). Ciobanul isi exprima in mod indirect
iubirea fata de natura dar si dragostea de viata pe care doreste s-o traiasca dincolo de efemer in
eternitate. Balada atinge punctul culminant nu ca actiune ci ca intensitate a sentimentelor.
În structura baladei se disting două mari planuri, unul epic (narează faptele) şi celălalt lirico-dramatic
(exprimă gândurile, sentimentele şi atitudinea ciobănaşului în faţa morţii). Pe un fir epic simplu se
împletesc teme şi motive populare. Autorul anonim îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca în orice operă epică, se precizează aici timpul şi spaţiul în care
se desfăşoară acţiunea: toamna, în timpul transhumantei, într-un peisaj mirific - „Pe-un picior de plai / Pe-
o gură de rai”. Ca orice creaţie populară şi această baladă are toate trăsăturile specifice: caracter anonim,
oral, colectiv şi tradiţional.
Personajele reale sau fabuloase au atitudini specifice în acţiunea baladei, în funcţie de rolul pe care îl
atribuie autorul anonim fiecăruia în parte: cei doi ciobani pun la cale un omor, oiţa năzdrăvană este
îngrijorată pentru viaţa stăpânului, ciobănaşul moldovean priveşte moartea cu seninătate, iar măicuţa
bătrână îşi caută cu înfrigurare fiul.
Semnificaţia titlului
Balada populară Mioriţa are drept titlu diminutivul animalului năzdrăvan, cu un rol determinant în
declanşarea ideii filozofice ce a eternizat opera în literatura naţională: atitudinea înţeleaptă pe care o are
ciobanul moldovean în faţa morţii. Oiţa este un element miraculos în baladă şi argumentează esenţa
mitologică a creaţiei populare, constituind „elementul oracular” (Mircea Eliade), adică prevestitor al morţii,
ca pe un final, de neevitat, al vieţii.
Tema
Concepţia mitică a ales mioriţa înzestrată cu puteri fabuloase pentru a ilustra - în acelaşi timp - tema
folclorică a comuniunii ancestrale dintre om şi natură, simbolizată aici de animal. Mioara năzdrăvană
devine şi executor testamentar, iar tăcerea ei pare să confirme respectarea dorinţelor stăpânului său, în
perspectiva posibilei morţi. Aşadar, titlul ilustrează un simbol al mitologiei româneşti şi o temă populară ce
vine din timpuri primordiale, comuniunea om-animal.
Momentele subiectului
Expoziţiunea
Expoziţiunea are caracter epic şi este ilustrată mai întâi de imaginea cadrului natural feeric, un tărâm al
fericirii, în care urmează să se petreacă faptele: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”. Spaţiul
ondulatoriu atestă motivul transhumantei, simbolizat de relieful deal-vale - „Iată vin în cale, / Se cobor la
vale” -, iar prezentarea personajelor se face prin integrarea fiinţelor în mijlocul naturii: „Trei turme de miei /
Cu trei ciobănei”. Tema folclorică a comuniunii om-natură este, aşadar, sugestiv ilustrată încă de la
începutul baladei.
Intriga
Intriga o constituie complotul pus la cale de ciobanul ungurean şi de cel vrâncean împotriva ciobănaşului
moldovean, care „are oi mai multe, / Mândre şi cornute, / Şi cai învăţaţi / Şi câini mai bărbaţi!...”. Cei doi
ciobani „se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare” pe baciul moldovean. Este
prezent aici motivul complotului.
Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii începe în plin fabulos, prin descoperirea complotului de către „oiţa bârsană”, care-şi
înştiinţează stăpânul despre pericolul ce-l pândeşte: „Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare / Baciul
Ungurean / Şi cu cel Vrâncean!”. Demascarea complotului este precedată de atitudinea umanizată a oiţei,
a cărei îngrijorare este observată de stăpânul ei: „De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace! / Ori iarba nu-ţi
place. / Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă Mioară?”. În această secvenţă a baladei se manifestă motivul oiţei
năzdrăvane.
Punctul culminant
Punctul culminant ocupă spaţiul cel mai larg din baladă, deoarece ciobanul priveşte despărţirea de turma
sa şi de locurile feerice cu înţelepciunea mitică a asumării morţii ca pe un final firesc ai vieţii. Este
prezentă aici ideea filozofică străveche şi credinţa populară că existenţa omului are două manifestări
concrete: viaţa şi moartea. Puternic ancorat în natură ciobănaşul îşi exprimă dorinţa testamentară de a
rămâne şi după moarte pe meleagurile şi alături de fiinţele pe care le-a iubit atât de mult în timpul vieţii:
„Ca să mă îngroape / Aice pe-aproape / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi, / În dosul stânii / Să-mi aud
cânii. / Aste să le spui”.
 
Această atitudine este exprimată prin testamentul pe care ciobănaşul şi-l face în eventualitatea morţii,
prilej cu care poetul anonim accentuează condiţia omului în lume prin motivul alegoriei moarte-nuntă,
deoarece, ca orice element ce aparţine universului şi omul se va reintegra cosmosului printr-o nuntire
spirituală cu elementele simbol ale acestuia: „Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa / Brazi şi păltinaşi / I-am
avut nuntaşi; / Preoţi munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.
Tragismul baladei se amplifică prin faptul că tânărul cioban îşi imaginează că va fi căutat de măicuţa lui
cu disperare: „Din ochi lăcrimând, / Pe câmpi alergând, / Pe toţi întrebând”. Prin motivul măicuţei bătrâne,
poetul anonim realizează şi un portret emoţionant ciobănaşului, moment cu atât mai dramatic cu cât
acesta este surprins în monologul măicuţei: „Mândru ciobănel / Tras printr-un inel? / Feţişoara lui, /
Spuma laptelui; Musteţioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura
câmpului!...”. Rugămintea baciului exprimată în finalul baladei simbolizează sensibilitatea lui sufletească,
deoarece el presupune durerea sfâşietoare a mamei şi nu ar vrea ca ea să ştie „Că la nunta mea / A
căzut o stea”, aceasta fiind o superstiţie populară, care sugerează moartea unui om.
 
Deznodământul
Deznodământul lipseşte, finalul baladei dând naştere la interpretări diferite şi contradictorii privind
atitudinea ciobanului moldovean în faţa morţii. Unii critici consideră că ciobanul este pasiv şi resemnat în
faţa morţii, fără să se revolte sau să aibă o reacţie de salvare. Alţii interpretează această atitudine ca pe o
jertfă pentru demnitatea umană. Posibila moarte - „şi de-a fi să mor” - este imaginată de tânărul cioban ca
o nuntă fabuloasă, ce ar putea semnifica o formă de integrare a vieţii în circuitul existenţial (viaţă-moarte-
viaţă) al cosmosului.
 
O altă interpretare este aceea că moartea ar putea fi un alt mod de continuare a vieţii prin contopirea cu
natura veşnică, deoarece el doreşte să fie îngropat în mijlocul „stânii”, unde „oile s-or strânge / Pe mine
m-or plânge” şi se însoţeşte în această călătorie (nuntă) a lui cu „Brazi şi păltinaşi, / Preoţi munţii mari, /
Paseri, lăutari, / Parcele mii / Şi stele făclii”.
Motivele populare
Motivele populare care compun mitul transhumantei (mioritic) în balada Mioriţa sunt, în viziunea generală
a exegeţilor (critici literari), în număr de şase:
Motivul transhumanţei
Motivul transhumanţei este ilustrat de spaţiul ondulatoriu - „vin în cale / Se cobor la vale”- al transmutării
oilor de la munte la şes şi invers, în funcţie de anotimp, de cifra mitică „trei” şi de ciobanii care îşi însoţesc
turmele, evidenţiind ancestrala (străvechea) îndeletnicire a românilor, simbolizaţi prin cele trei mari
provincii: Moldova, Ardealul şi Muntenia.
Motivul complotului
Motivul complotului este ilustrat prin antiteza dintre cadrul natural feeric, senin - „picior de plai”, „gură de
rai” - şi invidia, meschinăria ciobanilor care pun la cale crima - „ca să mi-l omoare”.
Motivul mioarei năzdrăvane
Motivul mioarei năzdrăvane este dat de un element fabulos, personificarea oiţei care, neliniştită şi
înfricoşată de cele auzite, îşi previne stăpânul, simbolizând sugestiv perfecta armonie dintre om şi natură,
dintre cioban şi animalele pe care le îngrijeşte cu dragoste - „Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă mioară”.
Motivul testamentului
Motivul testamentului diminuează epicul baladei şi creează un dramatism liric ce se amplifică prin
seninătatea ciobanului atunci când primeşte vestea complotului, înţelepciunea lui este înţelepciunea
mitică a poporului român, aceea de a înţelege profundele resorturi ale alcătuirii universului, în care omul
se reintegrează prin moarte. Tragismul este impresionant prin reacţia celor dragi, care, după moartea
ciobanului l-or „plânge / Cu lacrimi de sânge [...] Cine-au cunoscut / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel”.
 
Motivul alegoriei moarte-nuntă
Motivul alegoriei moarte-nuntă are o puternică încărcătură lirică, prin câteva semnificaţii profund
mitologice şi filozofice. Între obiceiurile populare se înscrie şi acela că morţilor tineri necăsătoriţi li se
organizează înmormântarea ca un ritual de nuntă - „Să le spui curat / Că m-am însurat”, iar ideea
filozofică a contopirii nefiinţei cu fiinţa naturii veşnice - „Cu-o mândră crăiasă / A lumei mireasă”- este
exprimată prin enumerarea elementelor esenţiale ale teluricului şi cosmicului, metaforizate sau
personificate: soarele, luna, brazii, paltinii, munţii, paserile: „Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa; / Brazi şi
păltinaşi / I-am avut nuntaşi; / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.
 
Motivul măicuţei bătrâne
Motivul măicuţei bătrâne este construit prin protestul mamei pentru moartea prematură şi nedreaptă a
fiului ei. Cele două portrete, al măicuţei bătrâne şi al ciobănaşului - portret realizat ca un bocet - amplifică
dramatismul prin individualizarea suferinţei, redate prin diminutivele mângâietoare prin dativul etic şt prin
gerunziu care sugerează o durere chinuitoare pentru pierderea celui drag: „Din ochi lăcrimând, / Pe câmp
alergând, / Pe toţi întrebând / Şi la toţi zicând / Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel /
Tras printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Musteţioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, /
Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura câmpului!...”.
 
Considerată de Mihail Sadoveanu „drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului
nostru”, Mioriţa concentrează profunda spiritualitate românească şi constituie sursă de inspiraţie pentru
mari scriitori ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi
Mircea Eliade.
Limbajul artistic
Limbajul artistic ilustrează profunda sensibilitate a românului „născut poet”, prin varietatea figurilor de stil:
metafore - „picior de plai”, „gură de rai”, „lacrimi de sânge”-, epitete oi „mândre şi cornute”, „negru zăvoi”,
„mioriţă laie, bucălaie”-, personificări - „soarele şi luna / mi-au ţinut cununa”, „preoţi, munţii mari”, „paseri,
lăutari”-, diminutive populare - „ciobănel”, „mioriţă”, „bolnăvioară”, „fluieraş”, „măicuţă”, „feţişoara”,
„musteţioară”, „perişor”, cuvinte populare cu iz arhaic - „ortoman”, „plăviţă”, „bârsană”, „strungă”-, precum
şi formele populare ale viitorului verbelor - „de-o fi”, „s-ar strânge”, „dacă-i întâlni”.
 
Mihai Eminescu îl vizualizează pe ciobanul mioritic ca pe „un păstor rătăcit pe Carpaţi, petrecând lungile
nopţi înstelate în mijlocul turmelor sale, neavând altă petrecere decât, din timp în timp, lătratul câinilor săi
sau strigătul plângător al oilor sale”.
 
Prozodia
Prozodia este reprezentată de ritmul trohaic, rima împerecheată şi măsura de 7-8 silabe, care conferă
versului o tonalitate melancolică, muzicalitate gravă şi sensibilitate emoţională.
Considerată de Mihail Sadoveanu „drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului
nostru”, Mioriţa concentrează profunda spiritualitate românească şi dă naştere marilor creatori ai literaturii
noastre: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi Mircea Eliade.
 

Stop manipulare și fatalism 

În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi
decât în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o importanţă
fundamentală: “ŞI DE-A FI SĂ MOR”… Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului
(oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va
lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă.
chiar există variante ale Mioriţei – mai rudimentare ca expresie artistică – în care ciobanul chiar luptă şi
chiar îi învinge pe ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-un testament
ţi se spune ce să faci “după”, nu “înainte de”.
În fapt, ciobanul din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca pe o
înfrângere! O transformă în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model. Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat
omorât. De unde, până unde? El este învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e
învins. Nici în viaţă, nici în moarte.
Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali suntem noi, care înţelegem
lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel, prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi
botezată cu numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a obedienţei. Din
cauza acestei mistificări (substituiri), am început să urâm Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne
scapă. Am ajuns să ne fie ruşine cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a
noastră. Şi una dintre cele mai frumoase din lume…

„Ciobanul din Miorița nu a fost omorât.” O spune cercetătorul care a

analizat 973 de variante culese şi publicate ale Mioriţei
Ciobanul din Miorița nu a fost omorât. Poemul se încheie cu vorbele lui, după care el revine la oile sale și
pleacă cu ele la păscut. Cercetarea anterioară a neglijat conjuncția condițională dacă și faptul că ciobanul
pune verbele la condițional-optativ și la conjunctiv (care în Gramatica Academiei sunt categorisite ca
moduri prezumtive) iar în unele variante la modul imperativ. Totul este viziunea lui despre o eventualitate,
care nu are loc. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter-egoul său.
George Călinescu și alții ne-au atras atenția că Miorița este un mit, nu o relatare despre o întâmplare
concretă. Însă unii cercetători l-au desconsiderat până și pe Călinescu și au preferat să creadă că poemul
descrie o crimă adevărată, mai apropiată de înțelegerea lor. De la înălțimea unor catedre, au tras
concluzii pripite, aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. 
Răstălmăcirea Mioriței de către unii cercetători aduce un prejudiciu identității noastre naționale,
subminează încrederea în noi înșine și în națiunea noastră, compromite numele și capacitatea de român
în proprii noștri ochi și ai altora.