carnatilor de Plescoi

Ca toate lucrurile cu-adevărat bune, şi cârnaţii de Pleşcoi sunt purtători de legendă. Nu una singură, ci
mai multe. Două dintre acestea merită menţionate, cu precizarea că nimeni nu ştie cu exactitate
adevărul.

Prima legendă susţine că Pleşcoii erau nişte simpli cârnaţi de casă din oaie, iuţi, uscaţi şi afumaţi, produşi
în gospodăriile de pe Valea Buzăului… Până când Napoleon, în retragere după campania dezastruoasă
din Rusia, s-ar fi oprit o noapte la Buzău, în casa unui boier care i-a pus împaratului pe masă ce-a
considerat el mai bun… ţuică din zonă, babici şi Pleşcoi. Napoleon s-a îndrăgostit aşa de tare de cârnaţii
cu pricina, încât a luat cu el, pe drumul către casă, mai multe kilograme de Pleşcoi.

Din păcate, oricât de mult ne-ar măguli o astfel de legendă, în primul rând se cuvine să menţionăm că,
dintre toţi franţujii mai de soi, Napoleon este cel mai cunoscut pentru… lipsa de gust în materie de
gastronomie. În al doilea rând, din păcate, niciun izvor (mai mult sau mai puţin credibil) nu menţionează
nici măcar posibilitatea ca Napoleon să fi trecut pe teritoriul actualei Românii la întoarcerea din Rusia,
cu-atât mai puţin prin casa vreunui boier buzoian.

A doua istorie, care pare ceva mai credibilă, spune că reţeta cârnaţilor de Pleşcoi aparţine zarzavagiilor
sârbi care s-au stabilit în zonă în secolul XIX şi care-au adus acolo şi reţeta de babic (pentru cunoscători,
nu există nicăieri babic mai bun decât cel de Buzău). Nemulţumiţi de gustul cărnii de oaie din regiune,
care era mult diferit de cel de-acasă, sârbii ar fi decis să-şi condimenteze foarte puternic cârnaţii, să-i
afume şi să-i usuce până la consistenţa unor bucăţi de lemn, pentru a-i putea mânca.

Indiferent de originea reală, un fapt se ştie cu certitudine: cârnatul de Pleşcoi este un produs cum nu mai
există altul pe teritoriul românesc, cu o identitate a gustului (şi aspectului) care nu poate fi ignorată, un
deliciu demn de masa celor mai pretenţioşi mâncăi. Probabil că stomacurile simandicoase se vor chirci la
ideea că un cârnat din oaie, afumat şi puternic condimentat ar putea fi un aliment “pretenţios”. Însă cu
siguranţă oamenii pentru care dieta severă şi fără gust este un coşmar îndepărtat ştiu ce vreau să spun.

Denumirea  „cârnaţi de Pleşcoi” vine de la localitatea Pleşcoi (comuna Berca), atestată documentar încă
din anul 1489. Reţeta s-a transmis şi în localităţile învecinate cum ar fi: Berca, Sătuc, Joseni, Răteşti,
Pleşeşti, Pâcle, Mănăstirea Răteşti,Cojanu, Ţîţirligu, Viforâta, Băceni, Săpoca, Măteşti şi Buzău.

La origine, cârnaţii de Pleşcoi sunt produşi din carne şi seu de oaie, tocată cu barda, condimentată cu
usturoi, cimbru, busuioc şi sare, umpluţi în membrane naturale de oaie (subţiri) şi afumaţi cu lemn de
fag.  Spre sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a războaielor ruso-turce care au pustiit Peninsula Balcanică,
mulţi locuitori bulgari şi sârbi au trecut Dunărea şi s-au aşezat în zona Buzăului. Unii dintre aceştia s-au
aşezat în zona Berca-Pleşcoi, iar prin preferinţa pentru condimentarea cu ardei iute roşu a cârnaţilor
locali au contribuit la definitivarea gustului cârnaţilor de Pleşcoi. Începând cu secolul XIX, acest produs a
fost preparat şi valorificat mai ales în satul Pleşcoi.

Reţeta originală a fost modificată, alături de carnea de oaie folosindu-se şi carne de vită pentru a nu
modifica gustul specific al cârnaţilor de Pleşcoi. Reţeta preparării cârnaţilor de Pleşcoi, este deţinută de
localnicii din zona Pleşcoi-Berca acolo unde s-a născut şi legenda haiducilor. Ei prindeau oile bogaţilor
munteni pe când aceştia veneau la târg în Buzău şi ca să nu-i prindă potera cu prada vie, o transformau
în pastramă şi cârnaţi pe timp de noapte.